Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu
 « PASO DOBLE »
RUBRICA LUI IOAN LILA
 
 
(PAGINI RELUATE)

Iulie 2005

Preşedintele Uniunii Scriitorilor a ieşit Nicolae Manolescu, care l-a învins pe Cezar Ivănescu (odihnească-se în pace, că tumultos suflet a mai avut !).
După alegeri, într-un interviu live, Nicolae Manolescu a declarat că va începe să analizeze Uniunea începînd de la covoare. Cu ocazia asta se va face curăţenie, ceea ce nu-i rău deloc. Poate chiar era nevoie. Eu nu judec aici ambiţia omului de a se strecura în fruntea listei sau de a face parte din toate comitelele, juriile sau funcţiile posibile, pentru că sînt conştient că de un bun manager, mai ales în literatură, e mai multă nevoie ca oricînd, şi ştiu scriitorii ce fac atunci cînd îşi aleg păstorul.
Mă miră doar ambiţia unor scriitori de a se urca pe un piedestal încă din timpul vieţii. „Nemuritor şi rece” nu va reuşi să fie nimeni, pentru că oricine va observa că statuia „se mişcă”.
De altfel, de-a lungul cărării vieţii mele, pe care am presărat romane, pentru că, dacă aş fi fost pădure, aş fi presărat frunze, m-am tot ferit de concurenţa neloială, după mintea mea, cu ceilalţi colegi. Să ajungi la un premiu merituos, pentru a fi considerat numărul unu, locomotiva, farul strălucitor, exemplul demn de a fi arătat cu degetul debutanţilor, ce vor fi stîrniţi astfel să acceseze şi ei gloria nemuritoare, este un chin îngrozitor, pentru că trebuie să-ţi umpli traista cu „capodoperele” (sic!) la care te-ai căznit ca un ocnaş şi să alergi pe la membri marcanţi ai juriului, ca să-i convingi că tu, şi nu altul, ai atins nemurirea.
Eu nu am avut o viaţă de cafenea literară, ci de truditor, de ţăran ce se cocoşează deasupra sapei, în acel chin continuu de a-i smulge pămîntului roadele cele necesare vieţii lui. Am cosit şi mi-am reparat pantofii, am cultivat cartofi, mi-am dus vaca la izlaz şi am privit-o cum se adapă însetată din rîul care ne luminează viaţa şi zile la rînd m-au prins dimineţile cu răcoarea lor şi cu bruma stelelor presărată peste iarba de pe dealuri, în faţa computerului. Altă menire n-am şi altceva nu ştiu să fac, decît să-mi aştern poveştile pe hîrtie. Or fi bune la ceva, nu ştiu şi nici nu mă chinuie gîndul ăsta pentru că, în cazul nostru, cititorul ne judecă. Are nevoie de noi, ne cumpără! Şi, dacă nu, nu! De ce să nu ne asumăm noi vina şi să ne lamentăm că nu sîntem înţeleşi?!
La fel gîndesc şi despre drumul nostru prin Europa. Badea Cîrţan şi-a luat desaga şi a plecat să mai discute şi el niţel cu taica Traian, care a violat Dacia şi uite aşa am apărut noi pe lume, copii nelegitimi şi mîndri de noi înşine. De ce ne tot mirăm noi că nu ne dă nimeni atenţie?! I-am dat noi lumii ceva ce-i lipsea? Un gînd, o metaforă, o dramă? Avem în negura timpurilor vreun Homer, vreo temă care să fi zgîlţîit Umanitatea cu adevărul ei?! În timp ce nemţii aveau Universităţi, noi mai locuiam în bordeie… duceţi-vă la Muzeul Satului… încă n-am reuşit să ieşim din starea de Provincie Romană. Mai avem şi azi sate neelectrificate şi scufundate în noroiul patriei! Adevărul crud este că nu avem nici o noţiune despre civilizaţie şi despre educaţie. Hai să ne uităm la gunoaiele cu care ne sufocăm noi pe noi înşine. Efortul de a ne civiliza ar trebui să înceapă de la reciclarea gunoaielor. Veneam cu trenul dinspre Craiova şi, la intrarea în Bucureşti, am văzut stupefiat un munte de gunoaie excaladat de căruţe şi de femei şi de copii. Cînd coboară din avion la Bruxelles, primul ministru al României trebuie să-şi şteargă tălpile, de aceea cred eu că i se întinde covorul roşu de la scara avionului pînă la intrarea în Europa. 
(...) un interviu bine gîndit cu protosinghelul Iustin Pîrvu, stareţul mănăstirii Petru Vodă, din care reţin ideea ridicării în anul 2000 a unei case de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrîni. În fine, o veste bună dinspre biserica neamului. Uite de ce trebuie să se ocupe biserica acestui neam, nu de catedrale, de odăjdii aurite şi de lălăieli pentru babele surde.
Cînd zeci de copiii zac prin canalele capitalei României, iar patriarhul se luptă să bage cîteva miliarde într-o clădire moartă...
Constantin Trandafir face lucruri mari! Ia auzi cÎt de adevărat comentează soarta literaturii noastre În lume (şi cităm întregul fragment pentru cruditatea lui): „Cum intră literatura română în Europa la ora actuală? Deocamdată foarte anevoie şi întîmplător, de aceea cu deformări uimitoare. Bunăoară, în (unica) Histtoire de la littérature européene. Lettres européenes, realizată de către 150 universitari din întreaga Europă geografică (…), literatura română începe cu Miron Costin (care a scris doar Cronica Moldovei în limba polonă), continuă cu Dimitrie Cantemir, amintit numai pentru traducerea în latină a Coranului…”  Şi iată că ne punem şi noi întrebarea firească: de ce nu a fost, între ăia 150, nici un universitar din ţara noastră?!

(...) elitele postmoderniste autohtone (...) l-au scos din istorie pe Mihai Viteazul şi au introdus-o pe Andreea Esca. Unde au introdus-o, în Hist(o)erie?! Nu am nimic cu Andreea Esca, ba chiar îmi place, este frumoasă şi ironică şi a făcut şcoală, pentru că o imită prost mai toate ştiristele, şi nu am nimic nici cu aceste elite, şi nici nu mi se pune pata pe Sandra Brown (unde am auzit eu de numele ăsta?!) sau pe domnişoara Coca dela Cola, cea plină de feelings. (...) îmi dau şi eu cu părerea, mă bag singur în seamă şi fluier plin de admiraţie cînd mă privesc în oglindă. Diferenţa dintre noi şi americani este uriaşă, pentru că, iată, ei acceptă şi consideră că fac parte din cultura lor pînă şi acele desene de pe vagoanele de metrou. Şi mă gîndesc la Chagall care, dacă n-ar fi văzut picturile de pe obloanele căruţelor ţiganilor ruşi, n-ar mai fi fost, poate, acel pictor subtil, care a transfigurat kitsch-ul, l-a sublimat în acele mirese care zboară prin aer de fericire. Putem să băgăm mîna în foc şi să jurăm că din aceste graffitti nu o să apară, într-o bună zi, un alt mare pictor?! Aşa că, nu sînt de acord că „Era postmodernistă este a vidului existenţial, ca ultimă fază a democraţiei.” După ea ce urmează?! După era postmodernistă ? După ultima fază a democraţiei ?
Anarhia, aş adăuga eu, dar nu o fac, pentru că prea ar fi radicală această soluţie. Ce visează anarhiştii ? Să distrugă întregul sistem social şi să croiască un altul. Din ce ? Din ce mai rămîne ?! L-am văzut odată pe un tip cu un televizor pe umăr, la tîrgul de vechituri din Bucureşti. Omul striga plin de entuziasm, ca la 23 august: „Ia televizorul, neamule !” Fascinat de entuziasmul lui, l-am întrebat cu cît îl vinde. Cu un pol. Numai cu atît ? Pomană curată ! s-a ambalat el. Dar e bun, funcţionează ? Şi, auzi răspuns logic, de trestie gînditoare: Păi, dacă mergea, crezi că îl mai dădeam pe degeaba ? Cine crezi că este nebun să cumpere un televizor defect ? Băi, fraiere, fii atent aici la mandea! Pui televizorul pe dulap şi vine (sic!) prietenii şi se miră, că, ia te uită, are şi ăsta televizor. Apoi, te poţi uita la el toată ziua, că nu consumă curent, sau îl foloseşti drept măsuţă, îl pui lîngă fotel şi îşi bei cafea de pe el. Da, vorba e, ai fotel ?

  Plin de o sfioşenie ce nu mă caracterizează! (dar mă enervează!), am cumpărat - de la chioşcul muzeului Literaturii Române – numărul 7 al revistei „Revista nouă”, anul II, iulie 2005, fondată de Bogdan Petriceicu Hasdeu la 15 septembrie 1887! Întimplarea face, dragi concetăţeni – şi acum vorbesc numai cu proviţenii mei, pentru că numai ei sint tulburaţi de faptele historice ale neamului nostru… întîmplarea face, sau poate slaba noastră învîrtoşire protohistorică, din neamul nostru cel glorios, un adunător de strămoşi de pe la chioşcurile patriei, dintre cutiile de rahat şi răbdările prăjite cu care ne procopsiră aleşii cei (ne)simţitori ai Patriei, care facură legi pidoznice… Cînd mă gîndesc ce dramă hamletiană ( a fi sau a nu fi „chioşc”, „butic”, „magazin sătesc”, „covor zburător”, navetă spaţială”!) trăieşte acest popor ros de incertitudini, dacă pînă şi pentru o privată - că cam (sic!) aşa începu privatizarea ha chapitalistă şi scîrbavnică!), îi trebuiesc românului zeci de aprobări scîrbavnice şi taxe şi staturi la rînduri pe la lehamitisirea funcţionarilor cei cu tururile lăbărţate de forma halucinant orizontal-plată a scaunului, nu mă mai mir că un Muzeu Naţional, cum este cel al Literaturii Române, nu are nici acea minimă libertate, ce ar ţine de decenţa asimilarii unui unui dram de conştiinţă naţională, de a-şi etala valorile într-un templu! Cumpărăm cultura de la chioşc, ne tocmim pentru un vers, pentru o metaforă, pentru o frumseaţă de cuvînt născut odată cu eternitatea!

(...) avangarda romanească a avut nevoie de Paris, ca s-o legitimeze! Păi, dacă ne gîndim că Paris a „legitimat”-o şi pe Elena din Troia… să ne punem întrebarea din ce cauză?! Oare nu pentru pizdeţul ei cel dulce şi trandafiriu?! Şi iată că am ajuns la „reumatice anchiloze”! Anchiloza fiind numa’ reumatică, reuma îşi va fi tras, credem noi, esenţa dintr-o gîndire anchilozată!” Aşa că, dragi prieteni, să nu hulim pizdeţul!

(...)personalităţi ale Umanităţii ne mîngîie pe cap şi, cu duioşie, se miră şi ei de absurdul în care trăim („Sîntem, după modelul liderilor noştri, aroganţi fără motiv”). Nu ne cunoaştem interesul. Suntem complexaţi. Ni se toarnă continuu otravă pentru anestezierea conştiinţei de sine şi nu reacţionăm. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispreţui şi urî pe noi înşine. Unde sunt preoţii, unde sunt învăţătorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem? ( Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU)
Priviti drapelul romaniei, domnule profesor. Ce culoare rezultă din suprapunerea celor trei culori ale drapelului ? Nu cumva culoarea asta ne-a penetrat în subtil conştiinţa de naţie, de vedem mereu numai negru în faţa ochilor ?

Nu scriu toate astea ca să mă arăt singur cu degetul, am mai scris că eu fac parte din acele individualităţi care aşteaptă mai întîi să treacă în posteritate, ca să vadă dacă posteritatea mai are vreo relaţie cu ei, şi nici cu nemurirea sufletului nu-mi fac probleme! Eu stau acolo, unde este locul meu sub soare, şi cultiv cartofi. Dacă plouă, or sa crească, dacă nu, nu! Totul e să nu mă opresc niciodată din săpat! Iată ce a reţinut autorul Bulevardului Victoriei Socialismului: „În termenii culturii internaţionale nu aţi produs nici muzicieni, nu aţi produs mare literatură” (regizorul Peter Greenaway); lui Llosa „i s-a întors stomacul pe dos cînd intelectuali de marcă...”; noul ministru al culturii vrea să pornească construcţia catedralei neamului! Am citat pe sărite. Articolul este cu mult mai dur. Henry Miller: „il ne voit partout que la dégradation de l'homme”. Cînd a fost exilat Ovidiu Publius Naso (43 î.ch) la pontul Euxin, (“Metamorfozele” ) sînt sigur că acesta nu s-a gîndit nici o clipă la posteritate! Am introdus numai două mari personalităţi ale culturii. Şi noi ce avem? De ce nu putem trăi în simplitate? De ce ne indignăm la modul aberant că nu ştiu care critic nu ne-a dat atenţie? Şi dacă nu ne-a dat, ce? Poate că nu merităm! De-aia scriem noi, că să fim premiaţi de Uniunea Scriitorilor? Dar, faptul că cititorii ne-au părăsit, nu ne tulbură?
    Ia să ne Întoarcem noi la cultura cartofului... Şi, tot săpînd, poate ajungem şi în America!

    Luciul apei şi oglinda cerului în care se reflectă infinitul ne pot crea impresia că redau cu fidelitate realitatea fără să o perturbe sau să o distorsioneze, dar adevărul este că, ceea ce rezultă, imaginea pe care o percepem este întoarsă pe dos, simetrică faţă de ea însăşi, este proiecţia realului înafara înlăuntrului lui...
    Privind lucrurile filozofic, raţiunea umană reflectă realitatea în interiorul ei, o modelează, uneori chiar o modifică pentru a o adapta nevoilor noastre estetice, devenind şi un mod de cunoaştere a lumii în care trăim.
    Putem vorbi astfel de imaginarul apei ca de o altă lume, în care se reflectă chiar şi cerul, pădurile de pe maluri se reflectă în lacuri, oamenii se privesc în oglindă. Faptul că, prin reflectare, se schimba sensurile, mîna dreaptă devenind n imaginea din oglindă mîna stîngă, are altă semnificaţie [ş nu face obiectul studiului nostru, ce nu se vrea exhaustiv.
    Temă literară de mare profunzime, datorită omniprezenţei apei în lumea noastră, apa în sine, întinderile nesfîrşite ale mărilor şi oceanelor - au devenit teme majore de reflecţie. Hemingway în “Bătrînul şi marea”, Herman Melville (1819-1891) “ în “Moby-Dyck”, Jules Verne în “Douăzeci de mii de leghe sub mări” – ca să nu-i cităm decît pe cei mai importanţi, şi, mai ales, Victor Hugo în “Oamenii mării” (titlul original: “Travailleurs de la mer”, 1866) – aprofundează tema şi ating sublimul gîndirii.
    Dar Istoria începe cu Homer, umanitatea nu are o istorie milenară, nu avem date concrete, o istoriografie, ci legende, care se adeveresc, iată, pentru că Troia, ce părea a fi o invenţie poetică, a fost descoperită în Asia Mică de un visător al Umanităţii, Schliemman.
    În războiul Troiei, grecii trec marea în Asia Mică. Cultura miceniană se răspindeşte pe continetul Europei. Troia este distrusă, rasă de pe suprafaţa pămîntului. Dar, oare aşa să fi fost?!
    Noi credem că o cultură superioară a asimilat-o pe cealaltă, pentru că miticul Homer simte că marea osmoză a culturilor încă nu s-a terminat, aşa că, după Iliada, urmează Odisea. Călătoria pe mările lumii continuă…
    Căutarea înseamnă cunoaştere, un mod de a trăi, de a percepe valorile… Ulise este prototipul devenirii şi al evoluţiei spirituale a Umanităţii. El îşi conduce prietenii (poporul) pe căile vălurite ale cunoaşterii. Marea este drumul ce trebuie parcurs în toate sensurile. E simplu: umanitatea se afla la o răspîntie. Doar dintr-o insulă minusculă, Creta, izvora toată cultura umanităţii… dar şi acolo erau încifrate “căile” cunoaşterii.
    În vizită la minotaur (André Gide era convins ca miticul se adresează raţiunii!)  trebuia să iei cu tine ghemul de lînă al Ariadnei, fiica regelui Minos, pe care aceasta i l-a dat lui Tezeu, ca să nu se rătăcească prin labirintul (cunoaşterii) creat de regele Minos pentru Minotaur (fiul lui Pasifae, regina Cretei).
    Peste ani, James Joyce începe călătoria iniţiatică de la Dublin (tot de pe malul mării; ca simbol: continuitatea aventurii cunoaşterii!). Romanul reia rătăcirile lui Ulisse. Au trecut mai bine de douăzeci de secole şi nu s-a întîmplat nimic esenţial în devenirea umanităţii. Acţiunea se petrece într-o singură zi în care Leopold Bloom, Stephen Dedalus şi Molly Bloom refac toate călătoriile iniţiatice ale lui Ulisse, iar marea este şi acum un martor constant al rătăcirilor oamenilor în căutarea adevărului vieţii, al propriului lor drum…. 

    Sîntem aceiaşi rătăcitori pe mările şi oceanele gîndirii, aflaţi continuu în căutarea unui adevăr universal absolut… pentru că omul trebuie să se definească pe el însuşi în raport cu eternitatea. Veînica întrebare interogativă a lui Hamlet: “A fi sau a nu fi?!” Dar Shakespeare ne (re)direc]ionează în altă dimensiune initiatică. El navighează pe o altă coordonată, interioară şi, credem noi, supusă destinului ce stă sub semnul fatalităţii. Imaginarul apei, însă,  ne dă o deschidere spre univeralitate…
    Aici ar trebui să intervină perceptia cognitivă şi conceptul de sinergie, a căror conotaţie interioară a fost definită de Lester Ward în “Sociologia pură” (1903).
    Sinergia este un principiu universal, o concentrare a tuturor voinţelor pentru atingerea aceluiaşi scop… lucrativ, la prima vedere, dar creativ prin definţie. Se mai poate vorbi despre sinergia faptelor (?!). Călătorind pe marea cunoaşterii, a iniţierii în “pericolele” (definirea esteticului, mi-ar plăcea mie să cred!) ce pîndesc la tot pasul, în sensul că umanitatea o poate lua razna (şi n-o ia?!), Iason îşi leagă oamenii cu funii (de catarg!) şi le astupă urechile (nu ochii, nu privirile!!!), ca să nu fie momiţi de legendarele Sirene (purtatoarele de mistere carnale!), cele care i-ar fi pututu ademeni cu promisiuni de fericire deşartă (?!).
    Nu îşi doreşte omul să fie fericit? Dar care este calea ? Călătoria pe imaginarul apei  este similară cu  modus vivendi, cu armonia cosmică. Aici trebuie să precizăm faptul că societatea este, prin definiţie, (a)culturală – înţelegînd prin această aserţiune că, fără cultură, specia noastră dispare, este sortită nenatizării! În altă dimensiune (a)culturală, cum spuneam!, Nietzsche ne supune unei alte concepţii filozofice: haosul !
    Filozoful se referă, sintetizînd, la lipsa ordinei morale şi a armoniei universale. De ce apare idea de haos în cultură?! După părea noastră, din cauza acelui hazard ce ne-a fost indus în conştiinţă de propriile noastre temeri.
    Cînd gîndim ca Iason, care nu ştie cum va fi călătoria lui, dar şi recunoaşte utilitatea iniţiatică şi, mai precis, îi (re)cunoaşte rostul (găsirea lînii de aur, adică a adevărului despre viaşă – lîna Evei?!) şi care îi este motivaţia  (scopul!), haosul din gîndirea şi cultura noastră dispar.  Nietzsche, credem noi, nu a creat supraomul – cel care îi este superior maimuţei, ci fiinţa aceea superioară, spre care tinde fiecare dintre noi. Omul mai bun, mai frumos, mai deschis către universalitate.
    “Thalassa” de Alexandru Macedonski. Puţini ştiu că această Epopee (Marea Epopee) cum a definit-o autorul, a început să fie publicată în revista “Flacăra” condusă de C. Banu, în nr. 44 (13 august1916), şi poate de aceea, nici o ediţie a acestei epopei nu a fost (sau poate că nu cunoaştem noi!) completă.
    Iată un fragment: “Ziua plecării, ce sosi în sfîrşit, puse în mişcare vasul pe care Caliope se urcă sub un cer de cristal azuriu şi pe o mare albastră cum este apa unor lacuri din Pirinei închise în cupa scobitelor stînci.”  Şi Începe marea călătorie iniţiatică. Caliope este esenţa umanităţii, a copilăriei umanităţii, am putea adăuga… Şi care este rostul existenţei umanităţii, al speciei? Conservarea existenţei ei prin perpetuare… De altfel, aceasta este una dintre legile absolute ale Universului. Puterea destinului, a fatalităţii se manifestă la Oedip. Aici călătoria a încetat, cauzalitatea dispare, efectul este cenuşiu, mai multă umbră decît lumină, ca la Rembrandt, care nu este, în pictură, plăsmuitor de uscăciune sufletească, aşa cum s-ar putea deduce, el nu este Faust, aici se decantează organicul şi se împlineşte frumseţea, care poate fi şi în acest fel, iată, eternizată!
     
Pe statuia lui Ovidiu de Constanta este notat un epitaf tulburator de frumos, ce ne poate da o imagine de ansamblu asupra valorii sale şi a impactului poeziei sale asupra culturii umanităţii: “Aici zace Ovidius Publius zis Naso / Care-a iubit femeia, talentu-i l-a ucis. / Trecătorule, dac-ai iubit vreodată, un pic cărarea las-o / Şi zi-i, să-i fie somnul mai dulce ca un vis.” 

Teme de medita]ie:
Mark Twain (1835, Florida) - Mississippi
Daniel Defoe – “Robinson Crusoe”, 1720


Mardi, 16 février 2010
France

Château de Theix

Quelle est la marche à suivre ?
Orizontul îmi pare a fi puţin ivre.
Pe marginea drumului cresc imperii.
Vin-o cu mine, nu vreau să te sperii,
Pentru că, nu mai avem de ales,
Stele nopţii ne ning cu eres
Şi rătăcim prin pădurea cu frunze cănite,
Sfîşiate de simţuri, de furtuni siluite.
Tu eşti o floare, eu sînt ciulin,
La cine mai pot eu azi să mă-nchin ?!

Nu am nimic din lumea asta

Nu am nimic din lumea asta.
Am totul şi chiar mi se cuvine să mai şi respir.
Am totul din lumea asta, nu am nimic,
Pentru că, aş putea să cuceresc Universul,
Să îl străbat călare pe un cal alb
Şi să aud cum aleargă căprioarele noaptea.
De ce voi fi vrînd eu să stau de vorbă cu Dumnezeu,
Cînd mai aproape de mine este floarea fînului ?!

Dis, pourquoi tu n’y es pour rien ?

Les choses peuvent s’arranger d’elle-même.


AZI NOAPTE-AU ÎNFLORIT SALCÎMII

Azi noapte-au înflorit salcîmii, copacii ăia colţuroşi
Frînturi de stele-i dau gust vieţii, cînd se presară în gogoşi
Florile lor cu-n receptacol ce-mi aminteşte de-o zidire,
De-o nuntă-n cer care-mi presară încă fiori în amintire.

Nuntind aiurea ca zăpada ce cade-ncet, adînc, din cer,
Noi doi ne-am împlinit de-a pururi visul suav de îngeri puri,
Dar tot mai sper că în lumina, pe care ţi-o cerşesc, ţi-o cer,
Zace uimirea mea curată, pe care-n zîmbet tu mi-o furi.

Şi-aş vrea să ne unim cu noaptea, să strălucim doar o secundă,
Dar în secunda asta viaţa să se topească-n mintea mea –
Cînd tu vei fi deja fecundă,
Iar eu voi străluci-ntr-o stea!

UN CRIN DE ZĂPADA

Risipeşte-mă în toate înţelesurile cuvintelor,
Ca să mă pot pierde în poaia ta luminoasă.
Vreau să simt cum mă sufocă stelele,
Cînd o să înfloresc la tîmpla ta graţioasă.

Tu eşti mai mult decît dulceaţa, tu eşti,
Un crin de zăpadă ce m-a-nflorit tîrziu,
Şi m-ai ucis, văzîndu-te cum creşti,
Pe mine, cu iubire-nvăţîndu-mă să fiu !

                                                                                    Ioan LILA




 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971