Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă



În versiune engleza de Adrian SONCODI


 The Evening Star
      by Mihai Eminescu

    Translation version 2.0 © 2006-2009 by Adrian Soncodi
    From the volume “Selected Romanian Poems”
    Published in 2009 by Cavallioti
    Reproduction requires the author’s permission

In times when fairy tales begin,
 In times with magic laden,
 There lived, of high and noble kin,
 A most enchanting maiden.
 She was the only child they raised,
 Of wits and virtues many,
 As is the Virgin midst the praised
 And midst the stars Selene.
 Beneath a dark, majestic vault
 She walks, her steps abating
 Close to the window where, in alt,
 The Evening Star’s awaiting.
 She gazes at his distant rays
 That glow and light the ocean,
 While on the rolling water ways
 Black galleys set in motion.
 She sees him now, she sees him then,
 Thus ripens her desire;
 From watching over and again,
 His love for her grows higher.
 When on the elbows her head leans,
 Sweet reveries prolonging,
 Her heart and soul can find no means
 To quieten their longing.
 And so alive his light cascades
 Whenever dusk gets nearer,
 Around the murky castle’s shades
 As he’s about to see her...
                    * * *
 He trails her footsteps when she leaves
 Towards her night’s retire,
 And with his icy sparkles weaves
 A web of flashing fire.
 And when she lies in bed to rest,
 A sleepy child so candid,
 He strokes her arms set on her chest,
 He closes her sweet eyelid;
 And from the mirror’s depth his glare
 Reflects upon her body,
 Upon her eyes shut unaware,
 Upon her face leaned mildly.
 Seeing her lips from smiling sweep,
 He shivers in the mirror,
 As he pursues her in her sleep
 To hold her spirit dearer.
 And then she speaks to him in dreams
 And sighs within a sad plea:
 “Oh, sweet lord, who my night redeems,
 Why don’t you come? Come by me!
 Descend, my stellar prince so kind,
 Along a soft ray gliding,
 Pervade the castle and my mind,
 Light to my life providing!”
 He listens eagerly to her,
 Resplendent and reviving,
 Then suddenly becomes a blur,
 Into the dark sea diving.
 The water around where he falls
 Spawns rings of growing sizes,
 While from the unknown deep he crawls
 And as a young man rises.
 Walking as smoothly as on sand
 Through open window spaces,
 He holds a sceptre in his hand
 Enfolded in reed laces.
 He looks just like a youthful king
 With silky, golden tresses;
 A bluish shroud tied in a ring
 His naked shoulders dresses.
 But then his livid face disguise
 Exudes a waxen glimmer –
 A handsome ghost with lively eyes
 That only outwards shimmer.
 “Out of my realm I came, your call
 To follow with devotion;
 My father is the heavens tall,
 My mother is the ocean.
 To reach the place that is your home,
 To get to see you closer,
 I had to leave the sky’s fair dome
 And be reborn of water.
 Oh, come, my holy treasured love,
 Give up your world forever!
 I am the Evening Star above,
 Become my true bride ever!
 Down there, in palaces of pearls,
 We’ll live for many ages,
 And everywhere the sea unfurls
 Its souls shall be your pages.”
 “Oh, you’re as handsome as in dreams
 An angel would be showing,
 But on the path lit by your beams
 I’ll never think of going;
 You’re foreign in both tongue and wear,
 And coldness you deliver,
 For I’m alive, while you – a glare,
 And your eye makes me shiver.”
                    * * *
 A few more days go by, and then,
 One night of airy splendor,
 The Evening Star comes up again,
 With bright rays, clear and slender.
 Inevitably in her dreams
 His image keeps returning
 And thus the lord of wavy streams
 Refills her heart with yearning:
 “Descend, my stellar prince so kind,
 Along a soft ray gliding,
 Pervade the castle and my mind,
 Light to my life providing!”
 From up there, when he hears her pray,
 In sorrow he retires,
 And soon the sky begins to sway
 Around where he expires;
 The air fills up with flames that climb
 And flood the world in surges,
 As from the chaos vales, sublime,
 A graceful youth emerges.
 On raven curls like tendrils smooth
 His crown seems to be burning,
 He comes surrounded by pure truth,
 Into a sun’s blaze turning.
 Amidst the folds of his black shroud
 Two marble arms are shaping,
 His face is like a somber cloud
 Beneath the gloomy draping;
 And yet his large and splendid eyes
 Shine deeply with desire,
 Like two voracious passion cries
 That through the dark transpire.
 “Out of my realm I strived and came,
 Your call again to follow;
 My father is the sun aflame,
 My mother the night hollow;
 Oh, come, my holy treasured love,
 Give up your world forever!
 I am the Evening Star above,
 Become my true bride ever!
 Oh, come, and in your golden hair
 Let me twine starry laces,
 And on my heavens be my pair,
 Most lovely of all faces.”
 “Oh, you’re as handsome as in dreams
 A demon would be showing,
 But on the path lit by your beams
 I’ll never think of going!
 Your cruel love is inhumane
 And hurts my feelings deeply,
 My eyes are overwhelmed by pain,
 Your fiery gazing burns me.”
 “But how could I descend to you?
 Do you not see the reason,
 In that my time is never through,
 While yours is just a season?”
 “I know not where to seek an end,
 Nor how to be beginning –
 Although your words I understand,
 I cannot see their meaning;
 But if you truly wish my heart
 To love you like no other,
 Then from the heavens you depart,
 Become a mortal, rather.”
 “You ask me my immortal glow
 To give up for your kisses,
 So I in turn wish you to know
 How passionate my love is;
 Indeed, I shall be born in sin,
 By novel law abiding;
 To the eternity I’m kin,
 From it I’ll be dividing.”
 And he keeps going… out of sight.
 For love of a young maiden
 He vanishes from heaven’s height,
 For days remaining hidden.
                    * * *
 Now in the meantime Catalin,
 Slick boy in servant jackets,
 In charge of pouring beverage in
 Men’s goblets at the banquets,
 A page who carries all around
 The empress’s long dresses,
 A bastard child, abandoned found,
 Yet not shy with his glances,
 With rosy cheeks fresh like the sprout
 Of spring – cute little sinner,
 Quietly sneaks, spying about
 And eyeing Catalina.
 Just look how lovely is her sight,
 And gorgeous… oh, God bless her!
 Yes, Catalin, the time is right
 To try your luck, no lesser.
 He steals a hold of her within
 A path on the yard’s borders.
 “What now, you wicked Catalin?
 Go ‘way and mind your orders!”
 “What now? I wish to see you slip
 Away from thoughts so lonely,
 And rather laugh, and give my lip
 A little buss, one only.”
 “But I don’t know what you speak of –
 Leave me alone, go yonder!
 Oh, for the Evening Star above
 I have an aching wonder.”
 “If you don’t know, I’d show you round
 Love’s yard, petal by petal,
 Only unwind and do not frown,
 But bear with me a little.
 As when a hunter lays a noose
 For songbirds young and charmful,
 When I unfold my left arm loose
 Embrace me in an armful;
 And let your eyes stare with amaze
 Into my eyes intently…
 When your slim waist I try to raise,
 Upon your toes rise gently;
 When I look downwards, to my face
 Keep your face straight up further,
 So we can gaze with endless grace
 And sweetness at each other;
 And such that everything is said
 Between ourselves, my lover,
 When kissing you I bow my head,
 Kiss me over and over.”
 She listens to the naughty boy
 Astonished and distracted,
 And playfully, and rather coy,
 Now snubbing, now attracted,
 She says to him: “Since I was small
 I learned to know you closely;
 So chatty and no good at all,
 You would quite suit me, mostly…
 Alas, a stellar prince arose
 From a forgotten kindness,
 And to unbound horizon glows
 Above the ocean’s blindness;
 And secretly my eyelids seize,
 For they are drowned by weeping
 Whenever waves upon the seas
 Towards him journey sweeping;
 He shines with everlasting love,
 My pain away beseeches,
 And yet ascends so high above
 To be beyond my reaches.
 His sad and frosty light rays spill
 Across two worlds departed…
 Forever I will love him, still
 Forever we’ll be parted…
 And for this reason my days are
 As empty as the prairies,
 While nights are filled with holy charm,
 Mysterious like fairies.”
 “You are but childish, hence so frail…
 Let’s run afar forever,
 And hope that they will lose our trail
 So none will know us ever.
 For in our hearts we shall be twin,
 We shall have joy and wellness,
 And you’ll no longer miss your kin
 Or dream of stellar highness.”
                    * * *
 The Evening Star departs. The sky
 With growing wings he beckons,
 And thousand-year-long flights go by
 In just as many seconds.
 A sky of stars unfolds below,
 Above – more stars that twinkle;
 He seems to be a lightning flow
 Astray amidst their sprinkle.
 Out of the chaos vales, sublime,
 Surrounding him and surging,
 He sees, beyond the dawn of time,
 The streaming lights emerging.
 As they emerge and spill around
 Like giant seas amassing,
 He flies, his yearning mind unbound,
 Until all turns to nothing.
 For where he gets there’s no domain
 Nor eye that can discover,
 And time itself struggles in vain
 From bareness to recover.
 It’s but a void, yet he does find
 A thirst that draws him over,
 A deep abyss resembling blind
 The failure to remember.
 “Of harsh and dark eternity
 Relieve me, please, my Father,
 And blessed thy name forever be
 By all the world together.
 Oh, ask, my Lord, for any charge,
 But make my fate another,
 For while your source puts lives at large
 As well their deaths you gather.
 My immortality recall,
 Extinguish my eyes’ fire,
 And give me, in exchange of all,
 One hour of desire.
 From chaos, Lord, I rose, and yearn
 To be returned to chaos…
 Out of the utmost stillness born
 I have a thirst for stillness.”
 “Hyperion, you who from naught
 Appeared, a world reclaiming,
 Ask not for signs or marvels that
 Have neither face nor naming.
 Become a man – is this your goal,
 Their likeness to acquire?
 But were mankind to perish whole,
 Others would still aspire.
 They only build, yet cannot save,
 Ideals all too shallow –
 As waves keep marching to their grave
 More waves arise and follow.
 They have but lucky stars to chase
 While haunted by misfortunes,
 We live outside of time and space
 With no death in our fortunes.
 Out of eternal yesterday
 Today’s living expire;
 Were an old sun to fade away,
 New suns would burst afire.
 Seemingly parted from the void
 By void they are predated,
 For all are born to be destroyed
 And die to be created.
 Still you, Hyperion, shall last
 Even beyond your twilight…
 Ask for the prime word of my past –
 Shall I gift you with insight?
 Your voice at singing shall I ease,
 Adorn it with emotions
 That could charm mountains and their trees
 And islands of the oceans?
 Perhaps in deed you wish to show
 Your righteousness and power?
 I’d have the Earth sliced row by row
 For you, to reign all over.
 I’ll give you fleets lined side by side
 And legions you could spread through
 The lands afar and oceans wide,
 But death I cannot grant you…
 And dying for – who’s really worth?
 Just turn around and travel
 Back to that ever-drifting Earth
 And watch your fate unravel.”
                    * * *
 His place, where he was meant to stay,
 Hyperion regaining,
 Like visions from a former day
 His rays, again, start raining.
 For twilight’s hour is about
 And night will be her daughter;
 The quiet moon is coming out
 Trembling from under water
 And fills up with her magic glow
 The trails in forests hidden.
 By lovely linden trees, below,
 Two youngsters lay down even.
 “Upon your bosom let my head,
 Beloved, to surrender
 Beneath the glitter your eyes spread
 So sweet no words can render;
 With their enchantingly cold light
 Stroll out through my compassion,
 And pour perpetual delight
 Along my night of passion.
 And always over me remain
 To ease my aching sadness,
 For you are my first loving pain
 And my last dream of madness.”
 Hyperion sees from above
 The wonder on their faces;
 He barely touched her neck with love
 When she his waist embraces…
 The silver flowers’ perfume spreads,
 Their bloom is gently snowing
 Upon the two young children’s heads
 With long and fair curls flowing.
 Then she, from love in spirits high,
 Raises her eyes and glimpses
 The Evening Star. Yet only shy
 Entrusts him with her wishes:
 “Descend, my stellar prince so kind,
 Along a soft ray gliding,
 Pervade the forest and my mind,
 Light to my fate providing!”
 He shivers like the other days
 Above the hills and valleys,
 While guiding, on their lonesome ways,
 The rolling water alleys;
 But unlike then, he does not fold
 Into the sea from farther:
 “What do you care, you earthly mould,
 Whether it’s I or other?
 Enclosed within your narrow ring
 Good-fortuned lives you’re spending,
 Whilst I to my own heavens cling,
 Immortal and unbending.”
                    * * *


               de Mihai Eminescu




 A fost odată ca-n poveşti
 A fost ca niciodată,
 Din rude mari împărăteşti,
 O prea frumoasă fată.
 Şi era una la părinţi
 Şi mândră-n toate cele,
 Cum e Fecioara între sfinţi
 Şi luna între stele.
 Din umbra falnicelor bolţi
 Ea pasul şi-l îndreaptă
 Lângă fereastră, unde-n colţ
 Luceafărul aşteaptă.
 Privea în zare cum pe mări
 Răsare şi străluce,
 Pe mişcătoarele cărări
 Corăbii negre duce,   
 Îl vede azi, îl vede mâni,
 Astfel dorinţa-i gata;
 El iar, privind de săptămâni,
 Îi cade dragă fata.
 Cum ea pe coate-şi răzima
 Visând ale ei tâmple,
 De dorul lui şi inima
 Şi sufletu-i se împle.
 Şi cât de viu s-aprinde el
 În orişicare sară,
 Spre umbra negrului caste
 Când ea o să-i apară.
                    * * *
 Şi pas cu pas pe urma ei
 Alunecă-n odaie,
 Ţesând cu recile-i scântei
 O mreajă de văpaie.
 Şi când în pat se-ntinde drept
 Copila să se culce,
 I-atinge mânile pe piept,
 I-nchide geana dulce;
 Şi din oglindă luminiş
 Pe trupu-i se revarsă,
 Pe ochii mari, bătând închişi
 Pe faţa ei întoarsă.
 Ea îl privea cu un surâs,
 El tremura-n oglindă,
 Căci o urma adânc în vis
 De suflet să se prindă.
 Iar ea vorbind cu el în somn,
 Oftând din greu suspină:
 – O, dulce-al nopţii mele Domn,
 De ce nu vii tu? Vină!
 Cobori în jos, luceafăr blând,
 Alunecând pe-o rază,
 Pătrunde-n casă şi în gând
 Şi viaţa-mi luminează!
 El asculta tremurător,
 Se aprindea mai tare
 Şi s-arunca fulgerător,
 Se cufunda în mare;
 Şi apa unde-au fost căzut
 În cercuri se roteşte,
 Şi din adânc necunoscut
 Un mândru tânăr creşte.
 Uşor el trece ca pe prag
 Pe marginea ferestei
 Şi ţine-n mână un toiag
 Încununat cu trestii.
 Părea un tânăr voievod
 Cu păr de aur moale,
 Un vânăt giulgi se-ncheie nod
 Pe umerele goale.
 Iar umbra feţei străvezii
 E albă ca de ceară –
 Un mort frumos cu ochii vii
 Ce scânteie-n afară.
 – Din sfera mea venii cu greu
 Ca să-ţi urmez chemarea,   
 Iar cerul este tatăl meu
 Şi muma-mea e marea.
 Ca în cămara ta să vin,
 Să te privesc de-aproape,
 Am coborât cu-al meu senin
 Şi m-am născut din ape.
 O, vin’! odorul meu nespus,
 Şi lumea ta o lasă;
 Eu sunt luceafărul de sus,   
 Iar tu să-mi fii mireasă.
 Colo-n palate de mărgean
 Te-oi duce veacuri multe,
 Şi toată lumea-n ocean
 De tine o s-asculte.   
 - O, eşti frumos, cum numa-n vis
 Un înger se arată,
 Dară pe calea ce-ai deschis
 N-oi merge niciodată;
 Străin la vorbă şi la port,
 Luceşti fără de viaţă,
 Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
 Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
                    * * *
 Trecu o zi, trecură trei
 Şi iarăşi, noaptea, vine
 Luceafărul deasupra ei
 Cu razele senine.
 Ea trebui de el în somn
 Aminte să-şi aducă
 Şi dor de-al valurilor Domn
 De inim-o apucă:
 – Cobori în jos, luceafăr blând
 Alunecând pe-o rază,
 Pătrunde-n casă şi în gând,
 Şi viaţa-mi luminează.
 Cum el din cer o auzi,
 Se stinse cu durere,
 Iar ceru-ncepe a roti
 În locul unde piere;
 În aer rumene văpăi
 Se-ntind pe lumea-ntreagă,
 Şi din a chaosului văi
 Un mândru chip se-ncheagă;
 Pe negre viţele-i de păr
 Coroana-i arde pare,
 Venea plutind în adevăr
 Scăldat în foc de soare.
 Din negru giulgi se desfăşor
 Marmoreele braţă,
 El vine trist şi gânditor
 Şi palid e la faţă;
 Dar ochii mari şi minunaţi
 Lucesc adânc himeric,
 Ca două patimi fără saţ
 Şi pline de-ntuneric.
 – Din sfera mea venii cu greu
 Ca să te-ascult ş-acuma,
 Şi soarele e tatăl meu,
 Iar noaptea-mi este muma;
 O, vin’, odorul meu nespus,
 Şi lumea ta o lasă;
 Eu sunt luceafărul de sus,
 Iar tu să-mi fii mireasă.
 O, vin’, în părul tău bălai
 S-anin cununi de stele,
 Pe-a mele ceruri să răsai
 Mai mândră decât ele.
 – O, eşti frumos, cum numa-n vis
 Un demon se arată,
 Dară pe calea ce-ai deschis
 N-oi merge niciodată!
 Mă dor de crudul tău amor
 A pieptului meu coarde,
 Şi ochii mari şi grei mă dor,
 Privirea ta mă arde.
 – Dar cum ai vrea să mă cobor?
 Au nu-nţelegi tu oare,
 Cum că eu sunt nemuritor,
 Şi tu eşti muritoare?
 – Nu caut vorbe pe ales,
 Nici ştiu cum aş începe –
 Deşi vorbeşti pe înţeles,
 Eu nu te pot pricepe;
 Dar dacă vrei cu crezământ
 Să te-ndrăgesc pe tine,
 Tu te coboară pe pământ,
 Fii muritor ca mine.
 – Tu-mi cei chiar nemurirea mea
 În schimb pe-o sărutare,
 Dar voi să ştii asemenea
 Cât te iubesc de tare;
 Da, mă voi naşte din păcat,
 Primind o altă lege;
 Cu vecinicia sunt legat,
 Ci voi să mă dezlege.
 Şi se tot duce... S-a tot dus.
 De dragu-unei copile,
 S-a rupt din locul lui de sus,
 Pierind mai multe zile.
                    * * *
 În vremea asta Cătălin,
 Viclean copil de casă,
 Ce împle cupele cu vin
 Mesenilor la masă,
 Un paj ce poartă pas cu pas
 A-mpărătesei rochii,
 Băiat din flori şi de pripas
 Dar îndrăzneţ cu ochii,
 Cu obrăjori ca doi bujori
 De rumeni, bată-i vina,
 Se furişeaza pânditor
 Privind la Cătălina.
 Dar ce frumoasă se făcu
 Şi mândră, arz-o focul;
 Ei Cătălin, acu i-acu
 Ca să-ţi încerci norocul.
 Şi-n treacăt o cuprinse lin
 Într-un ungher degrabă.
 – Da’ ce vrei, mări Cătălin?
 Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.
 – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
 Pe gânduri totdeauna,
 Să râzi mai bine şi să-mi dai
 O gură, numai una.
 – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
 Dă-mi pace, fugi departe –
 O, de luceafărul din cer
 M-a prins un dor de moarte.
 – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
 Din bob în bob amorul,
 Ci numai nu te mânia,
 Ci stai cu binişorul.
 Cum vânătoru-ntinde-n crâng
 La păsărele laţul,
 Când ţi-oi întinde braţul stâng
 Să mă cuprinzi cu braţul;
 Şi ochii tăi nemişcători
 Sub ochii mei rămâie...
 De te înalţ de subsuori
 Te-nalţă din călcâie;
 Când faţa mea se pleacă-n jos,
 În sus rămâi cu faţa,
 Să ne privim nesăţios
 Şi dulce toată viaţa;
 Şi ca să-ţi fie pe deplin
 Iubirea cunoscută,
 Când sărutându-te mă-nclin,
 Tu iarăşi mă sărută.
 Ea-l asculta pe copilaş
 Uimită şi distrasă,
 Şi ruşinos şi drăgălaş,
 Mai nu vrea, mai se lasă,
 Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
 Te cunoşteam pe tine,
 Şi guraliv şi de nimic,
 Te-ai potrivi cu mine...
 Dar un luceafăr, răsărit
 Din liniştea uitării,
 Dă orizon nemărginit
 Singurătăţii mării;
 Şi tainic genele le plec,
 Căci mi le împle plânsul,
 Când ale apei valuri trec
 Călătorind spre dânsul;
 Luceşte cu-n amor nespus
 Durerea să-mi alunge,
 Dar se înalţă tot mai sus,
 Ca să nu-l pot ajunge.
 Pătrunde trist cu raze reci
 Din lumea ce-l desparte...
 În veci îl voi iubi şi-n veci
 Va rămânea departe...
 De-aceea zilele îmi sunt
 Pustii ca nişte stepe,
 Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
 Ce nu-l mai pot pricepe.
 – Tu eşti copilă, asta e...
 Hai ş-om fugi în lume,
 Doar ni s-or pierde urmele
 Şi nu ne-or şti de nume,
 Căci amândoi vom fi cuminţi,
 Vom fi voioşi şi teferi,
 Vei pierde dorul de părinţi
 Şi visul de luceferi.
                    * * *
 Porni luceafărul. Creşteau   
 În cer a lui aripe,
 Şi căi de mii de ani treceau
 În tot atâtea clipe.
 Un cer de stele dedesubt
 Deasupra-i cer de stele –
 Părea un fulger nentrerupt
 Rătăcitor prin ele.
 Şi din a chaosului văi,
 Jur împrejur de sine,
 Vedea ca-n ziua cea dentâi
 Cum isvorau lumine.
 Cum isvorând îl înconjor
 Ca nişte mări de-a-notul…
 El zboară, gând purtat de dor,
 Pân’ piere totul, totul.
 Căci unde-ajunge nu-i hotar,
 Nici ochi spre a cunoaşte,
 Şi vremea-ncearcă în zadar
 Din goluri a se naşte.
 Nu e nimic şi totuşi e
 O sete care-l soarbe,
 E un adânc asemene
 Uitării celei oarbe.
 – De greul negrei vecinicii
 Părinte, mă dezleagă
 Şi lăudat pe veci să fii
 Pe-a lumii scară-ntreagă.
 O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
 Dar dă-mi o altă soarte,
 Căci tu izvor eşti de vieţi
 Şi dătător de moarte.
 Reia-mi al nemuririi nimb
 Şi focul din privire
 Şi pentru toate dă-mi în schimb
 O oră de iubire.
 Din chaos, Doamne,-am apărut
 Şi m-aş întoarce-n chaos…
 Şi din repaos m-am născut
 Mi-e sete de repaos.
 – Hyperion, ce din genuni   
 Răsai c-o-ntreagă lume,
 Nu-mi cere semne şi minuni
 Ce nu au chip şi nume.
 Tu vrei un om să te socoţi,
 Cu ei să te asameni?
 Dar piară oamenii cu toţi
 S-ar naşte iarăşi oameni.
 Ei numai doar durează-n vânt
 Deşarte idealuri –
 Când valuri află un mormânt
 Răsar în urmă valuri.
 Ei au doar stele cu noroc
 Şi prigoniri de soarte,
 Noi nu avem nici timp, nici loc,
 Şi nu cunoaştem moarte.
 Din sânul vecinicului ieri
 Trăieşte azi ce moare,
 Un soare de s-ar stinge-n cer
 S-aprinde iarăşi soare.
 Părând în veci a răsări,
 Din urmă moartea-l paşte,
 Căci toţi se nasc spre a muri
 Şi mor spre a se naşte.
 Iar tu, Hyperion, rămâi,
 Oriunde ai apune…
 Cere-mi cuvântul meu dentâi –
 Să-ţi dau înţelepciune?
 Vrei să dau glas acelei guri,
 Ca dup-a ei cântare
 Să se ia munţii cu păduri
 Şi insulele-n mare?
 Vrei poate-n faptă să arăţi
 Dreptate şi tărie?
 Ţi-aş da pământul în bucăţi
 Să-l faci împărăţie.
 Îţi dau catarg lângă catarg,
 Oştiri spre a străbate
 Pământu-n lung şi marea-n larg,
 Dar moartea nu se poate…
 Şi pentru cine vrei să mori?
 Întoarce-te, te-ndreaptă
 Spre-acel pământ rătăcitor
 Şi vezi ce te aşteaptă.
                    * * *
 În locul lui menit din cer
 Hyperion se-ntoarse
 Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
 Lumina şi-o revarsă.
 Căci este sara-n asfinţit
 Şi noaptea o să-nceapă;
 Răsare luna liniştit
 Şi tremurând din apă
 Şi împle cu-ale ei scântei
 Cărările din crânguri.
 Sub şirul lung de mândri tei
 Şedeau doi tineri singuri.
 – O, lasă-mi capul meu pe sân,
 Iubito, să se culce
 Sub raza ochiului senin
 Şi negrăit de dulce;
 Cu farmecul luminii reci
 Gândirile străbate-mi,
 Revarsă linişte de veci
 Pe noaptea mea de patimi.
 Şi de asupra mea rămâi
 Durerea mea de-o curmă,
 Căci eşti iubirea mea dentâi
 Şi visul meu din urmă.
 Hyperion vedea de sus
 Uimirea-n a lor faţă;
 De-abia un braţ pe gât i-a pus
 Şi ea l-a prins în braţă…
 Miroase florile-argintii
 Şi cad, o dulce ploaie,
 Pe creştele a doi copii
 Cu plete lungi, bălaie.
 Ea, îmbătată de amor,
 Ridică ochii. Vede
 Luceafărul. Şi-ncetişor
 Dorinţele-i încrede:   
 – Cobori în jos, luceafăr blând,
 Alunecând pe-o rază,
 Pătrunde-n codru şi în gând,
 Norocu-mi luminează!
 El tremură ca-n alte dăţi
 În codri şi pe dealuri,
 Călăuzind singurătăţi
 De mişcătoare valuri;
 Dar nu mai cade ca-n trecut
 În mări din tot înaltul:
 – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
 Dac-oi fi eu sau altul?
 Trăind în cercul vostru strâmt
 Norocul vă petrece,
 Ci eu în lumea mea mă simt
 Nemuritor şi rece.
                    * * *

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971