Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu

…ŞI UN LAUDATIO DE GEORGE ANCA

 

 ALFA


Când a apărut Marele Alfa de Alexandru George (1970), studiul său dedicat lui Tudor Arghezi a putut trece, mai mult decât un debut „insolit” (arghezian?) în contextul comunismului, drept o punere la punct a întregii istorii literare, o mănuşă aruncată literaturii române. Am crezut chiar c-ar fi vorba de un alfa dedublat. Mai târziu, autorul, pe altă temă, se confesează, în perpetuitate: “Cu ocazia publicării la ed. Minerva a antologiei mele Masca de proză insolită şi fantastică românească m-am lovit de mirarea şi oponenţa faţă de primul calificativ: nimeni nu ştia ce înseamnă, cu toate că m-am silit din răsputeri să explic inocenţa lui, căci înseamnă doar neobişnuit... Până la urmă cenzura supremă, nu editorială, a procedat „logic”: mi l-a suprimat.” (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006).
A început cu alfa-poezie, spre a se apleca mai apoi, asemeni lui Zampano la sfârşitul filmului lui Fellini, asupra prozei, inclusiv critice, lista crispantă a operelor sale – semne, întâmplări, inducţii, dimineaţa, seara, toamna, greaţa - lăsând în picioare „infinitul de virtualităţi necunoscute”. Ce să se fi ales ori nu (încă: George a lăsat pentru a fi citit postum un roman care, ne sugerează, ar putea fi comparat cu Il Gattopardo al lui Lampedusa), ce să mai crezi, în ce şcoală: „Şcoala de la Târgovişte n-a existat” (Mircea Horia Simionescu), şcoala „prozatorilor târgovişteni, căreia (Alexandru George) i se afiliază şi îi este integrat de câtăva vreme” (Tudor Cristea).
Eminescu - „duhul suprauman” - vs Arghezi - „dezordinea genială” vor fi făcut loc, fie şi autopolemic, perechilor: exegeză-confesiune, ironie-erudiţie, abstracţie-comunism. „Intelectualul lui Alexandru George ştie să fie abject cu graţie” (Valeria Manta Tăicuţu).
Alfa, Marele Alfa, a se citi împreună: Arghezi, George.
Din Marele Alfa: „unul din cei mai mari şi mai cunoacuţi scriitori ai vremii noastre”; „la bursa valorilor literare actuale, cota lui Arghezi e extrem de scăzută”; falsa recunoaştere; „momentul său” „n-a exista niciodată”; „a avut parte ca niciun alt scriitor român de un climat de dispută şi de contestaţie”; „am intrat în viaţa expresiei cu zăticnire”; „cazul aproape unic al unui poet care nu-şi găseşte timbrul original şi personalitatea decât în pragul împlinirii vârstei de 50 de ani”
După încă 40 de ani, despre sine (cf. Brâncuşi: „relativement que moi”/ meme):
„Informaţia mea culturală, ca să nu-i zic cultură, era legată de repere şi de sisteme de valori ce se elaboraseră în timpul epocii libertare a românilor, care erau foarte greu de gândit în timpul unui regim de opresiune. Faptul că eu am fost atras şi am scris despre scriitori destul de caracteristici pentru stilul liber al culturii române, începând cu Caragiale-tatăl şi terminând cu Caragiale-fiul, Tudor Arghezi şi alţii, scriitori cu limba foarte slobodă şi cu drept de a-şi spune opinia, făcea ca să manifest o anumită înclinaţie spre o anumită literatură.
În momentul în care a venit comunismul eram tânăr, n-aveam decât 18 ani, dar am prevăzut destul de clar nenorocirea care o să se întâmple. Eu m-am ţinut şi am rezistat numai dintr-un instinct şi dintr-o consecinţă a educaţiei mele, dar şi din faptul că îmi dădeam seama că valorile pe care le impune comunismul sunt false. Cum s-au şi dovedit. Şi cei care au servit comunismul, în marea lor majoritate, au opera falimentară, pentru că aproape nimic nu se mai poate cita din literatura apărută după 1948 şi până la mijlocul anilor ’60.”(Inerviu cu Alexandru George de Angela Baciu, 22 aprilie 2010)
80 de ani de viaţă - 40 de la Marele Alfa, „începutul”, revanşa implicită, poate nemuritoare, la „putreziciunea poeziei”. N-a fost citit cât temut, dar şi simţit ca un titan ascuns în revolta libertăţii sale luminate.
Astăzi (5 mai 2010), m-a sunat Puşi Dinulescu şi am vorbit mai mult despre Alexandru George. E un mare prozator, în primul rând. Din dâra lui Mateiu Caragiale. Un prozator adevărat, ca Ştefan Bănulescu, Fane Stoian. E mai bun decât se dă voie să fie recunoscut, ca şi în cazul lu Vasile Lovinescu, un fel de zonă crepusculară. Ar merita să fie membru al Academiei, împreună cu Mircea Ivănescu.
Atunci de ce numai Mateiu sau Galaction (Călifar) şi nu şi Steinbeck? George din Georgescu, precum Ahoe, dar şi Al-George tatăl, poet, care şi el a lucrat la Biblioteca Academiei.
Îl cunoşteam, din loja asfaltului, pe alt George (contras tot din Georgescu, pe renunţarea la nobleţea inflaţionată, şi politic, a sufixului): Ahoe, flmboaiant trubaduresc boem . În Delhi, l-am găzduit pe Al-George, indianistul, fiu de poet (publicat postum şi în Honolulu, de Ştefan Baciu), fost bibliotecar la Biblioteca Academiei, asemeni lui Alexandru George. Altfel m-a prins Marele Alfa. Autorul părea neverosinil, iar dacă va fi existat - o mască a unui alt Arghezi.
Poate că poezia devenise un alibi platonian al rebeliunii pe viaţă, în proză. L-am receptat zgudit, din zguduirea de sine a justiţiarului, aparent excentric, Alexandrul George. La vremea aceea nu-ţi dădea mâna, mai firav decât apărătorii deodată şi ai tăi, să pariezi. Se pare că singurul care a pariat pe sine, până azi, a fost însuşi mizantropicul gânditor literar şi năpraznic ţintaş în literaţii totalitari.
Ce studii argheziene se mai puteau scrie după Putrefacţia Poeziei? M-a speriat Marele Alfa.. Nu şi pe voi? Jubilasem vinovat citind în Revista Fundaţiilor ce glosa Şerban Cioculescu despre poezia religioasă a lui Arghezi. Mult încoace, chiar am fost fericit, oricum surprins, să aud la Târgu-Mureş o comunicare a lui Corneliu Moraru pe acelaşi subiect (să mă şi hazardez, aici, că, prin tunelul jungian mai repera radarul Marelui Alfa, necum al Puterfacţiei).
„Să mai ţinem seama că marxismul pe care comunismul îl adoptase (după multe controverse) drept doctrină oficială unică, era de fapt o utopie futuristă, promiţând fericirea tuturor oamenilor ca pe o consecinţă a unei revoluţii generale şi a abolirii sistemului numit de el „capitalist”. Or, cum în mod vizibil acest lucru nu survenise încă, proiecţia în viitor rămăsese şi ea o temă obligatorie a gândirii de acest tip, şi o consolare pentru toate eşecurile, niciodată numite aşa, ci doar „obstacole” întâmplătoare încă nu înlăturate sau depăşite, mici erori de regie, fapte de ignoranţă măruntă. Exclamaţia lui Lenin „Să visăm!”, de multe ori întâlnită în practica activistului porpagandist, este în contrazicere totală cu ceea ce enunţase „ştiinţa” marxistă şi se pretindea în viaţa de fiecare zi a supuşilor.
Dar cu atât mai mult e o literatură întreagă întemeiată nu pe visul compensator, ci pe năzuinţa unei cu totul alte lumi. Or, în comunism a existat acest tip de literatură, cel puţin ca un simptom îngrijorător pentru spiritul său logic, cu privire la absurditatea programului... general.
Eu fusesem atras de ea, interesat cum eram de proza de tip psihologic, prelungind marea experienţă a lui Proust sau Joice, dar şi Thomas Mann sau Ald. Huxley, numai că, la debut, pentru a-mi uşura intrarea în literatură într-un moment de accentuată liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, am improvizat aproape două volume de proze scurte cu subiecte fanteziste, mergând până la fantastic, dar şi cu o netă coloratură umoristică, ceea ce le apropia de simplul joc distractiv. Iar succesul lor mi-a dat curajul ca, după aproape două decenii, să propun publicarea unei masive antologii de proze fantastice şi insolite româneşti în care nu se cuprindeau şi cele de science-fiction. Chiar şi aşa, mi-am pus probleme tipice cuiva care se prezenta în faţa cenzurii cu o temă destul de periculoasă, totul începând cu auto-cenzura, care m-a făcut să mă întreb: cum se potrivesc textele „mele” cu ideologia promovată de Partid? Şi, trebuie să mărturisesc că n-am găsit nici un răspuns.”(Conexiuni, art.cit.) - Alexandru George.
"Tânărul Alexandru George, lucrând în catacombe, cu un cuvânt pe care el însuşi l-a folosit repetat pentru a-şi descrie situaţia în anii cei mai duri ai comunismului, pleacă de la Proust într-o căutare nu atât a timpului pierdut şi a epifaniilor memoriei involuntare, cât a proceselor prin care amintirea se împleteşte cu ficţiunea şi oamenii din perspectiva eului narator se transformă în umbre. Căutarea mai e şi a unui timp netrăit, pentru a fugi din timpul trăit: a unui timp istoric personalizat prin imaginaţie, printr-o convingătoare translaţie imaginativă a ocupaţiei ruseşti a României după Cel de al Doilea Război Mondial, aşa cum a trăit-o autorul, în episodul central al ocupaţiei nemţeşti a Bucureştiului în timpul Primului Război Mondial (...). - Matei Călinescu. Ar fi vorba despre Alexandru George - Oameni şi umbre, glasuri, tăceri (roman); postfaţă de Alexandru George, 2008, 624 p. Pagini de la 27 de ani, bine că nu de la 18, ca ale Marelui Alfa, detronat din orice precocitate de Octogenarul Tainic Alexandru George




 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971