Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”

Iată şi două articole despre cum stăm astăzi cu armata

 

    Generalul Iordache Olaru: “Nu mai cred in cuvântul Preşedintelui”

PRELUAT DIN „ZIUA VECHE” -

LUNI, 12 IULIE 2010 17:54
                                                                                                                                    MOTTO:
                                                                                                                          “Trăiţi cu tricolorul in suflet,
                                                                                                                             cu simbolurile ţării in suflet”
                                                                                                            Traian Băsescu, Preşedintele României


Aşa este. Are dreptate preşedintele României. Noi militarii vom trăi şi vom muri cu simbolurile in suflet,chiar dacă „marea mută” trebuie „să tacă şi să inghită”umilinţele care vin din toate părţile. Un inspirat jurnalist spunea după catastrofa de la Tuzla că:„militarii nu mor, ei işi dau viaţa”.  Catastrofa aviatică de la Tuzla s-ar putea să fie un puzzle greu de descifrat. Sunt prea multe variabile: tehnica invechită,instrucţie sub standarde, şi câte altele.
Goethe spunea că “limbajul ne-a fost dat să ne exprimăm gândurile,să ne ascundem gândurile sau să înlocuiască gândirea”. Cine ştie câte răzvrătiri au inchis in ei cei care au mărit rândurile escadrilei din ceruri.
Voi scrie şi în numele lor,al celor care nu aveau dreptul să vorbească despre condiţiile de instrucţie şi despre salarii amputate,dar aveau dreptul să tacă şi să-şi dea viaţa pentru ţară!
După trecerea in rezervă am învăţat că “am inţeles”, în limbajul militar,închide in sine, de cele mai multe ori, şi o răzvrătire. Aşa se face că după trecerea in rezervă am putut spune lucruri pe care nu puteam să le exprim cât am servit ţara în uniformă.
Cândva credeam că trebuie să le accept pentru că meseria de soldat presupune nu numai loialitate,dar şi renunţări şi sacrificii pentru că aşa scrie la regulament.

Mai târziu am descoperit sau am invăţat,luaţi-o cum vreţi,că adevăratul om nou nu trebuie să aibă drept calitate loialitatea,ci trebuie să aibă inteligenţă, mândrie,discernămînt şi capacitatea de a spune NU,atunci când convingerile lui sunt diferite de ale şefilor.  Astăzi, când mi se spune că trebuie să fiu solidar cu cei care nu au avut experienţele mele cazone,nu inţeleg de ce a trebuit să stau un an şi opt luni în poligoane în condiţii frustrante, deseori primitive, de ce a trebuit să prestez zile muncă în agricultură,după cum nu înţeleg de ce a trebuit să stau cinci ani cu chirie într-o cameră igrasioasă eu, soţia şi cei doi copii,doar pentru că am fost mutat “la ordin”.  După cum nu pot înţelege de ce nu aveam, ca omologii mei din alte armate,echipamente de protecţie specifice armei; mulţi colegi artilerişti au probleme cu auzul pentru că nimeni nu ne asigura cele necesare protejării contra zgomotelor; precizez că adesea foloseam câlţi.
 
Am fost şi sunt loial statului român.
Din nou avea dreptate preşedintele când spunea: “Aşa aţi fost educaţi şi aşa o să muriţi. Este un sentiment pe care il cunosc şi il impărtăşesc. Pentru ceea ce aţi făcut cât aţi fost activi şi pentru ceea ce faceţi acum, doresc să vă asigur de tot respectul şi dragostea mea”. Constat astăzi că totul in cariera mea a fost o iluzie,că am fost folosit,că mi s-a confiscat nemeritat adolescenţa si că cineva imi umblă la portofel, invocându-se siguranţa naţională, deşi mi s-a promis “respect şi dragoste”. În fapt, mi se refuză,după 41 de ani de uniformă,dreptul la o pensie decentă care,oricum, este cât a unui subofiţer americancare are 15 ani vechime.
În multe feluri mă simt trădat,iar foştii mei subordonaţi,pe care i-am obligat să suporte privaţiunile militare, sigur nici ei nu înţeleg de ce cu obstinaţie îi obligam să exerseze, să se antreneze, să devină artilerişti de succes. Iată de ce (i)responsabilitatea politicienilor de astăzi bulversează valorile,transformă profesia militară într-una de tarabă,şi ofensează militarii activi şi in rezervă,veteranii, văduvele de război şi de veterani de razboi. Cât timp viciul este pe cal,iar virtuţile sunt pe jos,ceva este greşit şi o intrebare trebuie şi merită pusă: cine-i de vină că armata română acoperită de glorie în războiul de independenţă şi în cele două războaie mondiale, care a contribuit la edificarea unor obiective strategice importante in România şi a participat decisiv la integrarea in NATO,este obligată astăzi să-şi justifice costurile existenţei,să-şi apere eroii,să nu-şi dorească altceva decât să nu mai existe ca să nu vadă mizeria morală,decadenţa periculoasă şi indiferenţa cu care clasa politică o tratează şi o stipendiază?  Profesorii din liceul militar,comandanţii din şcoala militară şitoţi comandanţii pe care i-am avut m-au invăţat că “poporul nostru este cel mai mândru,mai bun şi mai de neclintit în tot ceea ce ţine de verticalitate morală şi spirituală”. Astăzi, meseria noastră de ostaşi este contrapusă oricărei alteia (am tot respectul pentru orice meserie care este făcută cu profesionalism şi dăruire),ignorându-se restricţiile,vicisitudinile şi renunţările pe care le presupune aceasta.
Când veteranii de război merg la ministru sau la preşedinte să-şi ceară drepturile imi aduc aminte de un general veteran care, pe patul de spital, chinuit de un cancer, imi mărturisea:“de la Patrie nu trebuie să aşteptăm recompense,chiar dacă ai fost rănit sau i-ai fost devotat, pentru că tot ceea ce facem noi ostaşii ţăriieste din dragoste de ţară ».
Confucius spunea:” ignoranţa este noaptea minţii,dar o noapte fără lună şi stele”.
Suntem in bezna unui labirint care nu duce nicăieri.Nu există un proiect, o strategie care să dea sens eforturilor unei generaţii care a sperat că,după douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989 trebuie să repete experienţe individuale pe care le credeam revolute şi de mult uitate. Proiectele mari lipsesc, şi atunci legătura între generaţiile care s-ar angaja în executarea lor nu există. Un personaj al lui Bacalbaşa spunea:“Armata nu poate fi mai bună sau mai rea decât societatea insăşi”. Aşa se face că militarii trăiesc şi ei de pe o zi pe alta,cu promisiuni uitate sau amânate pentru mâine, în speranţa că cineva nu-şi va mai aminti de ele.
“Marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău,ci între inteligenţă şi prostie” spune Radu Beligan, iar Tristan Bernard afirma:«Ignoranţa face progrese». Iată câteva exemple in care politicieni din intreg spectrul politic românesc se intrec şi afirmă: “un militar poate fi instruit într-o zi”,un altul se intreabă:“trebuie să cheltuim câteva miliarde de euro ca să ne jucăm de-a aviaţia militară sau nu, în an de criză?”,iar altul decretează:“nu e nici o problemă, banii necesari pentru achiziţia avioanelor multirol ne vor fi rambursaţi de NATO”. Ignoranţa, prostia, diletantismul şi iresponsabilitatea unor astfel de aserţiuni stârnesc nedumerire în rândul celor care ştiu că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele atunci când vorbim de siguranţa natională, de capacitatea de apărare a ţării. În septembrie şi noiembrie anul trecut am adresat două scrisori deschise preşedintelui României. Momentele alese pentru redactarea lor aveau legatură doar cu disperarea mea şi, mai sper, cu cea a celor care mai poartă uniforma Armatei României,cu privire la capacitatea de apărare a ţării. Timpul scurs de atunci şi până acum,din păcate,a confirmat aserţiunile şi temerile mele că aceia care răspund constituţional de securitatea naţională nu înţeleg „că obiectivele politice sunt determinate şi de capacitatea militară” şi că atunci când este vorba de armată şi nevoile ei „niciun efort nu este prea mare”. Preşedintele ţării afirma in decembrie 2008: „Pentru că discutăm despre o perioadă de criză, aş vrea să vă asigur că programele vitale ale Armatei,programele de inzestrare, nu vor fi oprite. Criza nu justifică nici stoparea reformei,nici continuarea proceselor de modernizare a Armatei. Acest lucru vreau să-l ştiţi bine şi să aveţi incredere că se dă Armatei atenţia cuvenită”.
În 2009, într-o altă declaraţie,preşedintele le mai spunea militarilor următoarele:„Şi mai este un lucru care mărturisc că mă deranjează:dezbaterile pe tema pensiilor militare. Sunt opinii diferite,unii spun că sunt militari în rezervă care pierd la pensie.Militarii nu fac parte dintr-un sistem privilegiat de pensii,este un sistem de pensii militare,deci n-au de ce să se considere în zona privilegiaţilor. Ca atare, vă asigur că dacă această lege va ajunge într-o formă care pune sub semnul întrebării menţinerea pensiilor ofiţerilor în rezervă o voi trimite înapoi la Parlament pentru a fi discutată şi pusă în regulă. Nu exclud posibilitatea să cer revenirea la un sistem de pensii militareaşa cum sunt aproape în toate statele NATO.Deci, în ceea ce priveşte sistemul de pensionare lucrurile încă sunt departe;e mai mult dezbatere decât realitate.(…) Pensiile militare nu pot fi afectate”.
Eu nu mai cred in cuvântul preşedintelui. Nu mai cred din 2008, când ştiam că rectificările bugetare negative pentru Ministerul Apărării Naţionale deveniseră regulă,nouă militarilor reproşându-ni-se că nu ştim să cheltuim banii! Ştiam de atunci că ţara era in dificultate şi că doar de la militari se puteau lua banii fără ca sa existe nemulţumiri şi reacţii.
Intenţionam să adresez întrebările de mai jos celui care este comandant suprem pentru armată, dar prefer să le adresez doar acelor parlamentari care mai sunt animaţi de condiţia socială a militarilor Armatei României şi de capacitatea de apărare a ţării.
Iata câteva dintre acestea:
1. Care sunt sumele restante de care are nevoie Armata României pentru îndeplinirea obiectivelor forţei asumate faţă de NATO şi pentru restructurarea organismului militar?
2. Cine poate explica de ce România este singura ţară membră a UE care nu a semnat Codul de conduită,deşi era de aşteptat să se întâmple asta din 2008?
4. De ce nu se intâlnesc parlamentarii din Comisiile de apărare,ordine publică şi siguranţă naţională cu generalii armatei să afle direct care sunt problemele militarilor şi de ce nu se renunţă la bilanţurile de tipul „activul de comandă şi de partid din armată”,care nu au nicio eficienţă?
5. Ştie cineva de ce nu se indeplineşte Hotărârea CSAT din 2005,cu privire la cele 6 programe majore de înzestrare şi dacă programele mai sunt fezabile din punctul de vedere al cerinţelor militare şi al costurilor financiare?
6. Ştie cineva dacă s-a executat ordinul preşedintelui din martie 2009,ca măcar un program major să fie iniţiat conform ordonanţei 111/2007?
7. Este pregătită clasa politică românească să-şi asume rezultatele procesului de analiză a apărării, în situaţia că acesta va fi aprobat de către CSAT să se iniţieze?
8. Intenţionează cineva din Parlamentul României să iniţieze legea planificării bugetare multianuale,fără de care nu se poate discuta despre o continuitate a obligaţiilor asumate faţă de NATO şi UE in domeniul apărării,dar şi de predictibilitate in restructurarea reală a organismului militar?
9.Cunosc parlamentarii români că,în 2012 va expira resursa aviaţiei militare a României, mă refer la MIG 21,şi că perioada necesară de achiziţie/pregătire a piloţilor/asigurarea logistică şi mentenanţă pentru noul avion multiorol este de cel puţin patru ani?
10. Se cunoaşte de către parlamentari care este situaţia la zi a industriei de apărare a României?
Recomand articolul lui Sebastian Vlădescu „ Armata română este dotată la nivel de muzeu”, site-ul Bursa, on line, 31 august 2009, care oferă comentarii şi soluţii pertinente pe această temă.
În final, ce ar mai fi de spus?
Poate doar să menţionez emfaza cu care preşedintele României răspundea unui ziarist la inaugurarea podului de pontoane din Moldova:„am dat un ordin şi s-a executat”.
Da, militarii ştiu să execute ordinele primite,nu acelaşi lucru putem spune despre guvernanţi, când este vorba de promisiunile facute militarilor.
 

 

 

 

CINE SĂ NU FIE ŞEF AL STATULUI MAJOR GENERAL

 

Preşedintelui României

Domnul Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,



De când aţi devenit şef al statului asistăm, sub înalta şi, e limpede, sub evidenta  dumneavoastră  voinţă,  în dezlănţuirea  unor accente din ce în ce mai grave şi, parcă, tot mai elaborate, la acţiuni dintre cele mai eficiente  de şubrezire a stării morale, dar şi  a rostului social  al instituţiei militare naţionale. Partidul căruia îi gestionaţi cu maximă rigoare până şi respiraţia, acum „gură la gură”, prin activişti deghizaţi cu emfază, nesimţire, frustrare şi suburban  orgoliu  în oameni politici, sfidând trecutul din care venim, prezentul pe care îl îndurăm  şi viitorul de-aproape pe care nu ştim dacă îl mai apucăm sau nu, a declanşat împotriva Armatei României cea mai perfidă dintre prigoanele posibile – decredibilizarea condiţiei militare naţionale în conştiinţa  afectivă  a societăţii româneşti, o societate căreia îi aparţinem şi a cărei  devenire  ne datorează  fratern salvagdarea din confruntarea cu posibilitatea  repetabilă a prăbuşirii sau, chiar, a pierii  istorice.

Iubirea  de Naţional şi de Ţară şi datoria faţă de acestea,  proclamate şi dovedite  sacrificial ori de câte ori Eternitatea României ne-a cerut-o, faptul că am jurat să ne dăruim necondiţionat viaţa ori de câte ori  vreo umbră de pericol s-a abătut asupra valorilor care întreţin istoric vitalitatea şi devenirea patriei, aplicarea educată a  capacităţii de a  îndeplini fără de comentarii  ordinele primite, au devenit, iată, aşa sunt  tratate, infracţiuni de drept comun, suspecte de clandestinitate, cu un grad ridicat de risc naţional(!). Pot fi considerate şi astfel, dar numai la adresa degringoladei, derbedeismului  şi haosului politic.

În  anii din urmă, patru, domnule Preşedinte, Armata propriu-zisă se află în cea mai gravă criză de identitate morală, de la constituirea sa modernă, odată cu naşterea  Primei Românii. Cel dintâi  demnitar militar al ţării, un personaj  cu carenţe catastrofale în cultura şi formarea sa militară şi intelectuală,  a cărui ascensiune s-a bazat exclusiv pe argumente şi circumstanţe absolut străine valorilor morale şi spiritului etic, a întronat în instituţie, cu consecinţe epidemice în întreaga Armată, o atmosferă confuză, incompatibilă performanţelor decente, încurajând laborios delaţiunea, incompetenţa, neîncrederea şi rumoarea, promovând cu obstinaţie laşitatea, alienarea societală a instituţiei militare, slugărnicia nevertebrată faţă de propria-i persoană, degradarea maximă a relaţiilor interumane, decăderea profesională, intoleranţa faţă de valori şi, mai mult, faţă de tot ceea ce însemnă, din perspectiva împlinirii umane, personalitate.  

În cei, iată, aproape patru ani de când degringolează starea şi condiţia fundamentală a organismului militar naţional, nu a avut nicio reacţie  publică  la atacurile devastatoare   la care a fost supusă Armata, adoptând, dimpotrivă, strategia unei complicităţi condamnabile.  Mai mult decât atât, printr-o devertebrată atitudine faţă de cel căruia îi datorează ascensiunea,  faţă de dumneavoastră domnule Preşedinte,  a fost un instrument extrem de eficient de demolare a integrităţii morale  şi  psihice  a corpului militar  naţional, de desconsiderare agresivă a aşteptărilor decente, minimale ale  militarilor români.  

Domnule Preşedinte,

Mandatul celei mai triste figuri din pleiada personalităţilor care au condus Statul Major General se apropie de sfârşit, asta dacă nu cumva aveţi în intenţie să îl păstraţi până când, precum din Ţară, din unitatea şi coeziunea ei socială,  din Armata României nu se mai poate alege nimic. Pretendenţii la cea dintâi demnitate militară a României au angajat întregul arsenal subteran de care dispun spre a obţine înscăunarea îndelung dorită şi, poate,  mai mult decât atât. „Cărţile” sunt, însă, în mâna dumneavoastră. Vă mărturisesc, dacă aş şti că în forul dumneavoastră interior ar putea fi identificat vreun dram de onoare determinat şi întreţinut de calitatea de comandant suprem al Forţelor Armate, v-aş cere, întru iertarea greşelilor de orice fel, să vă luaţi zilele în faţa subordonaţilor dumneavoastră pe care i-aţi batjocorit şi îi minţiţi cu rară, gravă şi, n-am încotro, trebuie să recunosc, cu o seducătoare neruşinare. Ar fi o eliberare demnă de sub povara  blestemelor noastre. Da, dacă aş şti... Dar, în perspectiva posibilei schimbări (vedeţi, îmi este teamă să zic iminentei...) a actualului lider militar al Armatei, nu îmi rămâne decât să vă rog  să luaţi, măcar, în seamă cine NU trebuie să fie şef al Statului Major General.

Bunăoară, domnule Preşedinte,
şef al Statului Major General nu trebuie să fie:

Niciunul dintre membrii actualei echipe de conducere a Statului Major General, toţi fiind, întru asemănare, copia impecabilă a liderului lor, o echipă incoloră intelectual, neperformantă profesional, lipsită deplin de credibilitate instituţională, ce a înstrăinat Armata de propria sa condiţie, echipă care nepărăsind o clipă laboratoarele ascensiunilor suspecte, a digerat nemestecat şi ultima fărâmă de credibilitate a condiţiei de lider;

Niciunul dintre cumnaţii actualului ministru al Apărării Naţionale, e adevărat, un eminent ospătar al tranziţiei, un incult notoriu, dar  şi ilustru şef mafiot, după cum chiar dumneavoastră l-aţi catalogat şi caracterizat;

Profesor universitar doctor, chiar dacă a obţinut titlul la unul din apelurile nocturne ale degringoladei post-decembriste, asta deoarece Statul Major General are nevoie de comandant, nu de o paiaţă gonflabilă, acaracterială, imorală, însetată de putere şi sânge instituţional;

Niciunul dintre liderii din carton ai instituţiei militare pe care, domnule preşedinte, după pofta submarină a mult-prea-protejatului dumneavoastră client, i-aţi înstelat peste măsură, îngăduindu-le să acceadă în dregătorii peste puterea dovedită a minţii, culturii şi priceperii lor;

Vreun pretins grand lider care, mai toată viaţa, a decorat  acustic urechile mai-marilor lui şi a cărui primă funcţie de comandă adevărată a fost cea de şef al unei categorii de forţe armate, caz de neîntâlnit nici măcar în organizările sociale  în care s-a auzit că există lingură, cuţit şi furculiţă abia, acum, la începutul veacului al XXI-lea;

Vreun alergător, însetat de stele, prin funcţiile decorative ale sfidării trudei şi condiţiei militare, vreun  rătăcit care, după 20 de ani   de trândăveală în treburi auxiliare celor militare, cu mintea odihnită fiind, s-a trezit aureolat de toată ştiinţa militară a lumii, dar şi de pretenţiile asociate acesteia;

Vreun individ  şantajabil pe  oricare  din fronturile construcţiei şi afirmării sociale, imoral în oricare din secvenţele comportamentului instituţional şi social, nedemn  în oricare din împrejurările relaţiilor interumane, obedient  faţă de cel/cei care i-au hotărât numirea  şi înscăunarea;

Un lider care să nu se  bucure de o largă credibilitate în rândurile instituţiei militare, de o viguroasă încredere a corpului militar în reprezentantul lui cel mai de seamă, de respectul neîndoilenic al majorităţii tutelare a organismului militar naţional;

Vreun cetăţean, înstelat cine ştie cum, care să atribuie fiecărei opinii contrare caracterul stalinist al infracţiunii;

Vreun produs al eprubetelor politice cu care României să îi fie ruşine în clubul atât de select al şefilor de state majore din Alianţa Nord-Atlantică;  

Un lider cu un trecut discutabil, cu un prezent anonim  şi un viitor incert şi incolor.

Şi, nu în ultimul rând, domnule Preşedinte, să nu mai fie un lider care să transpire dinaintea unei propoziţii ridicate doar din subiect şi predicat, mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Să aveţi în atenţie numirea unui lider care să aibă darul comunicării, inspiraţia dialogului şi căldura apropierii în corpul fiecărui cuvânt.

Domnule Preşedinte,

Nu m-am numărat o clipă printre susţinătorii dumneavoastră. Nicio secundă nu am avut încredere în caracterul, conştiinţa şi moralitatea dumneavoastră, deşi, credeţi-mă,  întotdeuna mi-am dorit să mă înşel. Înşelându-mă, i-ar fi fost mai bine Ţării. Nu am nici acum. Sper, însă, că teama de ce va fi după, vă determină  să comiteţi şi... eroarea de a fi, oleacă măcar, corect cu Armata României, al cărei şef suprem încă sunteţi, acum când am trecut de ceasul al treisprezecelea. Vă veţi întreba, poate, de ce tocmai eu, un colonel în rezervă, mi-am îngăduit o asemenea atitudine, un asemenea gest? Am să vă răspund, evident, milităreşte.  Bunăoară, deoarece:

Cunosc bine, pas cu pas, istoria de 150 de ani a Statului Major General, în toată complexitatea devenirii ei umane şi instituţionale. Acest privilegiu, dobândit prin trudă, abnegaţie şi respect faţă de instituţie, mă întreptăţeşte să afirm că, mai cu seamă din perspectiva stării morale şi a preţuirii faţă de subordonaţi, echipa condusă de amiralul Gheorghe Marin a constituit şi constituie un eşec istoric care nu trebuie repetat, oricare ar fi preţul;

Cu o singură excepţie, cunosc îndeaproape şefii care au condus Statul Major General în ultimii 56 de ani. Ei bine, liderul de azi al Statului Major General este descurajator şi demoralizator de departe de oricare dintre aceştia. Un asemenea experiment trebuie evitat în modul cel mai categoric cu putinţă;

Am trudit sub comanda nemijlocită a ultimilor cinci şefi ai statului Major General. Liderul de astăzi este singurul, ca de altfel  din toată istoria instituţiei, care şi-a centrat actul de aşa-zisă conducere pe dispreţuirea manifestă a subordonaţilor, degringoladizarea structurală şi organică a instituţiei, nonvalorizarea promovării în funcţii, ridicarea arbitrariului şi a tendinţelor despotice la rang de sistem.

Şi, cu voia dumneavoastră, dacă nu vă deranjează cumva acest fapt, domnule Preşedinte,  preţuiesc şi iubesc nestins Armata Românie şi Statul Major General.

Cu rezervată şi decentă consideraţie,
              
                                                                                           
Colonel (r.) Costinel PETRECHE
                                                                                        http://scmdsector6.blogspot.com
                                                                                             Bucureşti, 28 iulie, 2010

-------------------------------------------
* Notă: Pentru cei ce nu-l cunosc sau l-au uitat intre timp, dl. col.(r) Costinel Petrache este fostul sef al revistei Gandirea Militara.

 

 

Dr. Dan BRUDAŞCU

Incompetenţă sau trădare naţională


    Influentul om politic ghanez Kwame NKRUMAH, unul dintre cei mai mari susţinători ai conceptului pan-african, fondatorul şi al III-lea preşedinte al Organizaţiei Unităţii Africane, a fost, în acelaşi timp, şi unul dintre liderii  politici realişti şi cu coloană vertebrală, care a avut curajul să afirme răspicat o poziţie fermă faţă de diverse mijloace de spoliere a avuţiilor Africii, inclusiv prin intermediul şi cu sprijinul bisericii. Kwame NKRUMAH, primul preşedinte şi primul prim ministru al Ghanei, mort într-o clinică din Bucureşti, în anul 1972, spunea, referitor la procesul de încreştinare a Africii: „La început noi aveam toate bogăţiile solului şi subsolului african, iar ei (misionarii – n.n.), crucea. Azi, noi avem crucea, iar ei au devenit stăpânii avuţiilor întregului continent”.
    Mi-am adus aminte de afirmaţia acestui important om politic african din secolul XX, cu opinii de stânga, gândindu-mă la cele petrecute în România după 1989. La începutul anilor ’90, când o serie de „specialişti şi experţi” occidentali încercau să ne înveţe ce este democraţia şi economia de piaţă, poporul român era stăpân pe toate bogăţiile acestei ţări. În plus, cu toate păcatele, nu puţine, ale fostului preşedinte dictator Nicolae CEAUŞESCU, acesta ne scăpase de aproape toate datoriile externe , fiind deci create premisele ca noul regim, printr-o competentă administrare a resurselor ţării, să asigure un nivel de trai şi de dezvoltare pe măsura aşteptărilor .
    Profitând, însă, de cupiditatea şi lăcomia noii clase politice, experţii străini despre care am vorbit au îndreptat cu cinism România spre dezastrul în care se află în prezent. Nu am în vedere atingerea de către datoria externă a României a celui mai ridicat nivel avut vreodată, ci distrugerea tuturor ramurilor economiei naţionale. Întreprinderile şi complexele industriale moştenite de la vechiul regim, e drept, slab performante, energofage şi costisitoare, au intrat, în baza unui aşa-zis proces de privatizare, pe mâinile unor firme sau persoane fizice străine care, în loc să investească în vederea reutilării şi modernizării lor, au preferat să obţină profituri imense doar din vânzarea produselor aflate pe stoc şi devalizarea întreprinderilor cumpărate . Un asemenea mod sălbatic de aşa-zisă privatizare nu se mai întâlneşte în niciuna din fostele ţări socialiste. Ungaria, ca să luăm cel mai apropiat exemplu, a impus, prin lege, menţinerea unui mare număr de angajaţi pe care acestea le aveau în momentul privatizării .
    Clasa politică românească post decembristă, însă, indiferent de coloratura ei politică sau doctrinară, având în vedere beneficiile imense obţinute în nume personal de diverşi reprezentanţă ai acesteia, a închis ochii şi s-a prefăcut a nu observa distrugerea aproape totală a industriei, agriculturii, cercetării ştiinţifice, învăţământului şi sănătăţii din România. În plus, deşi în urma acestor vânzări s-au obţinut încasări de zeci de miliarde de dolari, întreaga infrastructură este astăzi la pământ, nivelul de trai este între cele mai scăzute din lume, cercetarea ştiinţifică este ca inexistentă, iar învăţământul  şi sănătatea au ajuns aproape de colaps. Toate aceste „performanţe” s-au obţinut cu sprijinul Uniunii Europene  în mai puţin de 20 de ani de la prăbuşirea vechiului regim comunisto-dictatorial din ţara noastră.
    Grav este nu doar că urmare a politicii mioape promovate de toate guvernele postdecembriste, s-a ajuns în această situaţie, ci, mai ales faptul că în prezent şomajul este în continuă creştere, economia este în plină recesiune, datoria externă a atins cote alarmante, periculoase şi, în plus, nu se întrevede nici o cale de ieşire din această fundătură în care ne aflăm, cu actuala clasă politică.
    S-a evitat, cu o grijă dubioasă, să se vorbească în mass-media despre câteva mijloace de spoliere a românilor şi de jefuire a veniturilor naţionale. Tragem de aici concluzia că atât factorul guvernamental, cât şi cei ai BNR sunt direct şi personal interesaţi în administrarea şi protejarea acestui mijloc de jefuire a ţării şi a românilor, de vreme ce nu au făcut absolut nimic pentru a pune ordine în acest domeniu.
    În ultimii ani, sute de mii de români şi-au luat credite în valută de zeci de miliarde de euro, franci elveţieni şi dolari, angajându-se să plătească pentru ele dobânzi de 6-7 ori mai mari decât cele practicate în ţările vest – europene avansate. În România, filialele diverselor bănci străine apărute în ultimii ani, practică, sub ochii îngăduitori ai BNR, dobânzi de peste 10% pentru împrumuturile în euro, dolari, franci elveţieni, lire sterline etc, în vreme ce în ţările lor de origine aceste dobânzi nu depăşesc aproape niciodată 2,5, max. 3%.
    Aceasta explică beneficiile uriaşe înregistrate, an de an, inclusiv în această cruntă recesiune, de toate filialele băncilor străine din România.
    În perioada în care eram deputat în Parlamentul României, am fost solicitat de un director regional al unei mari firme străine, să-l ajut să obţină viză pentru o ţară din Orientul Mijlociu în vederea extinderii exportului său în zona respectivă. Date fiind relaţiile mele bune cu ambasadorul acelei ţări, am obţinut viza pe loc şi pentru o perioadă care l-a surprins pe cel în cauză.
    Am stat mult de vorbă cu el, în mai multe rânduri, şi am ajuns într-o relaţie incipientă de prietenie. Aceasta l-a făcut să afirme că: aproape fără excepţie, toate firmele străine aflate în prezent pe piaţa românească, indiferent de produsele sau serviciile pe care ni le oferă, , în regim de monopol, practică preţuri mult mai mari decât în ţara lor de origine, că foarte puţine fac investiţii în modernizarea utilajelor şi protecţia mediului ambiant, iar, datorită corupţiei, ajung să plătească impozite pe o parte infimă din beneficiul realizat pe teritoriul României. În plus, a mai precizat el, calitatea produselor străine aflate în desfacere în România este cea mai slabă dintre toate produsele mărcilor respective. În opinia sa, în multe cazuri, pieţei româneşti îi sunt livrate rebuturile, deşi preţurile plătite sunt mai mari decât în Germania, Franţa, Marea Britanie şi chiar Ungaria sau Polonia .
    Sunt două situaţii extrem de grave, care afectează nivelul de trai şi de confort al românilor, iar perpetuarea lor are, în opinia mea, valoarea trădării intereselor naţionale. Iată de ce, solicit în mod neechivoc şi ferm Guvernatorului BNR şi primului ministru să dispună măsuri urgente pentru eliminarea nivelului de dobânzi spoliatoare aplicate de băncile străine clienţilor români, iar instituţiilor de specialitate, abilitate de lege, să efectueze controale riguroase şi permanente care să descurajeze desfacerea pe piaţa românească de rebuturi la cele mai mari preţuri întâlnite pe continentul european.
    Pentru că, constatăm şi noi că şi în cazul României s-a întâmplat ceea ce a sesizat politicianul african: acum 20 de ani, instituţiile şi firmele europene deţineau pârghiile teoretice privind modernizarea şi eficientizarea economiei româneşti şi a societăţii în ansamblul ei, iar românii deţineau controlul averilor lor şi demnitatea naţională, iar în prezent, peste 80% din avuţia ţării a intrat deja în buzunarul companiilor occidentale, iar demnitatea românilor este terfelită şi dispreţuită de Occident zi de zi . Dar să nu uităm nici politicile parşive ale noilor structuri imperiale de la Bruxelles care condamnă România la statutul de colonie, fără drepturi şi personalitate, iar poporul român la dispreţ şi sărăcie, la marginalizare şi subdezvoltare perpetuă.



                    

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971