Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
                                                 
                               Vulturescu –Baciut, un amplu interviu în « Vatra »

O inflaţie de scriitori... de masă. Nici “capitalismul” de azi nu a fost zgârcit, prin mecanismele economiei de piaţă, a creat condiţii pentru o altă inflaţie de scriitori. Ce pericole aduce această inflaţie?
-M-aş feri de termenul „inflaţie” ca termen normativ. Nu tot ce e mult e rău (Nu zicem niciodată „e inflaţie de stele în seara asta”...). Rău e când cantitatea – plasată prost în context – devine pârghie valorică. Problema cu numărul „mare” al cărţilor proaste – a revistelor cu vipuri şi politicieni răsfiraţi pe plaiul cu boi sau cu orice suportă hârtia -, nu este atât circulaţia lor, cât cauţionarea lor, trecerea lor dintr-o categorie a „drepturilor omului” (homosexualitate, feminism, secte religioase, minorităţi şi regiuni culturale) într-o categorie a valorii. Aici ar fi de lucru: în termeni de „ecarisaj”, mă rog, de criterii, în „capitalismul” pieţei de care vorbeşti.
Cu inflaţia din perioada „Cântării României” ce să mai faci acum ? Sunt operante criteriile de azi asupra celor de ieri ? În cea mai recentă Istorie a literaturii (N. Manolescu) este loc pentru M. Beniuc, Nina Cassian, Maria Banuş, Eugen Barbu, Ion Gheorghe, Titus Popovici, Aurel Baranga, Adrian Păunescu, dar nu sunt incluşi Adrian Marino, Gabriela Melinescu, Marin Mincu, Ioan Em. Petrescu, Ion Mircea, Nora Iuga, Liviu Petrescu etc. Cum să nu prolifereze cocleala (asta e „inflaţia”, prietene, un sentiment de greaţă), matrapazlâcul, accesul la graţie doar prin apartenenţă la redacţii şi edituri. Dar este acesta un „pericol” dacă ştii să-ţi alegi tabăra? -Într-o producţie anuală de mii de titluri noi de carte, cum se mai descurcă critica literară? Dacă luăm în calcul tirajele modeste, difuzarea precară, ce şanse mai are o evaluare apropiată de adevăr? Şi criticii sunt oameni, nu pot citi tot ce se scrie? Nu e şubredă o scară a valorilor în aceste condiţii? Pot fi ignorate, nebăgate în seamă cărţi importante din considerente tehnice? Dar din considerente extraliterare?
-Nu am timp pentru critica literară ca „instituţie” normativă (castă, grup de presiune, jurii pentru târguri internaţionale, traduceri, proiecte financiare). Unii critici m-au introdus în antologiile lor, alţii nu; unii m-au comentat în istoriile şi studiile lor, alţii nu. Nu sunt „făcut” de critică, nu sunt întreţinut de ea, nu ştiu să trăiesc şi să scriu pentru a fi în graţiile cuiva. E o onoare să fi fost de câteva ori în viaţă în preajma unor critici de o mare onestitate şi probitate profesională. Ca şi meseria vechilor acari din staţiile de triaj, meseria de critic dispare încet, încet: nu că tablourile de comandă sunt mai sigure, ci pentru că sunt „mutifuncţionale”... Sigur că orice considerent „tehnic” nu trebuie explicat prin considerente „extraliterare”, dar aş arăta cu degetul spre doi critici: unul care, deşi pretinde că ţi-a citit cartea, scrie doar despre cum vrea el să fie poezia ta; celălalt care acceptă să facă parte dintr-un juriu naţional şi dă verdicte de pe cele 5-7 cărţi ale editurii care-l promovează, precum cocoşul ar putea scoate un cucurigu „naţional” de pe grămada de moloz dintr-o curte oarecare. În aceste cazuri laşi lehamitea aceea românească să băltească: „şi criticii sunt oameni...” -Ştim cu toţii că s-a făcut “politică literară” la greu, la noi. Cum mai funcţionează azi găştile, grupurile? Ce-i poate aduna, ce-i poate despărţi azi pe scriitori?
-Nu mă interesează „găştile” literare/ politice. Le văd „la lucru” peste tot, îi poţi deosebi. Nu merită un „studiu de caz”, dar sunt de luat în seamă „energiile” care debordează în unele grupări (nu în cele care devin „găşti”), tendinţele care pot fi un pas înainte. Este ciudat, Nicolae Băciuţ, că în literatura noastră orice grup se „oficializează” repede şi-i dispare aerul tare, ozonat, al accesului la idee. Arena grupurilor de azi e doar socialul, nu secretul, miracolul de dincolo de ecran. Uite, un „manifest” precum cel al lui Vasile Baghiu (himerismul) putea crea o confrerie de iniţiaţi. Nimeni nu vrea drumurile sălbatice, netrasate, stîncoase. Toţi doresc „cărarea cea dreaptă” spre o Meka apropiată, cu un aer casnic, gospodăresc, cel mult o sală de academie. Aşadar ce ne poate uni azi? Neoexpresionismul? Parabolicul? Ludicul? Background-ul? Ego-ficţionarii? Apocaliptica textului?... Dacă mă gîndesc bine, nici statutul pe care l-am votat, de curând, pentru Uniunea Scriitorilor, nu ne-a prea adunat: au ieşit la iveală disfuncţionalităţi, grupuri de presiune, jurii comandate, fonduri care nu ajung la filiale, oboseală, greaţă de parveniţi. Şi, în fond, de ce atîta dramă? Muntele e la îndemînă dacă vrei să-l urci, iar marea e un lac cu multe bărcuţe…
-Se scrie mult, se publică mult, chiar dacă uneori în tiraje simbolice. Se mai citeşte, însă? Cine mai citeşte literatură, cu atâta ofertă concurenţială pentru clipele de răgaz? -Sunt mai multe lucruri de luat în considerare. Se scrie mult? Ia să vedem: Ion Mureşan n-a publicat de cîţiva ani; Florin Iaru îşi tot amînă romanul; Nichita Danilov, Petru Cimpoeşu publică cîte un volum pe an, ca să dau cîteva exemple. Criticii literari abia dacă scot un volum la 2 ani. Ideea că se publică mult vine din altă parte: editurile – care nu se respectă – publică orice, oricît şi pe oricine. Nu, prietene, scriitorul român nu e mai prolific ca altădată… Uite, mie mi-e dor de un volum de Marta Petreu (n-a mai publicat poezie din 2006 de la Scara lui Iacob, (Ed. C.R.) Angela Marinescu din 2006 (Limbajul dispariţiei, Ed. Vinea), Ion Mircea din 2004 (Prororoca, Ed. C.R.).
Despre cine citeşte azi este iar de discutat. Şi mai ales ce se citeşte azi. Să nu-mi spui că volumele „erotice” ale lui Emil Brumaru – care cică s-au vîndut – vor conta în ansamblul operei sale! Ştim ce se vinde azi şi ne dăm imediat seama cine citeşte. Dar criticii literari crezi că sunt „la zi” cu apariţiile scriitorilor contemporani? Una dintre cele mai vehemente observaţii aduse Istoriei lui N. Manolescu este chiar acesta: n-a mai urmărit evoluţia scriitorilor de lîngă el …
Dacă vrei să ştii, în ce mă priveşte, îţi spun: eu îi citesc pe scriitorii români. Le caut cărţile, la târguri (pentru că la Satu Mare nu se difuzează unele apariţii editoriale), le urmăresc receptarea critică şi mă bucur în „ceasurile mele de răgaz” de reuşitele lor. Trist ar fi să credem că sunt cărţi doar pentru clipe de răgaz: nu clipa de răgaz o caut, de interval, de dincolo de ecran, ci clipa provocatoare la lectură ca la un eveniment crucial. Aştept, mereu, cărţile care să mă jupoaie, care să-mi crească precum nişte dinţi din creier în timp ce citesc, ca să pot muşca cu ei merele vieţii şi ale morţii… -Unii scriitori, dincolo de “administraţie”, s-au implicat şi în politică, fără a face figură aparte între politicieni? De ce ratează scriitorul în politica românească?
-Cred că e greşit să spunem că „s-au implicat în politică”. Corect este: unii scriitori sau salvat în politică, pliindu-se, căptuşindu-se. Spune-mi: ce mai era azi Păunescu fără mandatul de deputat? Ce a ales să fie azi Dinescu, cel cu securist la poartă, dacă nu în fruntea dosarelor de la CNSAS? Nu s-a implicat Ana Blandiana în alegerea lui Emil Constantinescu în pofida lui Nicolae Manolescu? Ce s-a câştigat? Ce s-ar fi putut câştiga? Scriitorul român e un mazilit în politică, ca-ntr-un ev mediu prelung în care e nevoie de un firman de aiurea. Am fost contemporani - doar fizic, cu trup de legumă – cu cele mai grave agresiuni asupra limbii române în Basarabia, Ucraina, Serbia, Ungaria. S-a semnat vreo petiţie – măcar – de scriitori? Erau în viaţă vreo câţiva care puteau ridica vocea. Dar unii erau în avionul lui Iliescu, alţii în cel al lui Constantinescu, alţii în cel al lui Băsescu. De ce ratează scriitorul român în politică? Dar oare „ratează”? În celebra scenă a preşedintelui Băsescu şi a filosofului G. Liiceanu, acesta nu s-a simţit umilit când primul om al ţării i-a spus că preferă „tinichigii”. Era filosoful de faţă sau doar „administratorul” de la Humanitas? În fond, nu avea dreptate N. Manolescu să-l introducă în Istoria sa pentru „manifestul havelian” Apel pentru lichele şi Uşa interzisă? E uşor să te desparţi de Noica (ideea peratologiei) şi mai greu să-ţi găseşti propria limită...
-E scriitorul un personaj incomod pentru epoca sa? E un tolerat? E un profitor? Care e condiţia... ideală a scriitorului român contemporan?
-Scriitorul de azi este un mare caraghios: se lasă „recitat” fără să fie scos la rampă din fundul sălii; se lasă inclus în manuale, studii, antologii fără să fie retribuit – doar pentru fericirea de-a fi „selectat”; îşi lasă înlocuite cărţile, ideile de trei rînduri în presă; se lasă furat de atribuţiile pedagogice şi de vizionar al vremii sale. Incomod zici? Vezi pe cineva să-l tragă de mînecă pe un preşedinte care spune că sunt mai importanţi „tinichigii” decît „filosofii”? L-ai văzut pe G. Liiceanu, pe M. Cărtărescu cum au sărit să-l apere, că doar „altceva a vrut să spună”! Nu, prietene, scriitorul nu mai e incomod: e măsurat şi găsit „corespunzător” pentru Institutul Y, pentru Parlamentul Z, pentru Ministerul X … A fost vreun scriitor (şi erau destui) incomod în Parlamentul României? A cerut editarea operelor lui Caragiale (că despre Eminescu nu spun nimic, pentru că „nu dă bine” în Europa) în locul afişelor dizgraţioase de la alegeri? A cerut cineva ca timbrul literar (vezi perioada interbelică) să fie achitat la scară naţională? Nu. Toţi se războiesc cu trecutul comunist. Acum se poate. Acum au curaj. Au prezentul nu ni-i mare.




                     CE ESTE ŞI CE NU ESTE USR-UL DE AZI
 
Dacă este să luăm de bun „desfăşurătorul” şedinţei de alegeri, din 23 noiembrie 2009, de la USR (din Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional), este tot mai dificil de spus ce este USR-ul şi mult mai uşor de zis ce nu este: UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA NU ESTE O UNIUNE DE SCRIITORI!!! Fie şi pentru că lipseşte solidaritatea/”uniunea”... -  „întru cele ale Binelui”...!
Din momentul în care am văzut cine candida pentru „şefia” USR, am înţeles că USR nu poate să-i reprezinte pe scriitorii autentici, cu valoare netrucată, ai României, ci a devenit (dacă n-o fi fost şi mai dinainte...) o anexă penibilă a regimului politic din România: un „tătuc”, în jurul căruia „fac de gardă” mamelucii „tătucului”, prin „masa” cărora  se „scurg”, spre josul obedient şi sicofant şi „lăudător profesionist” (numărând peste două mii de membri, din cei 2.400 - reunindu-i pe toţi impostorii „umflaţi” de suficienţă şi de pretenţii, obraznici, prădalnici şi nesimţiţi!)..se „scurg”, spre „josul” lipsit de caracter, dar şi de valoare, „beneficiile” (relative, e drept) - iar „dizidenţii” (abia câteva zeci de scriitori de valoare, DACĂ or fi fiind şi atâţia!) formează un grup „tolerat”, din raţiuni şmechere, de justificare a existenţei acestui mamut paralitic, care a devenit USR-ul – tot mai mult, un refugiu de ţaţe, o „piaţă” largă şi greţoasă, de corupţi şi corupători, care sugrumă, pur şi simplu, semnificaţiile pur axiologice (s-ar cuveni să fie chiar apostolico-vaticinare...!) ale „adunăturii”...oricum s-ar numi ea: „uniune”, „societate”.
Acest mamut inutil (poate doar celor care s-au refugiat în USR ca într-o „locaţie de pensie”,  să le fie de ceva folos...) nu mai are nici argumente, nici o logică elementară de existenţă, măcar, dacă i-am cere să ne explice: de ce Dumnezeu se mai numeşte „Uniune a SCRIITORILOR”, şi nu „Brutărie” sau „Ferometal”: USR NU E ÎN STARE SĂ-ŞI PROMOVEZE NICI MĂCAR CĂRŢILE PE CARE PROPRIILE EI JURII (de multe ori, chiar onorabile şi suficient de obiective...) LE PREMIAZĂ! Argumentul că „fiecare se descurcă, e economie de piaţă” e o tâmpenie fariseică, aduce aminte de afirmaţia „soldăţeilor” lui Ceauşescu (Dumnezeu să-l ierte!), referitoare la Şcoala Românească şi la profesorii ei: „Păi, în definitiv, voi ce produceţi? Voi doar consumaţi! Adică, muncitorul din fabrică să stea opt ore la strung, şi voi, nu?! Şi câtă eficienţă productivă are el, şi câtă ineficienţă crasă aveţi voi...în definitiv, voi nu creaţi nimic, nu se vede  nimic, de pe urma voatră!”
Conform acestui argument, putem să renunţăm de pe acum la statutul de om: cultura şi lumina raţiunii din ochii „tereştrilor” vor dispărea, în cel mult un veac, şi se vor sui la loc, în pomi, conform darwinismului, o sumedenie de maimuţe...În orice perioadă a istoriei umanităţii cultivate/civilizate, scriitorul a fost „un lux”, dar un lux necesar şi întreţinut, destul de constant, de mecenaţi. Fireşte, cu condiţia să existe valoare în ce scria şi, CEEA CE ESTE EXTREM DE IMPORTANT:  această valoare să fie detectată, acceptată şi promovată!!! (...la curţile imperiale ale romanilor, la curţile ducale ale Evului Mediu etc. etc.). Şi să nu-mi ziceţi că un Horaţiu ori un Villon aveau, ei, bani de „promo”...!!! Doar atâta că, fie şi din orgoliu deşart, împăraţii romani şi ducii/prinţii medievali (într-o veritabilă „cursă” culturală, de „formula UNU”!!!) aveau nevoie să se fălească (poate cu prea multă vanitate,... -  dar, în niciun caz, nu „ratau” valorile autentice...AVEAU GUST ARTISTIC RAFINAT, UNEORI INFAILIBIL, precum celebra familie aristocrat-florentină a Medicilor! – nu ca „maneliştii” noştri de azi, care promovează scabrosul cel mai vulgar al „efebilor” favoriţi, languroşi  pervertiţi pe „deandosulea”... - pe post de „artă”) – cu aceşti „bufoni” şi „monştri” ciudaţi... (monştri asemeni grifonilor şi sfincşilor...), care sunt scriitorii CARE AU DE SPUS LUMII CEVA!!!
Iar nu să se fălească, pe de o parte, cu „numărul filialelor şi cu numărul membrilor”, iar pe de altă parte să răsfrângă buza a dispreţ suveran, când vine vorba de a promova autentica valoare scriitoricească (prin edituri şi librării, în care să se expună măcar ce au premiat juriile filialelor USR! – printr-un activ şi susţinut şi cât mai „maioresciano”- obiectiv „promo”, al cărţilor, pe posturile de Radio-TV – pare că „revoluţia tehnică” este utilă oricărui cretin din lume, numai scriitorului de valoare, NU!)...”Nu-s bani la Cultură!”... – Da, n-or fi ei prea mulţi, banii ăştia...(că nu se restaurează nici mânăstirile Voievodului Sfânt, Ştefan!) – dar, atunci, pe ce bani nu vă mai vede omul pe voi, „şefilor şi şefuţilor” şi „cadânelor (feminine şi nu doar...) de şefi”, de atâtea „primblări” prin ...”neagra străinătate”?! Şi nu cu „tărăboanţa”...ci cu maşini „tari”, schimbate ca...”izmenele”! Aud?!
Iar nu să „promoveze”, asiduu, moda TIR-urilor pline de „euroi” (dar şi de alimente! – „Foamea/criza-i mare, Mitică!”), puşi în slujba „numărului sporit de membri”...ptiu! – ăsta, abia, e un stahanovism absurd, neo-stalinism pseudo-scriitoricesc  şi putregăire abjectă, prin „lamura” (de plumb...) a corupţiei, a coruperii caracterului USR-ului! Prin aşa, abia, se „strică orzul pe gâşte” ŞI SE COMPROMITE, GRAV ŞI DEFINITIV,  IDEEA DE USR ŞI DE SCRIITOR!!!
Din momentul în care răspunsul dlui Nicolae Manolescu, la solicitarea lui Liviu Ioan Stoiciu (precum că Paul Goma ar trebui făcut „preşedintele onorific al Uniunii, cât mai puteţi”), a fost: “Goma nu e membru al Uniunii” – îmi este extrem de clar că birocraţia meschină a distrus existenţa REALĂ a USR-ului.
Chiar dacă valoarea estetică a operei lui Goma nu depăşeşte, cu prea mult, mediocritatea – în schimb, valoarea umană şi de caracter îl singularizează: este unicul scriitor român, dizident autentic, asumându-şi integral riscurile dizidenţei sale, în raport cu regimul comunist din România ante-1989. Şi, ca şi Hristos, a luat asupra sa păcatele acestora…Nu şi la modul mântuitor, e drept.
Tot aşa precum lui Goma (SUNT ABSOLUT SIGUR!) le-ar fi răspuns dl Manolescu şi lui Eminescu, Creangă, Caragiale…(“ne-membri ai USR”…) - dacă aceştia n-ar fi fost nişte eminenţi… “pupinmanoleşti”!!! Doar UNUL trebuie să fie “tătucul”, precum Bunul Dumnezeu, nu?!
Am devenit membru al USR-ului la îndemnul şi insistenţele unui mare şi autentic poet neaoş vrâncean, Dumitru Pricop. Zăbovesc, încă, în USR, în memoria celor care acum nu mai sunt, dar, prin propria lor valoare de ARTIŞTI AUTENTICI, nu au girat, din plin,  doar valoarea  cărţilor mele şi au confirmat harul Duhului meu – ci au girat şi, din păcate, continuă, prin reverberaţii mistice, transmundane, să gireze şi numele de “USR”…Dar mi-e tot mai greu şi tot mai penibil să confrunt frunţile lor boltite de Har Dumnezeiesc, cu…realitatea şedinţei din 23 noiembrie 2009, a USR… - fără să mă simt… murdar…de fapt, pângărit de impostura obraznică şi sterilă, a celor care au ajuns şi se “ţin” (unul pe altul, şi toţi ca…”variante de putere”?! – “putere”, în lumea unde ar trebui să apară Frumuseţea Dumnezeiască a Verbului! - dar n-o mai poate face, de scârbă şi lehamite…) în “fruntea bucatelor”: un Manolescu- “tătuc” – doar…ŞEF, ”până la 120 de ani” (că doar nu veţi zice că o Istorie,  în care Eminescu şi Neamul Românilor, sunt batjocoriţi, spurcaţi şi înjosiţi, face din Manolescu un scriitor şi un critic şi un model de om de cultură…cum ERA, oarecum, înainte de 1989?!), un Breban, care nu-şi poate citi nici el romanele, fără să adoarmă…un limbric tuciuriu, care se zbate de mama focului, în intestinul (gros) al subculturii/imposturii obraznice, de “enterteinment”…un Stan, care înseamnă mai puţin decât nimic (fără de Bran). În ce-l priveşte pe dl Ştefan Agopian, îmi rezerv, încă, vreme de meditaţie. Dar atât! E mult prea puţin pentru a fi, totuşi, ceva.
                                                                                                                                                        prof. dr. Adrian BOTEZ

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971