Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
Să ne-nnecăm necazul în frumuseţea poeziei 
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII




SCRISOAREA ÎNTÂI  ÎN VERSIUNEA ENGLEZĂ A LUI ADRIAN SONCODI



Mihai Eminescu – Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase isvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ,
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate.
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
„De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!“
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

 





Mihai Eminescu – Epistle I

In the evenings, when with tired eyelids I blow out the candle,
It’s the clock alone that struggles the long trail of time to handle,
Because when you draw the curtains to the side, and in the chamber
Let the moon cascade atop of everything its blaze of amber,
From the nighttime of remembrance she retrieves the full sensation
Of our pains, which we, however, feel in our imagination.
Gracious moon, the ocean’s lady, on the heavenly vault gliding,
You give life to people’s reason while their sufferings you’re hiding;
Countless deserts glitter under your immaculate effulgence,
Just as countless forests shadow springs that glow by your indulgence!
And how many thousand waves your sovereign adventure crosses,
As you float over the solitary seas whose water glosses!
What romantic flowered seashores, and what palaces, what towers,
Lightened by your charm you witness by yourself in lonely hours!
In how many thousand houses through the windows you unfold,
How many reflecting foreheads on reflection you behold!
You watch kings who wrap the globe in lifetime plans like in a net,
While the poor can barely ponder at tomorrow’s fearful threat…
Though assigned unequal standings by the random urn of fortune,
All are subject in the same way to your beam, to death’s misfortune;
Slaves to a recurring sequence of afflictions they become,
Whether humble or almighty, whether genius or dumb!
One man looks into the mirror wond’ring how to curl his hair,
While another one examines facts and times to keep aware,
From the jaundiced archive pages he collects a thousand signs
And their short-lived names and records in a logbook he combines;
Yet another one who barters countries on a timber board,
Tries to figure how much gold the sea’s black galleys haul aboard.
Over there the aged teacher, poverty barely surmounting,
In an endless calculation keeps on counting and recounting,
Shivering with cold he buttons his old gown, worn and austere,
Sinks his neck into its collar and puts cotton in his ear;
Hunch-backed, with the skin all wrinkled, no one thinks he’s worth a chip,
Yet the boundless universe is at his little finger’s tip;
From within his forehead mulling what’s to come and what’s behind,
The profound night of the eons he is able to unwind;
Just as Atlas, on whose shoulders all the heavens did encumber,
He supports the cosmic kingdom and its vastness with a number.
As the moon bestows her glitter on the stacked volumes and pages,
Instantly his meditation brings him back a thousand ages
To the time there was no being, but then neither a nonbeing,
To when everything was lacking liveliness and will of seeing,
When, although nothing was hiding, all was hidden in disguise…
When a self-contained unfoldment rested in its own demise.
Was there an abyss? upheaval? an immeasurable ocean?
So far, no enlightened person and no mind could grasp this notion,
For there was the utmost darkness, like a rayless breadth of sea,
Though no shape was to be seen yet, and no eye was there to see.
To obscurity, existence had not ventured to oppose,
And the self-repose held sway of its perpetual repose!…
Suddenly, a point starts moving… it’s the very first to life,
And behold, how fast the chaos he succeeds to make his wife…
That minuscule point in motion, weaker than a fleck of foam,
Is the unrestricted master of a boundless realm as home…
Thenceforth the primeval darkness splits apart in many forms,
The entire world develops, and the moon, the sun, the storms…
Since that time up to the present colonies of drifting creatures
Burst from fuzzy vales of chaos over paths with unknown features
And in luminescent swarms they spring out of infinity,
All allured into existence by a grand affinity.
And within this large dimension, children of our small domain,
We keep building little anthills, which like insects we maintain;
Microscopic leagues of peoples, kings and soldiers, wise, prolific,
We succeed in generations and we think ourselves magnific;
One-day-flies in an extent that can be measured by the yard,
We revolve around a compass and completely disregard
That the whole existence dangles like a twinkle in its slackness,
While behind it and before it stretches nothing but the blackness.
Like the powdered dust that dances in the eyesight of a ray,
Myriads of purple strings that vanish when light fades away,
Much the same we, in the deepness of an everlasting night,
Get the moment, get the light ray, which still keeps us in its sight…
Once extinguished, all things perish, to the darkest shadow fleeing,
For the ghostly universe is just a dream of the nonbeing…
In the present times the teacher does not rest his mind; instead,
The next moment he starts thinking many centuries ahead,
When the sun, which once was dazzling, lingers sad, about to die,
Closing like a wound amidst the gloomy clouds that flood the sky,
Until all the freezing planets throw themselves away in space,
By the powers of the light and sun no longer kept in place;
In the end the heaven’s altar turns into a pitch-dark wall,
One by one the stars expire like the autumn leaves that fall;
Time extends its wasted body and becomes an endless stride,
Because nothing ever happens in this emptiness spread wide;
In the night of the nonbeing shadow falls and shadow grows,
For the self-repose returns to its perpetual repose!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Starting at the very bottom of the whole humanity
And then up the social ladder to the royal vanity,
We can see that all are tortured by their life’s baffling enigma,
But we cannot tell the one who bears the worst misfortune stigma…
Man or woman, all are even in their unremitting quest,
Anyone who can will struggle to raise higher than the rest.
Many others in the shadow hide with an uneasy heart,
Then anonymously perish, having lived their lives apart.
Will the careless fate consider all their wishing and believing?…
As the wind above the waves it disregards the human living.
May the writers always praise him, may the world never forget…
For himself, out of these merits, what will the old teacher get?
Immortality, will say some. All his life, one must agree,
He has clung to an idea like the ivy to a tree.
”When I die,” he thinks serenely, “still my name will be preserved
Over centuries by people who will honour what I served,
Everywhere, forever after, sheltered in some minds’ retention,
Works exhibiting my teachings and my name will find attention!”
Oh, poor soul! can you remember everything you ever heard,
All you ever set your eyes on, what you uttered word by word?
Much too little. Here and yonder, glimpses caught as through a gap,
Or some remnants of your thinking, or a tiny paper scrap;
Since the path of your existence you yourself don’t know by heart,
Why would anyone else bother to retrace its minute chart?
Maybe some pedantic fellow with green eyes, in years to come,
Sitting among worn out volumes, he himself a petty crumb,
Formal aspects of your writings will investigate in stages,
From his glasses blowing off the dust that comes out of your pages,
He will shrink you to a column, fitting you towards the end
Of a silly publication where a scant note he’ll append.
You can build a whole new cosmos, you can crush it… say whatever,
Over all your sweat a shovel’s worth of clay will rest forever.
Both the hand that holds the sceptre and the poor brain that records
All the universe of knowledge likewise fit inside four boards…
At your funeral they’ll slowly trail the cortege to the yards,
So ironically splendid, with indifferent regards…
And above the congregation will orate some little elf,
Not commending your achievements… rather, flattering himself
Underneath your name’s umbrella. This is all you can expect.
Oh, but wait… next generations will show even more respect.
Being unable to match you, do you think they’ll give you credit?
They will certainly applaud your thin biography’s re-edit,
Some of them will try to prove that, really, you were not that bright,
And that you were only human, just like them… All take delight
In that you did not surpass them. And their senseless nostrils fill
With infatuated breathing in academies of skill
Every time they talk about you. It’s agreed well in advance
To expose a mocking grimace when your merits they enhance.
Thus, you will be scorned by any fool who gets you in his hand,
They will qualify as garbage what they cannot understand…
And on top of this resentment, they will look into your life
To uncover many dark spots, any scandal, any strife –
All of these will make you closer to their kind… It’s not the light
That you spread among the people, but your sinnings and your spite,
Your exhaustion and your weakness, all the evil things that must
Be so fatally connected to a handful of thin dust;
All your wretched little troubles, all the pain your soul has fought
Will attract them and will please them more than anything you thought.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Within walls, and through the branches of the trees that shed their flowers,
Peacefully the moon cascades its splendid light in lonely hours!
From the nighttime of remembrance she retrieves untold sensations,
Deadened pains, which we, however, feel in our imagination;
For within our mind she opens wide the door to inner sight,
Spawning many thousand shadows while the candle’s out of light…
Countless deserts glitter under your immaculate effulgence,
Just as countless forests shadow springs that glow by your indulgence!
And how many thousand waves your sovereign adventure crosses,
As you float over the solitary seas whose water glosses!
Thus, while every living soul is governed by the will of fortune,
All are subject in the same way to your beam, to death’s misfortune!



Din volumul “POEZII ROMÂNEŞTI ALESE – SELECTED ROMANIAN POEMS”, Cavaliotti, 2009
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971