Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
                                                DESPRE LIVIU ANTONESEI:
                                             ANATOMIA UNUI SENTIMENT


Un subiect fad, plictisitor, banalizat prin epuizare şi vulgarizare a devenit, iatǎ!, proaspǎt, efervescent, luminescent, clocotitor, pasional. E vorba despre dragoste. „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment", apǎrut on-line la Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a, corectatǎ şi adǎugitǎ, se numeşte şi volumul scris de Liviu Antonesei. Atâţia creatori de frumos au fost tentaţi de a alege ca temǎ iubirea, cântând-o în nesfârşite poeme ori dezvoltând-o în prozǎ, în subiecte palpitante. Ba, mai mult, psihologia dragostei a fost dezbatutǎ pe larg în lungi şi obositoare eseuri, disertaţii, conferinţe, convorbiri, interviuri etc. Ne-am obişnuit cu jurnalistul Liviu Antonesei, cu stilul sǎu ironic, uşor detaşat, ori prea implicat, emiţând judecǎţi pe cât de aspre, pe atât de obiective. Scriitorul Liviu Antonesei e însǎ altfel, dezvǎluitor, plin de surprize şi neaşteptat de sentimental, cald, apropiat, dincolo de tǎietura precisǎ a specialistului.

Fǎrǎ îndoialǎ, cartea conţine eseuri şi poeme, impresionând, aproape şocând lectorul modern (care e obişnuit cu de toate şi, în special, cu lucruri de calitate), prin puncte de vedere originale, termeni inediţi, selecţii, crearea unor criterii, afirmaţii pertinente, concluzii devastatoare. Aceasta ne aratǎ cât de important este respectivul sentiment în viaţa noastrǎ, dacǎ cumva, între timp, am uitat. Liviu Antonesei face parte dintre puţinii scriitori, cum sunt Eminescu, Mircea Eliade, care au o sensibilitate exacerbatǎ, o viziune complexǎ despre dragoste, mizând totul pe acest simţǎmânt şi visând o "fuziune completǎ". De ce Eminescu este cel mai mare poet al iubirii din literatura noastrǎ? Aşa cum afirma Cǎlinescu, el era "serios în iubire ca natura": "Cǎci te iubeam cu ochi pǎgâni/ Şi plini de suferinţi,/Ce mi-i lǎsarǎ din bǎtrâni/ Pǎrinţii din pǎrinţi." Seriozitatea, implicarea, concentrarea  il caracterizeazǎ: "Tu nu vezi cǎ în iubire/ Nu ştiu ca sǎ glumesc,/ Nu-ţi pare oare bine/ C-atâta te iubesc?". Dar Eliade? Creând o eroinǎ cu o putere de a iubi extraordinarǎ, cu o viziune copleşitoare despre dragoste, el ne aduce în prim-plan acest subiect, prezentându-l dintr-o perspectivǎ nouǎ.

Aşa cum just observa Nicolae Manolescu, nu e vorba de concepţia unei tinere indiene, ci a cuiva  cu înclinaţii înnǎscute, care ştie sǎ iubeascǎ. În concluzie, i-aş numi pe cei cu o astfel de viziune s p i r i t e  e r o t i c e  c o m p l e t e. Autorul în discuţie îi considerǎ ca fǎcând parte din elita sau aristocraţia sufletului: "Aşa cum existǎ o aristocraţie de sânge, una a spiritului ori a banului, cu siguranţǎ cǎ existǎ şi o aristocraţie legatǎ de dragoste. Sunt cei care, dincolo de faptul cǎ iubesc ceva sau pe cineva, iubesc şi acest sentiment care este iubirea."  Întorcându-ne la eseurile lui Liviu Antonesei, remarcǎm la o primǎ lecturǎ claritatea, limpezimea scriiturii, echilibrul existent atât în compunerea, repartizarea capitolelor, cât şi în combinarea termenilor sofisticaţi, savanţi cu expresii, cuvinte colocviale, ceea ce conferǎ textului un farmec nespus, o prospeţime rarǎ,  o atracţie aparte.

Conţinutul propriu-zis e încadrat de o Prefaţǎ a autorului şi un Epilog, în care apare "O discuţie despre dragoste cu Al. Paleologu" şi are intercalate capitole cu poeme: "Interludiu fantasmatic.Poeme", "Interludiu sceptic.Un poem" şi "Ultimul interludiu. Caseta cu chinezǎrii". Celelalte pǎrţi au titluri semnificative, revelatorii: "Dragostea, servitutea voluntarǎ şi suveranitatea personalǎ", "Trei cuvinte greceşti despre dragoste", "Nuditatea, goliciunea şi erotismul", "O reformulare a mitului androginului", "Despre fuziunea perfectǎ", "Inteligenţa afectivǎ, intensitatea şi intimitatea", "Corpul şi dragostea", "Despre pasiune şi tandreţe", "Sfârşitul iubirii, începutul melancoliei". E interesantǎ şi dedicaţia: "Se dedicǎ Eonei, în toate ipostazele sale - odinioarǎ, întotdeauna şi acum", care denotǎ simplul fapt cǎ autorul a gândit deja un prototip al femeii iubite. Numele are trimiteri eminesciene şi sugereazǎ intangibilul, luminescenţa, unicitatea. Se definesc sentimente încǎ din primul capitol, unde se fac referiri la o luptǎ între s e r v i t u t e  şi  s u v e r a n i t a t e. Pentru a  exista şi a se dezvolta, iubirea are nevoie de o  c o m p l i c i t a t e  i n f i n i t ǎ. Demnǎ de reţinut este şi definiţia iubirii ca fiind o  t e n d i n ţ ǎ   s p r e   e c h i l i b r u, "echilibrul perfect" însemnând moartea. Aşa cum e perfect adevǎrat cǎ: "Moartea iubirii e sinonimǎ morţii pure şi simple."

                                                                                                                                       Carmen CĂTUNESCU

 


O PRIMĂ PAGINĂ LA DOSARUL PROCESULUI, DE DATA ACEASTA,  AUTENTIC, AL COMUNISMULUI: “POLEMICI INCORECTE POLITIC” , DE THEODOR CODREANU

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.
Cartea lui Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini-Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară-Piteşti, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Salonul literar-Focşani, Orizont literar contemporan-Vaslui, Sinteze-Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!)  - periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul  gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente)  -  sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi  zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.
Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.
Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii)  - acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.
“<>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a... „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg... – mai ales pe timp de criză (economică, financiară -  morală, mai cu seamă!).
Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu... – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! -  drept... „modele moral-comportamentale”...!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS...), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (...): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism  se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4-revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. - cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).
Cu alte cuvinte, din capcana comunisto-marxistă nu se  poate scăpa, printr-o logică pur umană! Pentru că demonul comunist are şi oferă toate răspunsurile, la tot ce poate întreba mintea limitată, meschină şi „uitucă” (stimulată, continuu, spre uitare, de către „ei”!) a omului. Şi, fireşte, pentru a-l menţine pe om într-această continuă stare de buimăceală faţă de sofismele şmechere, „stăpânii” lui (mondiali şi naţionali) îi furnizează o mare... LIPSĂ! „Lipsa de mize majore”. Da, are dreptate, din nou, Theodor Codreanu: numai „pe/cu fleacuri” se ţine o naţiune şi olume, spre a fi transformată în turmă! „Mizele majore ale culturii şi civilizaţiei româneşti sunt din nou ocultate (s.n.). Julien Benda observa meteahna aceasta şi-n sânul culturilor occidentale. De aceea, el a vorbit de <>” (cf. Cuvânt înainte, p. 6). Da, o meteahnă universală – sau, mai bine zis, exportată, cu mult succes (şi sub cele mai pidosnice forme! – curat Proteu!), de către Occidentul masonic – odată cu…”Revoluţia Franceză”, atee şi regicidă (pentru ca oamenii să “scape” de reperele cosmico-stabile!). “Marxismul a devenit, mai întâi, freudo-marxism (…). Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic (…). Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul classic – aeemănările sunt frapante (…) Ambele sunt ideologii totalitare. (…) <> au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene (…). Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european (n.n.: absolut smintit!) propune să nu mai utilizăm termenii dd soţ, soţie, mamă, tată – ci partener şi parteneră. Va fi <> ca un copil să spună: <> Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi…nu-i vor da!” (cf. De la Marxism la corectitudinea politică, pp. 8-10).
Ce urmări au aceste perverse “proiecte ideologice” (având drept scop o…”lume a nediscriminării” – de fapt, A DISCRIMINĂRII MAJORITĂŢILOR!!!), în cultura şi în Duhul românesc? Mari şi grave sunt consecinţele – şi, evident, acestea se văd mai clar şi sunt resimţite cu duritate maximă, la nivelul reperelor moral-existenţiale. A se vedea impostura enormă a lui Ion Petru Culianu, mass media (aservită complet acestei tâmpenii “rodnice” pentru ticăloşii lumii: political correctness…), dar şi diverşi scriitori “modelari” (citeşte: diversionişti interesaţi…) fiind vinovată/vinovaţi de crearea “mitului prieteniei Eliade-Culianu”. NU e nimic adevărat, doar că I.P. Culianu era “corect politic”, deci înregimentat turmei masonie, pe când Mircea Eliade nu a abdicat, efectiv, niciodată, de la crezurile sale legionare (absolute incorecte politic, “bien sür”…!). Dovada peremptorie: Institutul de Istoria Religiilor, din România, nu se numeşte “Mircea Eliade”, ci, cum altfel: “I.P. Culianu”! Păi, dacă I.P. Culianu a putut zice ceva ce i-ar fi încleştat maxilarele lui Eliade: Eminescu este un poet blestemat, “care a dus întreaga naţiune în prăpastie”…(cf. Culianu, Eminescu şi patologia “corectitudinii politice”, p. 19) -  …apoi, da, merita recompensat dl Culianu, pentru un asemenea panseu...”blestemat”!
…Dar, de fapt, bolovanul de care se împiedică (şi se vor împiedica până la Judecata de Apoi!) masonii lui “political correctness” este chiar…Eminescu!
Rolul lui Sisif, în acestă farsă sinistră, a demolării “mitului”-Eminescu, l-a luat, “de bună-voie şi nesilit de nimeni”, cine altul decât şeful U.S.R. – dl N. Manolescu! Dar  trebuie să recunoaştem că avea omul motive serioase, nu glumă! Pentru că, nu-i aşa, “canonul”-Modelul Spiritual al Neamului Românesc, mucegăise… - trecuseră două secole (nesfârşite!) de “canonizare” a lui Eminescu - deci, trebuia injectat şi “pulsat” sânge proaspăt, în arterele românilor! Sângele unui…Cărtărescu Mircea, să zicem (că tot nu scapă el o bursă în străinătate, mititelul, de la nen'su Manolescu…!).
“Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine (n.n.: că numai prost nu e dl ambasador al României la UNESCO, stabilindu-şi sediul la Paris…de unde conduce şi USR-ul, printre altele…), Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă (…) în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului (…). Argumentul dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de <> (...) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români (...). Vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu (n.n.: în România!)  se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. (…) . Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi  că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521 (…), până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii, din cele 1.500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literature. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu” (cf. Eminescu şi canonul occidental, p. 53).

...Ar părea că asistăm la un bâlci grotesc.. -  în cel mai bun caz, la un carnaval, în care măştile se schimbă, mereu, de nu  mai poţi fi sigur nici de propria ta identitate...Dar totul, toată acestă „maşină infernală”, dată pe mâna „cărturarilor” ticăloşi, face parte dintr-un construct diabolic şi extrem de sofisticat, a cărui realizare a fost defalcată pe decenii şi ani. Scopul, finalitatea acestui construct? De-construcţia mentalului uman, DE-CONSTRUCŢIA REPERELOR SACRAL-STABILE, ÎNTRU ETERNITATE!!! - şi dobândirea unor zombies, fără identitate. Pentru că atacurile diabolice se fac la temelia unui dat sacru: Neamul şi Arheii Săi. În terminologie modernă şi cam aproximativă: naţiunea, naţionalismul, Duhurile naţionaliste (tot ce ţine de „naţionalism” – este în sensul dăinuitor şi constructiv, nu vă speriaţi, vă rog!). Lichidezi naţiunea/Neamul, lichidezi şi familia (altă redută fundamental-umană, „contrată” cu pidosnicia...), lichidezi toţi arheii şi, mai cu seamă, pe Arheul Neamului - deci, în fine, lichidezi Omul, fiinţa Umano-Sacrală! „Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor (...) Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă, în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca <>, batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată”.
Mai mult, Eminescu aduce cu sine şi conceptul de Ortodoxie Creştină - aşa cum bine pune în discuţie Theodor Codreanu creştinismul eminescian – “contrându-l”, pe bună dreptate, pe Răzvan Codrescu, care afirmă: “Eminescu n-a fost un Sfânt, ci un Geniu”. Da, nu orice Geniu e Sfânt, dar orice Sfânt este Geniu! Şi, prin modul cum a modelat Logos-ul Românesc, prin martiriul său pentru Adevăr, Eminescu, chiar dacă n-are nevoie de niciun “calendar”, este un Mare Spirit/DUH Tutelar al Neamului Românesc! Dimpreună cu Voievozii Martiri…Este un Creator-Demiurg de Logos-Neam, un Martir, un Apărător al Adevărului-Hristos - deci este un Mare Spirit/DUH al Dreptei Căi – ceea ce, evident, se traduce, de către spirite ceva mai puţin “înţepenite” (deci, de Spirite cu adevărat ORTODOXE, nu doar formalisto-structuraliste…sau, cum sugerează Theodor Codreanu: marxiste!: “Nu cumva rezultatul are ceva din încercarea ideologiei marxist-leniniste de a izola numai sămânţa <> depistată în câteva texte ale poetului şi de a oculta restul?”) decât cel al dlui Răzvan Codrescu, drept “ÎNALT DUH AL ORTODOXIEI” .
…Ne oprim aici, cu prezentarea sistemului ideatic al cărţii, cu analiza şi  comentariile.
Cartea lui Theodor Codreanu este atât de densă şi atât de trepidantă, în expunerea sa ideatică, în seducătorul “teatru al ideilor”  (dar în sens major, revelatoriu de Adevăr Curat, de Necontestat!) - încât se citeşte pe nerăsuflate. Mai rămâne, însă, lucrul cel mai important şi singurul folositor, dintr-o/pentru o carte (de acest calibru de Duh) citită: cititorii să n-o azvârle, într-un ungher, căscând plictisiţi, după lecturare, întrebându-se ce film să mai vadă la TV, ce e-mail-uri mai au de verificat, ori ce serial vor fi pierdut, din pricina timpul “răvăşit” cu această carte (unică, în felul ei: nu s-a mai scris, din 1989 încoace, mai “pe şleau” şi mai sistematic, mai colocvial-convingător -  despre imensele primejdii, despre râpele şi prăpăstiile fără fund, pe lângă care trecem, zi de zi - din ce în ce mai inconştienţi, ca hipnotizaţi, cu ochii închişi…).  
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”
Fără cititori “deşteptaţi”, această carte, cu toată valoarea ei ideatic-informativă de excepţie, va avea aceeaşi soartă cu a oricărei alte terfeloage, din “revoluta”, “anacronica” – de mulţi, prea mulţi ochi părăsita -  “Galaxie Gutenberg”…
…Şi aş mai îndrăzni să afirm ceva: această carte ar putea să se constituie (numai să existe voinţă… -  nu politică, ci de OAMENI ADEVĂRAŢI, ÎNSETAŢI DE ADEVĂRUL FIINŢĂRII LOR PE TERRA! - o primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta,  autentic, al comunismului…!!!

                                                                                                                      prof. dr. Adrian Botez


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971