Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
 RADIOGRAFIA CREAŢIEI. MĂRTURISIRE-DOCUMENT LA UMBRA FLĂCĂRII DE BRAD
MELANIA CUC, Jurnalul de la Lăpuşna, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010



E un lucru costatat: oamenilor le plac jurnalele pentru că le permit să călătorească virtual, alături de autorii lor. Şi e şi mult mai comod: din fotoliu, poţi admira o lume, să cunoşti meleaguri nestrăbătute şi chiar să te înfiori de încântătoarea frumuseţe a naturii. Spiritul de aventură poate înflori şi în faţa calculatorului. Mai mult decât o provocare: să intri în atmosfera magică a creaţiei, să cercetezi retortele unde, printr-o alchimie doar de zei ştiută, se pregăteşte aurul  de gând şi cuvânt care va împodobi sufletul omului. Ceea ce, îndeobşte, se numeşte artă. În cuvântul care ţine loc de prefaţă a cărţii, Nicolae Băciuţ o prezintă pe Melania Cuc în felul următor: „...Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune – emoţia poetică, forţa narativă, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenţa pentru culoare – în toate registrele ei... Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e „one man show”, şi reporter şi operator.
Jurnalul de la Lăpuşna este un jurnal de creaţie, unul care descrie şi travaliul creaţiei şi starea de grup care trăieşte o astfel de emoţie... colectivă. Melania Cuc este şi autor şi personaj, încearcă să se înţeleagă pe sine prin provocarea prezentului dar şi prin flashuri de memorie, de întoarcere în timp, de resemnificare a unor trăiri, a unor gesturi, într-o perspectivă comparatistă. Dar încearcă să desluşească şi mecanismele care fac să funcţioneze un demers creativ inedit – pictura în colectiv de icoana, cu frumuseţea armonizării mai multor voci în acelaşi registru compoziţional”.
 Am mai afirmat şi cu alte prilejuri, creaţia în sine este un demers singular, încorporat într-un demers colectiv. Artistul/scriitorul/poetul are nevoie de acel spaţiu de însingurare pentru a-şi aşterne ideile şi simţămintele în ordinea firească, dar are, în acelaşi timp nevoie şi de confruntarea cu celălalt, cu publicul, chiar dacă publicul este alcătuit tot din creatori. În oglinda lor se va revedea şi îşi va contempla creaţia.
 Acesta este şi rostul taberei de creaţie:  de a presăra bobul de drojdie în făină, a-l lăsa la dospit, a-l plămădi, a-l aştepta să crească şi apoi a-l aşeza în forme. Când pâinea începe să se rumenească, e unsă cu ou, cu o pană de lebădă măiastră, presărată cu mac ori susan, şi pusă din nou la cuptor, până aburul ei începe să te ameţească. Şi toate acestea, în toiul discuţiilor aprinse, la umbra stejarilor  şi brazilor în floare.
 „Jurnalul de la Lăpuşna, - spune Nicolae Băciuţ -  pe urmele Jurnalului de la Păltiniş, rămâne o pledoarie viabilă a nevoii de dialog, de împreună lucrare, de moşire a ideilor. În numele artei, în numele dăinuirii.”

 

 Melania Cuc are darul special de a te face să participi afectiv şi efectiv la toate trăirile ei lăuntrice: „Nimic foarte special, doar neliniştea ce-mi face stomacul să tremure ca aripa unei molii. Emoţie, trac potrivit nu pentru un drumeţ, doar pentru artistul ce urcă pe scenă cu o clipă înainte de-a lovi gongul începutului de spectacol”. Ea este un receptor şi emiţător pefect de afecte şi ne blagosloveşte cu stările ei de emoţie firească. Poţi fi emoţionat chiar dacă te afli în fotoliu ori la masa de scris, cu un text dinainte? Da. Poţi. 
 Călătorim, aşadar, retrospectiv, cu Melania, într-o zi de vară a anului 2008 „la porţile Raiului”, pe Muntele Vrăjit,  – aşa cum a numit autoarea acest loc binecuvântat de Dumnezeu.   S-o urmăm cu certitudinea că, alături de ea şi de ceilalţi, vom descoperi câte ceva din tainele creaţiei literare şi artistice zămislite aici.
 „În Munţii Gurghiului, în mijlocul codrilor cu cel mai bun lemn de rezonanţă, pe malul pârâului ce se prăvale sclipind de argint şi solzii păstrăvilor, regele Ferdinand a ctitorit castelul de vânătoare, o reşedinţă ce face faţă cu brio şi azi concurenţei arhitectonice, ţintind spre dorinţele unor veritabile dinastii regale ori, doar limitându-se poate în a constitui încă un vis al unei elite europene cu dare de mână şi gust rafinat pentru a transpune la scara de 100 la sută o construcţie de acest gen, în mijlocul sihăstriei române. Am mai fost, cu un an în urmă, la Lăpuşna, acolo, pe cursul inferior al râului Secueu, un loc unde apa în valuri mărunte se grăbeşte să se reverse în albia mai mare a râului Gurghiu. Atunci şi acolo am văzut, în toată splendoarea lui, castelul de vânătoare, apoi bisericuţa de lemn pe care regele a strămutat-o în 1937, din satul Comori, în mijlocul unei poieni smălţuite cu pulberi de polenuri şi aur de stele. Este o bisericuţă cât nuca, ridicată din lemn de stejar vechi şi în jurul căreia s-a întemeiat, mai apoi, obştea monahală care o slujeşte cu osârdie până în ziua de azi. Despărţite şi alăturate, castel şi mănăstire, cele două complexe atât de diferite ca substanţă şi idee chiar pentru a petrece în două moduri ca şi intangibile, prin vânătoare şi în rugăciune, timpul liber, sunt separate doar de pâlcuri din clorofilă proaspătă şi falii de aer. Zeci de brazi mereu foşnitori străjuiesc poteca. Par a fi un şir de ostaşi ce-şi fac numai şi numai datoria. Mult mai târziu, când te obişnuieşti cu întregul, intervine şi cântecul straniu, huruitul fără de odihnă stârnit de cascadă. Este un fuior înspumat care vine, vine… se rostogoleşte peste povârnişul cu bolovani în care fire de aur nativ strălucesc de-ţi iau ochii. Legendă. Adevăr. Oricum, apa este un alt fel de limes pus între domeniul castelului de vânătoare şi dania funciară pe care a primit-o mănăstirea, pe care azi o păstoreşte cu vrednicie părintele Arsenie”.
 Scrisul Melaniei Cuc este cu adevărat unul care te farmecă. Te trezeşti parcă în lumea neasemuită a basmelor copilăriei, unde intrai firesc, printre feţi-frumoşi şi zâne, printre pitici şi vrăjitoare. Unde toate-ţi săreau în ajutor şi nu te mirai deloc dacă auzeai făpturile pădurii grăind ca şi tine.
 Am ajuns într-un ţinut fabulos unde „relaţia om-sălbăticiune funcţionează ca în vremuri străvechi - fiecare dintre cele două specii recunoscându-şi locul în spaţiul geografic şi în istoria naturală, de ce nu, locul lor în lanţul trofic.”
 Să ne adâncim în acest loc miraculos şi să intrăm în mirajul povestirii, pe „linia aia foarte subţire dintre realitatea implacabilă şi magicul tremurător” – aşa cum spune autoarea jurnalului.
„Castelul de vânătoare şi mănăstirea sunt două aşezăminte ce nu se resping, ba, chiar se completează fericit prin destinul lor spiritual-cultural. Şi-au câştigat bun-nume şi printr-o seamă de activităţi artistice şi culturale de acum devenite o tradiţie a locului numit atât de simplu : Lăpuşna. Există o simetrie frumoasă, creativă şi situată într-un continuu ascendent care depăşeşete contingentul şi numai rar se mai poate întâlni un astfel de act cultural clar, în peisajul României de azi.”
Orice întrebuinţare îi poţi da unui castel de vânătoare, dar mai puţin de tabără de creaţie. Mai curând de loc unde se desfăşoară concursuri sportive de vânătoare, ori sfaturi ale vitejilor şi deloc modeştilor vânători de trofee.
„Privit din marginea drumului forestier, complexul de vânătoare nu frapează prin turle şi creneluri sau ziduri de apărare. Este doar o horbotă din lemn lovit de arşiţe şi de ger, ctitorie pusă în ziduri direct din piatra smulsă din roca locală. Acoperiş din solzi de şindrilă de modă veche şi, sub sprânceana de lemn, se situează ochiurile de vitralii ce amintesc de medievalul unei Europe opulente şi sofisticate. Diametral opus, luxul şi arhaicul coexistă şi nu se supără nimeni. Poiana din preajma clădirii centrale, peluza care se întinde printre cele câteva anexe din apropiere, iarna de munte stă cu un obraz în soare şi altul în umbra coniferelor, arbori falnici, dar care-şi vindecă rănile topoarelor şi ridurile bătrâneţii, picurând sistematic răşină. Sunt boabe ca de chihlimbare rarisime. Despre arta decoraţiunilor interioare, despre mobilierul scump şi chiar despre… paşii stăpânilor de azi sau de ieri, urme care au rămas pansonate în ţesătura covoarelor, despre vremuri care s-au preschimbat în amintiri şi în incitante poveşti de vânătoare, voi vorbi, poate, într-o carte viitoare.”
 Melania Cuc, povestitoare neîntrecută, strecoară printre fraze şi scurte respirări,  parfum de panseuri. Mai degrabă axiome. „Frumuseţea lumii stă în detaliu.” Alteori, în mijlocul reveriei montane autoarea vine cu informaţii despre locaşurile de cult din preajmă, descrise cu aceeaşi măiestrie şi doză de umor reţinut: „Coline cu păşuni şi pomi fructiferi, iar peste culmea din zare, apare ca o mireasă dintr-o fotografie de epocă, biserica mănăstirii măicuţelor ursuline. Este un lăcaş de cult care şi-a făcut datoria în istorie. Ridicat în secolul al XIV-lea, distrus în mai multe rânduri de vremuiri şi de triburi războinice, a fost tot de atâtea ori refăcut, pentru ca, ceea ce a mai rămas pentru alde noi, să fie forma în care a funcţionat ca stăreţie a câtorva mănăstiri ursuline, ce şi-au avut rolul lor în partea asta de lume cu ceva mai puţin de un secol mai înainte ca Europa să intre triumfală în era industrializării. Pentru basilica de la Herina, vremurile ce au urmat păreau să fie începutul sfârşitului. Şi totuşi…Transformată, în ultimii ani, în aşezământ pentru cultură, zidirea trăieşte din amintiri şi evenimente mai mult sau mai puţin cultural-turistice. Galerie de artă, sală pentru concerte cu ştaif… Un loc unde lumea bună a urbei din apropiere se adună, ca la o agapă iniţiatică, din timp în timp.”
 Cu Melania Cuc, dimensiunile spaţio-temporale nu mai au însemnătate pentru că deja te afli în alt timp şi într-un spaţiu care ar putea fi numit, spaţiu de meditaţie.„Simt cum Timpul nu mai există şi istoria îşi desăvârşeşte în felul ei, miraculos, lucrarea locului pe care noi doar îl parcurgem după orarul companiei de transport.Constat că nu doar eu sunt atrasă de imaginea basilicii înconjurate de meri”.
 Culoarea, cuvântul şi imaginea – trei repere la care Melania Cuc se raportează zi de zi pentru că îi sunt mai mult decât necesare. „Iubesc imaginile la nebunie. Albastru de Lăpuşna! Aproape că revăd real, cerul, aruncat ca o petală de iris peste castelul de vânătoare şi tot acel aer transparent prins în balamale mici de ceaţă, peste ferestrele micuţe, peste vitrinele cu trofee cinegetice. Ceaţă iluzorie şi trandafirie.”
 Melania Cuc îşi pictează cuvintele cărţilor, pe un şevalet  propriu. Are nevoie de culori pentru a-şi scrie impresiile. Imagistica sa este rezultatul acestui melanj între cuvânt şi culoare, real-imaginar, imagine naturală  şi peliculă, vis şi trezie. Ea este o scriitoare picturală, dacă se poate spune aşa. Culoarea-i suportul pe care ea-şi aşterne gândurile şi trăirile intime.
 Drumul până la Lăpuşna, cu popas în oraşul viorilor, cu satul natal al autoarei care-i trezeşte nostalgii nepoftite, este parcurs „pe firul de păianjen al memoriei” – cum a spus vestita autoare a „Pânzei de păianjen”. Autoarea reînvie întâmplări şi oameni cu liniştea şi pacea pe care ţi-o dau sentimentul datoriei împlinite. Filonul freatic al amintirii răzbate la suprafaţă şi se agaţă de aerul de respirare.
 De fapt, acum înţeleg: tabăra e cel mai bun pretext pentru autoare de a-şi picta...gândurile şi mai ales, amintirile.
„Din nimic, îmi apar, mi se derulează prin faţa ochilor o mulţime de clişeie patinate de vreme. Amintiri. Sunt încă în rame de lemn cioplit ţărăneşte, pe pereţii casei bunicilor mei din Archiud - colo nişte bucăţi de carton din care ciopoarele de bărbuncari în costume albe, naţionale şi cu tricolorul românesc aşezat în diagonală peste pieptarele din piele de miel, privesc fix în lentila aparatului de fotografiat.Unul desuet. Oale şi ulcele sunt oamenii din fotografii, doar amintirea, chipul lor decupat de meşterul fotograf a dăinuit peste zecile de ani, amintind de cei care, sub îndrumarea faimosului doctor Nicoară, au sărbătorit la Reghin, ziua de Zece Mai, cu doar un an sau doi mai înainte de-a izbucni pojarul celui de Al Doilea Război Mondial. Doctorul Nicoară! Nu ştiu dacă vreo stradă din Reghin îi poartă numele azi, nici dacă are un bust, o statuie în incinta oraşului pe care l-a înnobilat cu fiinţa sa. A fost o legendă
locală şi nu doar.”
 Firul freatic al amintirii străbate melaguri ştiute şi aproape uitate, ori ţinuturi virgine, căutându-şi sălaşul în poveste. „Mă scutur de amintirile copilăriei pentru a privi în  amonte, broderia norilor alburii aşezată peste albastrul acela pe care nu-l poate egala niciun pictor peisagist. S-a pornit şi o pală de adiere cu miros de fân cosit de curând. Şi arborii de pe marginea drumului se zbat în vântul subţire, peste fâşia de asfaat peticit. În Ţară, în Sud, canicula muşcă, dar aici, la poala munţilor, apar primele semne ale ploii care se anunţă deja şi-n ziare. Casele de gospodari, jumătate piatră, jumătate lemn,
apare ca nişte dinţi de copil într-o gingie, pe marginea râului Gurghiu, apă care se tot îngustează până devine şipot răsărind din alt şipot, de sus, din Munţi, rostogolind valuri şi păstrăvi strălucitori peste pragul cascadelor în miniatură. Am lăsat în urmă şesul şi Mureşul, apă leneşă şi îngrăşată de humusul codrilor pe care-l cară dinspre izvoarele borborisitoare către câmpie, spre vestul transilvan.Undeva în drumul lui, ajunge şi în satul poetului Ion Horea, cel care, deşi e stabilit la Bucuresti de o viaţă, şi-a cântat şi îşi cântă încă dorurile şi locurile natale, apa cea mare cu luntrea trasă la edec. Poetul îşi face mărturisirea genial şi atemporal. Către munte, pe drumul pe care am purces noi, sate cu nume şi specific clar românesc, ne ies în cale cu pomii plini de roadele care dau în pârg. De aici, înspre piscuri, se ridică vechiul cuib de vulturi, locul celor care au ţinut capul sus, credinţa în inimă şi drumul oieritului l-au dus în transhumanţe până peste crestele care dau spre vechiul Regat, apoi prin bărăgane, către Marea cea Mare.”
 Glasul amintirii nu se lasă rugat şi recheamă oameni dragi şi imagini sfinte: „Hodac, Ibăneşti, Glăjărie... localităţi cu un destin clar românesc. Şi, iar vin amintirile personale, îmi retrăiesc serile târzii în care, copil fiind, îi aşteptam pe ai mei să ajungă acasă, de la Ibăneşti, de acolo unde duceau în fiecare primăvară pănura pentru sumane şi cioareci, ţoalele, cergile din lână pentru acoperământul de pat... Nu m-au luat niciodată cu ei la „piuă”, pentru că drumul acela era lung şi anevoios pentru un copil. La piuă ca şi la moară, se aştepa zile şi nopţi la rând. Dar... îmi aduceau în schimb, poveştile şi mirosul acela de lână spălată în apă fără săpun, fără detergenţi. Aici veneau ai mei, din sătucul nostru de pe câmpie şi obiceiul acela făcea parte din calendarul anual pe care îl respectau întocmai. Nu ştiu dacă mai există vreo piuă în funcţiune pe toată valea Lăpuşnei. Poate. Aş vrea să aud sunetul cascadei care intră brusc în vâltoare, să văd zbaterea apei în morişcă şi să simt din nou mirosul de primeneală al pânzăturilor de altădată. Vise.”
 Locurile cheamă la rândul lor oameni, cheamă umbre scumpe, gesturi uitate şi gesturi nefăcute, „icoane vechi şi icoane nouă” - pentru a le da viaţă. „Tot în partea asta de ţară, la Glăjărie, a venit bunica, după ce tata, singurul ei fiu, a plecat în Cer. Bunica Varvara a fost o ţărancă capabilă să treacă peste suferinţa personală, pentru a împlni rosturile care se fac unui mort.
A ajuns aici, tocmai de la câmpie, pentru a ,,tocmi” crucea, semnul de mormânt, pentru fiul ei. Şi-a făcut datoria de creştină! Pe atunci, eram adolescentă şi nu-i înţelegeam încăpăţânarea de-a face singură toate rosturile după înmormântarea tatei. Azi, când eu însămi am depăşit cu mult etatea la care tata ne-a lăsat singuri pe lume, pot să intuiesc golgota pe care bunica mea a urcat-o în lacrimi şi într-o rugăciune, umblând pe jos, cu desagii aruncaţi pe umăr, zeci de
kilometri, întrebând în stânga şi în dreapta: Om de omenie, unde-i casa celui mai vestit cioplitor de piatră din partea locului?”
 Ce-o face pe Melania Cuc să-şi  strecoare amintirile într-o vacanţă, la munte, într-o tabără de creaţie? Tot ea ne spune:
„Gândurile mi-o iau înainte şi simt cum devin de-a dreptul opacă. Dacă mă priviţi doar pe dinafară, nu cred că veţi vedea adevărul. Nu vreau să jelesc trecutul. Nu mi-e ruşine, dar nici nu mă laud cu rănile mele din  copilărie. Las uşor geamul de care mi-am lipit obrazul. Simt o aripă de răcoare fizică şi în nări, simt mirosul de iarbă înflorită. Iarbă grasă de munte. Masivul spre care ne încercăm puterile pare a fi la doar o aruncătură de bâtă ciobănească, peste păşunile smălţuite cu flori şi livezile cu pometuri care nu au fost niciodată tratate cu chimicalele atât de vestite şi de… nocive. (...) Aş vrea să fie duminică, să văd pe drum ţărani în straie  albe. Şi bisericuţe albe şi cu grinzi de lemn îmbucate în coadă de rândunică…”
 Pentru artista plastică Melania Cuc, gesturile, sentimentele, cuvintele, devin toate peisagistică. Ea le vede, aşa cum personajul din „Jocul ielelor” vedea idei. Şi tabăra de pictură este un bun prilej pentru ea de a-şi limpezi  şi ordona gândurile, ceea ce în vacarmul oraşului nu prea mai e cu putinţă.
 Ne afundăm şi noi, o dată cu ea, în poveste, devenim protagonişti şi cerem dreptul, măcar la o părere.
„Am intrat deja într-un defileu verde, de-a dreapta şi dea stânga arborii falnici îşi împreunează, peste drumul forestier, capetele. Este ca într-o catedrală şi minunea asta nu poate să nu ne amintească că, la urma urmei, câţiva dintre noi suntem şi…poeţi.
Din dreapta şoferului, Nicolae Băciuţ recită un poem ce aminteşte de Lancrămul lui Lucian Blaga. Nu o face pentru a ne demostra că are sensibilitate şi memorie.Cuvâtează pentru că nu poate altminteri în faţa naturii care ne arată că ea, da, Ea este Iubirea şi Durerea deopotrivă. Cuvintele poemului sunt simple, dar au măreţie. Întregul din care facem parte ne subjugă, ne intră pe sub piele, în sânge şi ne purifică, sperăm noi, de ,,rezidurile” oraşului.
Ne-am înfrăţit cu natura! Cât e de simplu. Simplu! Suntem deja în preajma mănăstirii din creierul Munţilor, pe locul unde, dacă Dumnezeu însuşi ar coborî să ne ajute să ieşim teferi din maşina asta, care şi-a făcut datoria aduncându-ne întregi până aici, nu mi s-ar părea o minune. Totul e taină. În Tabăra la care voi participa, se vor lucra icoane pe sticlă după ritul vechilor iconari de la Nicula. Aşa că e firesc să vorbim şi despre icoane şi despre tehica picturii, despre sticlă şi tipuri de vopseluri. Nu îmi cere nimeni, dar dau câteva detalii
despre expoziţia mea de icoane pe ferestre de la casele vechi.„Nu am vrut decât să pun în evidenţă geamurile, glaja şi giurgiuvelele îmbucate în cuie de lemn vechi de o sută de ani, care altminteri ar fi ajuns în gura cuptorului...”, zic şi tac ca şi vinovată. Ce m-o fi apucat s-o fac pe deşteapta??? Nu ştiu ce mă aşteaptă la capătul drumului, acolo unde iconarii sunt pictori cu şcoală de arte adevărată, nu amatori în materie. Oricum, eu lucrez pe sticlă ca şi cum aş scrie pe hârtie”.
 Locurile străbătute invită la poveste. Şi mai ales, răscolesc din cotruţele minţii, resturile de poveste din copilărie: „Da, cred că există o taină a locului, pentru că tonul nostru devine din ce în ce mai grav, şi citadini ca vai de noi, ne simţim cam speriaţi aici, în mijlocul oceanului de clorofilă. Râul din stânga drumului ne ia călătoria în răspăr. El curge în aval. Noi urcăm spre Cer.”
 Tehnica de a picta icoane a Melaniei Cuc este una cu totul originală: „Trasez figuri de sfinţi din instinct şi din amintirile celor câtorva icoane cu sfinţi afumaţi pe care le vedeam, copil fiind, zi de zi, pe pereţii cu ,,mieruială”, din tinda bunicilor. Locul unde, mătuşa mea, profesoară de limba rusă, le mutase din casa de la ,,drum”, asta după ce murise bunica Maria.(...)
Ideea că pot găsi un solz de aur pur în apa râului în care-mi văd obrazul cu ridurile vârstei de peste o jumătate de secol, mă face să mă simt ca o nimfă - fără bâtrâneţe şi fără moarte. Câţiva păsătrăvi, cât degetul de subţiri, săgetează prin unde. Solzii lor mici strălucesc în soarele care se filtreză prin cetina cu miros de răşină, aşa ca razele care alăctuiesc împreună, cununa din jurul Mântuitorului. Păsări necunoscute mie cântă în triluri seducătoare.
Suntem plasaţi pe linia aia foarte subţire dintre realitatea implacabilă şi magicul tremurător. Nu suntem încă îngeri, dar nici oameni pragmatici şi cu grijă pentru pâinea zilei de mâine. Nu mai suntem ceea ce am fost cu doar câteva ceasuri înainte. Între trecutul şi viitorul nostru a mai rămas o coajă de realism extrem de subţire. Vântul, acum, şuieră din frunze. Mai întâi o face ca un şarpe de apă dulce, apoi ca pleazna biciului pe pielea vitei sălbatice. Îl simţim din ce în ce mai stăpân pe situaţie, îl auzim boncăluind, lovind pădurea dinspre cascadă. Nu ne pasă. Suntem stăpâni pe situaţie. Încă. Poate că deja facem parte integrantă din mediul ambiant, suntem o verigă din ceea ce numeam cu câteva pagini în urmă, lanţul trofic. Trăim unii prin şi din…alţii. Poate.”
 Faptul că un castel e gazda taberei de creaţie, stimulează şi mai mult imaginaţia tuturor. „Dincolo de arboretul ca o cortină de clorofilă este castelul de vînătoare. O zidire superbă în mijlocul domeniului izolat de lume prin porţi de fier forjat, înalte de peste 2 metri. Şi zăvorâte. Aşa este, a fost şi va fi cât vor exista castele, lacăte, chei şi oameni care se apără nu numai de fiare.”
 Din timp în timp, autoarea strecoară reflecţii pe marginea timpului şi, implicit...a veşniciei. „Dar noi, adulţii, cei preocupaţi să batem în brâgle şi spată problemele vieţii, oare cu cât am îmbătrânit în răstimp? Cum se va fi socotind etatea unui om pe răbojul lui Dumnezeu Atoate Stăpînitorul, în raport cu veşnicia Universului? Nu ştiu şi nici nu îndrăznesc să-mi imaginez că... bătrâneţea, biologic vorbind, ar fi dublată de înţelepciune şi, de ce nu, de un gram în plus de bunătate. Ş-apoi nu e timp de filozofie”.
 În curând artiştii vor intra într-un soi de efervescenţă creatoare, într-un ritm susţinut, stimulaţi fiind şi de cadrul natural în care lucrează: „Se fac planuri de concepţie artistică, fomă şi culoare. Se aleg modelele, ştimele unor iconae vechi de când lumea. Se schimbă idei şi ,,secrete” profesionale. Toată lumea este generoasă astăzi. Înafară de mine. Deşi am şapte expoziţii cu pictură pe sticlă, sunt nesigură pe meserie, nu mă consider o iconăreasă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Dar, pentru că eu am expus deja icoane în rame de fereastă veche, la Expoziţia de la Galeriile Nicolae Grigorescu din Bucureşti, îmi dau, totuşi, cu ,,părerea”. Vorbele mele zboară. Nu mă ascultă nimeni. Şi, de ce ar avea ei curiozităţi faţă de o amatoare! Ş-apoi, dacă am câteva exponate de acest fel în chiar colecţia Patriarhiei Române?! În Tabără, sunt oameni cu diplome universitare în arta plastică şi e firesc să le fiu ascultătoare, să le primesc cu răbdare toate sfaturile. Dar ceva mă neliniştete prosteşte. Ferestrele! Sunt sută la sută urbane; zdravene, din lemn nou, tras în fireze mecanice şi nu deţin acea fragilitate pe care le-o dă ploaia, arşiţa şi ninsoarea de-a lungul a peste o sută de ani, unor ferestre de casă ţărănească. Grija asta o ţin doar pentru mine. Rămân cu echipa, gata să văd ,,minunea”, tehnica prin care se va da un sens potrivit unui lucru  pe care îl crezi a fi imposibil”.
 Mirajul pădurii, al castelului medieval, al naturii proaspete le dă ghes, ademenind zânele-muze. Nici autoarea nu se lasă mai prejos şi intră în febra creaţiei: „În lumina soarelui care se lasă peste muchea brădetului, desenez în tuş, după modele aduse de acasă, crochiul viitoarelor icoane pe care doresc să le pun în culoare. Viaţa lui Iisus, aşa, de la Naştere până la Înviere. Peniţa pare să brodeze în cerneală din negru de fum. Desenez ca în transă până simt furnicături în degete. Da, recunosc, nu sunt în starea mea cea mai bună pentru a porni lucru la o icoană. Să-mi fac rugăciunile...Să aprind tămâie. Poate ajută.”
 Nu se poate spune, însă, că autoarea nu conştientizează că truda omului de a imita Natura nu e nici pe departe ca viaţa adevărată care mişună în jur, cu, sau fără voia noastră. „Noi ne chinuim să facem Artă, imităm Natura. Numai că, mediul înconjurător ne dă lecţii dure, de neuitat, taman când credem că avem la degetul mic Universul. Şi totuşi, ne aducem şi noi picătura de jertfă personală, încercăm să mai punem un firicel de nisip la clespidra ca fără sfârşit a generaţiilor. Fără filosofii de zile mari! Fără citate celebre!! Îmi zic, aici, în poaina de la Lăpuşna, unde totul este simplu, fără zorzoane. Ciclurile se perpetuă fără sunete de trâmbiţe şi lanţul generaţiilor este ceea ce a fost cu siguranţă şi altădată. Nici urmă de artificiu.”În condiţiile în care natura este suverană, gesturile omului capătă  semnificaţie ritualică, mai ales atunci când sunt pe cale de a da naştere unor opere de artă care pot lesne deveni şi obiecte de cult. Om-natură-lucrare se armonizează perfect: „La Lăpuşna cerul este mult mai aproape de sol, de cernoziomul din care se ridică plantele pentru a hrăni oamenii.
Şi... noi, oamenii, ne putem înţelege între noi fără cuvinte. Gesturile noastre au ceva în comun, sunt un fel de cod care va sta la baza lucrărilor care se vor naşte. Ni se ating doar privirile, rareori mâinile şi ne împrumutăm cutiile cu vopseluri, penelul...
Suntem ca într-un dans rital. Este un act creativ fără doar şi poate, dar care a închegat acel grup de străini care vor deveni, la final de proiect, unul singur – Autorul”.
Toţi sunt pătrunşi de taina lucrului pe care îl au de înfăptuit. „Vrem să depăşim starea de meşteşug pentru a face dintr-o pictură pe sticlă un CEVA ce ar putea să nu aibă încă un nume. Îi spunem din obişnuinţă: Icoană. În camera de alături, doamna Marina a aprins lumânări şi arde tămâie pe o farfurioară cât palma. Iconăresele care ştiu ce înseamnă a-ţi pune mintea de muritor cu formele şi culorile, dar mai ales să îndrăzneşti să afli taina din ochii sfinţilor, ele, cele care au experienţă în materie, desăvârşesc ritualul, ca mironosiţele, mai înainte de a purcede la drumul migălos prin care se naşte Icoana”.
 Nu lipsesc poveştile, fabulaţia, anecdotica, consemnarea undeva, între cercevelele minţii a  unor vorbe, întâmplări, acţiuni. Îi ajută şi libertatea de spirit pe care le-o conferă natura:  „Sunt poveştile care se vor impregna în memoria noastră, ne vor urmări o vreme, apoi vor deveni amintiri.”
 Lucrul de artă ieşit din mâini omeneşti fascinează: „Aş sta toată după-amiaza asta lângă dânsa, să privesc magia prin care face dintr-o bucată de sticlă banală o operă de artă.”
 Magia nopţii este dată şi de lună care, împreună cu pleiadele de stele, spuzesc cerul de vară după o ploaie straşnică: „Noaptea asta mă atrage hipnotic.Deschid uşa ce dă pe terasă şi păşesc pe duşumeaua udă de ploaie. Privesc stelele. O spuză de pleiade cărora nu le ştiu numele. Luna mă priveşte ea pe mine, cu indiferenţă. Oricum, nu-mi pasă. Priveliştea, per ansamblu, este dumnezeiască!”
 Şi ritualul pictatului presupune linişte, pietate, rugăciune, suflet curat, inimă deschisă spre cele înalte. Să ne amintim că marii meşteri de biserici ajunau înainte de a începe lucrul la zidirea sau la pictura bisericii: „S-a vorbit puţin, numai cuvinte strict necesare pentru că aşa se cade dacă vrei să-ţi reuşească un chip de sfânt, pe sticla subţire, ce va deveni icoană”.
 Melania Cuc este o neîntrecută povestitoare. Descrierile sale au substanţa şi savoarea marilor naratori clasici. În plus, are un farmec aparte în textura frazei, fiindcă ea introduce în epic elemente lirice şi autobiografice, făcându-se prezentă permanent în acţiune:  „Da, viaţa la castel este o poveste. Şi aici, pereţii sunt tapetaţi cu panoplii şi trofee de vânătoare. Vechi de câteva decenii, aproape toate poartă amprenta lui Ceauşescu. Nici nu mă mai pot revolta. Frumuseţea vitraliilor, tavanele din lemn de santal şi lampadarele tradiţionale pentru Europa trufaşă mă fac să mă simt ca în Rai.
Fac paşii mici, mă mişc mai mult în cerc şi cuceresc milimetru cu milimetru, habitatul aristocratic. Este ca şi cum aş fura de pe o tejghea, mere de aur. În partea stângă se deschide salonul regal, sau… , mă rog, dacă vreţi, prezidenţial. A fost şi una şi alta de-a lungul vremii. Mobilerul trebuie să-l vezi cu ochii tăi, pentru ca să-l poţi percepe ca pe un obiect de patrimoniu. Este solid şi totodată graţios. Sculpturile sunt fine şi măiestrite, adevărate fresce care redau arta vânătorii de-a lungul istoriei. Hiperbole stilistice care povestesc fără cuvinte despre cavaleri chipeşi şi blânde domniţe, despre arme şi oameni aflaţi în întrecere continuă cu prinţii pădurii. Am mai văzut interiorul castelului, cu un an în urmă. Atunci am dormit trei nopţi la rând în incintă, într-o cămăruţă de ,,servitor”, ultima din şir, pe gangul prelung, care răspunde înspre pădure, prin ferestruici mici cât palma copilului. Nu eram singură, nu am simţit acel fior al întâlnirii cu Istoria faţă în faţă. Care pe care!”
 Aventura creaţiei nu este lipsită de pripeţii. Natura nu ţine cont de voinţa oamenilor. Vizita la somptuosul castel vânătoresc în întuneric, are elementele unui scenariu de film de epocă.  „Totul este cufundat în noapte. O noapte ca şi eternă.  Mă întind, adică… pic, cad aproape şi somnul e gata să mă prindă de beregată. Liniştea este sinistră, dar sunt mult prea epuizată pentru a realiza că ceea ce am făcut este nebunie curată.Sunt un intrus în palatul unde… Nu-mi pasă! Nu mi-e frig, nu mi-e cald. Deocamdată las totul să curgă pe lângă mine. Liniştea-mi ţiuie în urechi ca sirenele lui Ulise. E bine. Am adormit întinsă peste plapuma de mătase. Nu ştiu  câte ore, câte nopţi şi zile am stat acolo. Poate o secundă sau o eternitate…Totuna. (...) Mă ridic. Pipăi şi întind, netezesc plapuma peste salteaua elastică. Mă retrag cu spatele către uşă şi ies pe culoarul care este uşor aburit de o rază de lumină. E aproape de ziuă. Mi-am demonstrat că sunt …curajoasă! Nebună. Colţii ursului împăiat îmi rânjesc prin pâcla dimineţii. Trec pe lângă fiara ucisă, trec pe lângă uşa camerei în care au dormit perechile regale şi cele prezidenţiale, de-a rândul. Cobor scările în formă de melc. Repede!! Repede… Dacă mă rostogolesc, vin de-a berbeleacul? Liniştea din castel este jilavă ca o cârpă din brocart de ev mediu.”
 Trebuie să recunoaştem: natura oferă cea mai perfectă şi mai inepuizabilă şi inedită operă de artă, nefăcută de mână de om, ci creată de Atotputernicul: „Nu există peneluri, nici nunaţe fabricate care să le contureze eleganţa. Feriga majestoasă umbreşte fără jenă câţiva ciucuri de mânătârci grăsane. Natura îşi vede de treabă, reciclează ceea ce se mai poate din dezastrul umanităţii noastre. La liziera domeniului, zace un brad falnic, smuls din rădăcină în noaptea trecută. Furtuna. Mi se pare neverosimil ca un uriaş ca acesta să se lase înfrânt de un…abur. Un aer care stârneşte, accelerează până la nebunie furtuna… A fost răpus un brad batrân. Pentru ce? Pentru că…făcea prea multă umbră. Parafrazez un celebru poem. Trist. Inevitabil.”
 Experimentul Lăpuşna dă roade. Dar este şi un prilej de meditaţie asupra lumii: „Oamenii au diferite faţete, sunt ca diamantele – totul este să le vezi strălucirea, să te străduieşti să-i percepi în  adevărata lor lumină şi dimensiune spirituală. (...) E bine să ai la ce medita mai târziu sau… cum spunea Ana, atunci când … vom mai avea timp să privim albumele cu fotografiile pe care le tot adunăm, ca nişte vampiri flămânzi de… imagini.”
 Momentul solemn al vernisării expoziţiei de icoane se apropie. „Iconarii din tabără s-au adunat în camera alăturată,aşteaptă cu emoţie vădită momentul când va fi vernisată expoziţia. Icoanele din ferestre! Şi icoanele sunt superbe!! Uşor translucide şi palide, ca obrazul celor care le-au făcut din penel şi culoare de-a lungul unei săptămâni ca fără de margini. Invitaţii admiră cu respect şi un soi de evlavie arta iconarilor. (...) Toată lumea admiră Icoanele din ferestre! Sunt un fel de paşaport pentru seninul care zbucneşte ici colo, printre norii posaci, peste poiana din faţa castelului. Iconarii lui Nicolae Băciuţ sunt cei mai fericiţi. Lumina împlinirii este ca o facere care s-a împlinit, a fost dusă până la capăt cu Bine. Aurele sfinţilor din vopseluri luminează de dincoace de vitraliile scumpe ale ferestrelor lucrate de meşteri celebri în atelierele unei Europe cam decadente. Dincolo de porţile domeniului de vânătoare, râul de munte rostogoleşte bolovani, leşuri de animale şi fragmente din  arbori doborâţi de furtună în ultimele zile. E zi de curăţenie generală în masivul Gurghiu, pe Muntele cu lemnul de rezonanţă cel mai vestit din partea asta de lume. La castel de vânătoare, trecutul cu prezentul îţi dau mâna paţnic. Cuvântă într-o limbă pe care o percepem cu toţii”.
 Jurnalul Melaniei Cuc – o experienţă necesară, aproape fantastică, dar cu oameni adevăraţi, artişti şi scriitori, un mod de a înţelege şi de a trăi arta la alt dimensiuni şi cote decât cele normale, pentru că ea este partea din om care e supusă duhului mai mult decât cărnii.
 O carte admirabilă pentru toate vârstele şi gusturile.
                                                                                                                                          CEZARINA ADAMESCU

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971