Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”

           SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI
Corneliu LEU – Dimitrie GRAMA

Iata un început la care, spre a sugera cum se profilează acest demers de a schimba păreri grave asupra lumii contemporane, adaugam cateva  articole din ciclul « Omul-Masină » publicat de Dimitrie Grama în ultimii cinci ani, in paralel cu ciclul ,,Despre Meritocraţie'' al lui Corneliu Leu pe care-l puteti descarca din acest portal, la « Vitrina editurii noastre on-line »

CORNELIU LEU :

Vezi, dragă Dimitrie, îmi trimiţi versurile  tale proaspete şi, în acelaşi timp, îmi scrii primele impresii despre noua mea carte, poate necoaptă suficient, dar al cărei început m-am grăbit să ţi-l trimit.
    În versuri eşti direct şi cu cititorul şi cu tine însuţi:
Mă trezesc lângă o fereastră deschisă / în care o femeie tânără / ţine un prunc în braţe. Mă / îndeamnă din ochi / să mă apropii. / Fără să privesc ii spun: / Sunt eu acest copil, mamă!/ De ce mi-l arăţi tocmai acum/ când m-am reîntors? /Nu-mi răspunde. Îşi întoarce /  privirea înspre interior. / Acolo pe un scaun înalt e tata. / Fumează şi tace. / Eu cresc în braţele mamei care / mă scapă în stradă unde eu / bine-nţeles sunt şcolar, soldat. /  O clipă om matur. O clipă doar. / Şi dintr-odată, bătrân. Mă clatin / şi cad pe piatra dură. Nu simt / nimic. / Din fundul camerei vine acum / şi tata. Cu mama de mana coboară / în stradă. / Îmi spun: Nu mai este nimic de / făcut. Eşti mort! / Închid fereastra şi se întind / pe piatră lângă mine. / 
    Eşti direct, într-o metaforă atotcuprinzătoare, fără ocolişul metaforelor mici care înfloresc doar frazarea, o înfrumuseţează, dar nu ajung a prinde ecou într-o alegorie generală. Şi simţi nevoia să te întorci direct la esenţele pe care le numim de obicei rădăcini: „…Sunt eu acest copil, mamă! / De ce mi-l arăţi tocmai acum / când m-am reîntors?”… Ceea ce, pe mine mă face să mă întreb: Unde este fereastra deschisă lângă care, din visul tău, tu te trezeşti tocmai la modul oniric în care ne trezim lângă cele mai puternice dintre amintirile pe care le avem. Adică cele de care nu putem scăpa şi care ne poartă ca-ntr-un vis tot timpul. Am şi eu asemenea stări şi am să încerc să-ţi exemplific punând aceste lucruri în legătură cu paginile recente pe care ţi le-am trimis.
    Lucrând la cartea mea „Roma-Termini”,despre care spui că nu-ţi pare a semăna cu ceea ce ai citit până acum ca proză românească, m-am trezit deodată preocupat de aceste rădăcini, insistând asupra lor, cu toate că atunci când i-am trasat  povestea, cu metaforele ei şi cu alegoria pe care acestea trebuie să o clădească, nu am avut nici o intenţie să fac un asemenea lucru. Şi astfel, pe măsură ce scriam această poveste despre care tu îmi spui că îţi aduce rezonanţe din cu totul alte literaturi, mă trezeam când preocupat de ideea acestor rădăcini pe care, undeva, fiecare fiinţă umană le are, când vizitat, bântuit, apăsat de întrebări, indignări şi revelaţii în legătură cu propriile mele rădăcini.
Despre aceste întrebări, indignări şi revelaţii îţi voi propune să discutăm mai încolo, tocmai pentru a veni fiecare cu experienţa noastră: A mea îngrădită, limitată (dar poate si aprofundată) la un anume teritoriu pe care l-am locuit şi în care pumnul dictaturii m-a înfundat, a ta cu posibilităţile largi de a privi aproape o întreagă lume trecând şi trăind prin diferite medii ale ei. Sunt foarte curios să vedem, prin experienţă personală, în ce măsură ne sunt apropiate preocupările dar şi sentimentele pe care le-am trăit în legătură cu unele idei generale ale existenţei umane, cum ar fi cea de libertate, de realizare umană, de existenţă productivă sau creatoare, de ambient socio-economic-educaţional-spiritual  favorabil sau nefavorabil pentru acestea, de democraţie şi respect sau nerespect între oameni, de luciditate comună şi comunitară sau inconştienţă comună sau comunitară a unor populaţii faţă de propria lor stare. Intr-un cuvânt: de aflare a căilor fireşti necesare realizării persoanei umane şi a comunităţilor în care ea se înscrie, se circumscrie şi, până la urmă se defineşte. Un punct de vedere să zicem „local” din parte-mi, cu mai multă apăsare pe sfera naţionalului şi unul „universal” din parte-ţi cu rezonanţe despre ceea ce numim astăzi „sfera globală”; dar, nota bene: O denumim astfel cu plăcere numai pentru că, în imaginaţia noastră,  sfera trebuie să fie din superbă sticlă transparentă; pentru ca, măcar, dacă are reziduuri care o murdăresc pe alocuri, să i le vedem. Şi nu o sferă opacizată chiar de către cei care i-au lansat ideea tocmai pentru că vor să o conducă şi să profite de ea, netransparentă spre a nu i se vedea structura deformată de ei, în interesele lor obscure care  ameninţă să-i treacă în obscur şi transparenţa sentimentelor  frumoase cu care noi, muritorii cu speranţe normale, o învăluim. „Continuitate în creşterea din rădăcini, cu seve curate, funcţionale organismului nostru natural, care asigură dezvoltarea proiectatului rai pe pământ în care speră cei de rând, sau deturnarea acesteia spre discontinuităţi care, chipurile „revoluţionează” omenirea, adică impune poftele unora sau ale altora  distrugând tot ceea ce ar fi trebuit să fie bun de păstrat? De ce fac asta? Numai şi numai spre a simţi plăcerea că ei dirijează;  numai şi numai pentru a-şi impune ambiţiile deşarte şi setea de putere care se poate realiza doar limitat, ultrasecularizat, fragmentând diacronia istoriei în perioade disparate care nu pot asigura o înlănţuire progresivă dintr-una-ntr-alta şi divizând în forţe contrarii sincronia oricărui moment istoric. În aşa fel încât oamenii să se distrugă unii pe alţii, în loc de  a-şi asigura un progres normal şi o viaţă tot mai bună prin respect, dragoste şi solidaritate. 
Vom vorbi despre acestea mai târziu, pe cât vrei de larg şi cu cât mai multe exemple, relatate cât mai în proză, referindu-se cât mai mult la prezentul de oriunde. Şi nu doar formulate teoretic; pentru că noi suntem artişti, iar ochiul nostru e făcut mai mult să fotografieze peisajul sufletesc decât să deducă abstracţiuni ideatice. Acum, mă întorc la ceea ce mi-a deturnat viziunea iniţială asupra prozei pe care o aveam de scris şi, dintr-o operă de artă în care să primeze doar esteticul reacţiilor umane, m-am trezit că am în faţă paginile  unei cărţi teziste, moralizatoare, descriind mai mult idei decât personaje, cu toate că stările sufleteşti ar fi trebuit să conducă doar spre conturarea celor din urmă.
Am constatat astfel că, oameni fiind şi trăind într-o anumită istorie, nu avem cum să ne detaşăm de ea nici noi, nici personajele pe care vrem să ni le închipuim. Oricâte criterii psiho-estetice am invoca  şi ne-am dedica lor, ele nu se pot desprinde, cel puţin la un temperament ca al meu, de celălalt aspect care este psiho-socialul. Şi, atunci când am început a mă gândi la ansamblul de rădăcini ale omului, chiar numai şi numai ca artă a descrierii devenirii personajelor mele, oricât aş fi încercat să mă obiectivez sau să narez oniric, nu m-am putut desprinde de propriile mele rădăcini. Iar, propriile mele rădăcini nu au putut să nu-mi trezească, aşa cum am spus: întrebări, indignări, meditaţii, certitudini, angoase şi strigăte atunci când se încerca a fi smulse, satisfacţii şi pace sufletească atunci când reuşeam să le reconstitui în forma lor naturală. A trebuit să mă întreb, tocmai pentru că era vorba de identitatea personajelor mele (precizez că eu imaginez, sau compun în plan virtual, doar personaje inexistente ca atare; şi că nici o dată nu am simţit tentaţia să procedez la descrierea simplă  a unora existente), să mă întreb, deci: Cum Dumnezeu de am rezistat aici, la Carpaţi, după atâtea atacuri la rădăcina noastră. Atacuri conştiente sau inconştiente. Atacuri venite sub formă de năvăliri, sau infiltrate în solul de unde ne tragem, prin scurgerea lentă, neobservată aproape, a dejecţiilor altora, veniţi de altunde, cu alte seve în ei. Şi, astfel, nu că am prestabilit eu, ci personajele mele mi s-au definit ca nişte simboluri ale dezrădăcinărilor pe care ni le-a provocat secolul trecut, iar mie mi-a rămas să fiu doar cel care înregistrează strigătul lor de durere: „Cine şi cu ce drept şi-a permis asta?!” …
În rest, personajele pe care aveam pretenţia de a le fi creat, şi-au văzut singure de destinul lor simbolic pentru drama societăţii româneşti care de abia se scuturase de vicisitudini, se consolidase şi căpătase avânt printr-o evoluţie normală, atunci când conjunctura internaţională a lăsat-o în mâinile bolşevismului. Din acest strigăt se nasc trei personaje: Cel care până la jumătatea vieţii părea un învingător venind de jos şi reconstituind în el vigoarea multor generaţii, trebuie să moară. Pentru că în el şi în eforturile sale creatoare loveşte cel mai mult puterea şi ideologia artificială, nefirească, adusă cu tancurile. Cel care părea a proveni dintr-o familie deosebit de stabilă şi consolidată, devine nesigur şi total derutat văzând cum perfidiile politice îi fac nepăsători şi ineficienţi la bine tocmai pe cei în care îşi pusese speranţa. Şi decade în nihilism terorist. Iar cel care se smulge din nefericirea ce părea a-i stâlci viaţa tânără, cu slabe mlădiţe de rădăcină, ajunge a-şi da seama la bătrâneţe că nu se salvase cu nimic de vreme ce puternicii omenirii provin din aceeaşi lume imundă a lipsei de spiritualitate, iar politicile lor au numai aparenţe de chip uman.
Şi, atunci, nu faci decât să te întrebi dacă mai există undeva adevărul salvării, de vreme ce, în egală măsură, asupra ţării a venit răul cotropitor, iar asupra celor care par a fi scăpat în lumea largă se revarsă alte naturi ale răului. În atacurile moderne, reci, mecanice, artificiale, lipsite de spiritualitate, întrebării „Qvo vadis Domine?” îi este amputată transcendenţa auzirii Răspunsului întru salvare!
 Îţi jur şi sper să mă înţelegi în egala măsură în care-ţi înţelegi instinctul ce te-a condus, poate fără să vrei, la versuri precum cele de mai sus şi, desigur, înţelegi instinctul asemănător pe care i l-ai trezit cititorului făcându-l să te recepteze confundându-se cu tine … Categoric: nu am avut această intenţie şi nu am făcut-o deliberat. Am vrut să scriu un roman, poate ironic, la adresa permanenţei umane a mofturilor de putere care au condus şi la  criza de astăzi. Criza văzută ca o pedeapsă pentru insistenta dezordonare a celor fireşti prin amestecuri artificiale. Dar şi ca o reacţie (răzbunare) a naturalului, faţă de repetata şi repetata iresponsabilitate cu care omul – omul trufaş, considerând că, nu nişte raţiuni superioare ale existenţei, ci el dirijează lucrurile, - îşi permite tot felul de măsuri invazive în coerenţa prestabilită sau dedusă pas cu pas din mersul tuturor lucrurilor lumii acesteia după firea lor.
     Deliberată, adică gândită, imaginată, calculată şi proiectată în acţiune, povestea mea era a unui mare financiar care-şi dă seama de nocivitatea (dar şi zădărnicia) tuturor ingineriilor financiare prin care a colaborat în viaţa lui la acele măsuri care dau stăpânitorilor senzaţia de dirijare a omenirii. Îşi dă seama târziu şi părăseşte totul căutând calea înapoi spre copilăria lui pierdută în vagabondaj, în nepăsătoarea viaţă interlopă, dusă de pe o zi pe alta. Pentru că, de fapt, constatase că şi viaţa sa ulterioară, cea ultraonorabilă, dusă cu acribie în cele mai înalte medii ale puterii, era tot de pe o zi pe alta, fără vreo deosebire esenţială de cealaltă, dusă în lumea declasaţilor. Dar ambele aceste vieţi fiind într-o mare contradicţie cu ceea ce consideră el a-i fi fost rădăcinile. Rădăcinile pierdute prin vicisitudinile sorţii deformate de actele invazive ale obsesiei de putere care macină omul.
Astfel, am ajuns la aceste rădăcini care mă preocupau nu numai ca literatură, ci şi în viaţa mea de toate zilele…
    Si, tot astfel, ajung în finalul acestei părţi să te citez din nou, ca un sentiment al implacabilului:
„…/ Eu cresc în braţele mamei care / mă scapă în stradă unde eu / bine-nţeles sunt şcolar, soldat. / O clipa om matur. O clipa doar. / Şi dintr-odată, bătrân. Mă clatin / şi cad pe piatra dură. Nu simt / nimic. / Din fundul camerei vine acum / si tata. Cu mama de mână coboară / în stradă. / Îmi spun: Nu mai este nimic de / făcut. Eşti mort! / Închid fereastra şi se întind / pe piatra lângă mine”...




DIMITRIE GRAMA :

Draga Corneliu,


Legătura noastră culturală, bine-nţeles ca se bazează şi pe o mare responsabilitate sociala, deoarece este de datoria scribentului, poetului, artistului si a intelectualului in general, să influenţeze evoluţia unei societăţi, ba chiar, in concepţia mea, sa contribuie activ, chiar sa lupte pentru societatea în care traieşte.
Citindu-ţi textele şi dându-mi seama de angajamentul tău în viaţa cultural-socială din România, mă simt onorat să colaborăm într-un dialog de idei şi, să sperăm şi de soluţii posibile, înspre binele poporului român şi al României.

Subliniezi in textele tale, importanţa intelectualităţii romane, care s-a format şi finalizat etic-intelectual in diaspora, in vulcanul Revoluţiei Franceze de la 1848. Reveniţi în ţară, ei au întors pe dos mentalitatea oriental-fanariota din Valahia si Moldova, făcând posibilă tranziţia acestor principate de la "orientalism" la "europenism" si "modernism".
Ardealul şi Banatul, făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, au avut şansa să fie printre zon ele din "mentalitatea europeana", chiar daca se pot invoca o serie de argumente împotriva faptului ca aceste provincii au fost ocupate de forţe străine.
Nu exista nici o îndoiala că toţi romanii au profitat de excelenţa intelectualilor din diaspora, atunci in secolul XIX, când Europa moderna  si naţiunile europene s-au format si consolidat în forma lor actuala. Cu toate ca s-ar putea să fim victimele unor sentimente de exagerată veneraţie a generaţiilor trecute, trebuie totuşi să recunoaştem, citind doar anumite lucrări literare, ca intelectualul roman de la 1848, era un individ progresist, însetat de cunoaştere si convins ca este de datoria lui sa lupte pentru o nouă societate, o societate mai buna, chiar cu riscul de a pierde totul, inclusiv viaţa.
Mă întreb dacă intelectualul de astăzi, indiferent că este intelectual in România sau intelectual din diaspora, se poate compara cu cei de la 1848?
Eu nu cred că-i putem asemăna. In secolul XIX, intelectualul era un individ bine definit, avea "carte", ceea ce însemna ca era "educat" si educaţia însemna pe vremea aceea si "răspundere" obstească si sociala. Era, probabil, ceva asemănător cavalerului medieval si a samuraiului.
Intelectualii secolelor trecute, reprezentau o elită în gândire si comportament, si doar o anumită parte dintr-o populaţie putea sa se dezvolte atât de mult încât sa formeze "o clasă intelectuala". Unii vor spune, ca doar cei bogaţi ar fi avut astfel de "privilegii", dar acest lucru nu este adevărat, fiind doar propaganda socialista, deoarece istoria, din antichitate încoace, ne da exemple de oameni simpli care au ajuns pe treptele cele mai de sus ale gândirii umane. Este de ajuns sa ne gândim la  Iisus Christos ca „Fiu al Omului”!
Care sunt "intelectualii" zilelor noastre? Si mai ales; care sunt "intelectualii români" din zilele noastre?
Privind lucrurile "din-afara" şi având experienţa trăită atât in România cât si in Vest, nu vad mari deosebiri in felul in care se "aleg" si se "produc" intelectuali in zilele noastre.
Intelectualul de azi este un produs de masa, cu o clara şi câteodata singulară ambiţie de parvenire materiala. Idealiştii, altruiştii, sunt pe cale de dispariţie, deoarece atât societăţile "vestice" cat si cele din fostul lagăr socialist, învăţând una de la alta, si-au dat seama ca un intelectual cu o ţinută morala demna, este un instrument periculos si deci trebuie marginalizat, anihilat!
Totuşi există o diferenţă atât de atitudine cât si de mod de intrare în acţiune între intelectualitatea din Vest si cea din România.
Intelectualitatea Vest Europeana, după "căderea" Inchizitiei religioase ca organ de absurd control al evoluţiei umane, nu a mai fost nici o data "interzisa". A fost lăsată sa funcţioneze, sa se dezvolte şi să influenţeze societatea din care făcea parte. Iar aceasta libertate de expresie intelectuala de care beneficiem de aproape 500 de ani, trebuie sa o comparam cu "libertatea" de expresie intelectuala a românilor, unde din păcate, doar scurte intervale de adevărată libertate civica au existat în ultimii 500 de ani.
Eu nu sunt convins ca românii din actuala diaspora, aşa cum speri tu,  ar reprezenta un fel de soluţie la problemele morale ale României. Deoarece, aşa cum am mai spus, românii din diaspora nu se deosebesc "în esenţă" de cei din ţară, şi sunt convins că există un mare număr de români "autohtoni" care posedă o înaltă ţinută etică.
Din păcate, românii de calitate sunt marginalizaţi şi intimidaţi de canaliile spirituale si amorale care au fost cultivate in "pepiniere speciale" în era comunistă în toate ţările lagărului comunist. Ce înseamnă "lagăr", daca nu temniţa?! Care au fost întemniţaţii şi care temnicerii?
Probabil că toata lumea normală poate să răspundă la astfel de întrebări simple şi eu cred că în cazul României, o mare parte din "misterele" comunismului si cele ale post-comunismului românesc, s-ar fi putut mai bine elucida dacă lui Ceauşescu si celor din jurul lui li se făcea un proces juridic adevărat si nu o farsă juridică ruşinoasă.
Procesul lui Ceauşescu reprezintă o ruşine si ne-a compromis in ochii tuturor civilizaţiilor democratice moderne. Şi totuşi, se pare, că în România actuală, foştii temniceri sunt acceptaţi cu uşurinţă ca noi înalţi funcţionari, judecători si miniştri.
Acesta este un paradox al neglijentei si probabil ca se poate explica prin faptul ca toata lumea a fost timp îndelungat şi continuă să fie despiritualizată, şi fără speranţă.
Da, cam aşa cred ca aş putea cataloga şi caracteriza poporul roman: "Un Popor Fără Sperante".
Este extrem de trist şi, dacă s-ar pute face ceva, s-ar putea pentru început să i se facă un fel de "respiraţie artificială" României.

Fără nici un fel de intenţie de a indigna sau umili sentimentele naţionale, ci doar privind cu răceală ce se întâmplă in jurul meu, doresc sa-mi expun câteva păreri personale, in speranţa ca aceste păreri vor avea un efect pozitiv in procesul de redobândire a unei identităţi mândre şi sănătoase de reafirmare naţională.

Se ştie foarte bine in Vest si mai ales in UE, ca România este o ţară în care corupţia este lăsată sa se dezvolte liber, poate chiar încurajata de exemplele celor de la putere şi se ştie, din păcate prea bine,  că această corupţie se bazează pe un sistem politic imoral. Acesta este un adevăr limpede pentru un om lucid şi obiectiv care priveşte din afară si, chiar dacă ar exista cineva care s-ar simţi ofensat de o asemenea părere, ea e bine întemeiată şi nu acceptă comentarii, scuze sau interpretări. Eu nu accept sa discut cu oameni care ştiu că aşa stau lucrurile dar, dintr-un pseudo-patriotism mi-ar cere să fiu mai îngăduitor. Nu poţi fi îngăduitor cu un adevăr social-politic ce defineşte un întreg sistem corupt; şi nu un individ sau altul deoarece, cum am amintit deja, sunt destui români de o ţinută morală indiscutabila, dar aceşti români nu fac parte din sistem.

In primul rând, România ar trebui sa-si dreagă imaginea internaţionala deplorabilă, care din start, o descalifică în orişice situaţie de negocieri serioase.
Reprezentanţii României la UE, ONU, Ambasade şi alte Organizaţii Internaţionale, ar trebui sa fie cetăţeni de o ţinută morala impecabilă care de asemenea poseda o cunoaştere profunda atât a tradiţiilor vechi caracteristice neamului, cum ar fi: ospitalitatea, inteligenţa naturala, simţul artistic, acceptarea  ne discriminatorie a altor naţii, etc., cât şi o cunoaştere profundă a lumii exterioare de care România încearcă să se apropie.
Nu este de ajuns sa ai studii social-politice in România, să fii îmbrăcat frumos si sa ai o abilitate superficiala de dialog, ci trebuie sa ai capacitatea sa participi activ si constructiv la orice manifestare la care Tu reprezinţi un popor întreg.
Un astfel de reprezentant, ar trebui pe lângă un fundament moral sănătos, sa deţină o cultura vasta, să stăpâneasca câteva limbi străine, inclusiv limba materna si, în toată umilinţa înţeleptului, să fie un neînfricat apărător al neamului sau.

Din păcate la ora actuala, românii discriminează alţi români. Cei din ţară, au un fel de aversiune alergica faţă de cei din diaspora si nu ar accepta în ruptul capului nici sfaturi şi nici ajutor de la cei plecaţi de acolo.
Este considerata o ofensă gravă atunci când cineva din diaspora  ar avea tupeul sa critice sau sa aibă opinii cu privire la situaţia "romanului autohton". La ora actuala, am impresia ca o apropiere intre cele doua "tabere de luptă" - românii autohtoni şi cei din diaspora, este posibila doar la un nivel "personal", între indivizi care acceptă un schimb intelectual sau spiritual limitat doar la teme artistic-culturale.

Mai ales după 1989, mulţi români serioşi din diaspora, de altfel la fel ca si mulţi străini serioşi, au încercat să se angajeze în materie de soartă a României, să se implice cu sentimentul de a da o mana de ajutor, de a contribui altruist la "refacerea" infrastructurii, la modernizarea vieţii social-politice, etc. Dar toţi oamenii de calitate superioara au fost intimidaţi  de atitudinea agresiva a diverselor "cadre" autohtone, si in timp, dezamăgiţi sau dezgustaţi, s-au retras din "spaţiul romanesc".
Bine-nţeles ca există atât romani din diaspora cât şi străini care, în sistemul românesc au descoperit o şansă enorma de parvenire materiala; aceşti indivizi, in foarte scurt timp au reuşit să acapareze o bună parte din bunurile obşteşti.
De la sloganul "Nu Ne Vindem Tara!", atunci când era vorba de investiţii cinstite făcute de firme serioase, investiţii de la care ar fi profitat tot poporul, s-a ajuns la cel de: "Dăm Tara Pe Gratis".
Ultimul slogan este însa complet aberant, de amîgire a prostului, deoarece ţara s-a vândut, de către cei care, în fond, nu aveau nici un drept sa  vândă ceva, dar ajutaţi de un trecut glorios de temniceri, si deci având in posesia lor toate cheile de la toate uşile închisorii numita România, ei au putut deschide si închide doar acele uşi care le conveneau.
Astfel s-au putut deschide sertarele cu bani, pe care, noi, temnicerii îi împărţim între noi, ca nu degeaba am "muncit" o viaţă ăntreagă ca temniceri şi călăi, iar sertarele cu documente le ţinem sub cheie! Eh, mai dam si noi câte un praf, din când în când, sa le astupam gura!
"Ce domnule, ai ceva de spus? N-ai citit Raportul Tismaneanu?"
Cu aşa ceva ne-a luat piuitul: Democratie, domnule, Democratie!

Adevărat este că şi în Vest, în ţarile democratice si dezvoltate există escroci, hoţi si criminali, dar aceştia de obicei sunt cunoscuţi ca infractori si când sunt prinşi, sunt trataţi ca atare de lege, dar găştile de criminali nu exista la nivel de obşte administrativa, la nivel guvernamental.
Fenomenul acesta de "aroganţă în corupţie", de putere nelimitata in acte criminale, exista doar in Lumea a Treia, in aşa-zisele Republici Bananiere si in fostele tari comuniste unde, din păcate, atât infra-structura social - politica cat si infra-structura umana, au fost distruse.
Deci eu nu cred că România este singura tara din Europa unde Imoralitatea, Coruptia, Furtul si Iresponsabilitatea Civica exista si sunt acceptate ca făcând parte din fenomenele "normale" ale societăţii, ci cred ca la fel este situaţia si in Bulgaria, Ungaria si restul tarilor din fostul lagăr comunist, dar sunt convins ca exista nivele de diferenţiere.
S-ar putea sa mă înşel, dar am impresia ca România se afla pe una din treptele cele mai de sus in privinţa decadentei morale si spirituale pe care o naţie ca atare o poate suporta si accepta.
Treapta următoare posibila in evoluţia României ar putea fi, ori o noua Revoluţie Populara, ori o nouă formă de Dictatură.


Sfârşesc aici, cu aceasta introducere.
Voi încerca mai încolo să găsesc explicaţii plauzibile la fenomenul "decadenţei şi dezintegrării spiritului uman" si mă voi strădui să ajung la o concluzie: Dacă acesta este un fenomen general aparţinând arsenalului genetic uman, sau este un fenomen excentric, lăturalnic, definit prin diferite accente geopolitice, aparţinând doar subiectiv şi particular unor indivizi sau unor populaţii.

                                                                                                                                                                                       Dimitrie


Corneliu LEU

… S-ar putea să te înşeli, în măsura în care nu cunoşti unele amănunte, dragă Dimitrie, dar intuiţia unor anumite generalizări o ai, desigur, din experienţa ta de acolo. Mă opresc aici numai asupra ideii intelectualului care nu poate fi un simplu tehnician ci, el, prin ceea ce învaţă şi ceea ce acumulează, printr-o viziune mai clară asupra abstractului ideatic şi formele concrete prin care acesta se conturează în viaţa socială, devine purtătorul unei conştiinţe intelectuale care decurge din cunoaşterea mai aprofundată a lucrurilor. Iar conştiinţa, întotdeauna, ţi-o manifeşti; în vreme ce, profesia, doar o practici. Intelectualii, însă, în majoritatea lor, practică profesii generatoare de conştiinţă sau sunt dedicaţi unor asemenea profesiuni în care nu pot face abstracţie de conştiinţă.
    Din păcate, pe măsură ce omenirea a descoperit şmecheria că totul se poate învăţa chiar dacă nu ajungi niciodată să înveţi totul, pe măsură ce progresul tehnic a început să aprofundeze specializarea, învăţământul care s-a adaptat acestui progres a căutat să corespundă mai mult nevoilor tehnice decât celor de evoluţie. Adică celor inventate şi nu celor rezultate firesc.  Din acest punct de vedere ai dreptate când vorbeşti de nostalgia mea faţă de intelectualul de altă dată, regretând faptul că, în contemporaneitate, s-a pierdut concepţia de luminător al poporului. Brătianu a venit de la Paris cu diploma Şcolii Politehnice, iar pe fii lui, tot ingineria i-a trimis să înveţe şi, apoi, i-a  pus să lucreze cu Saligny la podul de la Cernavoda. Dar ce lumină doctrinar-liberală a răspândit politica lor pe întregul plan naţional!… Astăzi, conform unor precepte, uneori venite de peste ocean, alteori, am să-ţi spun eu de unde… avem şcoli care formează tehnicieni politici aşa cum formează tehnicieni în construcţii şi tot felul de alte specializări în alte industrii iar, după unii falşi pedagogi care sunt şi ei tehnicieni ai pedagogiei, accentul pe vocaţie este un lucru depăşit, de vreme ce mecanismul educaţional a ajuns să fabrice intelectuali în serie.Sau, cum spui tu: "Intelectualul de astăzi ca produs de masă cu o clară şi, câteodată, singulară ambiţie de parvenire materială".
    Societatea modernă are nevoie de serii, nu de unicate şi, tocmai aici se pare că, în materie de intelectuali adevăraţi, am greşit-o. Că vine asta de la Ford, care voia sa-şi specializeze fiecare muncitor pe câte o mişcare singulară, corespunzând unei singure direcţii de filet iar, de aici, spre a conveni patronilor, universităţile au început a forma specialişti pe tehnici singulare, e posibil. Dar, la noi, vine clar din accentul absurd pe care comunismul îl punea pe „armata muncii” care trebuia să se pregătească pe câte o direcţie tehnică pe care s-o execute gândind cât mai puţin sau chiar de loc! Învăţământul lui Spiru Haret era splendid şi extraordinar de modern, depăşind modelele franceze de la care el pornise. L-au distrus importând de la ruşi acel „tehnicum” cu destinaţie categoric semidoctă.  Dar nici asta nu e singura cauză, ci doar un dat agravant al nostru, provenind din destinul nefast al ţării. Sunt mulţi „formatori” în lume, ca să-i numim aşa pe cei din sistemele de învăţământ ce pun stăpânire pe destinele popoarelor deoarece prin acestea se profilează viitorul, care consideră că s-a ajuns la tehnici specifice în fiecare domeniu şi acestea trebuie învăţate pentru a livra societăţii un „diplomat” în sensul de om cu diplomă. Dar iată că tocmai o asemenea concepţie ne joacă renghiul şi se ajunge la o fetişizare a diplomei in sine. Ea devine obsesie pentru orice tânăr şi părinţii săi care „vor să-l facă om şi-i dau şi ei ce pot; dar, în ori ce caz o diplomă cu care să se poată angaja undeva”. Care obsesie, în medii corupte până la fetidizare de atmosfera demagogică, hoţească, apucătoare şi nesinceră ce ne-a apăsat sub dictatură, se transformă pentru unii în furt de calificări prin cumpărare de diplome iar, pentru alţii, în crima organizată a negustoririi acestora.
    Dar, despre acest aspect de decădere morală a învăţământului care, ca şi religia, ca şi justiţia, ar trebui să fie un domeniu totalmente etic, poate vom discuta mai târziu. Acum să ne gândim la diploma pomenită mai sus care asigură urmaşului un viitor „ca să se poată angaja undeva” şi ne vom da seama că asta a corupt toată încărcătura termenului de „intelectual”. Pentru că una este să ai un atestat (meritat sau ne meritat) pentru ocuparea unui serviciu în care să prestezi o anumită muncă ştiind că poţi câştiga mai bine în funcţie de rangul diplomei respective. Adică să te limitezi la atât: Echivalenţa diplomei în salariu. Şi alta este să ai conştiinţa şi mândria că ai absolvit examene la care te-a supus un important focar de cultură care, chiar şi tehnică fie (sau, poate, în epoca noastră, mai ales!), căleşte virtuţile umane prin conştiinţă intelectuală. Concluzia: In afara politicilor elitiste de tratare şi recunoaştere a unei, de loc numeroase, intelectualităţi creatoare pe care o susţin cu bani mulţi americanii, poate pornind de la ei dar, oricum, generalizat în toată lumea şi abrutizat până la degradare în fostele ţări socialiste, sistemul de învăţământ pe bandă rulantă care livrează generaţii de oameni cu diplome, este cel care te îndreptăţeşte să-mi remarci nostalgia după chipul intelectualului model, intelectualul care-şi înţelege poziţia socială  drept o obligaţie de a gândi şi a acţiona pentru interesele obştei  pe care o dirijează, nu neapărat politic dar, în ori ce caz, moral, intelectualul – conştiinţă a neamului său. Intelectualul opus atât acelui robot care a deprins anumite tehnici, dorit de politicienii comunişti şi nu numai, cât şi celuilalt tip, steril şi neproductiv în acumularea de cunoştinţe, definit printr-o parafrază la Hugo: „Honte au penseur qui se mutile/ Et s’en vait chanteur inutile/ Par la porte de sa cite!”…
Da, Dragă Dimitrie, mă bucur că m-ai făcut să reajung la asemenea gânduri care nu odată m-au preocupat. Pentru mine contează foarte mult condiţia de intelectual în sensul de „om cu carte care înţelege condiţiile şi comandamentele superioare ale existenţei prin însăşi direcţiile culturii pe care şi-a însuşit-o”. Dar, cu miniştri de educaţie amatori - poate chiar ei înşişi ceva mai inculţi, adică „specializaţi” într-o direcţie şi nu „învăţaţi” despre toate legile vieţii - cărora li se adaugă alţi intelectuali care, nu că nu sunt, dar nici n-au învăţat să aspire la condiţia de modele pentru cei din jur, ce mai putem să facem?!… Zicem mersi pentru că, măcar, am scăpat de perioada în care, când îmi făceam eu studiile, ministru era Gheorghe Vasilichi, de „profesie”… tinichigiu. Ăştia au măcar o profesie cu diplomă de studii superioare. Dar nu este de ajuns atâta vreme cât ne dăm seama că, fie el şi la modul de strict profesionism (să zicem chiar ne atacat de practica examinărilor corupte), nu se face cultură ci specializări limitate, ceva mai largi decât la Ford pe direcţia filetului de şurub. Dar la Ford, ciclarea dura o săptămână şi dădea de muncă la milioane de venetici atrăgându-i ca mână de lucru care a consolidat naţiunea americană. Ăştia însă, vor patru ani pentru deprinderea unor tehnici în variate domenii, nu neapărat industriale. Şi nu pentru a aprofunda cultura tehnicii respective în raport cu întreaga cultură. Aşa ajungem la titraţi în orice domeniu; pentru că, pe principiul „învăţ ca să pot câştiga mai bine” se bazează şi concurenţa pe care bieţii găinari de rând încep să o aibă de la hackeri.
Fac această afirmaţie dureroasă pentru un corp profesoral care se vede angajat în a specializa şi tehnicieni în profesii antisociale. Cele pe care, la o cultură adevărată, omul nu poate decât să le desfidă. Există o filozofie a învăţământului şi a educaţiei pe care contemporaneitatea „specializată” în instrucţiune publică o ignoră. Ea s-a extins la eşaloane de absolvenţi ilustrate prin statistici sociale şi n-a mai mizat pe faptul că fiecare absolvent de cursuri temeinice poate intra printre elite. Este o ignorare gravă, şi un atac la teza modernă a egalităţii de şanse. Ce şanse de a deveni o elită are cel căruia îi bag în cap doar tehnicile care te-au condus pe tine la sintagma: „Omul-maşină”?!…   


                                                                                                                                                                                          Leu
In addenda, trei articole mai vechi de la care a pornit această discuţie :

Omul  ca maşina
de Dimitrie Grama - Danemarca
 
 Am citit cu interes articolul Antoniei Iliescu ( publicat in AGERO, sub titlul"Limba omeneasca" ) cu privire la creatie, evolutie, antropologie, inteligenta si os sphenoid. Un lucru interesant si ,din pacate nedezvoltat in acel articol, este comentariul lui Christian de Duve care spune ca "materia este obligata sa mearga spre complexitate, pentru ca nu are alta cale de ales, iar acest proces evolutiv este dirijat intru perfectionarea creierului uman, in scopul aparitiei inteligentei si constiintei, ca apogeu al evolutiei". Acum nu este deloc sigur ca asa stau lucrurile si daca chiar acesta este adevarul, despre ce fel de perfectionare are creierul nevoie?!
 
Aici fiecare sa se gindeasca la raspunsul care-i convine si comentariul meu este acesta: "Fiinta umana a fost creata fara constiinta, aceasta fiind misiunea ei (a fiintei umane) sa o dobindeasca in procesul auto-evolutiv, altfel risca pieirea definitiva. Se vorbeste mult despre constiinta, dar nici acum omul modern nu o poseda. Ba chiar se pare ca ar fi mai departat de o "constiinta" decit omul primitiv.
 
"Fiinta umana ca si celelalte "creatii", "inventii" biologice, este o masina, un mecanism foarte complicat si sofisticat, dar totusi o masina, care in timp a ajuns la niste performante manufacturiale si la niste realizari materiale impunatoare. Asta datorita unui creier care,din punct de vedere "industrial",a facut progrese enorme si continua sa faca "descoperiri" uluitoare ;acum cind prin mijlocul aliatului artificial pe care si l-a construit, "computerul", are direct acces la toata experienta stiintifica umana.  Si aceste cuceriri pe care le face omul in domeniul tehnologiei, au orbit omenirea in toate celelalte domenii pentru ca din punct de vedere filozofic, psihologic si anthropologic, fiinta umana a ramas la acelasi nivel de la inceputuri, daca nu chiar a regresat.
 
Omul, in general, nu are constiinta pentru ca nu are o identitate proprie, ci are mai multe identitati. Nu are doar "un singur Eu" si daca te gindesti bine, fiecare din noi prezentam un "Eu" diferit, convenabil, cu diferite ocazii. Un "Eu" care dorim sa placa, sa fie iubit, sau sa faca o impresie puternica celor din jur si de multe ori acest "Eu" folosit este un "Eu" copiat, furat de la altcineva ca sa ne serveasca anumite scopuri care,pe moment, ni se par foarte importante.
 
Avind mai multe identitati, omul nu are "O vointa", ci are mai multe ,care trag in diferite directii si in general suma si efectul acestor vointe este egala cu zero. Fara vointa nu se poate ajunge la o constiinta. Este foarte greu sa reusesti sa te auto-cunosti, sa-ti creezi o personalitate si o vointa proprie si, luptind mai departe, sa ajungi sa ai o constiinta. Eu incerc de multi ani acest lucru si pina acum nu ma pot lauda cu cine stie ce realizari. Poate ca am ajuns acolo unde incep sa inteleg cite ceva, poate ca am ajuns la niste concluzii care sper sa ma ajute sa aleg drumul cel bun atunci cind voi fi la vreo rascruce.
Ce cred este ca:
•    Omul este o masina complicata cu mai multe identitati.
•    Fiecare "identitate" are vointa ei proprie si acest fenomen duce la o confuzie a spiritului, duce la un "perpetuum mobile" al unor manifestari reflexive si impulsive.
•    Avind mai multe identitati, omul nu poate avea "o constiinta"
•    Ceea ce numim "constiinta" este o stare la care inconstient aspiram (pentru ca ceva din noi simte ca asa trebuie sa fie), o stare a unor realitati straine si la care, in fond, nu stim cum sa ajungem.
•    Unii, si aici exemplele adevarate sunt rare, au ajuns sa traiasca in aceasta alta realitate, sa posede o constiinta si unii din ei au incercat sa imparta aceasta bogatie cu restul lumii; dar de obicei eforturile lor au ramas fara raspuns. Si chiar daca lumea a incercat ceva, a fost de obicei doar un effort superficial. Aici dau exemplul lui Isus Cristos, care a propavaduit "Constiinta", dar din pacate marea majoritate a adeptilor actuali nu-l inteleg si urmeaza reflexiv un ritual, inspre binele lor personal ( Doamne ajuta-ma, Doamne da-mi mie, etc.).
•    Intr-adevar, daca fiinta umana va reusi sa evolueze spiritual, sa-si dezvolte o "singura identitate", o vointa proprie acestei identitati si ,pina la urma ,"o constiinta", atunci oamenii de pretutindeni se vor putea intelege pe o limba comuna, care poate ca nici nu trebuie sa fie rostita.
Abia atunci omul (atit intellect cit si spirit) va fi cel care isi decide  destinul si nu se lasa prada manipularilor unui creier technocrat. Dar nu este deloc usor sa ne eliberam de jugul comoditatii si sa muncim din greu cu obisnuinte care ni se par inascute, normale si mai ales sa incercam sa influentam informatia genetica si osul sfenoid!



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971