Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
 „Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA



Acesta este un pamflet (de)servit cu şerbet !


Întîmplarea a făcut să primesc din ţară un teanc de ziare şi, aşa cum, atunci cînd vreau să aflu ce se mai întîmplă prin lumea literară din Franţa deschid blogurile poetului Florin Dochia, ca să aflu ce se mai întîmplă prin lumea literară din Romania accesez revista boierului Corneliu Leu, aşa că, primind şi ziarele de care am pomenit deja, m-am pus, fraţi şi alte neamuri din ţară, pe citit şi, nu numai că m-am crucit, dar m-am şi minunăţit !
 Măi, ce ţară faină mai avem şi noi! Conducătorii noştri iubiţi se operează prin străinătăţuri, prin maternităţi copiii sînt uitaţi prin incubatoare, o aspirină prin spitale costă cinci lei, fetele alea care prezintă timpurile probabile au rămas cu posterioarele şi toate ălea goale de tot şi definitiv (sic!), semn că ne putem înneca liniştiţi în apa de la robinete, dacă nu o mierlim otrăviţi, nea cutare de la parlament şi-a tras cîntăreaţă cu dotări siliconate, cu fese elestice şi termopane măsura cinci, o puicuţă le arată mahărilor poziţii pentru sexul la birou... Uimit de cîte şi mai cîte, am trecut de la divă la divă, de la amantă la amantă, de la fosta nevastă la actuala nevastă şi la viitoarea (unora) nevastă (a altora), apoi am citit înregistrările telefonicie ale oamenilor politici, care, din patrihoţism se dau de ceasul morţii să-i salveze pe oamenii de afaceri curaţi şi inteligenţi şi cu toate facultăţile la zi, care le sună pe mamele lor bătrîne adînc mişcate de nedreptatea strigătoare la cer... adicătelea (sic!) nu mai are bre omul de afaceri dreptul să dea tunuri şi tutunuri, că se pune pe ei fiscu care le sporeşte riscu şi le îneacă în lacrimi pliscu ?! Ce de-a mai libertate ne-am mai luat şi noi, nu cu porţia, cum s-a zvonit, ci cu Lucreţia ! Lucreţia fiind şi dînsa o domnişoară, stă pe pagină ca o coardă de vioară!
Dară să ne întoarcem la oile noastre, la stelele de pe cer, la literatură, va să zică, care noaptea strălucesc şi ziua pier ! Se ascund stelele astea prin pagini de ziare, unele foşnitoare, altele virtuale !
Cîtă iubire este în sufletul tău tandru
Care mă luminează precum un policandru
De văd cu mult mai bine ce coapse şi ce sîni
Bune la gust şi pure ca apa din fîntîni
Ţi-a dăruit natura să fii precum o zee
Şi d-aia-ţi închin ode şi cîntece, femeie !
Şi chiar şi prin muzee ai devenit un vis
Cînd mă gîndesc anume la ce-a pictat Matisse
El a pus la răscruce de gînduri idolatre
Ideea ce îi face pe unii doar să latre
Altora cu fineţuri şi gust la pipăit
Le-a zgîndărit onoarea care i-a opărit
Dar Universul ăsta se coce-ntr-o banană
Cîntată de rapsozii aleşi după sprînceană
Iar tu de sari pîrleazul voiasă şi ferice
Fereşte-te de gîndul nărăvitor ce-şi plînge
Adesea cu obidă şi uneori cu frică
Splendoarea-mpodobită cu visuri ce-o furnică
Dar sari ! acesta este obstacolul din noapte
Cînd gem cu voluptate în pomi fructele coapte
Că începutul lumii nu s-a desăvîrşit
Şi mai avem o clipă să fim într-un sfîrşit
Un poet special este Ionuţ Caragea, care singur recunoaşte că a dat năvală pe piaţa literară, dar, deşi există pericolul să se dilueze, eu îl susţin cu gîndul la Rimbaud, pentru că, iată, poetul este tumultos, universurile fac explozie în mintea lui. Are talent, are forţă, îi aşteptăm evoluţia, dar să punem frînă laudelor, nu are el nevoie de aşa ceva, ci de o analiză nepătimaşă, însă eu, nefiind critic, nu ştiu să trag din toate poziţiile, aşa că o să mă rezum la a-l teroriza cu tuşe delicate. Dar să încep cu o mică poveste despre mine însumi. Un tînăr critic din generaţia mea – mai tînăr şi eu pe atunci – mi-a recenzat un roman cam aşa: Autor..., editură..., tiparul executat la tipografia..., redactor de carte..., număr de pagini..., coperta de... Atît ! Ba nu, să nu uit esenţialul: „cronica” asta a publicat-o, dragi colegi de la grădiniţă, în „Revista pompierilor”. Cum eu nu ardeam să citesc revista asta, au avut grijă cîţiva prieteni să mă perpelească: „Mă, ăsta ţi-a dat foc la valiză !” Staţi puţin, adică, nu are voie omul să-şi stingă of-ul din suflet unde vrea (sic) neuronii lui ?! Ca să nu mă creadă tînărul meu prieten critic ingrat, l-am invitat la o bere, la restaurantul Uniunii! „Adică, Ioane, tu nu te-ai supărat ?!” „De ce să mă supăr, frate, pentru că nu m-ai ignorat ?!” Ceea ce nu am spus încă nimănui, a fost urmarea poveştii. Am început să primesc scrisori de la familiile pompierilor din întreaga ţară, care voiau să le sting curiozitatea cu cîteva rînduri despre mine, despre cum scriu, cînd scriu, de ce scriu... 
Bună întrebare: de ce scriu?, dar mai întîi trebuie să mă ocup de relaţia dintre mine şi personajele mele. De-a lungul anilor petrecuţi în faţa claviaturii mi-am dat seama că nu trebuie să mă cred eu mai deştept decît personajele mele. Întrebat de ce s-a sinucis ANA Carenina, Tolstoi a zis cu emoţie că nici el nu a înţeles ce a apucat-o! Într-o scenă în care doi bărbaţi şi o femeie discută la o masă din restaurant, am simţit nevoia să o scot puţin pe femeie din conversaţie şi, ca să scap de ea, am pus pe cineva să o cheme la telefon. Bărbaţii au continuat discuţia şi scena s-a terminat cu întoarcerea femeii la masă, care a întrebat parşivă: „Despre ce discutaţi voi aici ?” Zic „parşivă” pentru că abia peste vreo douăzeci şi cinci de ani am constatat că ea, femeia, personajul meu „parşiv”, se încăpăţînase să nu plece cu adevărat de la masă, pentru că am descoperit-o intervenind în discuţia dintre cei doi bărbaţi, deşi aceştia credeau că sînt singuri la masă. Pare o glumă, dar nu este. Nici măcar criticii care au scris despre cartea mea nu i-au observat femeii „parşivenia”! În alt roman trebuia să-l fac pe unul dintre personajele mele (intra în logica desfăşurării acţiunii!) să fure un sac de ciment, dar acesta nu a vrut să fure ciment, mai mult, s-a spălat pe mîini ca Pilat şi şi-a văzut de suferinţele lui, ca Werther. Şi acum trebuie să plec la cumpărături, tocmai la „Babu”, cale de vreo zece kilometri, dar o să continui după ce mă întorc. Sigur, timpul este preţios, aşa că nu o să-l toc la cîini ca pe frunze. Timpul, ziceam, şi asta ştim cu toţii, este lunecos ca săpunul, odată te trezeşti că ţi-a alunecat din mînă. Pe ideea asta mi-am şi notat cîteva amănunte: „Şi cînd era pe clipa asta, în fine, laba să o pui, / S-a risipit prin praful nopţii şi-abia de ai văzut că nu-i !” Fac parte versurile astea dintr-o poezie ? Nu, pentru că sînt doar versuri rimate, atîta tot ! Poezia are alte definiţii şi alte coordonate, dar o să ajungem şi acolo. Deocamdată să continuăm cu romanele. Nici nu am ţinut socoteala cîte romane am început şi le-am abandonat după un timp... Şi le-am abandonat pentru că personajele mele nu erau bine definite, nu erau viabile, credibile. Cum se crează un personaj ? Habar nu am! El, personajul, apare singur şi am senzaţia că există cu adevărat şi sînt curios să văd ce va mai spune şi va mai face mîine, cînd voi trece la capitolul următor. Cam aşa este şi cu poezia. Nu tot ceea ce ne trece prin minte este o metafora încărcată de simboluri, de vis, de reverie. Citesc prin reviste torente de cuvinte, de mă ia ameţeala. Ici colo descopăr însă cîte un vis frumos, îmbătător, o poiană cu narcise, un inorog de zăpadă şi atunci sufletul meu se iluminează. Dar cum să-i spun eu vreunui poet ce mi-a plăcut sau ce nu mi-a plăcut din cascada lui de cuvinte ? Ar fi ca şi cum aş fluiera în biserică. Gîndul însă nu-mi dădea pace, aşa că mi-am dat seama că poeţii ultimilor ani nu au citit marea poezie. Ce or mai fi auzit şi ei prin liceu sau la facultate, deşi mă îndoiesc că au receptat poezia ca pe un mesaj metaforic. Iată un model rău, o prosteală care mă împiedică adesea să nu fac explozie:
Se-aude, hăt, departe, cum cade o secundă,
Tu-ţi pui rochia albă şi-n păr îţi prinzi o fundă.
Eu te privesc şi-mi umplu un alt pahar, femeie,
Mai cade o secundă arzînd ca o scînteie
Şi crapă ca un munte lovit de o insectă
În universul tandru care miroase-a mentă,
Sau poate tu împrăştii acest parfum divin
Şi, pînă îţi faci părul, eu mai îmi torn un vin
Şi-n vremea asta noaptea se crapă ca o pară,
Iar mintea mă-ncolţeşte, cu gînduri, ca o fiară.
Mai gust din vin, din viaţă, din visuri cristaline,
Tu bîzîi ca albina strivită de stamine
Şi eşti tot mai frumoasă şi tot mai vaporoasă.
Hai să plecăm, femeie, sau hai să stăm acasă
Ca tu încă un secol să mai probezi veşminte
Eu mai beau vin, femeie, că eşti tare cuminte.

CUGETÃRI
Visul oricărei mări este să devină ocean!
Nu e o dramă dacă pierzi trenul, dar e o tragedie să-l greşeşti! Asta e comedia!
(Din ciclul: “Înţelepciunea anticilor”)
Cine a inventat telefonul fără fir ? Funcţionează şi astăzi ireproşabil.  Oamenilor nu le place să-şi comunice între ei veştile rele, dar bîrfele, da!
“-Ai auzit, tu…”
Ce ziceam?!
Cămila are două cocoaşe, nu doi cocoşi. Dromaderul are o cocoaşă, pentru că, de, e bărbat! şi, apoi, să ţinem cont că mila este mai mare decît un kilometru!
Stele de mare nu fac parte din nici o constelaţie.
Stele din cer se reflectă în oglinda apei, dar nu au curajul să se scufunde… dar şi stelele de mare se tem să nu se piardă în imensitatea constelaţiilor…
Firul cu plumb este singura invenţie a Umanitaţii care nu ne face nici un rau! Cît priveşte roata…
Perpetum mobile? Firul cu plumb!
Si la force de mon imagination est une menace pour le lecteur, alors il faut le protéger en le dirigeant vers un autre segment de la littérature, moins rhétorique et livresque, où les pieds du Penseur de Rodin sont plus importants que sa tête…
Eu nu cred că forţa imaginaţiei mele constituie o ameninţare pentru cititor. |ntre mine şi El se crează, în timpul lecturii, o legătură subtilă ca linia orizontului care desparte cerul de marea ce se reflectă în el...
« L'obscénité est d'abord une arme dirigée contre l'hypocrisie de la morale puritaine ».
Muza mea... unde eşti tu, între ce tărîmuri de vis te-ai ascuns vederii mele interioare?!
Plăsmuirile imaginaţiei aparţin tuturor timpurilor, devin stranii doar sub presiunea timpului, care curge inexorabil... (nu mai ştiu cine a zis asta !)


Şi spinii, mărăcinii şi scaieţii

Şi spinii, mărăcinii şi scaieţii,
Ciulinii, mătrăguna, rostopasca
(A năvălit din bălării şi iasca)
Stîrnindu-i îndeajuns pe nătăfleţii
De arbori care se coceau la soare
Pe conopide le-au înnebunit
Salata, angoasată, s-a-nroşit
Şi-a început să ningă miei din soare
Nici o închipuire nu-i mai crudă
Decît îşi poate-nchipui o dudă
Care e dulce şi zemoasă tare
De-aceea căzu ploaia să o ude
Că ea, sărmana, nici nu are unde
Şi chiar nimic să strîngă-ntre picioare
Petreceri, artificii, tiribombe
Petreceri, artificii, tiribombe
Cristale limpezi şi obiecte hîde
Cu toate au nevoie de un gîde
Să le arunce ca pe nişte bombe
În jarul nopţii unde cresc stafii
Zorzoane aurite pentru fete
Şi gesturi care-ncet să le desfete
Cu pana dulce de la pălării
Ele-s trecute prin purificare
La o dimensiune oarecare
Ce le crează purele orgasme
Si uneori şi stelele visează
Clipind către-nserarea noastră trează
Dar au avut aievea doar fantasme
Să ne destrăbălăm duioasă doamnă
Să ne destrăbălăm sfioasă doamnă
Cît sîntem tineri, prinşi de nebunii
În caruselul de făcut copii
Acum, la ceasul verii către toamnă
Tu, dulce şi fierbinte ca o vară
În care s-au copt fructele pe ram
La miezul tău rotund eu mă înham
Să-l duc pe culmi a nu ştiu cîta oară
Te lasă dar ca barca între valuri
Cutremurată toată între maluri
Şi suspinînd mă mîngîie încet
Eu mă agăţ de dulcea ta făptură
Ca iedera pe culmi de-o crăpătură
Şi tandru îţi dedic un menuet
Muzica ce ne îmbată creşte
Muzica ce ne îmbată creşte
Ca soarele timid din răsărit
Ecoul nopţii tocmai s-a oprit
Şi iarba o auzi cum se topeşte
Sub trupul tău culcat pe-un pat de stele
Şi răsfăţat cu mîngîieri subtile
Te-am răsfoit din scoarţă pînă-n file
Pe degete ţi-am împletit inele
Şi stai acum rasfrîntă în imagini
Eu tot te caut răsfoind la pagini
Ca să ajung la tine-n univers
E dulce şi sensibil ca o frunză
Pe care luneca o buburuză
În timp ce eu te pătrundeam pervers
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971