Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
De la ziua neagră a parlamentului la zilele negre ale ţării

 Continuăm dosarul despre  miercurea neagră a Parlamentului care a fost   doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.
Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului


 
 
 Stare tehnică:
Are probleme cu alimentarea, o mică defecţiune la mecanismul de direcţie, că nu ţine linia dreaptă, şi merge cam înfrânată. Cutia de viteze e blocată în marşarier. Este înmatriculată în Europa, cu numere provizorii, se mai poate circula cu ea maxim o lună.
Istoric:
Este fabricată acum 2000 de ani, sub licenţă romană. A fost avariată în repetate rânduri. Prima dată a fost condusă de nişte ciobani, dar au mai călărit-o şi alţii. A fost reparată numai cu piese second hand, aduse de pe la turci. O perioadă a fost condusă bine de nişte nemţi, Carol I şi Ferdinand, dar apoi a încăput iarăşi pe mâna unor idioţi care au băgat-o prin toate gropile.
Exteriorul a fost vopsit în 1989, dar interiorul este încă plin de rugină. A mai avut câteva reparaţii capitale, în 1600, 1859 şi 1918, dar a mai şi pierdut o parte din piese.
Combinaţii:
Predau leasingul, mai sunt de plată la ea câteva zeci de rate FMI. Accept şi variante de schimb cu o ţară similară din Africa, oricât de mică ar fi dar să funcţioneze.
De ce o vând:
Sincer să fiu, o vând că m-a lăsat în drum şi nu mă pricep la ea. Plus că îmi consumă cam mult, şi ca s-o repar mă costă cât nu face. Oricum, eu n-am permis de conducere pentru categoria asta de ţară, aşa că să o conducă cine s-o pricepe. Dacă nu o vrea nimeni, o dezmembrez şi o vând pe bucăţi.
E păcat de ea, vă spun. Sper să o ia cineva care ştie să o aprecieze.



 MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI ROMÂNIEI SE TRANSFORMĂ ÎN ZILELE NEGRE ALE ÎNTREGII ŢĂRI
de Corneliu LEU

                                                                                                                                                                              MOTTO
                                                                                                                                     PreşedinteleRomâniei s-a dus la sinistraţii
                                                                                                                                din zona Dorohoiului. El, nu numai că le-a dat
                                                                                                                           sfatul preţios de a-şi face asigurări, dar le-a făcut
                                                                                                                      şi bucuria de a-i avertiza că e ultimul an când statul
                                                                                                                       mai dă ajutor în materiale de construcţie, punctând
                                                                                                                        fericita promisiune cu al său specific: „Hă –hă!”...

 

În argumentarea primei părţi a dosarului nostru, unde speram că va fi doar o „MIERCURE NEAGRĂ A PARLAMENTULUI ROMÂNIEI”, când va avea de ales între destinul sumbru al acestei ţări sub o asemenea guvernare şi această penibilă guvernare, dar acum constat că e vorba de multele zile negre pe care le mai avem de întîmpinat cu toţii, nu numai parlamentarii faţă de propria lor conştiinţă, spuneam:           ” Faptul că avem la guvernare o gaşcă de interese dubioase nu ar fi atât de grav, dacă doar şi-ar ascunde corupţia prin demagogie; fenomenul e mult mai periculos deoarece, sub acestea două la un loc, se ascunde totala lor nepricepere, incapacitate şi rea voinţă de a face faţă în mod constructiv nevoilor de salvare naţională pe care le impune criza.   Aceasta spune tot, cuprinzând întregul dramatism al situaţiei noastre ca ţară: Fiind vorba de incapacitatea de a face faţă la modul constructiv şi ţinând de putere cu dinţii, guvernarea a ajuns la soluţii distructive pentru societatea contemporană românească, soluţii ce conduc la colaps dacă nu se va petrece cât de repede un reviriment. În asemenea condiţii, eu, ca scriitor bătrân, ajuns în pragul a 78 de ani, simt nevoia să strig cu disperare: OARE, DOUĂ CANCERE NU SUNT PREA MULT PENTRU O SINGURĂ VIAŢĂ PE CARE O ARE OMUL?!!... OARE, DACĂ NE-A AJUTAT DUMNEZEU SĂ SCĂPĂM DE CANCERUL CARE SE NUMEA "CEAUŞESCU", VOM MAI AVEA FORŢA SUFICIENTĂ CA SĂ AŞTEPTĂM VINDECAREA DE CANCERUL CARE SE CHEAMĂ "BĂSESCU"?!! SAU SUNTEM CONDAMNAŢI SĂ PIERIM DUPĂ POFTA ACESTUI INCONŞTIENT DEMAGOG, A CĂRUI REA CREDINŢĂ PROVINE DIN ACEEAŞI CONDIŢIE SUBINTELECTUALĂ DE "OM FĂRĂ DUMNEZEU" PE CARE A AVUT-O ŞI TIRANUL COMUNIST?!
            Soluţii?
  Sigur că pe orice om, în această situaţie disperată a societăţii în care trăieşte, chiar dacă are impresia că la o asemenea guvernare e în zadar, nu-l lasă conştiinţa să nu calculeze măcar, pentru propria-i perspectivă, ce soluţii ar fi!
Aşadar, în primul rând, ar trebui să se ţină de cuvânt cu ceea ce au spus chiar ei: Agenţiile şi Regiile de Stat. Acestea reprezintă unul dintre aspectele demagogiei, fiindcă se tot vorbeşte şi nu se iau nici un fel de măsuri radicale. Dar radicale, în adevaratul înţeles al cuvântului; cu toate cele mai multe sute de institutţii umflate parazitar.  Deoarece, chiar în vechiul regim - care reprezenta şi o exacerbare a birocraţiei, dar şi o administraţie centralizată a tot ce însemna economie, deci avea nevoie reală de bugetari mai mulţi - tot nu erau atâţia salariaţi ai statului în aceste domenii. Majoritatea acestor Agenţii şi Regii de astăzi funcţionau la nivel de servicii în ministerele  aşa zis pe atunci „productive”; sau, unele, ca secţii productive ale unor ministere care acopereau alte domenii. Deci: SECŢII, SERVICII, SECTOARE, fiecare cu personalul corespunzător unui asemenea nivel, poate puţin mai umflat din pricina temeiurilor agravant birocratice ale respectivului regim, care era prin el însuşi un regim de birocraţi.
Dar a venit democraţia şi fiecare şef de serviciu s-a visat director, iar fiecare director şi-a pus de la sine, din primul an de guvernare, titulatura de director general şi totul s-a umflat într-o veselie, după ce au apărut şi normativele guvernamentale prin care se stabilea care e numărul de salariaţi peste care poţi fi director şi cu cât trebuie să crească numărul acestora ca să fii confirmat director general. Ei bine, număraţi, dacă puteţi fără ajutorul unui întreg institut de statistică, numărul de directori generali din ţara asta şi vă veţi da seama că asemenea posturi s-au înfiinţat pentru a mulţumi întreaga clientelă politică a fiecărui partid, iar acum este şi mai mare decât întreaga clientelă politică a partidului aflat la putere, de vreme ce, pe ici pe acolo, mai scapă şi unul independent sau de altă orientare. Pentru ca fiecare dintre aceştia să aibă funcţia şi salariul respectiv (nu mai vorbesc de toate şmecheriile cu sporurile şi primele care depăşesc mult salariul) există reglementările care prevăd acel anumit număr de salariaţi sub care, rangul şi nevelul şefului scade. Aşa că, e mai mult decât explicabil să vedem cum de doi ani tot se vorbeşte, dar nu se face nimic în această direcţie: Pentru că băieţii ştiu şi să ţină cu dinţii, şi să-şi evidenţieze meritele faţă de partidul care, fără ei, ar putea-o încurca… Ceea ce explică şedinţele de guvern care pun pe tapet această realitate şi o uită după aceea, fiindcă nimeni n-ar avea chef să se trezească cu buza umflată din lipsă de susţinători. Ba, mai mult: Când se pune această problemă, niciodată ea nu se pune frontal, către întreaga situaţie care ar răsturna lucrurile retrimiţându-i pe toţi la rangul de şef de serviciu, ci se vorbeşte, ba că se vor reduce 100 din 250 de Agenţii, ba că se vor reduce 50 din 200, ba că… Iar lucrurile se tărăgănează cu luni şi ani de salarii fastidioase care grevează buget după buget. Nu mă refer la Regiile care au fost încurajate să-şi păstreze unii salariile exagerate dându-i afară pe alţii şi apoi angajând pe din dos, pentru că nu cunosc exact numărul şi situaţia lor. Dar Agenţiile, în ciuda ambiguităţilor guvernamentale în declaraţii, sunt peste 250. La care, daca adaugăm direcţiile şi inspectoratele subordonate sau nesubordonate din teritoriu care au devenit, toate, direcţii generale sau inspectorate generale exact din aceleaşi motive, dacă le socotim numai cinci sau şase de judeţ şi tot ajung la încă 250. Deci 500 de instituţii cu lefuri foarte mari (bine înţeles, în comparaţie cu celelalte) şi cu personal atât de mult încât să justifice că are în frunte un „general” prin care se asigură servirea partidului de guvernământ de către toate instituţiile publice din ţara asta care ar trebui să fie apolitice.
Fiindcă unui şef de serviciu nu poţi decât să-i ceri profesionalism;  n-ai cum să-i atragi atenţia că-i demnitar şi ai dreptul să-l schimbi pe criterii politice. În vreme ce directorul general, managerul general sau preşedintele, dacă se mai unge şi cu visul că stă c-un picior pe craca demnitarilor, e mult mai servil faţă de partidul care îl menţine astfel .
Dacă avem pretenţia că, în 1989, nu a fost răsturnat doar Ceauşescu, ci un întreg regim al birocraţilor aşezaţi pe ceafa celor care produceau, mărirea birocraţiei direct proporţională cu numărul partidelor dintr-un regim pluralist, nu poate însemna altceva decât că actualii oameni politici sunt doar clonarea celor de la bolşevici. Tot ce suferim acum vine de la faptul că avem administratori publici (ca sa nu-i numesc „conducători”, ca pe vremuri) nedecontaminaţi de morbul bolşevic, de cinismul de a conduce cu orice preţ. Cinismul setei de putere, dacă-ţi permiţi să te duci la sinistraţi ca un agent de asigurari venit să ia, nu să dea; sau să tratezi atât de generos problema pensiilor minime, încât să recunoşti cu candoare (Hă, Hă!) că ai fost „pesemne” beat când ai promis pragul minim de 500 de lei . Dacă nu mă înşel, chiar acum câteva luni, fostul Prim Ministru al Marii Britanii şi-a dat demisia şi chiar şi-a retras partidul de la guvernare acceptând pedeapsa de a nu mai fi printre liderii lui, pentru o culpă mult mai nevinovată decât acestea şi care nu afecta un asemenea procent de populaţie. Dar acolo e vorba de lorzi, iar la noi e vorba de politruci proveniţi din cinismul sfidător al golăniei, „Hă – hă!”…
 Mi-aş permite în continuare să atrag atenţia asupra celor numiţi cu termenul generic de „bugetari”, pe nedrept puşi toţi în aceeaşi oală, adică în toate documentele guvernamentale şi în exprimările oficialilor PDL-işti. Eu am vorbit de „birocraţi”. Şi nu neapărat încadrând termenul de „birocraţie” adică lene în serviciu, nesiguranţă în răspunsuri, tărăgănare, abuz faţă de cetăţean; ci de birocratul care consideră neapărat că trebuie să aibă un birou pentru şederea la care să fie plătit indiferent de competenţă şi de eficacitate, de unde să mai poată şi chiuli dar şi da ordine, iar nimeni să nu-l întrebe despre realele probleme cetăţeneşti dacă el îşi serveşte cu slugărnicie şefii. Cam acesta e portretul de „birocrat-stăpân”, „birocrat-vechil”, „birocrat-profitor” pe care l-a construit şi consolidat „morala socialistă”.
 Prin generalizarea, astăzi, a termenului de „bugetar” care conduce spre acest portret, mulţi oameni sunt jigniţi, sau chiar nedreptăţiţi. Nedreptăţiţi grav, ca în cazul de faţă când unora ce produc cel puţin cât salariul pe care-l iau, acesta li se reduce tot cu  25 la sută ca şi chiulangiului care, ca bugetar, înţelege să fie birocratul despre care am vorbit. Mă îngrozeşte orbirea totală şi ignoranţa crasă a miniştrilor şi a guvernului pe care actualmente ei îl formează, când, vorbind despre bugetarii care trebuie într-adevăr răriţi, ei nu au nici un scrupul şi nici o strângere de inimă făcând, ba chiar şi începând reducerile, cu personalul didactic şi personalul sanitar. Nici gând, în cunoştinţele lor precare, ca şi în simţirile sociale pe care ar trebui să le aibă, în legătură cu faptul că aceşti oameni sunt „bugetari” doar prin faptul că sunt plătiţi de stat ca să-i îndeplinească acestuia datoriile fireşti şi esenţiale pe care le are faţă de populaţia pe care o administrează, obligaţiile constituţionale de a asigura educaţia naţională şi sănătatea publică. Aceştia nu sunt bugetari în sensul de aparat de funcţionare al guvernului sau de ungere a resorturilor de funcţionare în sine a guvernului, ci constituie personalul prin care guvernul acordă populaţiei asistenţa social-civilizatorie care-i este îndatorire de bază. Or, pentru nevoile populaţiei, priorităţile îndatoririlor guvernamentale în conceptul oricărei politici umaniste moderne, sunt de domeniul alimentaţiei şi habitatului (chiar de subzistenţă fiind acestea), ale sănătăţii publice şi ale educaţiei naţionale. După aceea vin cele ale apărării, ordinii publice şi a justiţiei şi, pe rând, celelalte, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al obligaţiei statului întru slujirea intereselor persoanei umane.
 Nu-i putem compara pe oamenii care aducservicii sociale cu bugetarii profitori, descrişi mai sus, care lucrează în instituţii  şi pe funcţii cu obiect de lucru nedefinit sau nu prea clar definit (cum răspundea şi EBA la întrebarea „ce îndatoriri presupune marele ei salariu de la firma Luxten obligată tatălui ei”: „Introduc şi eu nişte cifre în calculator” – iar firma avea dreptul, fiindcă erau particulari) şi au timp de chiul cât cuprinde. Nu-i putem compara pe profesorii care sunt număraţi bob cu bob în corespondenţă directă cu numărul de elevi şi, pe deasupra, au şi norme didactice foarte bine precizate, sau pe asistentele şi medicii care sunt pe departe mai puţini decât prevede media europeană la mia de locuitori, au cu precizie programat şi întotdeauna depăşit numărul de minute/pacient, gărzile, numărul de paturi, rapoartele statistice, etc. Existenţa lor ca personal bugetar asigură astfel drepturile cetăţeneşti, iar reducerea lor ca personal atentează la aceste drepturi prevăzute în normele de asigurare a numărului de specialişti pe procente de locuitori. Aşadar, când dai afară un cadru didactic, sau unul sanitar, nu atentezi numai la drepturile lui de om al muncii ci, mai ales, la drepturile cetăţenilor privind prestările din domeniu care trebuie asigurate de către stat. În vreme ce, când desfiinţezi un post pe care l-ai înfiinţat doar ca să fie răsplătit un om al unui partid, nu pierde nimeni nimic. Ba, dimpotrivă, demonstrezi că te-ai rupt mai temeinic de vechiul regim unde posturile toate existau numai pentru ca să ia salarii paraziţii partidului unic iar, în aceşti douăzeci de ani, proporţional cu numărul partidelor, s-au înmulţit şi aceste posturi bugetare pentru profitorii fiecăruia dintre acestea. Aici e buba cu bugetarii şi mult mai puţin la instituţii de serviciu public prioritar unde posturile sunt calculate în raport cu numărul de locuitori care trebuie asistaţi şi serviţi. Clientela politică pe posturi foarte bizar normate este cea care grevează bugetul, exact după exemplul descurcăreţilor slugarnici care deveneau activiştii de altă dată.
 Or, apărarea huzurului clientelei politice nu doar continuă, ci a căpătat sub guvernările lui Boc forme monstruoase. Inconştienţa, necalificarea şi nepăsarea guvernamentală tocmai la asta a ajuns, aşa că nu mai am nimic de comentat, fiind vorba de golirea întregului conţinut al conceptului de guvernare. Sau, poate, ferească Dumnezeu, de deturnarea lui!
 De ce, aceşti pretinşi lideri sunt atât de ignoranţi încât văd lucrurile cu totul strâmb, nu mă mai întreb când constat graba ca reducerile de bugetari să înceapă în sănătate şi învăţământ. Adică tocmai în sectoarele care dau populaţiei cele ce îi este dator guvernul; în vreme ce în sectoare care iau de la populaţie, sau controlează populaţia, cum e fiscul şi diversele inspectorate, nici nu se pune problema; în vreme ce pentru armată şi poliţie se fixează un termen mai îndelungat; în vreme ce, de categoriile care şi-au inventat sporuri nesimţite, precum cel de „confidenţialitate”, de „stress”, de „risc psihologic” când practică meseria despre care ştie toată lumea că asta presupune şi tocmai din acest motiv are clasa de salarizare respectivă, nici nu se ating? Prin aşa ceva, guvernarea demonstrează că este interesată doar de ce ia de la populaţie şi nu de ceea ce este obligată a asigura populaţiei.
 A asigura drepturile cetăţeneşti pentru care te-ai angajat când ai candidat, aceasta este piatra de încercare a respectului real faţă de electorat; aici se află hârtia de turnesol care semnalează dinainte intenţiile nu întotdeauna cinstit exprimate de cel care candidează să reprezinte cetăţenii. Dacă vrea cu adevărat să se pună cinstit în serviciul lor, apoi, chiar şi numai instinctul îl conduce spre nevoile reale ale populaţiei. Dacă este un demagog, care prezintă riscul de a aluneca chiar spre dictatură, atunci va arăta, tot din instinct, mai multă atenţie birocraţiei statale şi finanţării ei. IN OAMENII CARE NEGLIJEAZĂ LA ACEST MOD INTERESELE ALEGĂTORILOR SE AFLĂ LARVA VIITORULUI DICTATOR SAU A VIITORULUI PROFITOR DE PE URMA DICTATURII.
 Proba e cât se poate de ştiinţifică şi nu dă greş, o arată istoria; aşa că, pornind de la asemenea simptome în aparenţă neglijabile, cetăţeanul trebuie să fie înarmat cu fler electoral spre a strivi larva respectivă: Cum se poate începe o reducere de personal exact cu cei care sunt mai puţini decât numărul minim prevăzut. Cum îi consideri „bugetari” la fel cu toţi paraziţii din instituţiile publice care vin pe la nouă jumătate-zece la serviciu, fac pauze de fumat şi dispar pe la prânz de-atâta treabă cât au (vorbesc în cunoştinţă de cauză şi pot da exemple de instituţii bugetare unde asemenea angajaţi mai beneficiază şi de nişte sporuri nedrepte) pe oamenii corecţi din unităţile sanitare sau educaţionale care, şi aşa nu au toate posturile completate şi sunt mult mai puţini decât prevăd procentele sociale moderne pentru mia de locuitori?!… Iar, ca să spunem lucrurilor pe nume: Cum nu-ţi dai seama de riscul social pe care îl provoci scăzând veniturile şi aşa precare ale acestor mai mici sau mai mari specialişti tentaţi de cererea internaţională să părăsească ţara spre salarii mai bune. Ei pot s-o facă, pentru că nu au răspundere angajată faţă de cetăţeni, în vreme ce Statul, cel cu „S” mare, există şi funcţionează tocmai pentru a asigura sistemul în care lucrează aceştia cu bune rezultate pentru cetăţeni.
 Şi, pentru că am vorbit despre hârtia de turnesol care semnalează pericolul lunecării spre dictatură, pericol existent în faşă la oricare prost politician şi cu şanse de reuşită la cei  care, cu timpul îşi dezvăluie, precum Băsescu, spiritul malefic, iată confirmarea cea mai concludentă: Consiliul Superior de Apărare a Ţării, din care fac parte principalii miniştri clientelari,  a muşcat provocarea dictatorială a Preşedintelui de a enumera printre gravele riscuri spre care trebuie să se îndrepte Strategia Naţională de Apărare, precum corupţia, evaziunea fiscală sau terorismul, culmea: Campaniile de presă împotriva instituţiilor şi politicilor de Stat!… Presa ajunge astfel la fel de ilegală ca şi terorismul şi, cu apostila Preşedintelui, se trimite Parlamentului un document în care se cere o strategie naţională împotriva atacurilor acestui duşman periculos.
N-o mai lungesc, fiind axiomatic faptul că presa liberă este una dintre componentele de bază ale opiniei publice democratice, putând fi considerată duşmănoasă doar de un regim totalitar. A trimite Parlamentului, sub proprie semnătură, o asemenea provocare împotriva demersurilor ce se doreşte prezidenţial a fi cenzurate în presă, trădează cu evidenţă aşezarea piciorului tău stâng pe calea dictaturii. Să nu uităm că Hitler a venit la putere tot prin asemenea provocări în parlamentul de atunci al unei Germanii ce se voia democratică. Coroborând acest atentat la libertatea presei cu toate măsurile subterane de întărire a puterii sale, de la momirea unor parlamentari spre a-şi asigura majoritatea, până la schimbarea componenţei Curţii Constituţionale, trebuie ca noi, societatea civilă în ansamblul ei, să ne luăm măsuri de apărare împotriva unei eventuale dictaturi care poate începe printr-un atentat la libertatea presei, de vreme ce toată strădania, toată ura dinanite împotriva celor 322 de parlamentari care l-au suspendat, toate sforăriile întru a-şi asigura o majoritate docilă în Parlament, conduc spre imaginea unui om setos de putere care nu se va da în lături de la dictatură… Vedem, aşadar,  cu ochiul liber, cum PDL-ului care s-a bine catalogat excluzându-i recent pe cei care n-au fost yesmani, girând guvernarea dirijată şi dictată de Băsescu, începe să aibă foarte multe trăsături totalitare.
                                                                                                                                                                                        Corneliu LEU
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971