Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”

În vreme ce Dona Tudor ne avertizează ce pierdem :

 
                 
...PENTRU CĂ NICI NU ŞTIŢI CE PIERDEŢI !
 


Micuţul mogul  mediatic, cu marea audienţă, ţinea deasupra capului cătuşele ca dansatoarele de flamenco, castanietele. Din liniştea frunzelelor de pruni, un glas de tunet îi strigă: întinde-ţi braţele pe scut! Pe scut sau sub scut, miratele întrebări curg cu duiumul.
 
Şoaptele îngheaţă în tăceri. Uimirile se sparg în ţăndări. Şi-a bătut joc de noi soartă. Avem blestemul coşmarului de noapte, ziua. Victimele crizei plătesc criza. În urmă cu 11 ani, în naivitatea fiinţei mele poetice, susţineam într-un  proiect de cercetare intitulat „Agresiunea informaţională şi structurile mediatice" că agresarea naţiunilor este concepută astfel încât să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural" , de la sine, nu sunt induse de centre de decizie agresoare.
 
 Dacă acceptăm, fie şi numai ca ipoteză de lucru posibilitatea  agresiunii informaţionale ascunse, devine evident că o ţara poate fi ocupată fără acţiuni militare considerabile dacă voinţa naţională este paralizată prin fluxuri informaţionale ce cuprind ameninţări şi acţiuni subversive în spaţiul audiovizual şi al tipăriturilor, dacă forţele agresoare, organizate în structuri mediatice acţionează pentru ruperea capacităţii de protecţie naţională. Astfel de acţiuni pot cuprinde:

•    injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale; negarea culturii autohtone, proliferarea kitchului, culturii de împrumut şi a subproducţiei culturale; impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală;
•    crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică;denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale;
•    politizarea actului de cultură;promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de intitutiile naţionale fundamentale;transformarea actului de cultură într-un apanaj al falselor elite;
•    spolierea patrimoniului naţional;
•    intoxicarea şi dezorientarea valorilor individuale;
•    minimalizarea valorilor prfesionale;
•    cultivarea neîncrederii în şine în mediile sociale productive;crearea  unui sentiment de culpabilitate naţională, izolare, singurătate şi de dezaprobare a opiniei publice internaţionale;
•    hiperbolizarea unor categorii sociale prin inducerea sentimentului de ridicol, ilogic, derizoriu, caricaturizare;
•    excluderea unor categorii profesionale din viaţă socială;
•    alimentarea şi declanşarea unor tensiuni inter-etnice şi inter-religioase;
•    crearea şi întreţinerea unui sentiment de insecuritate naţională;
•    erodarea încrederii în biserică naţională prin deturnarea populaţiei spre secte religioase şi dogme neconforme spiritului naţional;
•    supralicitarea produselor din industria publicitară în atacul la bunul simţ, la normele morale, etice, tradiţionale;
•    inducerea unui sentiment de inutilitate naţională;
•    fragmentarea conştiintei de popor şi exarcerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiintei naţionale. Interferenţa elementelor componente ale acestor fenomene şi mai ales a formelor specifice de depersonalizare  naţională le-am sintetizat în ceea ce  numesc atac la conştiinţă de şine a unei naţiuni.

În 20 de ani  o naţiune poate fi demoralizată şi în 2, maxim 5 ani o ţara poate fi destabilizată. Fascinante frenezii ale zadarniciilor!

                                                                                                                                                Dona TUDOR
                                                                                                                                                    iulie 2010
 

 Magdalena ALBU revine cu un anunţ din categoria celor în chenar  negru:

 
MOARTEA LUI IF ŞI MOARTEA CELORLALŢI

(SAU CINE A AVUT INTERESUL SĂ DISTRUGĂ SISTEMUL DE IMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE AL ROMÂNIEI?!...)



                                                                                 „Hamlet nu ştie că în clipa în care se aşază în mijlocul lucrurilor,  
                       din clipa în care întreabă şi refuză să închidă ochii  el pătrunde în spaţiul blestemat al politicului;
                        în spaţiul în care crima şi minciuna se ţin lanţ, pentru a acoperi crima şi minciuna precedente.”
                                                                                                                                  Gabriel Liiceanu

IF nu este un om. IF este un sistem – sistemul de îmbunătăţiri funciare al României, un punct de reper deosebit de important al acestei ţări, care, de douăzeci de ani încoace, zi după zi şi anotimp după anotimp, nu respiră altceva prin tuburi de oxigen uzate politic decât moarte. Propria-i moarte anunţată decisiv o dată cu ultimul cartuş cu expeditor incert al Revoluţiei decembriste. Că în nicio altă ţară europeană acest sistem nu a fost lăsat intenţionat de izbelişte se poate lesne demonstra. Că acest lucru s-a întâmplat tocmai în spaţiul românesc şi nu altundeva nu este un fapt născut dintr-o eroare banală şi inconştientă. Sub nicio formă. Distrugerea sa, aşezată sub tutela conceptualo-patologică de „proiect ceauşist”, a fost şi este una dintre cele mai grave şi mai calculate evidenţe desfăşurate în mod intenţionat între graniţele perimetrului românesc.

La întrebarea „cine a făcut toate acestea pe tot parcursul intervalului de după 1989 încoace?” răspunsul îl voi da citând un filozof, nu un inginer, şi anume pe Gabriel Liiceanu, care scria la un moment dat aşa: „Hamlet este deci marele vinovat.” Fiindcă vinovaţi concreţi, chiar dacă avem, de aceştia sigur nu se va putea atinge nimeni niciodată. Explicaţia e simplu de dat. Există în viermuiala fără de capăt a zilelor noastre, din păcate şi dintr-o sumă imensă de interese de tot felul, o cutumă a vinovatului complet nevinovat, care poate cumpăra discret sau sub ameninţare tăcerea oricui. (Şi să readucem aici în discuţie pentru exemplificare cazul lui Costel Iancu, fost director al Administraţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare, un ins care a încărcat cu o conotaţie negativă fără precedent imaginea unui sistem altă dată stat în stat şi cu rezultate remarcabile la nivel naţional şi pe plan extern, deopotrivă - să ne amintim numai de lucrările de mare anvergură executate în anii de dinainte de 1989 în Irak, Siria, Iran, Libia, Somalia, Iordania, Algeria, Vietnam de către inginerii români ai Institutului de Studii şi Proiecte în Îmbunătăţiri Funciare de atunci - azi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Îmbunătăţiri Funciare - sau de traiectul istoric pe care l-a urmărit în timp vastul domeniu al IF-ului, şi cred că orice lucru adăugat în plus ar fi pur şi simplu inutil).

Erodat din toate părţile de gândirea lipsită de profesionalism şi fondată pe nimic concret a factorilor politici decizionali din toate guvernele succedate din ’89 şi până azi la timona României, dar şi cu aportul direct şi constant al unei părţi dintre specialiştii din interiorul domeniului aflaţi de-a lungul vremii în diferite funcţii de conducere importante (a se vedea „Raportul” Comisiei parlamentare de anchetă privind situaţia sistemelor de irigaţii şi a altor sectoare de îmbunătăţiri funciare), IF-ul a fost privit vreme de două decenii încoace ca un fel de corcitură costelivă şi ineficientă din ce în ce mai asemănătoare la chip şi la călcătură cu acel ipochimen hibrid ce poartă numele de catâr - rezultanta împerecherii nefericite dintre o iapă cu vederea obosită şi un măgar cu simţirile la fel de neodihnite şi lipsite de discernământ sentimental. Fără să i se cunoască ori să i se recunoască meritele dovedite experimental şi faptic pe tot parcursul ultimilor douăzeci de ani, sistemului de îmbunătăţiri funciare românesc i s-au amputat în mod sistematic din 1989 şi până azi cu o bruscheţe vădită de cele mai multe ori o mare parte dintre verigile sale fundamentale, care îl defineau ca pe o singularitate incontestabilă a Şcolii româneşti de hidroamelioraţii, o şcoală care a dat nume mari ştiinţei româneşti şi universale (şi să îi amintim în acest context pe acad. Marcu Botzan, prof. dr. doc. ing. Simion Hâncu - fost ministru al Mediului şi un profesionist desăvârşit în domeniul regularizărilor şi îndiguirilor albiilor râurilor -, prof. dr. ing. Andrei Werhy, prof. dr. ing. Valeriu Blidaru, Cezar Nicolau, I. M. Gheorghiu, ing. Nicolae Moraru şi atâţia alţii, peste ale căror lucrări remarcabile s-a depus însă praful suficienţei de viziune clară şi complexă pe termen lung a tuturor pleiadelor politicianiste, ce nu au făcut altceva decât să se aşeze sau să se ridice unele după altele într-un dute-vino sui-generis, prin simple mişcări de fitness electoralo-conjunctural, de pe scaunele puterii, oricare ar fi fost aceasta la un anumit moment dat în vreme, lăsând în urma lor un vid considerabil de uriaş de care ar trebui să se ruşineze profund, dacă încearcă numai a privi înspre zorii secolului al XX-lea, unde vor vedea figura eminentului inginer Anghel Saligny - fondator al Şcolii politehnice româneşti şi preşedinte al Academiei Române -, primul şef al nou înfiinţatului pe atunci Serviciu de îmbunătăţiri funciare al României). „Acta non verba!” se pare că este un principiu de mult uitat de cei în drept să-l pună în aplicare corect şi nu diabolic, în sens pur distructiv, aşa cum s-a întâmplat cu o consecvenţă evidentă şi de amendat cu vehemenţă de două decenii încoace în România. Citeam în „Raportul” întocmit în anul 2009 de către Comisia parlamentară de anchetă privind situaţia sistemelor de irigaţii şi a altor sectoare de îmbunătăţiri funciare înşiruirea tuturor obiectivelor definitorii ale multiplelor activităţi ale domeniului IF-ului (irigaţii, desecare-drenaj, combatere a eroziunii solului şi apărare împotriva inundaţiilor). Redau aici câteva dintre ele: „asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de construcţii faţă de inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, precum şi protecţiei lacurilor de acumulare împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă; asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permit sau să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile viti-pomicole, culturile agricole şi silvice; asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi nisipoase, precum şi protecţia împotriva poluării.”

Un fapt demn de remarcat la secţiunea din Raport privind „Analiza sistemelor de desecare, îndiguire şi combatere a eroziunii solului” este şi următoarea frază care stă în relaţie antinomială cu cea amintită anterior, şi anume: „După 1989, volumul investiţiilor în lucrările de îmbunătăţiri funciare a fost redus simţitor, iar activitatea de exploatare, întreţinere şi reparaţii, finanţată doar de la bugetul de stat, a înregistrat un regres crescut, cu consecinţe dramatice asupra funcţionalităţii lucrărilor, fapt ilustrat prin calamităţile naturale ce s-au abătut asupra României an de an (inundaţii, perioade de secetă, alunecări de teren etc.).” Având în vedere aceste lucruri extrem de grave semnalate nu numai în Raport, dar constatate de orice nespecialist care merge la faţa locului să le vadă, relaţia evident de inversă proporţionalitate între rolul activităţilor de îmbunătăţiri funciare şi atenţia care li s-a acordat din 1989 şi până în prezent ne determină în mod obligatoriu să aruncăm în eter o întrebare simplă, ce ţine doar de logica în sine a desfăşurării fireşti a lucrurilor, dar şi de absurdul fascinant, am putea spune, al situaţiei create şi întreţinute vizibil de atâţia ani: din moment ce s-a ştiut despre tragismul urmărilor ce pot surveni în timp în urma suprapunerii celor două evenimente predictibile, şi anume, degradarea în timp a tuturor lucrărilor proiectate din cauza neîntreţinerii lor anuale şi apariţia iminentă a fenomenelor naturale de tip catastrofal o dată cu modificarea aspectului climatic în genere, atunci de ce nu s-au conturat, aşa cum era, de altfel, evident, bugete anuale proprii dedicate întregului segment al exploatării, întreţinerii şi reparaţiilor necesare ansamblului de lucrări hidroameliorative la nivel naţional, dar şi proiectării de noi sisteme complexe, nu punctuale, de îmbunătăţiri funciare, preferându-se să se lase, astfel, în mod voit de izbelişte unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei naţionale cu tot şirul de consecinţe dezastruoase ce au avut loc aproape constant în urma schimbărilor climatice semnificative înregistrate la nivel naţional – şi mă refer aici la evoluţia regimului climatic de la stadiul de temperat continental la unul cu tentă excesiv continentală ?!... Refuz să cred faptul că la cel mai înalt nivel decizional nu s-a putut fundamenta, având drept suport infomaţional concret întreaga bază de date pusă la dispoziţie de instituţiile calificate în acest domeniu, un traseu de gândire ştiinţifică lipsită de confuzii de tot felul, care să ia în calcul parametrizarea noului tablou al metamorfozelor climatice anterior amintite, stabilind, totodată, în mod implicit şi concret, o nouă abordare practică a tuturor factorilor esenţiali caracteristici, ce pot determina prin acţiunea lor distructiva pagube directe şi indirecte considerabil de mari.

În „Raportul” Comisiei parlamentare de anchetă se mai menţionează la un moment dat şi faptul că, „deşi alocaţiile bugetare nu acopereau decât în mică măsură necesarul de fonduri pentru menţinerea capacitaţilor de intervenţie a lucrărilor de apărare, amenajărilor de desecare, drenaj şi combaterea eroziunii solului – fapt ce odată cu trecerea anilor conduce la degradări majore, a căror rezolvare devine extrem de costisitoare (ruperi de diguri, alunecări de teren, distrugeri datorită excesului de umiditate prelungit a culturilor etc.) sau chiar la pierderea unor vieţi omeneşti”, cu toate acestea, nivelul de acordare a acestora alocaţii a fost redus anual în mod considerabil, ceea ce explică starea deosebit de dramatică în care se află în prezent tot complexul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare de pe întreg teritoriul naţional. Că aceasta „accelerează, în marea majoritate a zonelor, creşterea nivelului freatic, sărăturarea secundară, înmlăştinirea şi, în final, degradarea gravă, uneori ireversibilă a terenurilor agricole, cu consecinţe negative asupra potenţialului productiv al solurilor” se cunoaşte prea bine şi, ceea ce este de o gravitate impresionantă o reprezintă  dezinteresul total al autorităţilor legitime de două decenii încoace asupra acestei problematici complexe şi prioritare. „Sunt numeroase exemple în care intervenţiile pentru refacerea lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor s-au limitat numai la refacerea lucrărilor calamitate şi nu în conformitate cu starea fizică şi de degradare continuă a acestora. Personalul şi fondurile insuficiente fac imposibilă întreţinerea şi reparaţiile curente a digurilor, barajelor, canalelor, podeţelor etc.”, ni se mai spune în această relatare oficială foarte bună în special sub aspectul inventarieii actualei situaţii de facto existente în România în ceea ce priveşte sectorul îmbunătăţirilor funciare, un sector pentru care nimeni nu a făcut nimic pozitiv ca gândire de ansamblu de două decenii încoace pentru a creiona algoritmul distinctiv al unei perspective largi de timp, ci doar a „tratat” la nivel punctiform, printr-o serie de lucrări de investiţii minimale aprobate, bolile unui domeniu ce nu are voie să fie altfel diagnosticat decât la nivel unitar şi plurivalent, din aproape în aproape, pornind de la stabilirea cauzei şi apoi a diminuării efectelor, fiind asigurat, astfel, acel culoar de continuitate necesar şi firesc pentru generaţiile viitorului imediat. O concluzie, pe care am putea-o insera fără doar şi poate aici, ar fi aceea că IF-ul, fiind abordat din punct de vedere sistemic total eronat în anii postrevoluţionari, îşi expune durerea făţiş întocmai ca un organism bolnav şi netratat la timp, iar consecinţele se văd acum şi se vor vedea şi mai dramatic, din nefericire, în toţi anii ce vor urma.

Aşa cum se specifică foarte bine în „Raportul” Comisiei parlamentare de anchetă la care am tot făcut referire aici, „Fondurile repartizate în perioada 2001-2009 nu au asigurat exploatarea, întreţinerea şi cu atât mai mult repararea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din patrimoniul ANIF. Sumele alocate au permis doar intervenţiile în punctele critice pentru funcţionarea amenajărilor, fără a se atinge parametrii proiectaţi.”. Este foarte adevărat şi, în acelaşi timp, condamnabil la nivel poltico-decizional, moral şi al întregii comunităţii ştiinţifice a domeniului – şi aici vinovată se face întreaga breaslă a specialiştilor, care se pregătesc acum să tragă obloanele peste ferestrele acestui sistem, nicidecum să lupte cu puţinele lor forţe pentru a-l resuscita din ghearele lacome de viaţă ale morţii pregătite sistematic şi cu bună ştiinţă (sau nu ?!) de două decenii încoace -, dacă s-a ştiut vreme de atâţia ani situaţia reală şi nu s-a intervenit cu absolut nimic în această privinţă (aş mai vrea să amintesc o altă mare greşeală tolerată prin lege de autorităţi, şi anume, fărâmiţarea acestui sistem de stat într-o multitudine de firme de proiectare oarecare conduse de înşişi specialiştii din domeniu, un fapt, ce s-a dovedit total greşit ca abordare economică, iată, în ultimii douăzeci de ani, pentru că produce o rupere clară a întregului lanţ al continuităţii în domeniu bazat pe o monitorizare foarte atentă a distribuirii banilor publici, dar şi pe o evidenţă exactă a tuturor documentaţiilor elaborate în urma licitaţiilor câştigate, a urmăririi execuţiei în sine a proiectului de către specialiştii unităţilor îndrituite din sistem şi a comportării în timp a lucrărilor efectuate pentru o evaluare exactă a eventualelor puncte critice, ce pot genera discontinuităţi severe în cadrul ansamblului complex de lucrări hidroameliorative).

Vraiştea din sistemul de îmbunătăţiri funciare românesc şi incoerenţa semnalată la toate nivelurile sale este un lucru de o certitudine, care trebuie anulată imediat şi cu orice preţ. Naşterea puzderiilor de „s.r.l.-uri” de apartament cu mandatari, care, în general,  reprezintă în cadrul unei avizări oficiale în ministerul de resort şi instituţia de stat şi propria firmă personală, e cazul să fie amendat prin lege în timpul cel mai scurt cu putinţă. Este un sistem paralel deloc benefic, prin eliminarea sa totală cel care va câştiga va fi atât statul român, ce va putea, astfel, avea o gestionare corectă a tuturor fondurilor sale, şi, implicit, cetăţeanul de rând, contribuabilul care plăteşte din buzunarul propriu cu scopul de a fi apărat permanent, iară nu expus continuu intemperiilor catastrofale ale naturii. Sistemul naţional de îmbunătăţiri funciare a fost şi trebuie să redevină un bun numai şi numai al statului, cu o inventariere precisă a tuturor lucrărilor existente în patrimoniul său şi nu o minge de ping-pong capitalist, care se plimbă de colo până colo pe terenul (era să spun perimetrul de ameliorare) unor ipochimeni pentru care banul nu are miros, dar nici legătură cu principiile practice de proiectare, execuţie şi întreţinere ale lucrărilor complexe de IF, care vizează foarte multă responsabilitate şi profesionalism.

Este, în acelaşi timp, umilitor şi ruşinos pentru un domeniu cu o atât de mare tradiţie istorică în timp – să ne amintim că una dintre cele mai vechi lucrări hidrotehnice cunoscută la noi a fost construită pe timpul împăratului Traian şi reprezenta un canal de navigaţie în regiunea Porţilor de Fier în lungime de 3 225 m lungime şi 57 m lăţime, un canal ce era destinat transportului materialelor de construcţie în vederea lucrărilor de execuţie ale podului de la Turnu Severin şi aprovizionării armatei romane în timpul războiului cu dacii, de fapt, o variantă a soluţiei moderne de azi din zona Porţile de Fier, ca să nu mai spunem că în România, un punct de plecare în ceea ce priveşte lucrările de desecare-drenaj îl constituie antichitatea, mai precis, epoca bronzului, când primele intervenţii antropice desfăşurate asupra apelor curgătoare din zona de vest Carei-Bobald, în dreptul malului înalt, au însemnat construirea unui canal cu o adâncime de 6,5 m şi cu o lăţime de cca. 16-17 m, în care a pătruns apa pârâului Mergeş, delimitând, astfel, aşezarea de terenul limitrof înalt ; tot din acea perioadă, datează şi lucrări executate în dreptul unor aşezări ale dacilor liberi din Valea Ierului şi de pe malul pârâului Şeinel între Medieşu Aurit şi Potău, iar în Moldova baraje şi devieri de râuri s-au executat cu scop militar de către domnitorii Radu Negru şi Ştefan cel Mare, existând încă din secolul al XV-lea «însemnări şi urme ale unor iazuri pe văile râurilor Jijia, Bahluieţ şi Jijioara în vederea atenuării apelor mari şi asigurării folosinţelor locale» – că intervalul temporal postdecembrist i-a creat o asemenea aură de haos continuu constatat an de an, încât principiul discutabil susţinut de unii, şi anume, «Prin haos la ordine», devine brusc o simplă utopie patologică foarte simplu de demontat cu o serie de argumente şi de contraargumente ştiinţifice în ziua de azi. Faptul că “sistemele de desecare sunt pregătite doar în proporţie de 50 % pentru intervenţii în caz de calamităţi naturale” - iar eu aş spune că proporţia este mult mai mare în anumite areale geografice cu risc major la inundaţii (vezi cazul sistemului de desecare-drenaj al Depresiunii Rădăuţi din judeţul Suceava) –, dar şi “renunţarea la activitatea de prognoză şi la cea de avertizare asupra stării de umiditate a solului”, aşa cum se subliniază, de altfel, şi în actul oficial al Comisiei parlamentare de anchetă, constituie semnale de alarmă dintre cele mai semnificative care trebuie luate în calcul începând cu ziua de azi şi nu cu cea de mâine. Mâine va fi mult prea târziu. Natura este cel mai redutabil partener de luptă al fiinţei umane şi nu ţine cont de interesele pecuniare de moment ale nimănui.

Un lucru care m-a surprins în mod neplăcut de această dată în “Raportul” Comisiei este următorul: „Inundaţiile care au afectat România în anul 2006 şi al căror debut s-a produs în judeţul Dolj în aprilie 2006, în incinta Ghidici-Rast-Bistreţ, au scos în evidenţă importanţa lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor din administrarea sucursalei, atât pentru agricultură cât şi pentru viaţa socială şi economică a zonei. Inundaţiile au scos în evidenţă importanţa lucrărilor de întreţinere şi reparaţii pentru păstrarea capacităţii de apărare împotriva inundaţiilor, a lucrărilor de îndiguire şi necesitatea păstrării de personal tehnic şi muncitoresc care să intervină în cazul unor nivele ridicate pe cursurile de apă. De asemenea, a arătat necesitatea existenţei unui depozit central cu materiale şi utilaje pentru intervenţii în caz de producerea unor evenimente ce pot afecta siguranţa lucrărilor de apărare.” Asemenea fraze nu au ce căuta într-un asemenea act autorizat, atâta vreme cât se ştia foarte bine de către specialiştii noştri de marcă faptul că poziţionarea teritoriului românesc la interferenţa a două mari centre de presiune şi configurarea sa sub formă treptizat-concentrică din punct de vedere geomorfologic determină o zonare climatică extrem de favorabilă în anumite regiuni geografice apariţiei şi stagnării surplusului de apa in sol si la suprafata acestuia, iar a justifica tocmai în anul 2009 necesitatea investiţională în domeniul îmbunătăţirilor funciare într-o ţară cu tradiţie îndelungată într-un asemenea sector şi cu specialişti de o talie ştiinţifică remarcabilă este un aspect cel puţin hilar, care nu îşi găseşte fundamnetată prezenţa absolut deloc într-un act oficial şi care denotă, în acelaşi timp, o abordare simplistă a întregului sector analizat, dar şi o stare de neputinţă în a susţine cu succes şi convingere pledoaria oportunităţii tuturor lucrărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional în faţa factorilor politici decizionali din orice moment de timp ar fi aceştia.    

Vreau să cred că lecţia inundaţiilor din 2010 nu va fi uitată sub nicio formă prea curând, iar dacă se va trage linie şi în acest an peste bilanţul morţilor şi al pagubelor uriaşe produse de revărsarea apelor şi nu se va întocmi imediat un plan naţional strategic de apărare contra inundaţiilor, care să înceapă să fie pus în practică de către guvern împreună cu instituţiile abilitate în domeniu – şi ma refer aici la Institutul de Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Îmbunătăţiri Funciare (un brand de ţară cu recunoaştere internaţională şi cu mari lucrări la activul său de peste cincizeci de ani încoace, care este lăsat, din nefericire, astăzi să zacă într-o lipsă cronică de lucrări specifice în vreme ce excesul de umiditate şi inundaţiile îşi fac de cap şi distrug tot ce le iese în cale – este un paradox năucitor, fără doar şi poate, pe care îl sesizează orice cetăţean cu mintea limpede, anume acela în a-ţi lăsa tu ca stat să îţi moară cu zile oameni şi instituţii abilitate să rezolve probleme grave de mediu pe tot cuprinsul ţării şi să nu încerci să foloseşti coerent aceste forţe interne pentru rezolvarea punctelor critice din sistem; e aici, desigur, o problemă de decizie politică, dar şi una de mentalitate, până la urmă, şi de gospodărire internă a treburilor propriei ţări), Administraţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, Administraţia Naţională „Apele Române”, Institutul Naţional de Hidrologie şi de Gospodărire a Apelor (care, împreună cu Institutul de Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Îmbunătăţiri Funciare a elaborat în cursul anului 2007, la nivel orientativ doar din lipsa fondurilor alocate, o amplă lucrare de cercetare la nivel naţional privind combaterea eroziunii solului si amenajarea bazinelor torentiale în bazinele, respective, în spaţiile hidrografice ale României; din nefericire, Ministerul Mediului nu a conceput atunci un proiect complet, din lipsa fondurilor, evident - proiect care ar fi constituit un extraordinar de bun indicator în ceea ce priveşte punctele de vulnerabilitate existente la nivelul tuturor arealelor geografice în vederea intervenţiei ulterioare cu lucrări hidroameliorative caracteristice -, pe toate palierele domeniului sus-amintit, şi anume, desecări-drenaje, irigaţii şi lucrări de apărare, fiindcă, astfel, ar fi avut o dimensiune clară şi sigură asupra întregii situaţii existente azi la nivel naţional şi ar fi intervenit împreună cu alte ministere abilitate, printr-o gândire unitară şi complexă, la corectarea cauzelor şi la stabilirea gradului acestora de variabilitate şi, implicit, la atenuarea efectelor produse în situaţii limită prin investiţii specifice domeniului), Administraţia Naţională de Meteorologie etc. -, atunci ceea ce numea Gabriel Liiceanu crimă la nivel metaforic se poate defini în toată „splendoarea” sa macabră prin concreţea mai mult decât vizibilă şi tragică a urmărilor nefaste ale schimbărilor climatice actuale, urmări care se vor repeta sub o formă sau alta, din păcate, şi în anii viitori.

Scriam la inundaţiile care au avut loc în anul 2002 aşa: „În ceea ce priveşte tipul de climat specific teritoriului românesc, se poate înainta afirmaţia că acesta este unul favorizant apariţiei inundaţiilor cu diferite grade de amploare. Cota pe care acestea au atins-o în ultimele luni nu poate să conducă decât la o vădită stare de îngrijorare în rândul autorităţilor, avându-se în vedere pagubele majore produse, atât umane, cât şi materiale, dar şi la înarmarea cu tehnici de prevenire a unor asemenea dezastre de acum încolo”. Şi tot atunci adăugam: „A privi cu pasivitate la tot ce se întâmplă şi a te sprijini pe ideea conţinută de noţiunea de asigurare de calcul, precum că într-un interval de ani dintr-o sută trebuie să se întâmple aşa ceva, sunt două direcţii total greşite, cu urmări imprevizibile asupra întregului spectru bioclimatic al Globului. A lăsa în voia soartei această stare de lucruri şi a nu ne implica  decât în raport de influenţa circumstanţială a factorului politic, iată un parcurs care va îmbrăca în conotaţii deosebit de grave viitorul întregii noastre planete. Totul e să înţelegem că destinul vieţii noastre pe Terra este destinul personal al fiecăruia dintre noi, iar pentru aceasta trebuie să uităm de propriile interese în avantajul celui colectiv.” Se vede că am avut dreptate atunci, dar cuvintele nu au fost, iată, decât nişte simple hieroglife rămase să zacă fără suflare în zădărnicia timpului, cuvinte de care nimeni nu a ţinut cont, căci problematica managementului dezastrelor nu a fost luată în serios, după cum se poate lesne vedea,  nici până azi.

O singură întrebare de o simplitate şi de un retorism extrem de vizibile mă mai macină în interior. Este întrebarea din titlu: cine a avut interesul să distrugă timp de douăzeci de ani sistemul de îmbunatăţiri funciare al României şi, mai ales, de ce ?!... Aştept şi eu ca oricare alt cetăţean al acestei ţări răspunsul din partea autorităţilor statale şi mai aştept şi altceva: trezirea la realitate a factorilor decizionali în „fragila noastră democraţie”, care ne invită, vorba aceluiaşi Gabriel Liiceanu, din păcate, doar „să închidem ochii”. Este un laitmotiv postrevoluţionar foarte grav, care ne domină constant viaţa de zi cu zi. Ei bine, de data aceasta, în ceasul ultim al haosului nostru general, ar fi bine să ţinem însă aceşti ochi larg deschişi, să stăm cu înţelepciune şi să luam pentru ziua de mîine a copiilor noştri cele mai bune decizii. Altfel, vom risca să ne afundăm cu toţii – generaţii prezente şi viitoare - mult prea curând într-o mocirlă infinit mai mare decât cea lăsată de ape în casele inundate ale sinistraţilor, oameni care nu au cerut pomană autorităţilor, ci le-au oferit în schimb cea mai mare lecţie de demnitate posibilă în faţa propriei lor tragedii personale.

Într-o ţară îngenunchiată de sărăcie şi de catastrofe naturale, care se succed cu o dinamică uimitoare una după alta, a nu prăbuşi complet un sistem care oferă economiei naţionale un profit multiplu - locuri de muncă, echilibru ecosistemic, pâine şi, implicit, viaţă -, este un act de conştienţă decizional-politică mai mult decât evidentă. Nimic mai mult. Să nu ne îmbătăm cu iluzia nerepetării catastrofelor naturale după retragerea apelor în albie. Ar fi ultima noastră şansă la a nu muri definitiv din punct de vedere moral măcar.

                                                                                                                                     Magdalena ALBU
                                                                                                                                              iulie 2010

 Iar profesorul Adrian BOTEZ descrie ecourile spirituale ale unei asemenea degringolade

 

                                     A PATRA SCRISOARE
                                          «LA UN PRIETIN»



DESPRE „BOLI DE REVOLTĂ”, DESPRE DISPARIŢII DE VOIEVOZI SFINŢI, LUAŢI DE FARMECUL CEL RĂU... DESPRE SENTIMENTUL LIPSEI  ŞTAFETEI DE LUPTĂ ŞI DESPRE MÂNGÂIERI DUHOVNICEŞTI, DESPRE CIUMA CUMPLITĂ A MANELELOR ŞI DESPRE VIITOARELE ÎNTĂRIRI DE LA HRISTOS-DUMNEZEU...


Mulţumesc, din tot sufletul meu, pentru copleşitor de frumoasele dvs. cuvinte şi încurajări! Dvs. spuneţi despre mine că, odată ce „am pătruns în inimile românilor (ce mult m-ar bucura să fie aşa, măcar a mia-milioana parte!) – nu mă mai poate dărâma nimeni!"... Dar, ştiţi, există (pe lângă duşmanii mei umani... - ticăloşii, trădătorii, impostorii - care mă scoală, în plină noapte sau în revărsat de zi [dacă apuc să moţăi un picuş!], cu telefoane mai şoptite, mai cu voce tare şi… „înjurătoare"...!) - da, mai există cineva care stă gata să mă doboare: se  numeşte „doamna Moarte”, o doamnă tare venerabilă, care-mi bate la uşi şi la ferestre, tot mai des...

Dragă frate întru Duh, frate „de peste mări şi ţări” - bolile strânse într-o viaţă de om - şi agravate, zi de zi, prin hărţuială a ticăloşilor, prin stres, dar, mai cu seamă, printr-o stare de revoltă continuă şi exasperant de neputincioasă - m-au şubrezit, atâta cât şi un vânticel ceva mai „hotărât", mă doboară! Uitaţi, spre exemplu: m-am dus să-mi destind nervii şi să-mi întăresc Duhul (torturat de un an întreg de necazuri, năpaste şi nedrepte şi drăceşti hărţuiri…), în Munţii Bucovinei, în „matricea" mea - şi am dat, şi acolo, nu doar de puhoaie de ape - ci, mai grav (profund şi persistent grav!), de urâte trădări de glie şi de Duh: răzeşii lui Ştefan cel Mare au devenit nişte cerşetori cu pensiuni, după ce şi-au vândut (pe nimica toată!!!) păgânilor (de toate soiurile: sectanţi olandezi, suedezi, nemţi etc. – dar şi mafioţilor noştri „autohtoni”, înghiţi-i-ar pământul!) ocina strămoşească, blazonul lor de Cavaleri ai Sfântului Voievod! Şi, acum, pe ocina răzeşească, peste Munţii Sfinţi, peste Pâraiele Sfinte şi Înlăcrimate – călăresc, sfidător precum stegul desfăşurat al Satanei -  DE PARCĂ DUMNEZEU A MUNCIT SĂ FACĂ LUMEA ASTA NUMAI ŞI NUMAI PENTRU MAFIOŢI ŞI PENTRU CEI FĂRĂ CREDINŢĂ ŞI FĂRĂ SUFLET! - vilele mafioţilor şi casele de rugăciune (nişte şandramale oribile!) ale străinilor de Duhul Pământului!!! Şi asta, DREPT ÎN PRAG DE SIHĂSTRIE A VORONEŢULUI, de nu mai poate bietul şi sfinţitul sihastru, Părintele Cocan Cleopa, să-şi mai ţină slujbele pentru Mântuirea Neamului Românesc, din pricina urlătoarelor manele şi a mugetelor „rock”…! (pentru că, da, în casele de rugăciune, se pare că asta e muzica plăcută acelui Dumnezeu al lor, despre care nici nu voiesc a ştire, până nu devine el mai puţin… satanic şi ceva mai „silenţios” şi până ce nu-şi determină „discipolii” să fie, măcar, mai discreţi).
Pur şi simplu, mă trag spre groapă, aceste semne ale nemernicirii poporului meu, care îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, de la Sfinţii Voievozi, de la propriul Duh şi Suflet. Dar cine să lupte, contra acestei situaţii de prăduire a ţării şi de involuţie a Duhului de Neam? Străinii? Păi, nu ştiu străini europeni (şi vecini!) care să ne iubească, deşi numai pace am adus şi numai bine am făcut, în toată istoria Europei – Europă care ar fi fost TOTAL islamică, de-ar fi fluturat steagul Profetului pe Marea Moschee de la Lisabona! -  dacă n-ar fi existat JERTFA Sfinţilor şi Tarilor şi Responsabililor cu Creştinătatea, Voievozi ai noştri medievali, dimpreună cu armiile lor de arhangheli, cu norodul lor într-armat – TOŢI, dispăruţi, ca luaţi de un farmec rău, din manualele tineretului nostru – acum, o turmă „turmentată”, complet rătăcită/debusolată, care a pierdut aproape coplet Lumina de Călăuzire a Lui  Dumnezeu!

Nu! Noi trebuie să luptăm! Munţii, apele, pădurile - fireşte, vor lupta, dar întru legea lor – legea lor de munţi, de ape, de păduri… - dar NOI AVEM LEGEA NOSTRĂ DE OAMENI, DATĂ DE DUMNEZEU! - deci, întru această lege trebuie să luptăm! Să nu acceptăm ticăloşia, trădarea, impostura etc. - dar nici pe ticăloşi, trădători etc.! Dar noi, ăştia, „bătrânii”, când ne vom culca, osteniţi, în pământ… -  oare vom avea parte de Urmaşi Luptători, vom avea, oare, discipoli, pentru continuarea Ştafetei Luptei pentru Existenţa Purificată a Neamului Românesc? Nu ştiu, nu simt această potenţială preluare de ştafetă – …pentru că pipăi nişte „muşchi sufleteşti” prea slabi, prea lipsiţi de vlaga Credinţei şi Ştiinţei, la urmaşii noştri…
Ştiti bine cum zice românul nostru vechi: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!" Dumnezeu ne-a dăruit Grădina Maicii Domnului (nu „Land of Choice”, nu „Explore the Carpatihan Garden”, NU!) – şi noi ce am facut din ea?  Am prăduit-o şi-am pângărit-o şi am maimuţărit-o – am ferfeniţit-o DE TOT, că nici nu se mai cunoaşte Mâna Lui Dumnezeu, în ea!
Munţii, pământul ăsta  - după câte rele şi neascultări dumnezeieşti am făcut, după câte distrugeri ale Facerii Sfintelor Mânuri ale Lui Dumnezeu - cred că ar fi mai logic şi perfect îndreptăţit să ne scufunde până în cel mai mare adânc al iadului!
Şi, apoi, Dumnezeu să-şi plămădească altfel de „capodopere ale Zilei a Şasea" infinit mai luminoase şi mai ascultătoare, decât astea de-acum, care suntem, chipurile... noi! Ptiu!

***

Părintele Iustin Parvu (de la Mânăstirea Petru Vodă/Neamţ), ca şi Părintele Arsenie Papacioc (de la Mânăstirea Techirghiol), mă mângâie, prin zisa lor, precum că Hristos va întoarce acest popor spre Hristos, înapoi! - adică spre faţa lui trans-istorică, de Neam-al-Lui Dumnezeu. Eu încerc să fac eforturi uriaşe de Duh, să cred, să încerc a căpăta viziuni despre acele binecuvântate, viitoare vremuri ale re-luminării Neamului.
Încerc! Dar greu îmi mai este să şi reuşesc, când aud manelele „dăbălăzate", până şi pe ferestrele casei de ţăran cuminte, de la munte, nu mai zic de ferestrele casei de profesor universitar… după miezul nopţilor de ”weekend”!

Doare, tare mai doare!

Tembelismul manelelor, care a înlocuit, aiuritor, CEA MAI FRUMOASĂ ŞI SĂNĂTOASĂ, LUMINOASĂ ŞI VIGUROASĂ (…IAR NU TEMBEL-TÂNGUITOARE ŞI ÎNTUNECOASĂ, CA STRECURATĂ PRINTRE GRATIILE DE PUŞCĂRIE DE DREPT COMUN, PLINĂ OCHI CU ŢIGANI INFRACTORI, CU MÂRLANI  ŞI GOLANI DE LA MAHALA!!!)  - CEA MAI PROFUND SEMNIFICATIVĂ MUZICA POPULARA DIN LUME! Au ţiganii cu mult mai multă personalitate, forţă de convingere, forţă de  impunere a „gustului” -  decât românii - strănepoţii celui mai vechi şi sfânt şi numeros neam european - TRACII?! Dacă este aşa - înseamnă ca poporul  nostru a degenerat, în fibra sa, CUMPLIT! Să nădăjduim că nu şi definitiv... nu ireversibil! Să ne rugăm Lui Dumnezeu - SĂ NU FIE CEVA DEFINITIV ŞI IREVERSIBIL! Pentru că, mai mult decât Cuvântul  - MUZICA ascunde „seismograful" de Duh al unui popor: pentru că Muzica vine din cele mai adânci fântâni ale fiinţei umane... unde încă n-a apucat să se facă „de Cuvânt", ci a rămas, încă, la stadiul de Lacrimă! Or, cât de soioasă şi de „asfaltată" lacrimă ŞI TOTAL VLĂGUITOARE DE DUH! -  este MANEAUA! Şi nu aparţine, nicicum şi de niciunde, Arheului Românesc! CI ZONEI DE ÎNMLĂŞTINARE ŞI CEDARE  MORALĂ TOTALĂ, ZONEI INFRACŢIONALE! Nu avem nicio scuză, în această privinţă!
Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă - parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol!
Doamne,-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam - spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric!
Iertaţi, vă rog frumos, frate „de peste mări şi ţări”, aceste momente de slăbiciune şi de întristare ale sufletului meu...
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi dragoste frăţească, întru Duh de Sfântă Românie,

                                                                                                                                                   Adrian BOTEZ
                                                                                                                                        sfârşit de iulie 2010


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971