Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
                                                             GAŞCA ŞI DIAVOLUL
                                                       sau
                              despre istoria bolnavă a domnuluiManolescu
                                                     (fragment)


                                        .............................................................................................................
17. Stilul, domnule, stilul! Între Nae Ionescu şi Mircea Mihăieş. Dispariţia lui Crainic. Să ne judece Eminescu! 
 De fapt, sigur, e o istorie de gaşcă şi se iau şi scriitori din trecut, numai de dragul de a părea totul şi serios şi autorul a se putea compara, măiculiţă Doamne, cu George Călinescu ! Pentru că se pare că numai el a scris o istorie a literaturii până-n zilele lui şi ilustrată cu poze de mare calitate. Dar valoarea lui Călinescu nu stă în cantitate şi poate nu întotdeauna în judecăţi, dar în stil, în stilul formidabil!
 Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă. E un fel de apă, sigur, dar glodoasă, cum era Dâmboviţa pe vremuri, cu sălcii superbe pe margini, aşa, aici, scriitorii, pe care îi pui ca să te dai mare, scriitori recunoscuţi, sub care apa ta e ca apa aceea, mâloasă şi plină de dejecţiile unei capitale, care-şi varsă toate excreţiile-n ea. Şi-n ciuda taluzurilor pline de iarbă, pe unde m-am sărutat şi eu  în tinereţe, mai mult n-am făcut din decenţă şi din frica de şerpi şi de miliţieni.
 Dumneata pari un şarpe, nu un miliţian, care-ai ieşit din bălăriile unor autori ambiţioşi de azi şi fără nici un har, un şarpe crescut de generosul Ivaşcu, părăsit şi el ca mulţi alţi tovarăşi de drum.
 Dar cu Nae Ionescu ce-ai avut ? Marele maestru al generaţiei 1930 nici nu are un capitol separat. Personaj desigur controversat, dar de sub a cărei mantie au ieşit Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian şi Cioran, Constantin Noica şi Petre Ţuţea! Şi să nu merite el un capitol separat, după ce a făcut epocă alături de discipolii săi?
 Ar fi mai importanţi Dan C.Mihăilescu, Marta Petreu, Gabriel Dimisianu sau „optzeciştii” întârziaţi Liviu Georgescu şi Ioana Pârvulescu, Vlad Zografi şi Andrei Bodiu şi inevitabilul Horia Gârbea şi alţi autori din carte care am îndoieli dac-ar exista sau ar fi existat şi n-ar fi fost inventaţi de graţia paternală a lui Nicolae Manolescu …
 Sau criticii de amplă rezonanţă Ion Simuţ, Al.Cistelecan, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici ar fi mai în lumea literară românească de până acum mai mult ca Nae Ionescu? Ei au loc, Nae n-are! De ce? Din cauza mofturilor lui Manolescu? A graţiilor lui împărţite unor contemporani, care poate nu le vine nici lor să creadă c-ar fi peste don Nae! Mă refer numai la cei cu bun simţ, c-or fi şi printre ei!
 A? Sau poate pentru că-i filozof ! Şi n-ar avea ce căuta printre scriitori?  Dar Mihail Ralea? Dar marele miop de la ICR, dar ochii cu sticlă de sifon ai lui Andrei Pleşu, dar cel care se indignează până şi de el însuşi într-un faimos manifest moral, un fel de apel, care-a făcut furori, oare aceştia nu sunt filozofi? Oare toată camarila de eseişti nu sunt filozofi?
 Şi-atunci? Domnu Nae, camarilist şi el un timp, până s-a trezit, dar ce legătură are asta? Important e că el a lăsat în urmă oameni!
 Pe cine lasă-n urmă Pleşu, Liiceanu sau Patapievici? Adică ce oameni de valoare lasă-n urmă?
 Nu ştiu nici ei, dar, oricum, n-au timp.
 Lucrează cu toţii plini de zel la cultul personalităţii lui Traian Băsescu, al cărui geniu i-a zăpăcit de tot!
 De Pleşu chiar îmi pare rău să spun aşa ceva, pentru că e un scriitor adevărat şi are şi un verb incisiv, spectaculos, acid, cum numai la Vadim întâlneşti. Chiar dacă cei doi sunt duşmani de moarte, amândoi scriu extrem de expresiv. Dar în opera lui Manolescu, Vadim e ignorat cu totul, parcă n-ar fi, parcă n-ar fi fost niciodată, Manolescu nu face niciodată rabat la duşmănie. Pe unul care l-a înjurat îl condamnă la nefiinţă, la ignorare totală.
 Dar Manolescu a şi lansat cândva, undeva, o „listă a lui Manolescu”, intitulată chiar aşa, desigur ca o replică  la „lista lui Schindler”, care dădea drept de viaţă în faţa unei morţi apropiate şi atroce. Manolescu se insinuează astfel sau se insinua, ca un apostol al dreptăţii, unul care dă dreptul la raiul Istoriei critice a literaturii române, unde a creat pentru unii cavouri confortabile, pe alţii aruncându-i în crematoriile istoriei, să nu se ştie niciodată că a fost un X, sau Y, un Pavel Ivanovici Bobcinski sau Dobcinski, care nu a făcut degeaba umbră pământului şi a atras atenţia marelui mag capabil să descifreze cine-a trăit cu scop şi cine-a trăit degeaba.
 Dar Nichifor Crainic!? A dispărut şi el, l-au desfiinţat comuniştii, nu l-a iertat nici Manolescu, referindu-se din când în când la el, dar refuzând să consacre ortodoxismului care a făcut o mare şcoală la noi, indiferent de obsesiile inovaqtoare (Ha ! Ha !) ale lui Manolescu.
 Crainic aproape că n-a fost, iată ce tari sunt însă Adrian Zugrafi (are 2 pagini ale lui!), H.R.Patapievici (are 4 pagini ale lu !), ca să nu mai vorbim de Petru Cimpoieş, Alexandru Muşina, Florin Iaru, Călin Vlasie, faţă de care Crainic poate intra în neant, mai ales că un Mihai Zamfir de exemplu sau dejecţia kominternistă Paul Cornea stau la loc de cinste!
 Cam ciudat, cam sinistru, cam plicticos să enumăr atâtea împuţenii.
 Dar pentru a sfârşi acest capitol să ne ducem la Eminescu.
 „Să ne judece Eminescu” spunea undeva în versurile sale neuitatul Grigore Vieru, uitat de tine, Manolescule, tot prins într-o şuetă cu alt mare băsescian şi patapievovist care e Mircea Mihăieş.
 Dar să vedem totuşi cum îşi încheie Manolescu capitolul din istorie despre Eminescu :
  „La întrebarea dacă Eminescu a avut talent epistolar, răspunsul e simplu, n-a avut.” 
 Da ? I-auzi, dom-le !Ce spui, Franţ?
 18. Eminescu defăimat. Dumnezeirea lui Patapievici şi a lui Cărtărescu. O proză supra-apreciată. Fără pucioasă nu se putea?
 „Iubită femeie”, scria Eminescu la 28 februarie 1882, după ce Veronica fusese-n Bucureşti, consemnând împăcarea după o furtunoasă despărţire.
 „Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de care nu sunt capabil; din toate, (pe de altă parte) prezumţiunea că aş putea veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună şi că singura piedică e că nu voi.
Bolnav, neavând nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi având pururi grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în sfârşit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. In momentele în care-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţă cu singura fiinţă din lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi.
 Preţuiesc pe de-altă parte sacrificiile care mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aştepta, că vrei să mergi la Viena, că eşti tânără şi viaţa ţi-e deschisă, c-un cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieţi pe care eu nu înţeleg. Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt mod de viaţă ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfârşit mă poţi uita, uită-mă. Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a-nceput şi s-a-ncheiat, şi dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iaşi cu care-aş putea duce o viaţă convenabilă cu tine, şi în mizerie nu voi să trăieşti. Un lucru crede-l. Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă. De-aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putinţa de-a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună. Dar ce vrei să fac în contra imposibilităţii materiale? nu pot face nimic şi mă lupt în contra ei zadarnic şi fără chip de-a o putea învinge. In această luptă, simt, se mistuie viaţa mea şi chiar puţinul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se mistuie, şi poate fără nici un rezultat. Te sărut cu dulce, femeia mea iubită şi dragă, şi dacă, după toate cele zise, tot poţi să mă mai iubeşti, iubeşte-mă, dacă nu, dă-mă uitării, dar nu crede că vreodată te va uita sau va înceta a te iubi            Emin”.
 
 Eşti tare, domnule  Manolescule! Tare! Eminescu n-avea talent epistolar, da!? E adevărat, avea gteniu!
 Dar, hai, să mai vedem ce mai spui de Eminescu! Oricum, articolul despre marele poet începe cu o dezbatere, de pe poziţii voit senine şi împăciutoriste cu măgăria făcută de revista „Dilema” din 1998, în care Eminescu e făcut harcea-parcea de nişte derbedei încrezuţi, care-şi permit familiarităţi cu geniul limbii şi literaturii române. Manolescu crede însă că reacţiile împotriva lor au fost isterice, şovine şi aşa mai departe, învinovăţind mai mult decât pe aceşti derbedei pe contestatarii lor. Mai mult, se îndoia şi de legitimitatea de numire a lui Eminescu de „poet naţional”, considerând că într-o anume epocă  „ Biedermeier”,, în climatul acelei epoci doar, s-ar putea găsi o justificare pentru sanctificarea de poet naţional al lui Eminescu, odată cu un Hugo, Petöfi, Puşkin sau Miczkiewicz din alte literaturi.
 Mă văd obligat aici să-i atrag atenţia domnului Manolescu numai a unuia din ei, a cărui limbă o cunosc şi eu şi desigur şi dumnealui, e vorba de Victor Hugo. In limba franceză, în poezie, Hugo e depăşit de mult şi chiar în contemporaneitatea lui : nu se putea compara cu atât de palpitantul Alfred de Musset de exemplu. Iar mai târziu, Baudelaire şi alţii îl spulberă pur şi simplu.
 Dar la noi, în ciuda domnului Cărtărescu şi chiar a domnului Horia Roman Patapievici până la Eminescu mai e mult! Niciunul din poeţii       ,            limbii române n-au reuşit decât foarte de departe să-l salute pe Mihai Eminescu. El a surprins la un moment dat în toată splendoarea ei şi-n toată deplinătatea limba română. De aceea eu cred foarte mult în ideea lui Constantin Noica asupra deplinătăţii româneşti a lui Eminescu, nu ca o treabă şovină, pornită abstract din start, dar într-o realitate de cea mai  fizică şi concretă existenţă. Metafizică însă trebuie să fie explicaţia acestui meteor total. Analiza funcţionărească în care  se angajează Manolescu în 33 de pagini nu reuşeşte să explice acest fenomen extraordinar.
 Pentru că nici Dumnezeu nu poate fi  explicat prin legile fizicii. Ce mi-ar răspunde oare fizicianul Patapievici, un prieten de nădejde al domnului Manolescu ?
 In cele 33 de pagini dedicate în „Istorie” lui  Eminescu, poetul nu e decât pe locul doi, după George Călinescu (38), iar poezia e analizată pe 10 pagini. Să observăm că pupila manolescoidă Mircea Cărtărescu are 11 pagini (dar pentru toată opera). Cred că domnul Cărtărescu se simte totuşi foarte nedreptăţit că ansamblul operei dumisale, e tratat doar într-o treime de pagini faţă de Eminescu, deşi Domnia Sa a trăit deja până acum cu vreo 13-14 ani mai mult decât fostul purtător al învechitul schelet din debara.
 Dar să ne-ntoarcem la analiza lui Manolescu să vedem cum explică el dumnezeirea lui Eminescu sau nu şi-o explică, sau dacă măcar o recunoaşte sau o neagă. Cred că explicând aşa ceva sau înţelegând măcar aşa ceva fără să poţi să explici înseamnă să te justifici în cariera asta cu care te-nfoiezi.
 Iartă-mă, dar pentru dumneata, cel mai important lucru pare a fi cariera. Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă, din care mai ieşi noaptea, mai sfâşii un pulovăr, mai faci o gaură-ntr-o haină şi stai acolo nevăzut, rezistând eroic, simţit însă de toţi, respectat de cei care mai au speranţă că o să-ţi intre-n graţii şi-n alte feluri de – aţii.
 Să ne-ntoarcem, cum am promis, la  analiza operei poetice a lui Eminescu.
 După ce succint desfiinţează poeziile publicate înainte de „Venere şi Madonă”, după ce ne citează din aceasta pe care o ştim cu toţii foarte bine, pe urmă se ţine scai de George Călinescu, jucându-se ca şoarecele cu pisica cu marele maestru, punându-i la îndoială uşor, superficial, uneo, constatările, dar neîndrăznind să se avânte în înţelegerea unei poezii, care prin generozitatea şi aspiraţia stelară nu prea se lasă prinsă în ghearele unui liliac la pânda părtinitoare a nopţii.
 Şi apropo de noapte, când se hotărăşte să spună ceva mai original, face o gafă oribilă :
 „S-a dat de obicei Luceafărului mai multă importanţă decât merită, poate, din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice”.
 Apoi povesteşte „Luceafărul”, în modul lui, tern şi băşinos, iertaţi-mi expresia, dar nu mai pot continua, îmi vine să sar la bătaie! Zău aşa!
 Pe urmă iar se ascunde după Călinescu, vorbind de „Glossa”, după ce tratase cu îngăduinţă povestea Cătălinei şi a lui Hxperion.
 Zău! M-am plictisit! Dar vai, ca să-ncheiem cu aprecierile lui de netot despre Eminescu nu putem să nu ne aplecăm asupra unor alte constatări şi mai jegoase.
 Iată cum începe când se hotărăşte să treacă la proza marelui poet şi prozator :
 „Proza lui Eminescu este, în general, supraapreciată.”
 După asta nu mai încape nimic. Dacă „Cezara”, „Geniu pustiu”, „Sărmanul Dionis” şi toate celelalte sunt supraapreciate atunci la ce să ne mai aşteptăm?
 A! Da! Mi-a venit o idee! Scârbă mai sunt! Ia, să vedem ce spune de proza lui Mircea Cărtărescu :
 „Proza lui Mircea Cărtărescu nu e cu nimic inferioară poeziei”.
 Citiţi voi inepţiile din „Orbitor” şi din alte infecţii prozastice, eu, un ruginit, ca mulţi alţii, rămânem cu „Cezara”, cu Dioniss, cu Tlà, cu Toma Nour şi cu ceilalţi.
 Vă rog să ne iertaţi că v-am deranjat, dar ni s-a părut indecent parcă să privim un diavol păros şi murdar împâclind lumea cu pucioasă.
 - Dar fără pucioasă nu se putea ? izbucnise odată într-o piesă de Cehov o mam, oripilată de arta decadentă fiului ei stupid.
 - Nu! Nu se putea! îi replică fiul, citez din memorie şi vă reamintesc stimaţi cititori finalul tragic.
 Tânărul îşi trage un glonte în cap. Sau în piept. In piesă nu se spune unde.
19. Velea şi Petru Vintilă. Casanova ipocrit. Întâmplări nesărate, 
pierdute prin reviste. Lampa nemţească. Servitorul lui Goncearov.
Oroarea de Brecht.
 Pentru că tot divaghez puţin, am să vă povestesc, stimaţi cititori, cum am dat de o încercare de proză a domnului Manolescu, care nu a fost lăsată să piară într-o revistă provincială şi autorul, conştiincio, a strâns-o şi a băgat-o într-un volum, în care şi-a mai recuperat diverse chestii mărunte ca nu cumva să se piardă, Doamne fereşte!
 Această pasiune recuperatorie mi-aduce aminte de o întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, decenii să fie, eram la Casa Scriitorilor la o masă cu Petru Vintilă şi beam o bere. Se apropie de noi la un moment dat Nicolae Velea, cu cunoscutul lui aer aburit şi-l pironeşte cu o privire jucăuşă pe convivul meu:
 - Mă, Petrică, tu dacă arunci o hârtie la coş, vine nevastă-ta şi ţi-o pune la loc pe birou şi-ţi zice: E pâinea copiilor ! Cum poţi s-o arunci ?
 Pe-atunci, era prin anii `80, un autor nu mai avea voie să publice mai mult de-o carte pe an, dar Vintilă, fiindcă scrisese un roman despre viaţa lui Ceauşescu, beneficia de o excepţie.
 Să ne-ntoarcem la acea încercare de proză a lui Manolescu, publicată în iulie 1988, în „Ateneu”. Autorul ei ne povesteşte cum a văzut el în troleibuz o tipă destul de bine, dar lângă ea un geamantan jegos. Şi face tot felul de presupuneri: ce legătură poate fi între o femeie îngrijită şi cu gust şi un asemenea geamantan?
 Noi, care-l ştim pe domnul Manolescu cât e de coureur şi chiar acum când are aproape 70 de ani, nu prea-i credem interesul pentru un geamantan răpănos.
 L-am crezut însă prin anii `80 pe criticul Grăsoiu de la Radio, care mi-a mărturisit:
 - In ziua de azi nu mai mă uit la o femeie cum arată, ci la ce are însacoşă! Ce-a găsit !
 Uite, pe baza acestei relatări ar fi putut ieşi o proză despre un Casanova, care-n anii construcţiei Casei Poporului şi a returnării împrumutului la Banca Mondială nu se mai uită după femei, ci la ce-au în plase, la ce-au găsit de cumpărat.
 Pe vremea aceea, fac o mică paranteză, cineva mi-a povestit o scenă. Un alai de înmormântare se ducea spre cimitirul Străuleşti şi unul din alai intră la o Alimentara. Şi acolo, ce să vezi? Găseşte ouă! Ia imediat! Bineînţele ! Dar nu se dă decât un carton! Asta e! Ia cartonul şi iese şi intră iar în alai. Lumea se agită. De unde-ai ouăle? De-acolo? Se reped cu toţii. Se pun la coadă la ouă. Mortul merge singur înainte sau poate-i aşteaptă pe cei ocupaţi cu coada. Până echilibrul se restabileşte. Alaiul merge mai departe după mort, dar figurile nu mai sunt triste, un aer de triumf s-a instalat pe feţele lor, căci poartă pe braţe fiecare nesperatul carton cu ouă!
 Şi tu, dom-le Manolescule, povesteşti întâmplări nesărate, care nici nu-s întâmplări care să merite să fie povestite, sunt mofturi, dom-le!
 Şi vreau să-ţi reamintesc ceva. Critica e tot proză şi George Călinescu, pe care-l admiri atât, e în primul rând un prozator genial. Invaţă întâi să faci un portret, o descriere, expune-te unei dezbateri, chiar dramatice, dar nu te înfoia cu mofturi de pisică gravidă şi cu judecăţi de gaşcă, judecăţi complotate în sieste după mâncăruri grase şi bine piperate, stropite cu licori alese, vinuri negre ca păcura sau albe ca pana de gâscă, poate chiar renumitul Federweiss, pe care l-am băuit şi eu cu Zwiebelkuchen, delicioasa plăcintă cu ceapă, pe care le-am gustat pe binecuvântatul drum al Heidelbergului.
 Şi apropo de gaşcă şi de prietenii tăi, să trecem la hârâiala filozoficoidă a unui prieten al dumitale, pe care Andrei Pleşu l-a lansat pe piaţă cu o baznă cu un căpitan Soare, ceva foarte neclar şi alarmist, un caz care a deschis seria poveştilor populare cu personaje însă mai puţin intelectuale, ca Elodia şi Cioacă sau Magda Ciumac şi Tolea. Domnul Patapievici a apărut la fel de absurd şi de neevitat ca Stelian Ogică şi-a fost pus în fruntea bucatelor ca un fel de Dan Diaconescu al post-modernismului supra-rafinat, supradotat, supraîmbâcsit cu neologisme bune de miştocărit la Cârcotaşii sau la Mircea Badea, umorişti orali, pe care poate o istorie a perioadei contemporane n-ar trebui să-i omită, fiidcă fac parte din conştiinţa publică, foarte ageră, foarte deşteaptă, foarte ţopească, dar uneori cu un surprinzător bun simţ.
 Ce e acest Patapievici decât o  lampă nemţească, aşa cum foarte popular pe vremuri mi l-a numit poetul Nicolae Ioana pe unu`, o janghină de la Editurs Sport-Turism!
 Da! O lampă nemţească! Dar eu aş spune mai mult un vierme, un limax, o omidă, un snob pârţâind modernitate ca o flaşnetă în faţa căreia cad seceraţi cei mai puţin umblaţi prin biblioteci serioase, mai mult prin nişte biblioteci de cartier.
 Eu nu cred în astfel de sibariţi şi contrar lui. Ţepeneag, care-mi spunea o dată că fenomenul  snobilor i se pare pozitiv şi că promovează valorile eu îi răspund şi acum aşa cum i-am răspuns şi pe vremuri: că snobii nu fac decât să infecteze lumea cu bâlbâielile lor, dorind să epateze şi să promoveze absconsităţi, peşteri ale lui Ali Baba, pline de farafastâcuri,  dar în care nu-i nici un Ben-Laden. Sunt peşteri în care nu-s decât nişte guzgani morţi.
 Şi apropo de snobi, cred că cel mai semnificativ exemplu afară de „Cartea snobilor” a lui Thackerey, probabil, nu ştiu, că nu mi-a căzut în mână, dar pentru mine este o proză a lui Goncearov, intitulată „Slugile din veacul trecut”. Aici el descrie pe unul din servitorii săi, care era un tip sclivisit şi mai şi citea şi ce se gândeşte scriitorul? Ia, să-i citească ceva din ce scrie el! Servitorul îl ascultă politicos şi Goncearov îl întreabă dacă i-a plăcut. Acum citez din memorie : „Nu”, răspunde servitorul. „Cum ? De ce ? ” rămâne aiurit stăpânul lui.
 „Păi, este ca-n realitate ! Astea le văd la tot pasul şi fără să mi le citiţi dumneavoastră !”
 Şi i-a-nchis gura lui Gorbaciov, pardon, Goncearov, scuzaţi-mă, Ivan Alexandrovici!
 Iar în literatura noastră cel mai mare demascator al snobilor e desigur Mazilu. In opera lui o grămadă de curve se dau de intelectuale şi o grămadă de bişniţari aveau idei de progres social.
 - Domnule, eu n-am întâlnit curve care să nu creadă în farfuriile zburătoare! mi-a spus odată Mazilu la Mogoşoaia în 1979, când mi s-a părut mie c-am văzut peste lac o astfel de farfurie.
 Dar tot în această ordine de idei trebuie să mai povestesc ceva. Eram, pe la începutul anului 1968, la berăria „Central” de pe Bulevardul 1848, pe vizavi de Colţea, dar ceva mai încolo, mai spre Lipscani, eu cu Gelu Voican-Voiculescu, Romulus Vulpescu, Paltin Nottara, Dana Comnea şi Paul Cornel Chitic şi vorbeam despre artă. Era acolo o atmosferă teribilă, se dăduse voie în fine unui local să stea deschis toată noptea şi era mare foială: hoţii cum ieşeau din puşcărie dădeau pe-aici, dar şi oamenii de artă gustau atmosfera sordidă, dar parcă ceva mai liberă.
 - Eu când scriu parcă vomez ! spuse Chitic, deodată.
 Și am rămas cu toţii paf!
 Atunci Vulpescu trase  puţin aer în piept, gâtuit de emoţie cum era:
 - Şi eu la fel ! Când scriu, parcă vomez!
 In aceste condiţii, Dana Comnea s-a antrenat şi ea în discuţie :
 - Da. Iar mie nu-mi place Brecht!
 Asta ne-a pus pe toţi pe gânduri. Dar mai târziu, ani după aceea, intru eu cu Ștefan Mihăilescu Brăila la „Zig-Zag”, era o cârciumă cu numele ăsta în Piaţa Amzei.
 Şi discutăm. Şi la un moment dat îmi spune:
 - Pe mine m-au făcut ăştia artist emerit cu „Arturo Ui” a lu’ Brecht! Dar mie nu-mi place Brecht! Eu îl bag în pizda mă-sii!
 Probabil că aveau ceva artiştii ăştia de la Teatrul Giuleşti cu Brecht, că nu prea-l înghiţeau. Aiurea! Nu e cazul! Brăila mi-a spus exact ce credea! Iar Dana a vrut să fie şi ea intelectuală în discuţie!
 Dar frumuseţea este că în „Iaurtul şi cunoaşterea lumii” a lui Mazilu, când se ceartă tatăl cu fiica pe problema cum trebuie mâncat iaurtul: cu pâine sau cu zahăr, iată că intervine şi mama:
 - Poate fiecare să-l mănânce cum vrea! Uite, mie, de exemplu nu-mi place Brecht!
 Problema care-i, însă? Problema care mă preocupă este dacă ideea asta a preluat-o Dana de la Mazilu, pentru că un timp au fost combinaţi sau Mazilu a cules-o de la Dana?
 Inclin pentru ultima variantă, pentru că deobicei scriitorii se inspiră de la personajele lor şi nu invers.
 20. Între protocronişti şi ăilalţi. Cine se luptă cu lichelofilii şi ceilalţi. Cristian Tudor Popescu exclus şi „Demonii” lui Dostoievski.
 Mă-ntorc iar la problema protocromismului şi a luptei între modernişti şi protocronişti.
 O să par frivol acum, dar parcă e disputa între stelişti şi dinamovişti, care uită că şi unii şi alţii sunt fiii aceluiaşi popor. Ca Securitatea şi Armata!  Români cu toţii! Mai mult sau mai puţin oneşti!
 Şi apropo de aceşti români mă-ntâlnesc eu cândva, prin anii `70 sau `80 cu un critic din adversarii protocroniştilor. Eram parcă pe Dorobanţi, pe-aproape de hotelul cu acelaşi nume. Şi mă-ntreabă de ce nu vin cu ei.
 - Pentru că nu vin cu nimeni! răspund eu ca prostul.
 - Şi te duci cu e ?
 - Mă duc cu prietenii me ! Am prieteni şi la voi şi la ei!
 Criticul m-a privit neîncrezător. Şi-aceeaşi privire neîncrezătoare a persistat. O, nu, nu era Manolescu, dar era unul foarte bun şi bine cotat, dar care văd că Manolescu în istoria asta de-acum l-a sărit. Şi ştiu că-l aprecia încă de demult, de când mă aprecia şi pe mine.
 Dar, mă rog, treaba lui, treaba lor, dar eu nu cred c-am fost deştept că m-am păstrat independent.
 Toată şmecheria e gaşca. Omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie.
 Dar, uite, am mustrări de conştiinţă, prea l-am făcut harcea-parcea pe Patapievici ăsta, care, totuşi, trebuie să recunoaştem, are uneori nişte sclipiri formidabile. Dar probabil mă enervează şi mutra lui care cere palme, lasă, că şi eu le cer cu scrisul meu cel puţin, aşa că într-un fel îi dau o şansă.
 Dar punerea lui în fruntea Institutului Cultural Român e o prostie şi o măgărie, fiindcă Patapievici e un om periculos şi din zona lui cred că se recrutează criminalii.
 Şi Lenin era deştept, nici Marx nu era un bou, iar Hitler, ca şi ei, un om foarte cultivat şi de o anume originalitate.
 La baza tuturor stă tipul ăla care a dat foc templului Dianei din Efes, ca să rămână în istorie. Şi mai târziu au venit stupizii de Nietzsche şi de Kropotkin.
 Nu-mi plac ideologii care nu-i cunosc sau nu-i iubesc pe Topârceanu şi pe Brătescu-Voineşti, pe Hogaş şi pe Nicolae Filimon!
 Cu faţa lui gata mereu să plângă, cu obrăznicia impostată a unei superiorităţi vaticinare ne este băgat în gură ca un căluş cu care s-a şters întâi la cur un marinar beat.
 Nu-mi place, iertaţi-mă, deşi uneori sclipeşte, dar mă scoate din ale mele cât ai zice peşte, cu faţa aia sfidătoare de comsomolist pensionar, cu ochelarii ăia de nazist sadic.
 Doamne! Cine vorbeşte? Puşi Dinulescu! Ratatul de Puşi Dinulescu, nici măcar ratat, că nici n-a avut ce să rateze, urinează pe soclurile înaltelor statui, care-au în vârf un Manolescu şi un Patapievici şi bine că nu se ia de marele lichelofob Gabriel Liiceanu şi de mandarinul care-a moşit toată echipa.
 Şi-n faţa acestui mandarin, oricât m-ar dezgusta opţiunile lui umane, nu pot să nu-l admir pentru stilul desăvârşit, tăios ca un pumnal de Córdoba, cu umorul rafinat, din vârful limbii, umor în care, bonom, are curajul să-şi integreze chiar propria persoană, ceea ce e apanajul celor aleşi.
 Andrei Pleşu, critic de artă, filozof („Minima moralia” o ţin pe noptieră, ar fi bine s-o recitească din când în când şi domnul Manolescu!) este şi un eseist pe teme diverse, care poate intra chiar într-o istorie a literaturii, din moment ce un George Călinescu a avut curajul să introducă în istoria sa ca scriitor pe Tudor Vladimirescu, pentru cele câteva expresii memorabile şi emblematice.
 In istoria lui Manolescu, unde Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, şefi de şcoală, n-au loc, Andrei Pleşu, care nu e şef de şcoală şi poate nici de gaşcă, ci numai agent de influenţă, în această istorie Pleşu este, totuşi, pe drept.
 Dar de ce nu mi-l bagă în „istorie” de exemplu şi pe Cristian Tudor Popescu, a cărui prezenţă în presă şi pe ecran se face cu un verb inimitabil şi este un om într-adevăr emblematic al epocii, conştiinţa care veghează, plus nu trebuie uitat strălucitul autor de literatură S.F. care este .
 Nu! Că nu-i din domeniu! E din altă parte!
 Dar o fi Gabriel Liiceanu din domeniu sau mai din domeniu? Poate!
 Oricum, pe mine mă tulbură şi uneori nu mă lasă să dorm şi mă excită îngrozitor definiţia prostiei ca încremenire în proiect, pe care o dă domnul Liiceanu şi dacă nu ne trimite la alt autor înseamnă că e chiar ideea Domniei Sale.
 Şi-această idee mă face să mă gândesc şi la un personaj din „Demonii” lui Dostoievski, care era prins sub concepţiile lui tâmpite ca un gândac rămas sub un covor, de sub care nu mai poate ieşi!
 21.Peratologia şi tragedia unor greci cu ureche muzicală. De ce-l urăşti pe Mircea Micu? Dar pe Mihai Ungheanu? Limitele unui filosof înfrânt. Grosimea unei chestii care iese în lume.
 In capitolul despre G.Liiceanu, N.Manolescu povesteşte cum C.Noica l-a îndrumat pe tânărul pe atunci G.L. spre peratologie.
 Bampir, coane Fănică, bampir, care va să zică, adică vreau să spun  peratologie, ce mă-sa o fi?
 Mă uit în „Marele dicţionar de neologisme” al lui Florin Marcu, dar n-am noroc! Nu e!
 Caut în „Marele dicţionar academic”, apărut în cele patru impresionante volume ale sale şi dau de cuvântul peratic, dar mă trimite la paratic.
 Ce-o fi, Doamne ? Răsfoiesc jdezeci de pagini ajung la paratic şi mă trimite la păratic. Fi-r-aţi voi să fiţi! Ce mă purtaţi pe-atâtea drumuri pentr-un pârdalnic de cuvânt, care n-o fi pentru noi ăştia mai ţărani!?
 Dar păratic pare mai ţărănesc, mai românesc, hai şi după el! Ce
o fi, Doamne? Innebunesc! Părat, în fine, găsesc, înseamnă în limba mai veche palat, cum se găseşte în nu ştiu ce Psaltire.
 Peratologia  o fi atunci ştiinţa despre palate sau ce dracu` ?
 Dacă vii cu astfel de cuvinte, pe care le ştii numai dumneata, Liiceanu şi Noica, de ce nu ni le spui şi nouă? De ce ne laşi în ceaţă?
 In orice caz, după ce N.M. observă că domnul Liiceanu nu pune mare preţ pe literatură, N.M. crede că sub influenţa lui Noica, dar poate fi chiar Platon la rădăcina lui Noica, zic şi eu. Nu?
 Pe urmă N.M. se-mpiedică după urma lui G.L., ca un cocoş în proprii pinteni, într-o aţoasă, băţoasă şi baligoasă discuţie asupra tragicului şi a tragediei, uitând că azi în limba greacă  tragudia înseamnă cântec şi că aşa cum prin spectacolele sale Andrei Şerban a demonstrat, aceste vechi creaţii dramatice erau de fapt spectacole lirice, ca opera de azi.
 Se iscau trăiri violente, dar din literatură şi din reprezentarea ei dramatică, nu mai era nevoie de sânge adevărat. Spectatorii greci erau subtili şi rafinaţi, nu bestii, ca strămoşii noştri romani, care se distrau abject la circ, se delectau cu moartea animaleleor şi chiar a oamenilor, moarte adevărată şi urlau ca fiarele, adulmecând mirosul adevărat al sângelui.
 Grecii erau poeţi şi ştiau să mimeze natura, romanii mai degrabă se-nfruptau din ea ca leii, gustând pedepse înfricoşătoare cum ar fi crucificarea şi altele, pe care le urmăreau ca pe nişte spectacole mondene.
 Iar tragedia din teatrul grec nu era decât puterea histrionică de a mima totul, fără pericol. Astfel se mai putea şi gândi.
 Tragicul e o creare de conflict, necesară în orice spectacol, în care concurenţa e fundamentală, între „ai noştri” (ai binelui) şi „ai lor” (ai răului), aşa cum azi, mai mult decât în teatru pe stadion se cotonogesc pentru o sferă negânditoare, tipi negânditori, pentru tipi şi mai puţin gânditori dar care în fundul sufletului lor i-ar sfâşia pe „ăilalţi”.
 Cam aşa şi în lupta între protocronişti şi manolescoizi, în care Borcea Manolescu se fereşte de a se ocupa de scriitori de prima mână numai de teama c-ar putea fi simpatizanţi ai diavolilor de protocronişti.
 Poate de aceea un poet de talia lui Mircea Micu, autor şi al unui admirabil roman  e ignorat cu totul. E ignorat fiindcă e socotit printre cei răi. Aşa şi Mihai Ungheanu, care însă a fost un stâlp al protocronismului. Azi e ignorat şi el cu totul, tot pentru o vină care nu ţine de valoarea demersului în lumea literaturii, de textele scrise, ci de mofturile răzbunătoare ale lui N.M.
 Dar să continui cu Liiceanu. Eu, chiar eu, care sunt destul de hedonist, m-am apucat să citesc „Despre limită”.
 Subiectul este desigur fascinant şi are conotaţii largisime. Am citit cu mare plăcere vreo 20 de pagini. Pe urmă, curând, a început să scârţâie. Am mai citit cu greutate încă 10 pagini, cu şi mai mare greutate încă 10 pagini şi atunci mi-am zis că sunt un prost, un frivol, un nenorocit...
 Aveam totuşi şi argumente contrare, fiindcă mai citisem şi eu, îmi făcusem chiar teza de licenţă cu „Problema individului la Camil Petrescu şi Albert Camus” şi de dragul celor doi citisem chiar pe Husserl, a cărui fenomenologie, fie vorba între noi e îngrozitor de grea, citisem chiar pe Buzura, pe Nedelcovici, pe Lăncrănjan, ceea ce dovedea că atunci când trebuie neapărat şi vreau, am voinţă! Dar nimic ! Nu se mai putea! Filozoful se-nvârtea în gol. Filozoful nu mai avea benzină şi bateria chiar scăzuse şi mergea pe electromotor! Lichidul de răcire nu mai intra în mecanisme, dar el mergea înainte, nu-l mai asculta nimeni, nici singur nu se mai putea asculta, dar el mergea, mergea înainte, mergea şi nu se mai oprea şi se-ntorcea mereu şi trebuia cartea să aibă grosime, articolul să nu fie un simplu articol, să fie o carte, o carte, de-ar fi putut să fie o carte groasă, cu cât mai groasă, cu atât mai serioasă!.
 Chestia asta că cu cât e mai gros e mai serios cred că se potriveşte mai bine la reuşirta unei fecale cât mai groase şi mai grave, care să te scape de griji până a doua zi, ceva care îţi dă sentimentul datoriei împlinite mai mult decât orice pe lumea asta.
 Pentru că nu suntem, fie genii sau neghiobi, decât nişte fiinţe în care intră şi din care ies diverse substanţe mai mult sau mai puţin consistente, după cum reclamă şi neuitatul Thomas Morus în neuitata lui  „Utopie”.
 22. Ce-o fi cu post-modernismul? Anii de ucenicie ai lui Nicolae Manolescu şi pofta de politică.
 Ce-o fi cu post-modernisumul ? M-am uitat prin cărţi diverse, pe unele chiar le-am citit până la capăt, dar am rămas cum am intrat în ele.
 Citind anume caracteristici am observat că eu însumi aş fi un post-modernist şi chiar cu nişte scrieri din anii `60.
 Totuşi Nicolae Manolescu crede că post-modernismul ar începe cu generaţia `80. Fără să spună explicit ar începe cu el însuşi, adică el cu Cenaclul lui de lumi ar fi ca Maiorescu sau Lovinescu altă dată şi că ar năşi scriitori ca cei doi mari critici de odinioară.
 Incerca figura asta încă din anii `60, când s-a-ntâlnit cu mine, dar neputând să apară „Revista Nouă” a mai aşteptat şi s-a-mprietenit cu Alexandru Ivasiuc şi a luat-o pe altă cărare, a-nceput să creadă în politică şi politici şi a-nceput să se-nchine la alte biserici decât se-nchina Maiorescu, pe care-l venera pe la mijlocul anilor `60.
 Dar atunci Manolescu era băiat tânăr, era în formare, nici nu făcuse 30 de ani şi probabil nu putea să fie încă gúru, se grăbise, avea el însuşi nevoie întâi de un gúru.
 Hai să ne-ntoarcem la Alexandru Ivasiuc, cel pentru care se pare că Manolescu l-a părăsit pe Ivaşcu, Ivaşcu nefiind decât un tovarăş de drum, care nu mai părea interesant către sfârşitul anilor `60.
 Se pare că Nicolae Manolescu îl crede pe Alexandru Ivasiuc un fel de Albert Camus, deşi nu spune asta nicăieri în mod explicit.
 Dar felul cum îl descrie, seriozitatea cu care încearcă să scoată la liman un autor fără însuşiri literare, dar atribuindu-şi nişte intenţii extraordinare, ne duce spre o confruntare cu realitatea.
 Romanele lui Ivasiuc sunt foarte proaste, foarte prost scrise, fără talent şi confruntările lui cu comuniştii din „Cunoaştere de noapte” de pildă, sunt ridicole. Cum să faci confruntări intelectuale cu nişte bandiţi, cu nişte tipi care sunt de regulă rudimentari, foarte rar atingând rangul, suprem pentru ei, de semidocţi.
 Cum să te confrunţi chiar cu părinţii lor spirituali, nişte criminali de profesie, nişte terorişti pentru care singurul argument este glonţul!?
 Cum să faci dezbatere politico-filosofică în faţa lui Stalin sau a fanilor lui, chiar ai lui Lenin, pentru care viaţa unui om e o abstracţie şi nu are sens decât pentru planurile lor mârşave şi abjecte de stăpânire a omenirii.
 Cum să polemizezi cu un Stalin care ordonă un Katyn, un astfel de ins n-ar trebui decât strivit ca un gândac, iar Lenin care se dădea mai intelectual are şi el în bagaj genocidele lui.
 Apoi trebuie să remarcăm un fapt tulburător: esopicii anilor comunismului au fost ei oare independenţi? Erau aşa de proşti comuniştii să se amuze ca nişte hahalere de demascarea lor, chiar făcută cu mănuşi foarte fine, ca alea de autopsier?
 N-aş crede! Eu cred, după Nichita, că „totul e legat de tot” şi ca un prieten al meu care a murit tânăr şi era medic şi mi-a spus după ce i-am vorbit de Nichita că mai degrabă el ar considera că nu atât „totul e legat de tot”, ci „totul e legat de nimic”. Şi a murit de cancer, în jurul vârstei de 40 de ani ...
 Şi Ivasiuc a murit tânăr şi Camus, nici unul din ei nu împlinise 50 de ani, dar de ce să nu discutăm? Vom fi şi noi lângă ei, mai devreme sau mai târziu şi dacă scriu acum e pentru că ni s-a dat voie să  trăim puţin mai mult...
 Nicolae Manolescu face mari eforturi pentru prietenul care se pare că l-a iniţiat luptând cu morile de vânt, dar nu numai cu ele, ci şi cu confraţii, care cu o anume ingenuitate se trezesc stupefiaţi în faţa unei opere, în care-a contat mai mult omul care a scris-o decât textul propriu-zis. Se pare că omul era fermecător, dar textele rămase sunt dezolante, sunt cea mai pură maculatură.
 Poate de aceea Socrate se pare că n-a scris, deşi avea probabil mai mult de spus şi dacă-l citim cumva pe Platon sigur avea ceva mai mult de spus.
 Ne-ntrebăm atunci de ce oare nu l-a lăsat Ivasiuc pe atât de bunul prieten Manolescu să-i scrie ideile? Ba uite că l-a lăsat! Şi Manolescu, prin tehnica aceea africană a zombilor, încearcă să dea suflare unor pagini moarte, unor pagini în care s-a sporovăit fără noimă, făcând din nişte zombi de cuvinte alţi zombi, tot de cuvinte, dar şi de personaje trăncănitoare, un fel de humanoizi ideologici...
 Jalnică treabă, dar să remarcăm o frază în capitolul despre Ivasiuc, definitorie nu numai pentru prozator dar şi pentru comentatorul lor: „Ca şi N.Breban, Ivasiuc era obsedat de problematica puterii.”
 Intr-adevăr, cred că toţi suntem de acord, dar să şi recunoască domnul Manolescu faptul că asta l-a preocupat şi pe el însuşi de-o viaţă! Mai ales de când s-a-ntâlnit cu Ivasiuc.
 Preşedintele Uniunii Scriitorilor de azi, reprezentantul României la UNESCO, colaboratorul la rubrica sportivă a „Evenimentului Zilei”, dirijor într-un colegiu pe care-l domină la Editura Cartea Românească, director sau director general al României literare, membru corespondent al Academiei, dirijor al programelor şcolare în care-şi impune voinţa, o carte de vizită care o concurează pe a lui Zaharia Antinescu (prototipul lui Caragiale pentru Trahanache! - un pârlit de profesor ploieştean membru în toate comitetele şi comiţiile posibile şi mai ales venerabil, să nu uităm asta, căci aşa i se spune, asta este Nicolae Manolescu azi, care, dacă nu era lumea mai atentă, putea ajunge chiar preşedintele României, că doar a candidat şi la asta, că pofta lui, pohta ce-o pohteşte, e pantagruelică şi-mparte lumea literară în vii şi morţi, face liste pentru milenii. Pentru raiul literaturii, domnilor, dar nu v-aţi săturat de creatura asta de o ambiţie delirantă, cu o poftă animalică apropo de putere căruia nimic nu-i e de ajuns?).
 Eu unul  m-am săturat şi uite că-i citesc totuşi această murdară istorie, care nu-i decât un pact cu cei cu care are şi ai de-a face şi nu-i ştim pe toţi şi mă-ntreb ce facem cu limba noastră românească, unde să-şi mai facă veacul, proba şi exerciţiul, cei care constituie cu adevărat literatura românească şi istoria ei. Și limba asta românească ce zice ?
 Domnule Manolescu, ar trebui să-ţi explic faptul fundamental al literaturii noastre, faptul că limba noastră românească i-a creat pe cei mai mari scriitori, că Dumnezeul unei literaturi e limba naţională şi că balbuteriile intelectualiste ale dumitale şi ale multor prieteni ai dumitale din trecut şi de azi nu fac decât să mânjească marea cu valuri şi să cârpească cerul cu stele.
 Cine nu-nţelege marea şi cerul nu e scriitor, domnule Manolescu, cine nu înţelege limba românească şi stilul ei de existenţă nu e scriitor, e un simplu veleitar şi să nu uităm că-n vremea comunismului mai mulţi inşi, care nu se puteau exprima în politică, veneau în literatură, se-nghesuiau acolo, neavând nici o noimă printre cuvintele limbii lui Eminescu şi Caragiale.
 Aşa şi dumneata, neputând să faci politică pe atunci, neavând un dosar bun şi fiind nevoit să-ţi schimbi şi numele, ai năvălit printre noi, care te-am crezut, am avut impresia că te doare de limba în care vorbim şi-n care scriem şi de ţara sau mai bine zis ţările în care cuvintele acestea sunt la ele acasă.
 Dar se pare că ne-am cam înşelat. Şi-ai încercat să-ţi faci acum vânt în politică şi iată că nu s-a putut, c-au fost alţii mai iuţi, de mână, de picior şi de-al patriei amor şi te-ai întors printre noi cu răsuflarea îmbăloşată de fierea prea multă şi de şuierul plămânilor obosiţi de-atâta fugă într-o parte şi-alta.
 
                                                                                                                                                                 Pusi    DINULESCU
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971