Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
           Menuţ Maximinian a intrat  cu dreptul în Vremea sintagmelor


Într-o ţinută grafică excelentă, datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă şi atrăgătoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnată de Menuţ Maximinian este un compediu  de jurnalism cultural de cea mai bună calitate,  care adună în pagini o seamnă de  întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris şi le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie.

Ziarul Răsunetul din Bistriţa, a fost , este şi va fi  (şi) o şcoală de literatură, un atelier literar clar,  în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut loc adevărate mutaţii, schimburi culturale eficiente şi interesante.
Tot mai mulţi scriitori şi-au dorit, şi au putut să-şi vadă semnătura în paginile ziarului, sau să beneficieze de prezentarea literară a cărţii pe care au publicat-o. Menut Maximinian a reuşit  în timp scurt să-şi facă din nume renume şi să câştige încrederea şi chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatură, spre cultură în general. În acelaşi timp s-a afirmat, şi şi-a devenit unul dintre cei mai  cunoscuţi  scriitori din judeţ iar pe plan naţional  a reuşit performanţa de-a publica sub semnătură personală, sau de a beneficia de cronici literare interesante în reviste literare de prestigiu.
Deşi autorul  Vremii sintagmelor nu şi-a propus  niciodată să dea cu barda în Dumnezeu, sau să despice firul în patru, cronicile sale au fost primite cu seriozitate, cu emoţia cuvenită dar mai ales,  cu respect şi încredere din partea publicului dar şi a autorului.
 El s-a impus prin sinceritate, talent şi putere de muncă.
Ca şi pe raftul unei bilioteci adevărate, cărţile la care face referinţă Menuţ Maximinian în ultima sa apariţie editorială, sunt lucrări aşezate în ordine strict alfabetică. Nu are favoriţi, nu face concesii dar nici, la polul opus, nu incriminează. Este un critic echidistant şi îi lasă cititorului posibilitatea să aleaga pagina care îl interesează, aflând detalii despre  cărţi şi autori celebri, sau despre alţii în devenire. Scrie cu acelaşi profesionalism despre maeştri dar şi despre condeiele care au scâteiat pe cerul liric, ca o stea căzătoare, o singură dată.
Excelentă mi se pare a fi şi ideea prin care, în paginile de la începutul cărţii, se explică într-un mod lejer, (pentru un public care nu este  neapărat molipsit de ,,microbul,, Literaturii), vorbeşte în teremni clari despre  starea de fapt a scriitorului contemporan, a revistelor literare, a grupărilor de gen , realizându-se în acest mod, o traiectorie spre ,,raftul,, plin cu cărţile, pe care Menuţ Maximinian le-a citit şi despre care a scris cu perseverenţa unui jurnalist care se respectă.
Bucuria de –a ţine o carte noua în mână, se simte  în rândurile prin care autorul îşi începe pledoaria pentru fiecare volum în parte. El nu desparte apele de uscat  cu forţa, nu face selecţii şi topuri după calitatea artistică.
Autorul redă cu acurateţe şi bun simţ eşantioane din textele la care face referinţă, pentru ca, aşa cum am mai spus, beneficiarul, domnia sa cititorul să  intre indirect în lumea cărţii respective şi dacă, îl interesează subiectul, genul şi stilul literar repesctiv, să  caute cartea .
Unul dintre cei mai temerari scriitori  din tânăra generaţie, Menuţ Maximinian a ajuns la maturitatea scriitoricească după ce , un deceniu încheiat a exersat ca un violonist  cu har pe strunele unui Stradivarius. Succesul nu s-a lăsat aşteptat.
El nu mai este  scriitorul provincial care  îşi laudă colegul de breaslă la o halbă de bere. El scrie cu temei, documentat şi îşi asumă cu responsabilitatea şi, aş zice eu, cu har dat de Dumnezeu, rolul de  gazetar literar.
Împătimit de litera scrisă, numele lui Menuţ Maximinian este deja cunoscut  în presa scrisă şi electronică din ţară şi chiar din străinătate. Un punct în plus în topul cultural al unui judeţ cum este Bistriţa Năsăud,unde literatura de bună calitate nu mai este demult o fata morgana.
Ceea ce  a adunat Menut în cartea de faţă, sunt materiale pe care le-am citit la timpul lor, în paginile ziarului Răsunetul, îmi sunt familiare. Majoritatea dintre autorii cărţilor consemnate în cronicile aici  prezentare, îmi sunt cunoscuţi din ceea ce au publicat, au scos până acum pe piaţa de carte. Tocmai de aceea, bucuria de-a regăsi acest buchet de cărţi şi autori între două coperte, sub semnătura lui Menuţ Maximinian constituie pentru mine, ca scriitor, o duminică a prieteniei care , vrem sau nu vrem, ne leagă prin acţiunea comună.
Cu aceeşi dragoste faţă de pagina tipărită, autorul cărţii face referinţă la autori cu vechi state în lumea literară, dar şi la novicii care bat la porţile literaturii. Generozitatea şi responsabilitatea, două paralele care nu credeam că se pot întâlni vreodată, aici fac casă bună. Și rezultatul nici nu putea fi altul cât timp Menuţ Maximinian este un profesionist de primă mână, iar cele 10 cărţi publicate de el până astăzi sunt girul că va merge mai departe cu aceeaşi patimă frumoasă, hărnicie intelectuală şi candoarea cu care l-au înzestrat părinţii, de acasă.
Monografii, proză, reportaje... sunt genuri literare la care Menuţ Maximinian s-a oprit în ultima vreme. A scris, a pus cuvintele de hârtie  ca şi cum ar fi aruncat boabe de grâu în brazdă. Acum culege şi roadele. Premiile, distincţiile, cuvinte frumoase de la maeştrii sunt tot atâtea moduri prin care autorului i se recunoaşte valoarea literară şi jurnalistică.
Vremea sintagmelor este cartea unui scriitor implicat în societate, nu a unui  literat închis în turnul de fileş, de aici şi apetenţa  lui Menuţ pentru munca de redacţie, pentru a relaţiona pe diverse paliere ale culturii şi în sfera socială. El are scrisul în sânge, munceşte pa pagină cu încrederea omului care are ceva de spus lumii în care, din nefericire, Cartea nu mai este considerată a fi o valoare naţională.

Ceea ce face Menuţ Maximinian  este un act de cultură adevărată. El aduce sub lupa publică cărţi care, multe dintre ele, nu ar beneficia poate, de cronici şi atenţie din partea criticilor de specialitate. Deşi nu îşi propune să radiografieze cu ,,uneletele,, unui critic literar de meserie, autorul prinde esenţa, lamura din fiecare carte pe care citeşte, despre care scrie. O face cu luciditate, cu aplomb şi siguranţă de sine. Nu bâjbâie şi are deja un stil de prezentare , un enunţ propriu şi inconfundabil.
Fiecare dintre  prezentările de carte cuprinse între cele două coperte sunt unicat, fragmente dintr-un puzlle care reliefează, la urma urmei, munca sisifică, zilnică şi  formează laolaltă o...geografie  literară indubitabilă. Cei care au beneficiat de consemnările autorului nu ţin doar de judeţul Bistrita Năsăud, sunt cărţi şi autori care fac istoria literară mai savuroasă, mai vie .
Felicitari, Menuţ Maximinian pentru Vremea sintagmelor, care este menită să-ţi deschidă o zodie nouă,  drumuri pe care cărţile tale să ajungă acolo unde le este locul, în librării şi în bibliotecile ţării.

                                                                                                                                                     Melania Cuc



 
                                                       VĂMILE VERDELUI

Ştiam că Melania Cuc cântă la mai multe instrumente odată. Ştiam că va veni la Lăpuşna ca să picteze, prinsă în vârtejul unei idei, „Icoana din fereastră”, ştiam că vine să filmeze, că va scrie jurnal. Că va trăi la cea mai înaltă temperatură la umbra şi răcoarea brazilor înfipţi cu creştetele în cer.

Sigur, ştiind că eşti „monitorizat”, există tentaţia „self controlului”, indus de perspectiva „aducerii la cunoştinţa publică” a „filmului” unei întâmplări culturale.

Cu toate acestea, cei care au participat la proiectul nostru de la  Lăpuşna au intrat în firescul lucrurilor, ceea ce face veridică mărturisirea jurnalului, care devine document. Dar şi artă. Pentru că Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune – emoţia poetică, forţa narativă, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenţa pentru culoare – în toate registrele ei... Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e „one man show”, şi reporter şi operator.
      
Jurnalul de la Lăpuşna este un jurnal de creaţie, unul care descrie şi travaliul creaţiei şi starea de grup care trăieşte o astfel de emoţie... colectivă.

Melania Cuc este şi autor şi personaj, încearcă să se înţeleagă pe sine prin provocarea prezentului dar şi prin flashuri de memorie, de întoarcere în timp, de resemnificare a unor trăiri, a unor gesturi, într-o perspectivă comparatistă. Dar încearcă să desluşească şi mecanismele care fac să funcţioneze un demers creativ inedit – pictura în colectiv de icoana, cu frumuseţea armonizării mai multor voci în acelaşi registru compoziţional.

Melania Cuc e într-o permanentă confruntare cu o preponderenţă ostilă: starea de convalescenţă, vremea potrivnică, privarea de facilităţile tehnologiei, ba chiar şi de banalul curent electric. Căutările şi regăsirile sunt sarea şi piperul radiografiei unei stări de creaţie. Melania Cuc nu ţine doar oglinda în care să se vadă imaginea reală a unui entuziasm al făptuirii culturale, ci face ea însăşi portrete celor care, la rândul lor, prind în cadrul ramei de fereastră imaginea văzută a nevăzutului.

Dacă ar fi să o raportez la pagini anterioare din istoria literaturii române, sigur i-aş repera în primul rând pe Geo Bogza şi pe Mihail Sadoveanu, pe care-l şi invocă la un moment dat, cu care se aseamănă în picturalitatea percepţiei peisajului, pe un traseu parcă iniţiatic, dinspre câmpie spre munte, dinspre civilizaţie spre natură.

Chiar dacă n-a fost în cea mai bună formă fizică, atunci și acolo, chiar dacă nu şi-a putut antrena toate energiile, Melania Cuc a reuşit să dea rotunjime unei experiment artistic, să-l cuprindă în cuvinte de caldă emoţie şi sinceritate. În fond, prin ce rezistă jurnalul, această antecameră a literaturii, dacă nu prin recuperarea unei dimensiuni existenţiale care nu poate justifica o operă, dar o poate pune în lumina sa intimă, a procesului din care se naşte.

Jurnalul de la Lăpuşna, pe urmele Jurnalului de la Păltiniş, rămâne o pledoarie viabilă a nevoii de dialog, de împreună lucrare, de moşire a ideilor. În numele artei, în numele dăinuirii.
                                                                                                                                                                                   Nicolae BĂCIUŢ







                                CORNELIU  IONESCU -

                         DESCOPERIREA  FORMELOR  ESENŢIALE

Pe vremea studenţiei, scriam versuri umoristice şi cuplete pentru celebra, pe atunci, formaţie artistică "Seringă" a mediciniştilor din Iaşi. Recompensa venea vară, când primeam un bilet la tabără studenţească de la Costineşti. Tabără era o aşezare de corturi cu cîte trei sau patru locuri. Într-un an, m-am împrietenit cu un „coleg de cort", student la arte plastice, băiat inteligent, cu mult bun simţ şi care studia pictură, fapt pentru care îl admirăm şi... invidiam. Corneliu Ionescu...

 Au trecut câteva decenii şi iată, cu totul întîmplător, am descoperit într-un articol numele Corneliu Ionescu. Doctor în arte vizuale, profesor universitar la Iaşi, membru al unor asociaţii internaţionale  şi posesorul unui palmares expoziţional impresionant. Să fie fostul meu tovarăş de plajă? Acela era oltean, student la Bucureşti, acesta e ieşean. I-am scris totuşi şi...el era.
 
E foarte interesantă evoluţia unui artist pe care l-ai cunoscut înainte de a-şi începe carieră. Corneliu a avut norocul să-l aibă profesor pe maestrul Corneliu Babă. Aparent, nimic din ce pictează el acum nu are comun cu pictură maestrului sau decît, desigur, secretele meseriei şi marea dragostea pentru artă. Poate că această este condiţia pentru a fi remarcat: să fii altfel. Deosebit, în sensul bun al cuvântului. Corneliu a căutat mereu noul, a aspirat către descoperirea formelor esenţiale, către o geometrie a spaţiului, sinteză a universului. Cu elemente cerebrale insolite şi însoţite de fantezie, de visare, de simbioză dintre real şi imaginar.
 
E adevărat că impactul iniţial al unui privitor neavizat cu artă să poate nedumeri pentru o clipă. Dar acelaşi privitor descoperă numaidecît o lume poetică, neîngrădită, în care culoarea  e liberă, iar liniile şi formele, căutând fantasticul, nu ţin seamă de reguli stricte,
realizînd construcţii armonice cu valenţe simbolice. E greu să cataloghezi creaţia sa. Uneori pătrunde pe teritoriul expresionismului abstract, alteori pe cel al fantasticului, al constructivismului, al unui expresionism sui-generis, al abstracţionismului sintetic.
 
Exegeţi reputaţi s-au pronunţat elogios despre creaţia sa încă din anii începutului. Petru Comarnescu afirma în 1969: „Pictură de calitate, cu construcţii riguroase, tematică sintetică şi îndrumată spre fantastic...”. Ion Frunzetti era, în 1974, „surprins de sensibilitatea proprie, de nobilă ţinută lirică şi de cromatismul angajant...”. Dan Grigorescu descoperea în 1981 „o lume poetică, o înţelegere strictă a funcţiei constructive a culorii...”. Capacitatea de sinteză şi expresivitate a lui Corneliu Ionescu este cheia fermecată a operei sale. I-am cerut prietenului Zoltan Terner o părere, aratindu-i ilustraţiile. Mi-a răspuns entuziasmat: „E un pictor adevărat. Ştie multă carte şi simte puternic viaţă culorilor şi dramele lor, armoniile sunt de-a dreptul muzicale. Jocul formelor la fel. Pictură autentică...!”
                                                                                                                                                                                     Dorel SCHOR

 

Două cronici de Octavian CURPAŞ

 
                                           ÎN TIPARUL MATRICEI BLAGIENE

„Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88 p.



Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”

Theodor Damian – profesor şi scriitor

Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie - Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică - Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică - Istoria Bisericii). Theodor Damian este  profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul  revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008.

Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără  Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.

„Stânjenelul arzând”

Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde - de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.

În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”

Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni.

„Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”

Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.”

„Miere şi lapte”

Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”

Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente.

„Când spintecarea mi-e locuinţa”

Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.”

Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.

Theodor Damian - om al gliei româneşti

Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc.

                                                                                                                                 
 

                                      ARHITECTURA ŞTEFANIANĂ


Publicată pentru prima dată în prestigiosul „Jurnal ARA 2004” şi prezentată ca omagiu lui Ştefan Cel Mare, la cel de al XXX-lea Congres al Academiei Româno-Americane, care a avut loc la Chişinău, în perioada 5-10 iulie 2005”, cartea lui George Roca, „Dezvoltarea  arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt” ni se dezvăluie ca o invitaţie la a lua contact, dintr-o perspectivă inedită, cu arhitectura Moldovei din perioada marelui voievod. Volumul se constiuie ca un veritabil model de promovare şi valorizare a unor bijuterii arhitectonice aparţinând patrimoniului naţional, venind în consecinţă, ca un act de patriotism din partea autorului.

George Roca, un scriitor dedicat muncii sale

George Roca locuieşte în Sydney, Australia şi este redactor şef la revista Romanian Vip din Dallas - Texas. Membru al Academiei Româno-Americane, Membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA Oradea), (fost) redactor al revistei AGERO din Stuttgart – Germania, acesta a copilărit în Oradea, un oraş frumos, situat în vestul ţării, unde cultura se îmbină cu tradiţia, acolo unde, după spusele sale, „întâlneşti pe stradă români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, şi chiar şi zarzavagii bulgari, trăind cu toţii în perfectă armonie şi respect”. De formaţie filolog si om de teatru, George Roca pleacă definitiv din ţară, în 1980. Pe 26 septembrie 2009, scriitorul a avut lansarea volumului de poeme „Evadarea din spaţiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Articolele sale de atitudine, presărate în multe din revistele de limbă română din lume (online şi „pe hârtie”), vădesc un interes febril pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci de pretutindeni. În luna mai a acestui an şi-a lansat la Bucureşti o nouă carte de proză purtând titlul „De vorbă cu stelele” - interviuri.

Alături de românii de acasă

Volumul de faţă a fost scris cu ocazia aniversării, în 2004, a 500 de ani de la naşterea marelui domnitor. Vorbind despre acest eveniment, autorul însuşi se destăinuie: „Departe de ţară, aflat la antipozi, la peste 20.000 de kilometri de locurile unde se desfăşurau serbările, slujbele şi revocările dedicate marelui Ştefan, am simţit nevoia să fiu alături de cei de-acasă şi sa-mi aduc aportul la cinstirea acestui erou naţional.”

Suntem chemaţi deci, să facem o călătorie în lumea frumosului, pentru a descoperi realizările arhitectonice din vremea „celui mai eminent conducător al Moldovei.” Aflăm cu această ocazie, că Ştefan cel Mare, „pe lângă măreţele sale fapte războinice care au dus la consolidarea statului pe care îl conducea, a încurajat dezvoltarea culturii, a artelor, a arhitecturii, devenind ctitor a peste 44 de lăcaşuri de cult, fiind întrecut doar de Neagoe Basarab (46), după cum ne informează cronicarul Grigore Ureche. A mai construit cetăţi, fortificaţii de apărare, case domneşti şi a făcut importante donaţii unor lăcaşe de cult din afara perimetrului naţional. A contribuit la emanciparea condiţiilor de trai ale supuşilor săi, câştigând respectul şi iubirea acestora.”

O schimbare în arhitectura tradiţională

Cartea lui George Roca prezintă realizările arhitecturale ale civilizaţiei ştefaniene într-un stil simplu, concis, direct, accesibil unui public de fundal, folosind fotografii şi furnizând informaţii despre cultura vremii. Trebuie remarcat că „în perioada de timp a epocii analizate în această lucrare se disting trei segmente ctitoriceşti bineconturate. Acestea sunt: construcţii de apărare (cetăţi, turnuri de veghe, etc.), construcţii religioase (biserici,  mânăstiri),  construcţii rezidenţiale (case domneşti, conace, etc.)”

Autorul arată că în timpul acestui voievod „dezvoltarea arhitecturii a luat un avânt extraordinar, datorită faptului că se cerea o schimbare în arhitectura tradiţională care nu mai satisfăcea cerinţele epocii.” În acest spirit, scriitorul înţelege şi comentează pertinent inovaţiile ivite, explicându-le în aşa fel încât să poată fi pe înţelesul cititorului fără pregătire în domeniul arhitecturii. Iată deci, că dacă până la Ştefan cel Mare, se utilizau lemnul şi piatra pentru a construi, din acest moment apar „tehnici şi materiale noi, cu o durabilitate mai mare în timp şi cu o ornamentaţie mai plăcută ochiului.”

„Un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc”

Ţinând cont de legile esteticii, cartea lui George Roca, „Dezvoltarea  arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt”, prezintă nu doar sensibilităţilor de excepţie, ci fiecăruia dintre noi, în mod obiectiv şi intim totodată, o epocă în care oameni potriviţi au ştiut să dea viaţă unui „stil specific local, integrat cu subtilitate în arhitectura acelei epocii de medievalitate târzie”.

Punctul forte al cărţii lui George Roca constă în râvna scriitorului de a aduce înaintea ochilor cititorului o frântură anume din Moldova de odinioară, marcată de cei 47 de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare. Dispunem astfel, de o imagine clară şi esenţializată, dar şi obiectivă a vieţii culturale din acele timpuri. Încercând să reconstituie şi să definească stilul arhitectural al vremii - stilul moldovenesc - George Roca are viziunea unei definiţii de excepţie, a unei definiţii emblemă a stilului arhitectonic prezentat în carte: „Analizând dezvoltarea arhitecturii în epoca ştefaniană, ne dăm seama că în această perioadă au fost folosite, pe lângă forme stilistice autohtone, şi idei novatoare importate din arhitectura baltică, rusească, bizantină şi occidentală. Aceşti factori, având în compoziţie tradiţie, influenţe şi inovaţie, au dus la crearea unui stil propriu moldovenesc, fapt care a reprezentat un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc.”

Un omagiu adus marelui voievod

Cartea lui George Roca este pătrunsă de spiritul tradiţional, devenind o pledoarie revelatoare pentru frumosul din arhitectura Moldovei din sec. XV. Autorul explică rolul şi importanţa „arhitecturii ştefaniene” în evoluţia arhitecturii româneşti, recurgând la argumente  şi informaţii specifice. Volumul se caracterizează printr-un stil sobru, simplu, reprezentativ, printr-o expresie îngrijită şi variată. Arta şi rafinamentul lui George Roca rezultă din strădania de a păstra şi a reda cu exactitate semnele esenţiale specifice arhitecturii ştefaniene, cu atât mai mult cu cât recunoaşte că se condiseră „un novice în domeniul arhitecturii”. Autorul afirmă: „Aş îndrăzni să numesc arhitectura moldovenească din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare arhitectură ştefaniană, în loc de «arhitectura epocii ştefaniene». Aş face acest lucru nu numai pentru a aduce un omagiu marelui voievod, ci şi pentru a sublinia importanţa acestuia în istoria arhitecturii româneşti.”

„Una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre”  

Trebuie remarcate consecvenţa, pasiunea şi fineţea cu care autorul aprofundează şi defineşte elementele distinctive ale stilului ştefanian în arhitectură, din perspectiva valorilor civilizaţiei materiale şi spirituale, ale artei româneşti. Scriitorul intuieşte cu multă fineţe secretul durabilităţii acestei creaţii. Astfel, „cu sprijinul şi cheltuiala faimosului domnitor s-au materializat forme artistice majore, precum pictura, sculptura monumentală şi bineînţeles arhitectura, care împreună cu consolidarea relaţiilor diplomatice cu alte state şi cu succesul în războaiele duse pentru păstrarea independeţei naţionale, i-au creat acestuia o aureolă de sfânt, o bună faimă, recunoscută însăşi duşmanilor săi, cărora le-a câştigat nu numai teama, ci şi respectul şi admiraţia, înscriind astfel, una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre.”  

                                                                                                                            Octavian Curpaş
                                                                                                                       Phoenix, Arizona, SUA
                                                                                                                                 iulie 2010





Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971