Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
                                                          GAŞCA ŞI DIAVOLUL
                                                             sau
                                     despre istoria bolnavă a domnuluiManolescu
                                                           (fragment)
  - continuare -

 23. La beregată! Literatura unei limbi. Excluderea lui Ion Druţă. Poloneza de la Paris. Limba şi geniul. Voltaire şi Snobăsescu. Digestia dificilă. 
 Adevărul e că poate mă consum cu atacuri la beregata acestui distins critic numai din pricina furiei mele. Furie de neputinţă în faţa unei mafii indestructibile, puternică prin lipsa de sentiment şi prin legăturile ascunse care-i unesc pe cei ce-o constituie. Pe când noi ăştia singuratici, noi, cavalerii rătăcitori, cavalerii Tristei Figuri, ne consumăm energiile în visuri prea lungi şi în iubiri deşarte.
 Totuşi poate că şi noi, chiar dacă n-am fi de specialitate ne-am putea confrunta cu un colos ca N.M., i-am putea da chiar unele îndrumări, ca să nu le spunem lecţii.
 Şi de-aceea, te-ntreb şi eu, iubite domn Manolescu, fostul meu profesor, ce este o istorie a literaturii unei limbi? Ce est ?
 Pentru că este vorba de literatura unei limbi, nu? Nu e literatura unei pietre, nici chiar literatura unei ţări şi dacă scrie în limba română cineva să zicem din Canada sau din Zimbabwe, el face parte din literatura română, cred eu, cu atât mai mult, dacă trăiesc prin ţările apropiate şi fac parte dintr-un trunchi pe care graniţele vremelnice n-au putut niciodată să le taie ramurile.
 Şi uneori chiar literatura română se scrie chiar în dialect, un fenomen foarte interesant, ca poeziile lui Victor Vlad Delamarina, care venea dintr-o regiune închinată pe-atunci unui steag străin. Şi azi, un cercetător serios ar trebui să se uite şi vizavi, măcar printr-o necesitate de complementarietate, dacă nu de estetică, chiar prin valea Timocului, prin Ungaria, prin Bucovina ucraineană şi prin Basarabia, mai ales aceea din Republica Moldova faţă de care dispreţul manolescian din această carte e strigător la cer. Să nu uităm că un mare scriitor rus de azi, Ion Druţă, a-nceput prin a scrie româneşte, în limba părinţilor lui, ca şi Eugen Ionescu sau Cioran. Pe cei din Franţa îi revendicăm şi pe cei din Rusia îi uităm. De ce ? Numai pentru că ne-au uitat şi el pe noi?
 In perspectiva grozavă a morţii, pentru care se scrie întotdeauna o istorie, mi se pare că asta o spunea undeva George Călinescu, e o chestiune care nu prea mai contează.
 Ion Druţă a scris pagini admirabile în româneşte şi este de destul de mult timp un scriitor consacrat în Europa. Mi-aduc aminte că încă din 1980 sau 1981 când am stat eu mai mult la Paris, o piesă de-a lui se juca la Comedia Franceză. Ceea ce-i doresc să i se-ntâmple şi lui Matei Vişniac, dacă tot e acolo. Vorba aceea : „Il est déjà là!”.
 Apropo de asta, în 1981, când eram la Paris, stăteam de vorbă cu prietenul meu Alain, la care stăteam şi cu iubita lui, care era poloneză. Discutam, desigur, despre Polonia. Fenomenul Solidaritatea era în floare şi eu, o căinam pe Halina:
 - Numai să nu intre la voi ruşii!
 - Mais ils sont déjà là! izbucni pasională blonda şi pempanta poloneză, la care, trebuie să recunosc, mă uitam şi eu cu jind, că lipseam cam demult din ţară şi-acolo cu gagicile era mult mai complicat. In primul rând că acolo, la Paris, femeile cinstite erau cinstite, iar curvele erau pur şi simplu curve, prostituate pe stradă. In ţara lui Madame Bovary, Emmele nu erau la tot pasul!
 Dar în marea istorie a lui Manolescu ce-o fi scriind despre Druţă?. Cam puţin. E numai într-o rubrică mârşavă, cu care doar când şi când îşi intersectează N.M. istoria. Aici, la pagina 1396, aruncat c-a-ntr-o groapă comună cu alţi scriitori, care nu merită o tratare serioasă, după concepţia temutului critic!
 Venerabilul scriitor de talie internaţională (n.1928) se găseşte aici alături de alţi tovarăşi de suferinţă, printre care şi autori, de care eu nici n-am auzit, deşi mă-nvârt de decenii prin lumea asta literară: Nae Antonescu, Paul Aretzu sau Mihail Villara, dar şi autori care chiar că nu meritau atâta dispreţ: Gheorghe Azap, Ion Băieşu, Mihai Cimpoi, Ilie Constantin, Dan Cristea, Dinu Flămând, Romulus Guga, Grigore Hagiu, Bedros Horasangian, Ion Lăncrănjan, Iolanda Malamen, Adrian Marino, Miron Radu Paraschivescu.
 Dar zău, nu mai citez, că mă cuprinde asemenea furie şi atât dezgust pentru „temutul critic”! Sintagma asta am luat-o de la Teodor Mazilu. Eram cu el la o masă la Mogoşoaia, când intră în salon Eugen Simion:
 - Ia, uite-l pe temutul critic!
 Dar se potriveşte şi lui Manolescu, mai curajos decât academicianul domnului Iliescu, Manolescu îndrăznind să facă acest măcel, Simion barem rămânând autorul mai mult a unor articole disparate, chiar dacă strânse probabil toate în volume, ceea poate să-l facă să-şi vadă mai liniştit de deliciile unei impasibilităţi de o sanctitate augustă.
 Aş ... Şi problema pe care trebuia să îţi propui să o rezolvi, domnule Manolescu, era aceea a cât şi cum din geniul limbii române există într-un scriitor sau în altul. Fără limba română noi scriitorii n-am exista. Dar dumneata bagi şi scoţi după pofta sufletului tău, nu după pofta sufletului limbii române.
 Este ce este chiar Eminescu, fiindcă a înţeles şi a simţit mai bine ca noi toţi această limbă. Şi Caragiale la fel. Şi fiul lui la fel. Şi Creangă şi Sadoveanu şi Mihail Sebastian şi Camil Petresc ... Unii mai spectaculos, alţii mai discret.
Dar scriitorincii, vorba lui Dan C.Mihăilescu, ăştia care se poticnesc la fiecare cuvânt scris, care întind perlteaua lăsându-ţi între dinţi nisipul ăla mocirlos şi infect, scriitorincii ăştia păstrează-i pentru tine, pentru mesele voastre, pentru iubitele voastre snoabe şi pentru Snobăsescu, nu ştiu de ce, dar îmi vine să-i spun domnului Patapievici Snobăsescu! Nu-i nostim? Hai, zău! Snobăsescu! Dar chiar e nostim ...
 Şi nu numai nostim, e chiar foarte adevărat, să vezi un Monarh Luminat, ca Frederic sau Ecaterin, încălzindu-şi puiul la sân... Fiecare epocă trebuie să aibă Voltaire-ul său, o să spuneţi voi şi parcă Pleşu ar fi mai Voltaire, că scrie totuşi mai bine şi nu-i chiar atât de încuiat. Iar Liiceanu pare un fel de Montesquieu, cu rigurozitatea aceea humanitasistă, cu  pasiunea lui de duminică (dar e umană!) pentru Coelho şi Cărtărescu.
 - O, tempora, o, mores !
 Că bine zicea Cicerone...
 - Quousque tantem abuteris patientia nostr?, urmez eu pe căile lui.
 Dar vorba aceea :
 - Câte curve atâtea păreri!
 Aşa şi eu, probabil că n-am idei, am doar păreri şi sunt şi eu ca actriţa aceea de la Teatrul de Estradă din Ploieşti, care ne spunea nouă, celorlalţi navetişti :
 - Dragă, eu n-am idei  Dar am păreri!
 Aşa o să zică şi ăştia răii, că Puşi Dinulescu n-are idei, are doar păreri, ca un personaj dintr-o litografie de Toulouse Lautrec.
 - Şi? Voi nu vedeţi că voi toţi ăştia care vă daţi atât de serioşi aveţi digestie grea? De-aceea şi scrisul vostru necesită, după atâtea scremete, un unguent mai de calitate şi mai zâmbiţi, vă rog, nu mai fiţi aşa trişti, ca nişte comunişti care au uitat în nişte pantaloni vechi carnetele de partid şi nu vă mai găsiţi nici pantalonii, nici carnetele şi la asta vă gândiţi, ca şi la izbăvirea cârnatulu icare nu mai vine.
 Dar o veni şi el o dată şi-o să vă mai înseninaţi la faţă, o să priviţi mai detaşaţi lumea asta, care-i destul de înşelătoare uneori, nu ?
24. Litterae nos humaniores faciunt. Geniul opzecist.Sub-geniul nouîzecist. 
 Dară, domnule Manolescu, nu crezi că dacă scrii o istorie a ceva n-ar trebui întâi să-ţi vedem filozofia? Adică să vedem cum îţi apuci prada? Pe unde? De unde? Și mai ales de ce şi pentru ce?
 Nu crezi că trebuie să existe în concepţia dumitale o filozofie a literaturii? Pentru că nu se poate scrie o istorie a ceva fără a avea filozofia acelui ceva! Nu? Ce, mama dracului!
 Adică aşa, s-o iei din aproape în aproape, că poate o ieşi ceva, nu e de demnitatea unui profesor universitar şi cu atât mai puţin de aceea a unui viitor academician. Lucrurile trebuie să aibă o noimă, nu-i aşa?
 Un adagiu latin spunea că literele ne fac mai umani (litterae nos humaniores faciunt), iar altul spunea că literele se învaţă pentru ca atunci când mergem la teatru să nu stăm piatră peste piatră (lapis super lapidis), că pe vremea aceease stătea direct pe piatră, nu?
 Sigur că acestea par la mintea cocoşului, dar luate mai în serios ar fi un punct de pornire. Nu ştiu de exemplu cu ce ne face mai umani teatrul prietenului dumneavoastră M.Vişniec şi nici nu văd în gravitatea cu care-l admiraţi pe acesta o cât de mică încercare să-l facă puţin mai plauzibil în afara snobilor, care oricum nu-nţeleg nimic şi nu simt nimic, prin însăşi definiţia noţiunii de snob.
 Dar ce-i faceţi dumneavoastră, chiar unui prieten sau mai bine zis unui copil de suflet? In primul rând faceţi linişte în jur. Afirmaţi din capul locului, fără nici un dubiu că este „cel mai înzestrat dramaturg al generaţiei `80!” Dar comparaţi-l şi cu alţii, care-s mai puţin înzestraţi, pentru că altfel, dacă n-aveţi termen de comparaţie ar trebui ales superlativul absolut şi ar fi trebuit să scrieţi că M.V. e „foarte înzestrat” sau poate că aţi fi putut avansa pe linia adulaţiei considerându-l singurul dramaturg înzestrat al generaţiei `80. E drept că mie nu-mi vin acum în cap alţi dramaturgi ai acestei generaţii, dar la aproape 30 de ani de la apariţia lor nu se putea să nu mai apară măcar unu-doi, în cazul în care ar fi fost o competiţie corectă.
 E drept că regia teatrală a devenit omnipotentă şi omnivoră şi că în afară de geniul lui Vişniec socoteşte pe ceilalţi autori buni doar de textieri, postură în care au ajuns chiar cei morţi de mult, dar care consacrându-se deja în timpul vieţii, acum, lăsând la o parte că-s dincolo şi nu se mai pot apăra, oricum poate sunt mulţumiţi dacă văd de undeva de departe că nu le-au fost uitate măcar numele!
 E un fenomen de care ar trebui să se preocupe un istoric al literaturii, nu aşa, să ne trântească precum o plăcintă un autor care într-adevăr scrie foarte mult şi mai trăieşte şi la Paris, ca o adevărată cârtiţă a literaturii române, implantată întâi de un război al undelor, apoi de unul mai mărunt, în care se joacă nişte pokere se pare foarte absconse.
 Dar, vorba limbii lui Voltaire, passons! Ce ne mai spune domnul Manolescu de marele dramaturg singuratic? Dar stai, ia stai puţin, între dramaturgii recenţi nu e şi Gârbea? Nu e şi Gârbea cu un capitol separat?
 Ba este! Dar ce hoţ e Manolescu! L-a ascuns! Nu l-a băgat la dramaturgi, pentru că Vişniec trebuie să fie Unicul, Divinul, ca Regele Soare, singur în sistemul solar, care-n vizită la subordonatul lui Fouquet, după cum ştim, văzându-i opulenţa, se face foc şi pară, şi-l arestează şi-l pune la pripon, iertaţi-mi exprimarea cam argotică, dar m-a luat gura pe dinainte! 
 Iar Manolescu face din Gârbea întâi un fel de Pico de la Mirandola, remarcând pluritatea talentelor sale, neuitând să-i amintească până şi articolele: „Articolele  sunt inteligente şi ludice, pline de observaţii de bun simţ, pe care spiritul ludic al autorului le face să pară deseori paradoxale.” Dac-or fi aşa, cum or fi ale lui Cristian Tudor Popescu, ale lui Vadim  sau ale lui Andrei Pleşu?
 In sfârşit, după ce-i expediază proza, care n-ar fi originală, începe să-i povestească nişte piese. Păi, domnule Manolescu, dacă dumneata ştii aşa bine să povesteşti nişte intenţii, de ce să se mai scrie piesele? Păi, să te oboseşti să scrii 60-70 de pagini, când e mai simplu să scrii în câte două-trei rânduri ce vrei să scrii? Păi, nu contează cum scrii? Dumneata nu-ţi dai seama că fără o analiză stilistică aşa-zisa dumitale critică nu-i decât o critică de intenţii?
 Ori între asasinat şi intenţia de a asasina,  proiectul de asasinat, nu-i oare o mică diferenţă, acolo  ? Ba, parcă, d !
 Sau între pericolul de a călca pe cineva că merg cu 120 de kilometri pe oră prin oraş şi călcarea chiar a cuiva nu-i cumva o mică diferenţă?
 Mi-aduc aminte că eram încă student şi am avut norocul într-o frumoasă după -amiază să mă-ntâlnesc, întâmplător, cu Tudor Vianu, profesorul meu cel mai iubit, care mă ştia de la seminar şi ne-am întreţinut atunci despre necesitatea unui cerc de stilistică. Sigur că el vorbea mai tot timpul, iar eu îl ascultam cuminte, nevenindu-mi să cred că am prilejul unei discuţii particulare cu o asemenea personalitate. Şi am reţinut încă de atunci ideea lui  Tudor Vianu că nu numai studenţii au nevoie de studiul materiei cu care lucrează scriitorul, ci mai ales unii aşa-zişi istorici, care înregistrează fapte, povestesc opere, dar nu înţeleg ce face acolo scriitorul, cum frământă coca din care iese aluatul operei!
 Manolescu stă în faţa unei opere ca Mazilu când era tânăr la operă, cum am povestit mai sus şi nu-nţelege ăştia (adică scriitorii!) de ce cântă şi cum cântă!
 Manolescu nu este decât un judecător obtuz, ca acel bătrân Ivan Petrovici Krasnoperov, din admirabila proză a lui Goncearov O seară literară, care povestind asasinează:
 - Mi s-a dat şi mie să citesc „Suflete moarte”, am crezut după titlu că va fi într-adevăr ceva deosebit, romantic; când colo, un şmecher oarecare aduna numele unor ţărani morţi după revizie, ca să le pună amanet! Ce găsiţi interesant în asta?
 Dar Manolescu, spre deosebire de dobitocul de Krasnoperov, povestind, caută să extragă ideile. Manolescu dă la o parte textul, parcă nici nu-l interesează, căutând, ca la halitul unui măr, când eşti flămând, s-ajungă cât mai repede la cotor.
 Dar mărul nu-i cotorul, domnule Manolescu! Mărul e mărul! Şi ce te faci dacă până la cotor eşti nevoit să mănânci tot felul de creaţii miciuriniste sau lâsenkoide, care pot să te facă să urăşti pe viaţă mărul, când el contează, nu cotorul, care pe urmă tot îl arunci la gunoi!?
 
 25. Vânătorul de capete. Chimia şi Noul Călinescu. Între Faust, Casa cu ţoape şi pârdalnica de Istorie a lui Manolescu. Patapievici, Voltaire şi ţapa. „mâine seară în steaua vega”. 
 L-am văzut aseară pe domnul Manolescu la Televiziune şi m-am întrebat, cum poate într-un cap aşa mic să intre atâta ştiinţă mare?
 Si-atunci, pe dată, am început să cuget la misterele naturii, care cât e ea de bogată, pe atât e de ciudată! Da, tu!
 Și acum am observat că domnul Manolescu are un cap mic şi înnegrit, ca un trofeu de vânător de capete, din îndepărtata insulă indoneaziană Borneo! Capetele atârnate la brâu ale vânătorului se strâng acolo şi se usucă. Aşa ajung ca nişte măşti, fără buze, cu linia fostei guri intrată parcă undeva înăuntru, în mască!
 Pe urmele lui Gall şi Lavater, ca şi mai vechiul meu confrate, Honoré de Balzac, eu cred că figura, mă rog, faţa, atenţie! exprimarea e a mea: nu e decât o sculptură a unui gând oprit. Şi ce gând o fi acesta?
 Să fie oare o urmă a voluptăţii de a gândi? A voluptăţii încremenite într-un rictus, ca a unui mort surprins de datoria cea mai de obşte a oricărei fiinţe într-un moment fiziologic mai intim?
 Poate ...
 Oricum, aerul atât de grav al domnului Manolescu de azi pare al unui atlet al răzbunării, un Terminator venit să pedepsească neîndurător, poate şi crud, tot pentru ce el nu are chimie.        
 Aşa a spus, parcă tot la Televiziune, într-un interviu, că poate e subiectiv, dar pentru anume scriitori nu are chimie. Adică eu, mitocanul, ce să-nţeleg? Că nu-şi amestecă PH-ul din gură cu gurile tuturor? Dar cine vă cere asta, domnule Manolescu? Nu vă doreşte gura dulce nici un scriitor serios în gura lui, dar ca să vă citească ar trebui s-aveţi chimia limbii, chimismul ei, în sânge. Vă doriţi un Călinescu, dar e normal, orice Gârbea se doreşte un Caragiale, iar prietenul dumneavoastră Matei Vişniec se crede un Beckett. Dar la cursurile dumneavoastră sau măcar la cenaclul acela de luni puteaţi să le explicaţi, dacă ştiaţi, cum e cu teatrul absurdului, cum e cu literatura absurdului, cum e cu filozofia absurdului, cum e cu Albert Camus măcar sau cu teoreticianul cel mai avizat al teatrului de acest gen care pe vremuri era Martin Esslin, chiar când era în floare curentul; acum, când el abia se mai târăşte, cine ce ştie ce elucubraţii se mai scot, ca şi chestia asta cu post-modernismul care vă înebuneşte pe toţi, fie genii sau netoţi!
 Eu, unul, deşi sunt foarte deştept şi chiar destul de cult, deşi am citit vreo cinci cărţi care tratează despre bazna asta, cum i-ar spune bătrânii, baznă ca bazna lui Simion Dascălu, interpolatorul lui Ureche, nu? – mi se pare că-i o aiureală!
 Iar chestia cu care vă-mpăunaţi, ca un nou Păunescu, e faptul că aţi lucrat douăzeci şi cinci de ani la cartea asta cu 1500 de pagini! Vă gândiţi probabil că şi Goethe a lucrat la „Faust” nu ştiu câte decenii. Dar nu-i asta problema! O spun din proprie experienţă ! Eu am lucrat la piesa „Casa cu ţoape” exact trei zeci de ani, după ce s-a pus deja în scenă de două ori în diverse variante! Dar şi Goethe le-avea cu variantele. Nu are şi un  „Ur-Faust”? Ba are! De ce să n-am şi eu, nu una ci chiar două „Ur-Casa cu ţoape”!? Insă ur-urile dumneavoastră în mare măsură sunt cronici uitate prin reviste, pe care le-aţi adunat conştiincios aici ca nu cumva să se piardă.
 Chestia nu-i cât ai lucrat, cât ai transpirat, sau ambiţia cu care ţi-ai strâns o buză din care n-a mai rămas aproape nimic, ci, cum spune undeva Ion Creangă, mulţumirea sufletească a scrierii, în care totul curge normal, firesc şi grădina raiului se deschide fără opintiri.
 Când scrii cu opintiri, domnule Manolescu, parcă mergi într-o căruţă cu roţi pătrate şi aşa se şi citeşte. Sigur că cititorului i se face milă şi mai ales auzind că 25 de ani te-ai luptat cu materia. Te-ai luptat doar ca să scrii pagini multe şi chipurile să cuprinzi totul, dar câtă plictiseală în asta!
 „Le secret d`être ennuyant n`est que dire tout”, a spus undeva Voltaire, un Patapievici al vremurilor trecute, dar nu un papiţoi ca ăsta de-acum şi atunci de ce această stupidă comparaţie?
 - De dragul reducerii la absurd! răspund eu, gândindu-mă la omul de multe ori cu papion şi-ntotdeauna cu mutră plângăreaţă, îndrăgostit de-un preşedinte, care, ce-i drept e drept, are vocaţia şi a culturii, pe lângă toate celelalte vocaţii, din care  râsul pare cea mai pregnantă.
 - Şi cum e râsul ăsta ajuns atât de celebru şi de imitabil?
 - Hă! Hă! Ţapă!
 Cam la asta mă gândesc eu când am insomnie şi-atunci pentru că am atât venin poate în mine, ia să citesc nişte versuri, să mă liniştesc oarecum:
   te rog beatrice să ne întâlnim
   te rog şi n-ar trebui să te rog
   mâine seară în steaua vega
   îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
   fără cravată fără să-mi amintesc
   versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
   simplu pe măsura hainei mele
   voi coborâ din tramvaiul 709
   cu o flacără la butonieră
   cu un pui de şopârlă în palmă
   să mă poţi recunoaşte imediat
   te rog beatrice te rog beatrice te rog
   la ce oră omenească vei vrea
   mâine seară în steaua vega
 Versurile sunt din Virgil Mazilescu, despre care Manolescu scrie cu respect, e drept, dedicându-i chiar trei pagini din cărţoaie, adică tot atât cât despre Petre Stoica, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran sau Şerban Foarţă.
 O fi mult? O fi puţin? Dar cum să nu remarci această bijuterie? Pentru că Manolescu n-o remarcă!
 26. Introducerea ca moft sau moftul introducerii. Categoria estetică a miştoului. Umorismul şi bancul cu Goethe. Truda la o operă: decenii pierdute sau victorii universale. 
 Hai, să privim acum şi „istoria” asta de la-nceputuri, adică de la introducerea intitulată „Istoria literaturii la două mâini”.
 Straniu titl ! Te gândeşti la cântatul la pian, care e şi el la mai multe mâini, dacă nu-i la una, când eşti începător... Ei, bine, şi? Dar aici e la două mâini... Inţeleg să ţi-o faci la o mână... literatura, scrierea, mă rog, cum s-o faci la două mâini, de ce? Un moft. Un moft provenit de la o imagine, e drept, destul de şocantă pe care-a întâlnit-o el parcă pe-o carte poştală... probabil una scabroasă!
 Eu ştiu că totul se face cu o mână, cum spune şi zicătoarea românească: „ce-şi face omul cu mâna lui ...”, deci nu cu mâinile lui, pentru că nu la scris ai nevoie de ambele mâini, ci la box, la lupte şi-n general cam la toate sporturile ...
 Dar la scris ? Nu, e o inepţie şi chiar dacă-ncearcă el să facă o metaforă, eu ca om de bun simţ tot la o singură chestie mă gândesc. Şi mă-nfior!
 Ii admir totuşi o frază din această introducere, care e cum nu se poate mai sinceră, strălucind chiar în toată stupiditatea ei, sinceră însă, trebuie să recunosc:
 „Există destule impurităţi şi în cea de faţă”.
 Adică, în carte! Nu destule, toată este impură şi plină de e-uri, e o otravă a unui ins, care devorează literatura română umplând-o parcă de balele sau de mâzga, pe care insectele o tot lasă pe unde se-nfruptă.
 Ce să mai spun? Despre ipocrizia  jenantă şi jenată, despre ipostazierea într-un autor pudic, ce, chipurile, se disculpă călugăreşte de obtuzităţile şi gafele făcute, prin faptul că, sanchi, vezi Doamne, n-a vrut să scrie o operă perfectă!
 Dar ce autor serios nu vrea să scrie o operă perfectă? De la Goethe cu „Faust” până la mine cu „Casa cu ţoape” toţi, ba şi înaintea noastră! Şi chiar după!
 Şi dumneata, domnule Manolescu, de ce n-ai vrut să scrii o operă perfectă? Ar fi fost mai bine pentru toată lumea! Barem ai fi înmcercat! De ce nu vrei să fii mare ? Scrii cărămizi ca să ne dăm cu ele-n cap şi pretinzi că nu vrei să fii perfect!
 Eu ţi-aş propune, tocmai, să fii perfect, ca Goethe şi ca mine, sau măcar să-ncerci să fii şi mai te-nvăţ că pentru a fi viu trebuie să fii perfect, că viul e perfect, viul e făcut de Dumnezeu şi e-n duhul lui, imperfectul este al diavolului, al mucavalei uitată-n ploaie şi nu te mai citez că e prea insalubru şi prea preţios-jegos ce scrii în finalul introducerii şi are ceva parcă din kitsch-ul personajelor care apar la televiziunea lui Dan Diaconescu.
 Şi, în altă ordine de idei, categoria estetică a miştoului o înţelegi, domnule Manolescu? Când ai să-nţelegi mişto-ul şi băşcălia ai să-nţelegi o anume parte a literaturii române, iar în ce priveşte umorul, care pe faţa dumitale nu prea se potriveşte, ţi-aş recomanda să citeşti neapărat ce scrie în 1905 Pirandello în studiul „Un critico fantastico”: 
 ”Umorismul e un fenomen de dedublare în însuşi actul concepţiei; e  ca o Hermă bicefală, care râde cu o faţă de plânsul celeilalte feţe. Reflexia devine un spiriduş care demontează mecanismul imaginii, al fantoşei înjghebate de sentiment; îl demontează ca să vadă cum e făcut pe dinăuntru; descarcă arcul şi întreg mecanismul scârţâie din cauza aceasta spasmodic” 
 Ai înţeles?
 Iar cât despre comparaţia mea cu Goethe cred că ţi-ai dat seama c-am făcut mişto, am făcut mişto chiar de mine însumi, care desigur n-o s-ajung niciodată nici ministru, nici probabil să mă căsătoresc cu o fată de 18 când eu o să am 80 şi nici chiar să scriu o tragedie atât de emblematică pentru condiţia umană ca Faust.
 Şi apropo de Goethe, pentru că prea am fost serios până acum şi mi-e frică să nu-mi pierd cititorii din mână am să povestesc o scurtă anecdotă germană.
 Cică la şcoală întreabă învăţătoarea:
 - Ce este asta „Johann Wolfgang Goethe, 1749-1832” ?
 Peter ridică mâna.
 - Spune, Peter ... îl îndeamnă, blând, învăţătoarea.
 Peter se ridică băţos şi spune:
 - Este numărul de telefon al lui Johann Wolfgang Goethe !
 Sunt frivol, nu ? Sunt neserios, da ?
 Se poat ... Uite, încep să devin şi eu ipocrit, stupid şi mă inspir de la subiectul meu a cărui murdară încercare de modestie îmi strepezeşte adânc sufletul.
 Pentru că iată cum îşi încheie Domnia-sa N.Manolescu savanta şi smerita introducere:
 „Dacă, pe de altă parte, e adevărat şi cât de frumos e spus de către Călinescu în finalul prefeţei la Istoria lui, că literatura poate sluji drept cea mai clară hartă a poporului român, nu mă consider în ce mă priveşte, decât unul dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală, pe care în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă”.
 Cât despre modestia lui şi bătutul cu pumnul în piept c-a lucrat la carte 25 de ani să facem o socoteală. Cât fac 365 x 25 ? Ei bine, staţi puţin, fac 9125 de zile plus cele încă vreo 5-6 din anii bisecţi şi ajungem la 9130, să zicem.
 Ei, bine, în 9130 de zile, omul a scris 1495 de pagini, adică o pagină de la 6-7 zile, ceea ce nu mi se pare un efort deosebit, mai ales că nu se poate spune că avem de-a face cu un stil strălucitor, ba din contră, lumina e puţină ca într-un veceu militar, în care un bec de 40 trebuie să acopere cu razele sale necesităţile unei divizii.
 Pe când eu? In 30 de ani am lucrat la 108 pagini, foarte aerate, cum e-n teatru, când laşi pentru numele personajului care vorbeşte un rând întreg şi spaţiezi astfel încât să aibe loc şi regizorul să-şi facă însemnările lui. Şi 108 pagini în 30 de ani, face cam 3-4 pagini pe an!
 Şi Goethe? Tot cam aşa, deşi are mult mai multe pagini în piesa lui decât mine, câte decenii a lucrat la ea nu ştiu, n-am deocamdată documentaţia la îndemână, dar oricum eu cred că-s mai aproape de neamţul acela decât de Manolescu, deşi undeva pe la toţi trei apare Diavolul.
 Dacă la Goethe el apare explicit, cu pactul în braţe, la Manolescu e peste tot, niciodată explicit, dar tot timpul implicit.
 Antihristul, care pare chiar inspiratorul post-modernismului ăsta, stă acolo şi veghează tot ca o sinistră statuie a Minervei în noaptea corbului lui Edgar Allan Poë.
 Iar eu? La mine ce e, la mine în „Casa cu ţoape”? E-n centru undeva un securist adaptabil oricărui regim politic, în care la fel taie şi spânzură.
 E drept, la mine Dumnezeu şi îngerii din cer nu apar, ca la Goethe, în toată splendoarea rugăciunii de iertare.
 Dar nici la Manolescu, deşi el chiar are ceva fanatic în ambiţia lui devoratoare, în setea bolnavă de putere, pentru care şi-a abandonat talentul de-odinioară, intrând în mâzga şi balele combinaţiilor, în cea mai mare parte nemărturisibile.
                                                                                                                                                 Pusi DINULESCU



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971