Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu

RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!

LUCRURILE AU PORNIT DE LA O SCRISOARE A COLEGEI NOASTRE AURA CHRISTI ŞI DE LA AMENINŢĂRILE PE CARE LE-A PRIMIT SCRIITOAREA. NE FACEM DATORIA SĂ „MONTĂM” DOCUMENTELE ÎNTR-UN FILM AL ONEROASEI ÎNTÂMPLĂRI: 

 

 Aura Christi :Casa Monteoru şi literatura română vie
 
 
 
 
 
Când mă gândesc la cei douăzeci de ani de litere, scurşi din 1990, pentru a încerca să pricep lucrurile cât mai bine, fac, în această ordine de idei, exerciţii de înţelegere în siajul iubitului de noi Sfântul Augustin. Analizez modul în care este tratată cultura, literatura română vie. Nu, nu în ţări puternice şi bogate, ţări care se respectă, cum sunt, de pildă, Franţa sau Germania, Italia sau Rusia, state democratice care au o cultură veche, sprijinită prin strategii elaborate şi urmate, în timp, ca literă de lege, o cultură bine cunoscută, bine propagată, tradusă, mediatizată de secole în lume. Mă gândesc, aşadar, cum este tratată literatura vie în ţările vecine, care au făcut parte, ca şi România, din blocul aflat în raza influenţei sovietice. Ce tablou se conturează? În Polonia, Ungaria, de pildă, literatura se află la loc de cinste, este respectată, propagată, iubită, firesc, atât în ţară, cât şi în comunitatea europeană; şi nu numai în comunitatea europeană. Scriitorul, în aceste ţări ex-socialiste, este, continuă să fie o instituţie. În ţările vecine nu e nevoie să repeţi că literatura naţională conservă, păstrează identitatea unei naţiuni, fiindcă acest adevăr este înţeles de la sine, măsurile de susţinere, protecţie şi propagare a literaturii naţionale vii fiind eficiente, exacte.
În România, însă, literatura vie este tratată, în chip incredibil, de neînţeles, cu dispreţ. Iar scriitorul român a ajuns o entitate de care se poate face abstracţie. Faţă către faţă cu organismele, instituţiile statului (şi nu neapărat ale statului), scriitorul român... nu există. Literatura română vie este rău cunoscută, rău tratată în ţara ei. Iar peste graniţă... nu există! Aceasta este trista, dramatica realitate care persistă de douăzeci de ani. Şi teamă îmi este că modul în care este sabotată sistematic literatura română în ultimii douăzeci de ani, în realitate, este expresia, semnul unui atentat la identitatea poporului român. Este o afirmaţie, se înţelege de la sine, de o gravitate extremă aceasta. Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în fapt, nu mai sprijină literatura română vie. Nu de ieri. Nici de alaltăieri. Programele culturale au fost suspendate. Achiziţia de carte pentru bibliotecile judeţene, făcută pe vremuri, an de an, prin Ministerul Culturii, de asemeni. Aproape fiecare ministru al culturii, de cum este instalat – pe criterii evident politice – în fotoliul de ministru, declară cu seninătate incredibilă că este interesat exclusiv de patrimoniu, în consecinţă, accentul se pune, în timpul mandatului său, pe patrimoniu, cultura vie fiind fie dată cu brutalitate la o parte, fie identificată, nu rareori, până la caricatură, cu divertismentul, ceea ce, evident, este, iarăşi, foarte grav, astfel încurajându-se subcultura, maneliada, degradarea treptată a populaţiei, împinse încet, metodic spre analfabetizare.
Cine este vinovat de această situaţie? În primul rând, noi, scriitorii. Sau, cum susţine romancierul Nicolae Breban în volumul Trădarea criticii, apărut la Editura Ideea Europeană – cea mai incomodă carte a anului 2009 – „răul este acasă”, în lumea scriitorilor adică. Libertatea în care a fost aruncată benefic România după Revoluţia din 1989, denigrată de majoritatea membrilor Grupului de Dialog Social, a fost un taifun. S-au clătinat destine, s-au pulverizat la jumătatea drumului promisiuni, cariere, ce păreau a fi – şi nu rareori chiar erau! – de prima mână. Criticii importanţi, aproape fără excepţii, au părăsit terenul literelor vii. „Dăruindu-le” prestigiu social, audienţă domnilor Liiceanu, Manolescu etc., M. Lovinescu şi V. Ierunca, doi excelenţi cronicari da radio, care au jucat un rol important, greu de neglijat la Europa Liberă, fiind, după 1990, înscăunaţi în tronul de mari sfetnici ai naţiunii, de „mari creatori”, „mari critici”, „egali ai celor mai de seamă critici români”, au transplantat, din nefericire cu succes, zâzania, dihonia din mediul exilului parizian... pe terenul românesc, semănând confuzie în lumea postdecembristă. Sub zodia confuziei, nodulii de influenţă şi putere, inclusiv financiară, pot fi dispuşi după bunul plac al unui grup (GDS), care astfel îşi consolidează hegemonia, folosind, în ultimul timp, ca armă „bolşevismul anticomunist”. În loc să fie solidari cel puţin ca în plină dictatură, scriitorii s-au împărţit în grupuri, grupuleţe, bisericuţe, lumea literară fiind fracturată în timp pe principiul (ne)apartenenţei la partidul X sau Y, sau la Grupul de Dialog Social. Da, atotputernicul GDS, care, de facto, conduce de douăzeci de ani cultura română, având reprezentanţi în nu puţine instituţii, departamente, agenţii fie private, fie de stat, care duc, după cum se afirmă – majoritatea – o politică de sabotare sistematică a literaturii vii, a scriitorului viu, în favoarea comentatorilor înrolaţi, purtând cravate portocalii. „Bolşevismul anticomunist”, se spune, practicat asiduu de unii, nu puţini, membri ai GDS – s-a înţeles în timp – asigură subvenţii grase, prestigiu social şi – nu în ultimă instanţă – putere. Atenţie, o putere greu de neglijat în condiţiile în care membri sau simpatizanţi influenţi ai GDS-ului se află la conducerea câtorva instituţii de prim-plan cum sunt, bunăoară, ICR, Humanitas, România literară, 22, USR etc., nu-i aşa? Disidenţii reali au fost daţi, nu o dată, cu brutalitate, la o parte. Şi când spun disidenţii reali, mă refer la Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, singurul scriitor, singurul cetăţean român, căruia Ceauşescu i-a retras, printr-un decret prezidenţial, cetăţenia, Nicolae Breban, care, ajungând în structurile de vârf (a fost membru supleant al C.C.), şi-a dat demisia după ce au fost publicate Tezele din Iulie 1971.
Literatura română vie – în acest context ce trădează semnele evidente ale unui genocid – a fost pusă la colţ. Acestea au fost motivele, unele dintre ele, pentru care am lansat, în anul 2006, pe circuitul presei naţionale, scrise şi vorbite, Apelul pentru salvarea culturii române vii, semnat de 900 de scriitori, profesori, intelectuali, studenţi, elevi din lume, un Apel despre care dl Manolescu mi-a spus că este... o tâmpenie, nu-i aşa, Excelenţă? Creatorul român viu este tratat cu dispreţ, spuneam şi alte dăţi, de politicienii rapace ai ţării. Se pare că niciodată, în istoria literaturii române, în istoria civilizaţiei autohtone – atâta câtă este şi aşa cum este – atitudinea faţă de creator, aici, pe pământul sfinţit de umbra statuilor lui Mihail Eminescu şi George Bacovia, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, Tudor Arghezi şi Ion Barbu, niciodată, atitudinea faţă de creator nu a coborât atât de jos. În plină dictatură stalinisto-dejistă erau azvârliţi fie în puşcării, fie în marginalitate socială spirite ca Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Bacovia, pentru ca acum, în plină libertate, să fie împroşcaţi cu noroi în paginile cotidianelor de mare tiraj scriitori ca G. Călinescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Cezar Ivănescu, Adrian Marino ş.a., opera cărora face parte din patrimoniul naţiunii române. Încruntatul C.T. Popescu* a bătut toate recordurile posibile, îndemnând, într-un text imund, să fie arsă o parte din opera nichitastănesciană, fără să fie supus oprobriului public pentru instigarea sa de sorginte fascistoidă nici de Academia Română, nici de Uniunea Scriitorilor din România – una dintre cele mai prestigioase instituţii ale ţării, care şi-a sărbătorit relativ de curând centenarul şi care... şi-a pierdut, pare-se definitiv, sediul din Casa Monteoru într-un proces cu moştenitorii familiei Monteoru, fără ca interesul breslei scriitoriceşti de a-şi păstra sediul de circa şaptezeci de ani – o clădire-simbol de bună seamă – să fie reprezentat în instanţă printr-o cerere de intervenţie în proces, cum s-au făcut atâtea pe când preşedinte al USR-ului era Laurenţiu Ulici, apoi Eugen Uricaru. Scuzele de o seninătate incredibilă – după cum mi s-a spus; dacă e adevărat, ceea ce mi s-a spus... încep să înţeleg că nu mai înţeleg nimic – ale actualului preşedinte al USR, dl Manolescu, denotă, în esenţă, după cum se afirmă, un diletantism fără leac, lipsa capacităţii de a reprezenta breasla şi interesele ei, lipsa vocaţiei de organizare a unei instituţii, mai exact neprofesionalismul manifestat şi altădată, şi anume: în cazul dispariţiei Partidului Alianţei Civice (PAC). Cu deosebirea că, de astă dată, nu e vorba de un partid creat peste noapte, ci de una dintre cele mai vechi şi prestigioase instituţii înfiinţate de scriitorii români. Da, de scriitorii români care împreună cu câţiva boieri luminaţi au creat România Mare. Datoria actualei conduceri a USR-ului – ţine de domeniul evidenţelor, al banalităţii şi al nevoii stringente de a rezista în vremuri tulburi, ostile culturii de nivel înalt, cum sunt cele traversate de noi de douăzeci de ani – era să fie informată, mai exact, să se informeze şi să facă, de bună seamă, cu promptitudine o cerere de intervenţie în procesul început în iarna anului trecut, mai exact, în data de 29 ianuarie 2009. S-a preferat, zice-se, tăcerea, în favoarea dorinţei de a câştiga cu orice preţ alegerile. Oare numai atât? Acum consiliul USR a fost pus în faţa unui fapt, după toate probabilităţile, împlinit. „N-am ştiut”, „primăria, actualul proprietar al Casei Monteoru, nu ne-a informat”, „Primăria a refuzat să ne dea dosarul, când l-am solicitat” etc. – aceste şi alte justificări incalificabile, atenţie, zice-se, sunt vehiculate, în vreme ce pe site-ul primăriei Bucureşti, în doar câteva minute, pot fi găsite nu puţine informaţii utile referitoare la procesele legate de Casa Monteoru, subiect ce are o pagină impresionantă! Depunându-se o cerere de intervenţie în proces, USR, printr-un consilier juridic sau avocat, ar fi avut, din iarna anului trecut!, acces nu numai la dosare, ci şi, evident, la procesul de fond. Neştiinţa poate fi, oare, o vină? Uneori, se pare, da. Şi una foarte gravă! Când o persoană importantă, aflată la cârma unei instituţii cum e Uniunea Scriitorilor din România, îşi dovedeşte incapacitatea de a conduce această instituţie, nu are decât o singură soluţie, şi anume: să-şi dea demisia, dacă, evident, a mai păstrat un strop de onoare, de demnitate, nu-i aşa, Excelenţă, dle Manolescu? Pierderea Casei Monteoru este o lovitură de imagine imensă dată Uniunii Scriitorilor. Vă invităm, dle Manolescu, să vă retrageţi în urbea în care vă aflaţi mereu în ultimii ani, da, la Paris, unde sunteţi Ambasador UNESCO, şi să-i lăsaţi pe scriitori să o redreseze, salvând ce mai poate fi salvat. A conduce USR nu înseamnă, de bună seamă, exclusiv a fi prezent la şedinţele consiliului şi ale comitetului director, la unele lansări şi evenimente culturale, şi a emite, câteodată, comunicate de presă. USR lipseşte cu desăvârşire din viaţa culturală, socială românească, iar vina acestei situaţii o purtaţi dvs., dle Manolescu, nu-i aşa? Din ce motive până la începutul lunii aprilie s-a păstrat o tăcere de neexplicat asupra subiectului Casa Monteoru? Din ce motive USR n-a făcut public în comunicatul emis în data de 12 martie 2010 situaţia Casei Monteoru? Din ce motive USR nu s-a domentat apropo de procesele intentate în această ordine de idei? Din ce motive USR nu şi-a expus atitudinea printr-o cerere de intervenţie, pentru asta neavând nevoie de acordul primăriei, pare-se? Membrii USR, Excelenţă, au şi drepturi, şi nu exclusiv obligaţii. Dreptul de a fi informaţi cu exactitate figurează printre acestea!
În dorinţa de a mă informa, apropo de acest subiect fierbinte – abordat, în Săptămâna Patimilor, în paginile cotidianelor, anchetat de MEDIAFAX, preluat de alte agenţii de ştiri – am formulat o seamă de întrebări expediate pe email unor colegi. Horia Gârbea, preşedintele ASB, într-un răspuns incredibil – o „atenţionare prietenească şi particulară”, citat din HG; parcă dorm şi visez urât, zău, parcă visez că vremea NKVD-ului şi a „atenţionărilor” n-a trecut – expediat pe email, într-un limbaj aluziv, insidios, mă ameninţa cu un proces de calomnie, încercând să mă intimideze... USR-ul, se ştie, are la activ incredibila tentativă de intimidare a poetului Liviu Ioan Stoiciu. Mai e nevoie să spun că, având un temperament de flegmatic violent, crescut „sub ruşi” – temperament moştenit de la Tatăl meu, iubitul Semion; Dumnezeu să-i dea lumină acolo unde e şi în Vinerea Neagră, când scriu acest text – uneori-adeseori, am reacţii imprevizibile atunci când sunt ameninţată? Uneori, da, recunosc ca la spovedanie, reacţiile mele pot fi violente. Şi prietenii apropiaţi ştiu asta.
Stranie reacţia lui Horia Gârbea, membru în bordul director al USR, nu-i aşa? Incredibilă reacţie manifestată faţă de un coleg, membru al USR, care nu e ultimul scriitor al acestei ţări, şi care, aflând de la câţiva colegi, membri ai consiliului USR, că organizaţia de breaslă a scriitorilor şi-a pierdut sediul, se întreabă din ce motive conducerea USR n-a luptat pentru păstrarea acestuia? Straniu, nu-i aşa? Din ce motive în comunicatul de presă referitor la şedinţa consiliului şi a comitetului director al USR din 12 martie 2010, comunicat publicat în presa literară, inclusiv în România literară, nu se menţionează nimic referitor la pericolul de a pierde Casa Monteoru, sediul Uniunii, o clădire-simbol, „mormânt al tinereţilor noastre” (expresia îi aparţine domnului acad. Nicolae Breban), probabil cea mea valoroasă clădire aflată, din 1990, în administrarea USR, nu-i aşa? Ca şi când ar fi vorba de un amănunt lipsit de importanţă, unul, aşa, de duzină, cum ar fi, bunăoară, pierderea unei batiste de unică folosinţă sau a unui pix de serie.
Nu vi se pare orwellian ceea ce se întâmplă? Nu vi se pare, stimaţi colegi, membri ai consiliului USR, membri ai comitetului director, nu vi se pare incredibil? Ce să mai comentezi pe seama „bietei democraţii româneşti” (Adrian Marino) – unul dintre drepturile fundamentale ale unui stat democratic fiind libertatea de expresie; asta se învaţă în clasa întâia primară, dacă nu greşesc – dacă în anul 2010, într-o instituţie de vârf a ţării, o instituţie care adună „conştiinţele unei naţiuni”, o parte dintre acestea – aşa e definit, câteodată, scriitorul, nu-i aşa? – un scriitor care îşi exprimă opinia într-un limbaj civilizat, nuanţat, punând întrebări atunci când nu ştie sau nu este sigur de o informaţie anume, în absenţa unei informări exacte (care trebuia, în chip firesc, făcută de USR public, nu-i aşa?), este ameninţat de un membru al comitetului director al USR... cu un proces de calomnie?
După Revoluţia decembristă s-a polemizat asiduu pe marginea crizei literaturii, a crizei poeziei, romanului etc., crize false, în vreme ce de o criză puternică era afectată receptarea, realitate de care s-a profitat, fiind încurajată, pe terenul valorii, confuzia cea mai rapace. Tentativele de revizuire a valorilor semănau, uneori-adeseori, cu un soi de răfuială. Literatura română, creaţia propriu-zisă, au cunoscut, în plină libertate, o înflorire formidabilă, fiind umbrite oarecum de cultivarea lipsită de măsură, de nuanţe, de perspicacitate, a traducerilor, evident necesare, cu precizarea că, în mod obligatoriu, trebuie păstrată o dreaptă cumpănă, o proporţie justă, deliberat echilibrată, între creaţia originală naţională vie şi traduceri. Au apărut capodopere romaneşti: trilogia lui Dumitru Ţepeneag, Hotel Europa; trilogia lui Nicolae Breban, Amfitrion, tetralogia Ziua şi noaptea, ultimul volum al acesteia, Jiquidi, fiind unul dintre vârfurile romanului postbelic; romanul lui Augustin Buzura Recviem pentru nebuni şi bestii. Eugen Uricaru a dat literaturii române postdecembriste romanele Supunerea, Cât ar cântări un înger. Petru Cimpoieşu a publicat Povestea marelui brigand. Alexandru Ecovoiu – Eclipsa. Radu Aldulescu – Amantul colivăresei, Îngerul încălecat, Mirii nemuririi. Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor, o construcţie epică de prim nivel, un răvăşitor document al genocidului armenilor. D.R. Popescu – Întoarcerea tatălui risipitor. Mircea Cărtărescu – Orbitor, trilogia care va rămâne, probabil, în primul rând, prin volumul întâi, piesa valoroasă a construcţiei romaneşti a acestui vârf de lance al optzeciştilor, celelalte două volume fiind neverosimil de inegale. Gheorghe Crăciun – Pupa russa, Frumoasa fără corp.
Strălucite sunt unele, nu puţine, romane semnate de poeţi, afluxul servilor lirei spre imperiul romanului denotând o foame de construcţie, voinţa de a desface paleta genurilor abordate. În această serie ilustră se înscrie Gabriela Melinescu, poeta care a dat literaturii române Copiii răbdării, Ruxandra Cesereanu cu Tricephalos, Nichita Danilov cu Maşa şi extraterestrul, Tălpi. Am început, în mod previzibil, cu romanul, fiindcă acest gen prestigios denotă maturitatea unei culturi. Nici unul dintre romanele menţionate nu a fost transformat în eveniment literar de anvergură naţională. Repet, nici unul, cu excepţia Orbitorului cărtărescian, transformat în mega-eveniment de Editura Humanitas – cea mai mare editură din istoria poporului român, după cum se susţine, aşa cum România literară este cea mai importantă revistă a ţării, iar criticul N. Manolescu, se putea altfel?, cel mai mare etc., nu-i aşa? Ce naivitate să crezi că vremea lui „cel mai”, „cea mai” a trecut!
Poezia a strălucit în cei douăzeci de ani. Poezia a suferit în ultimii douăzeci de ani faţă către faţă cu mareea liricoidă de calitate îndoielnică. E suficient, în acest context, să menţionăm câteva nume de poeţi de prima mână, afirmaţi cu brio după ’90: Cristian Popescu (a murit prea devreme, din nefericire!), Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Ruxandra Cesereanu, Mihail Gălăţanu.
Dintre sintezele editate în ultimii ani menţionăm, în primul rând, Iluziile literaturii române de Eugen Negrici, o carte-eveniment care încearcă să trezească, să zguduie spiritul critic autohton; Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) de Alex Ştefănescu, remarcabilă prin calitatea scriiturii şi prin construcţie; O istorie a literaturii române de Ion Rotaru; Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, o lucrare impresionantă sub aspectul informaţiei, în care falsa legendă la limita calomniei se insinuează în comentariul operei scriitorilor; Istoria literaturii române de Ion Negoiţescu, interesantă şi densă, sclipitoare stilistic vorbind, lacunară, profund lacunară, cu bibliografia neadusă la zi.
Aşteptată ca unul dintre cele mai importante evenimente literare ale ultimelor două decenii, Istoria critică a literaturii române, semnată de N. Manolescu, e una dintre dezamăgirile memorabile sau – cu vorbele lui Eugen Negrici – o altă iluzie a literaturii române. Comentarea literaturii române postbelice păcătuieşte, în paginile respectivei istorii, prin bibliografia lacunară, prin lecturile neaduse la zi, dar şi prin subevaluarea unora dintre marii scriitori români; de pildă, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, pentru a aduce exclusiv două pilde din suita celor existente. Sclipitoare sunt unele dintre cronicile din prima tinereţe ale dlui Manolescu, incluse în cuprinsul istoriei d-sale. Ne pare rău să o spunem, dl Manolescu a părăsit, în ciuda gesticulaţiei sale ce vrea să sugereze contrariul, terenul literaturii române vii, trădându-şi, în plină libertate, după cum susţine romancierul Nicolae Breban, vocaţia. Vocaţie urmată, respectată în vremuri tulburi, sub dictatură, când scriitorii români, unii dintre ei – unele vârfuri, mai exact – erau solidari şi, uneori-adeseori, reprezentau o forţă, un pericol pentru putere... Nu în măsura – e adevărat, cu câteva excepţii; mă gândesc la Goma, Ţepeneag, Buzura şi Breban – în care unii scriitori constituiau o piesă de rezistenţă de „neîmblânzit”, o forţă de temut, la ruşi sau polonezi, de pildă, făcuţi, pare-se, din altă „stofă”. Dar totuşi... o forţă, un pericol. Ceea ce nu se poate spune atunci când ne uităm în grădina literelor române, inclusiv în cea din ultimii douăzeci de ani.
E suficient să urmăreşti, „privitor ca la teatru”, dialogurile, între multe altele, dintre Traian Băsescu şi G. Liiceanu, e de ajuns să urmăreşti curtea făcută de autorul Jurnalului de la Păltiniş sau de H.R. Patapievici preşedintelui ţării, ca să te apuce plânsul... Tinichigii şi ospătari să creştem! Că filosofi... avem destui. La acest capitol, ce mai, îi batem de departe pe toţi, inclusiv pe nemţi! Biata literatură română, care a rezistat cu brio tăvălugului proletcultist. Biata literatură română, care a rezistat uneia dintre cele mai barbare şi sălbatice dictaturi din Europa, dând opere comparabile cu operele de vârf ale Europei, fără nici un complex, de orice speţă! Biata literatură română care nu şi-a consumat modernitatea, având abrupt parte de diversiunea numită postmodernism, diversiune care a durat circa două decenii; aceeaşi biată literatură română, cu modernitatea ajunsă la nici jumătate, are parte, iată, de douăzeci de ani, de hegemonia comentatorilor, creatorul pur-sânge, creatorul viu fiind menţinut, în chip incredibil, în marginea lumii literare. Lipsa de solidaritate a scriitorilor români, în chip evident, îi va costa, se pare, nu puţin; lipsa de solidaritate ne va costa pe toţi, fără excepţii. Poate, inclusiv dispariţia USR. Pierderea Casei Monteoru este, din păcate, un prim semn, nu-i aşa? Ce va urma?
Nicolae Breban susţinea, acum câţiva ani, următoarele: „Dacă un organism nu reacţionează atunci când este atacat, acest organism este fie pervertit, fie mort”. De un timp, mă întreb obsesiv, cu „gravitate disperată” – ar fi spus Rainer Maria Rilke – neştiind ce anume să răspund: noi, scriitorii români, suntem pervertiţi sau... am murit demult?



Situaţia Casei Monteoru

Circulă de la o vreme în presă, pe bloguri, pe net, tot felul de informaţii false cu privire la situaţia Casei Monteoru din Bucureşti, sediul actual al USR. Unele de-a dreptul tendenţioase şi cu atât mai greu de înţeles cu cât vin chiar din partea unor membri ai Consiliului USR, informaţi de către conducerea USR, nu mai demult decât cu trei săptămâni în urmă, în sesiunea ordinară a Consiliului. Altele izvorăsc din frustrări explicabile, deşi nu justificabile. Spre a curma afirmaţiile fără nici un temei şi procesele de intenţie care se fac conducerii actuale a USR, vom expune în continuare situaţia exactă a Casei Monteoru, aşa cum rezultă din actele şi din informaţiile de care dispunem. Casa Monteoru, după numele primului proprietar, a fost donată în 1948 de către Elena şi Lascăr Catargiu, urmaşii legali ai lui Monteoru, Asociaţiei pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, recent înfiinţată (ARLUS) (dosar nr. 68/Arhivele Statului-Direcţia Arhive Centrale). Actul de donaţie a fost autentificat de către Tribunalul Ilfov (Proces-verbal nr. 4929/3 mai 1949). Donaţia conţinea o sumă de clauze.
În 1954, M. Sadoveanu, care era preşedinte al ARLUS şi totodată al USR, a făcut, împreună cu Lascăr Catargiu, vicepreşedinte la acea dată al ARLUS, un schimb, preluând în folosinţă gratuită Casa Monteoru şi cedând ARLUS imobilul din str. Povernei, devenit sediul Asociaţiei de tristă amintire până la desfiinţarea ei în 1964. Schimbul s-a făcut fără perfectarea vreunui act. La desfiinţarea ARLUS în 1964, Casa Monteoru a fost trecută în proprietatea Primăriei Bucureşti şi în administrarea IAL „30 Decembrie“, devenit ICRAL „Herăstrău Nord“, sectorul 1, care a atribuit USR imobilul, printr-un contract de închiriere. Aşadar, din 1964 USR a funcţionat în această clădire în calitate de chiriaş, pînă în 1997, cînd Primăria a dat USR folosinţa gratuită a Casei  Monteoru pe o durată de 10 ani (Hotărârea Consiliului General 9/30.01.97), iar în 1998, prin hotărârea 71/98, folosinţa gratuită a fost prelungită pe o durată de 49 ani, respectiv până la data de 01.01.2046. Pe 26.06.1999, Ghika Grigore şi Angelescu Monteoru Constantin au dat în judecată Ministerul Finanţelor, ca reprenzentând statul român, şi Consiliul General al Primăriei Municipiului Bucureşti (dosar nr. 2986/99 T.B., Secţia V Civilă şi de Contencios Administrativ), solicitând, între altele, revocarea actului de donaţie. Comunicându-i-se de către Ministerul Finanţelor existenţa pe rol a procesului, USR a făcut cerere de intervenţie în interes propriu. T.B. n-a acceptat nici solicitarea de anulare a donaţiei, nici vreuna dintre solicitările USR, cea mai importantă fiind recunoaşterea dreptului USR de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Apelul Ministerului, al Primăriei şi al USR a fost respins prin decizia 192A a Curţii de Apel Bucureşti. Recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar 3419/01) nu s-a judecat, fiindcă reclamanţii au retras plângerea, trecând cauza pe Legea 10/01. Aceasta era situaţia în 2005, când actuala echipă de la USR a preluat conducerea ca urmare a alegerilor. În 2010, am aflat întâmplător că moştenitorii acţionaseră, din nou, în 2006, în instanţă Ministerul Finanţelor pentru anularea donaţiei, obţinând de data aceasta câştig de cauză, şi se aflau deja în proces cu Primăria Capitalei pentru restituirea Casei Monteoru. Nu numai că n-am fost înştiinţaţi de cele două procese, dar ni s-a refuzat de către jurista Primăriei accesul la dosar sub cuvânt că n-avem calitate
procesuală, deşi aveam folosinţa imobilului, iar Ministerul pretinde că nu poate căuta acul în carul cu fân! Am putut consulta totuşi, prin eforturi proprii, dosarul celei de a doua cauze, cu Primăria, din care am aflat de anularea donaţiei pe motivul stupid că ar fi fost făcută „sub ameninţarea armelor“. În
realitate, Lascăr Catargiu era, în 1948, ca şi M. Sadoveanu, în graţia regimului şi a sovieticilor, dovadă funcţiile deţinute la ARLUS şi primirea ambilor de către însuşi Stalin la Moscova. În plus, Elena Catargiu a locuit până la moarte în Casa Monteoru, beneficiind, conform actului de donaţie, de o pensie viageră şi de hrană zilnică. Am adresat pe 11.03.10 Primarului General al Capitalei o întâmpinare (înregistrată sub nr. 713/2010) la care n-avem deocamdată nici
un răspuns, în care îi atrăgeam atenţia asupra faptului că nici Primăria, nici Ministerul Finanţelor nu ridicaseră vreo obiecţie în procese, ignorând cunoaşterea problemei. Ca şi faptul că nu e vorba de o clădire oarecare, ci de una de patrimoniu, moştenitorilor necerându-li-se de către instanţă să facă dovada capacităţii de restaurare şi de întreţinere a Casei Monteoru, pentru care USR făcuse în decursul timpului nenumărate apeluri la cei îndrituiţi să conserve patrimoniul, inclusiv la ultimii doi Primari Generali, apeluri soldate cu promisiuni neonorate. Această clădire are, evident, o valoare în sine, dar şi o valoare simbolică, ea figurând ca siglă pe carnetele de membru al USR. La jumătatea lui aprilie, va avea loc un nou termen de judecată în procesul dintre moştenitori şi primărie, tot în absenţa USR. Vom încerca, desigur, o cale de a ne spune cuvântul. Nu pretindem nicio favoare. Respectăm dreptul la proprietate. Ne vom supune hotărîrii organelor judiciare. Dorim însă să avem garanţia unei judecăţi corecte şi bazate pe stăpânirea documentelor. Suntem surprinşi de declaraţiile recente făcute agenţiei de presă Mediafax de către moştenitori şi de către avocata lor, pline de neadevăruri şi de procese de intenţie la adresa USR. Nu le meritam, mai ales din partea unor oameni care n-au călcat niciodată în imobilul de pe Calea Victoriei, dar au plecat urechea la bârfa publică sau au luat de bună o expertiză în care se afirmă că imobilul e nelocuit. Nici prejudecăţile de care dau dovadă, când lasă să se înţeleagă că USR ar fi o adunătură de parveniţi de tip comunist, nu le fac cinste. I-am ruga să nu uite că proprietatea cu pricina le-ar putea reveni, nu pentru vreo contribuţie personală la patrimoniul naţional, ci prin moştenirea rezultată din munca unor înaintaşi merituoşi. Suntem încă şi mai surprinşi de preluarea unora dintre acuzaţii de către membri ai USR şi de „tămbălăul“ (expresia aparţine unuia dintre ei) pe care au crezut de cuviinţă să-l facă pe această temă. Nici noi, nici cei care ne-au precedat la conducerea USR n-avem vreo vină într-o cauză extrem de complicată, ca atâtea altele lăsate în urmă de regimul comunist. Şi, din păcate, nu putem prevedea nici cum se va soluţiona. Îi putem asigura pe membrii USR că vom face tot ce depinde de noi, în condiţiile legii şi din convingerea că dreptul la proprietate este esenţial în toată lumea civilizată.


                                                                                                                                         Nicolae Manolescu,

                                                                                                                              Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România




Liviu Ioan Stoiciu:
Vineri, 9 aprilie 2010. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu face în sfârşit membrilor USR hatârul să le dea o explicaţie oficială legată de pierderea sediului USR, din Casa Monteoru (Calea Victoriei 115), revendicată şi câştigată de moştenitori, în proces cu statul, după ce a fost anulat actul de donaţie al Casei Monteoru. A coborât pentru prima oară din „sferele înalte” în care se complace (ambasadă UNESCO, Paris, elită socială, politică şi culturală, pretenţii aristocrate; în nici un caz nu-şi coboară privirea la „prostimea literară” care trăieşte de azi pe mâine) şi a dat publicităţii un comunicat din care aflăm cine e vinovat de „Situaţia Casei Monteoru”. Unul dintre vinovaţi e cel ce a scris pe acest blog / site/ web, alături de toţi cei ce s-au sesizat pe seama acestui „caz Monteoru” (preluând din blogul meu informaţia şi interpretând-o după cum a crezut de cuviinţă fiecare; e inevitabil, opiniile trebuie respectate), de care se vorbea pe la colţuri. Eu, alături de toţi ceilalţi, aflu din comunicatul lui N. Manolescu, aş fi dat „tot felul de informaţii false”! Ba chiar „unele de-a dreptul tendenţioase, şi cu atât mai greu de înţeles cu cât vin chiar din partea unor membri ai Consiliului USR”. I-aş fi îndatorat marelui preşedinte al USR dacă mi-ar spune, în ceea ce am scris aici, ce a fost fals şi tendenţios… Am scris punând pe tapet şi plusul şi minusul, şi aspectele negative şi aspectele pozitive. Luând partea USR (nu şi a celor ce o administrează după ureche). E culmea că eu trebuie să mă simt vinovat (şi ceilalţi care au sesizat opinia publică, îndeosebi pe cea scriitoricească) pentru lipsa de reacţie a USR, care s-a resemnat deja cu pierderea acestui sediu cu care USR a ajuns să se confunde.
Dar am satisfacţia că am contribuit măcar la declanşarea primului comunicat serios dat de USR la o chestiune arzătoare, semnat chiar de perdantul Nicolae Manolescu – care sper să se implice cu adevărat în descâlcirea acestei afaceri imobiliare mizerabile. Şi mai sper să-şi asume eşecul (sau victoria, în caz că la procesul cu „moştenitorii”, de peste câteva zile, va reuşi să-i dea peste cap sentinţa). Din păcate, din comunicatul domnului Nicolae Manolescu n-am aflat nimic nou, aşa că n-are rost să-l transcriu adnotat aici. Celor ce nu-l cunosc, îi rog să dea click pe Comunicat Casa Monteoru (şi iar click pe dreptunghiul apărut) şi să-l citească în amănunt (el a fost publicat şi în România literară de azi, numărul 12 / 2010 şi, din câte a ameninţat Horia Gârbea, va fi publicat în „toate revistele USR pentru a se clarifica pe temeiuri reale, indiscutabile situaţia imobilului din Calea Victoriei 115, sediul USR, şi poziţia USR în raport cu acesta”; asta, ca să le intre bine în cap scriitorilor că N. Manolescu „a făcut totul să nu se întâmple ce s-a întâmplat” şi nu se simte vinovat că s-a pierdut Casa Monteoru, vinovat e eventual LIS, prea plecatul „subsemnat”, care nu şi-a ţinut gura, şi Aura Christi, de exemplu, care s-a revoltat că se ţine la USR la secret ceea ce ar fi trebuit să provoace o dezbatere onestă în rândul scriitorilor, fiind direct afectaţi; în condiţiile în care conducerea USR n-a catadicsit să-şi informeze supuşii de situaţia Casei Monteoru, în scurtele consemnări legate de şedinţele Consiliului şi ale Comitetului Director, publicate în reviste). Apropo, Horia Gârbea a avut grijă să nu trimită acest comunicat al preşedintelui USR, Nicolae Manolescu pe adresa mea şi nici pe adresa Aurei Christi, deşi comunicatul face referire la noi (superior, fără să ne numească)… Sunt învăţat cu reua-credinţă a purtătorului de cuvânt al USR, Horia Gârbea, care n-are decât să se compromită pe mâna lui cu asemenea sfidări, mă lasă rece aroganţa lui. Aura Christi l-a taxat însă (mesajul e luat de pe fluxul de e-mailuri primite):
Horia,-  intrebare. din ce motive acest comunicat nu a fost dat publicitatii pe 12 martie 2010? -nu crezi ca membrii USR au dreptul sa fie informati? sau membrii USR au exclusiv obligatii, iar conducerea USR exclusiv drepturi?
nu crezi ca e ceva in neregula?
de ce nu ai trimis acest comunicat si revistei “Contemporanul”?
stiti ce demonstrati voi, actuala conducere a USR, prin pierderea Casei Monteoru?
incapacitatea de a conduce si gestiona USR-ul, nu-i asa? oricum pierderea Casei Monteoru este o lovitura de imagine enorma data USR-ului, nu-i asa?
Bravo, baieti! Tineti-o tot asa! Sarmana literatura romana. bietul scriitor roman.
de ce nu va dati demisia, Horia? o demisie de onoare.
m-ar bucura un raspuns,
ganduri senine,
aura christi
(Poate fi citit ca un poem de către conducerea operativă a USR)
Îl rog pe preşedintele USR, N. Manolescu să nu mă mai acuze de lucruri pe care nu le fac. Dacă fac la adresa domniei sale referiri neconvenabile, în momente de criză (cum sunt acesta, când e deja gata aranjată pierderea Casei Monteoru), trebuie să le accepte, fiindcă USR e pusă acum într-o situaţie inadmisibilă. Şi să nu uite că e preşedinte al USR, care trebuie să-şi asume şi realizările, dar mai ales şi eşecurile, şi că primeşte salariu (împreună cu toţi ceilalţi din echipa sa de conducere operativă) să apere interesele USR, nu să dea vina pe alţii când lucrurile merg prost. Afacerile interne ale USR trebuie cunoscute aşa cum sunt de către toţi membrii de rând ai USR. Vorbim deja de efectele proastei administrări a USR în cazul Casei Monteoru, vă place, nu vă place. Iar eu sunt membru al Consiliului USR să apăr interesele USR, nu să închid ochii în faţa indolenţei de care aţi dat dovadă (dumneavoastră personal şi echipa de conducere operativă a USR şi a administraţiei USR), şi pentru a vă trage de mânecă atunci când e ceva în USR în neregulă. Ce se întâmplă acum depăşeşte orice limită a bunului simţ. Textul Mediafax a fost o lovitură de graţie dată credibilităţii USR, de care sunteţi direct vinovat. Procesele de intenţii de care pomeniţi în comunicat au acoperire în fapte, trebuia să subliniaţi că de aceea Casa Monteoru, clădire de patrimoniu, e într-o stare de depreciere alarmantă, fiindcă Primăria Bucureşti a promis în fiecare an că se apucă de reabilitare şi conservare, dar nu s-a ţinut de cuvânt! Azi putem constata că anume nu s-a ţinut de cuvânt, fiindcă trebuia dus mai departe procesul, să fie pierdută Casa Monteoru, pe motiv că e lăsată în paragină. E clar că şmecherii din Primăria Capitalei ştiau că procesul va fi pierdut şi n-aveau chef să investească într-o clădire de patrimoniu pe care să n-o mai aibă în gestiune. Din 2005 e această hărţuire, de când a venit N. Manolescu preşedinte la USR şi habar n-a avut ce sfori se trag prin tribunale pe seama Casei Monteoru, sediu al USR. Halal jurişti are USR! Îi rog insistent pe Varujan Vosganian şi Gabriel Chifu să se implice ei direct în rezolvarea acestui caz delicat, să găsească soluţii să se reintre în normal cu Casa Monteoru, să se suie pe baricadă (dacă e nevoie de război, să se războiască). Voi reveni asupra acestui subiect atunci când vor apărea elemente noi legate de situaţia Casei Monteoru, casă de patrimoniu care trebuie să rămână sediu al USR şi să slujească scriitorimii române. Dreptul de proprietate trebuie respectat, statul român are obligaţii faţă de literatura română, să dea dovadă de generozitate şi să răscumpere Casa Monteoru. E regretabil, în aceeaşi ordine de idei, că nu se implică în apărarea Casei Monteoru, ca sediu al USR, şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului, condus de un membru al USR, un poet, Kelemen Hunor – prin el ar trebui să se asigure şi banii de răscumpărare.
PS. Reamintesc necunoscătorilor linkurile legate de cazul Casa Monteoru, sediul USR, caz despre care am scris aici, să dea click pe ziua de jurnal din 28 martie: http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/03/uniunea-scriitorilor-a-ramas-fara-sediu-pumnul-in-gura/ şi pe ziua de jurnal din 29 martie 2010: http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/03/cate-ceva-despre-patimile-legate-de-casa-monteoru-sediu-al-usr/

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971