Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu

REVENIND ÎN ŢARĂ PUBLICĂM “POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”

 

 
POEZIA
LUI
MARCEL TURCU




Poezia lui Marcel Turcu, în întregul ei*, a fost şi este calificată, de mai toţi comentatorii, drept suprarealistă – fapt justificat, până la un punct, de aparenta ei non-transparenţă (deşi a înţelege nu înseamnă neapărat, şi doar, a decoda instantaneu, a “pricepe” la nivel denotativ), de extraordinara dezinvoltură a asocierilor lexico-semantice, de neîngrădita libertate a expresiei în general (măcar la o primă abordare). Dar aplicarea acestei etichete (suprarealist) – demers hermeneutic foarte comod, de altfel, căci scuteşte de efort – nu poate satisface un cititor atent, dispus, ba chiar încântat, să intre într-un dialog prelungit, de fond, de oarecare anvergură, cu textul. Şi când spun «cititor», înţeleg chiar « cititor »,  un cititor avertizat, e drept, dar nu, în mod obligatoriu, critic de profesie, eventual şi de vocaţie. (E locul să precizez că eu nu sunt absolut deloc critic literar, încât tot ce scriu acum trebuie luat ca o simplă impresie de lectură). Iar această impresie de lectură îmi spune că, în cazul poeziei lui Marcel Turcu – poet viguros, profund, inconfundabil – , aparenţa, da, poate îndreptăţi amintita încadrare. Esenţa, însă, nu. Cel puţin din punctul meu de vedere. Fiindcă poezia lui Marcel Turcu are un « conţinut », recuperabil intelectual, receptiv la o abordare meta-fizică, nu este, pur şi simplu, dicteu automat. Aş zice, chiar, dimpotrivă. Dar această dezbatere este, oricum, marginală.

*

O lectură referenţială, imediat decodificatoare, se dovedeşte, într-adevăr, cu totul inoperantă. Textul poetic al lui Marcel Turcu nu poate fi descifrat cu o atare metodă. Şi aceasta, din pricina dispersiei voite, generalizate, din pricina ruperii logicii superficiale, curente, bătătorite, a logicii minime, ce guvernează enunţul comun (fie el liric ori prozastic). La nivelul generativ al scrierilor lui Marcel Turcu acţionează acel brainstorming de care se pomeneşte adesea, şi pe care l-am invocat şi eu cu diverse prilejuri, comentând, aşa cum m-am priceput, unele manifestări ale artei moderne (în genere). Aşadar, nu dicteul automat (comportament estetic pasiv), nu emisia necontrolată de informaţie, stăpâneşte în acest teritoriu liric, ci un brainstorming asumat (comportament estetic activ), conştient de sine, el însuşi rezultat al unei optici originale asupra existentului (asupra fiinţei).

*

Pornind din acest punct, vom constata că stratul lexical, cel morfologic, cel sintactic, cel imagistic, cel prozodic conţin şi îndreaptă spre receptor semnale, nu semne – adică tot atâtea ferestre şi uşi ce se deschid şi arată în direcţia sensului: O uşă; a doua: o fereastră deschisă simetric – / Întredeschisă – următoarea uşă – are dreptul:/ Poate să intre în asimetrie…// O uşă; a doua: fereastra deschisă simetric – / Un surâs; o uşă: a doua// Fără nume ; ruah, fără nume… (Să ne amintim că ebr. ruah, ca şi gr. pneuma, are, concomitent, semnificaţiile de « vânt » şi de « duh »).
Prin aceste ferestre şi uşi, accedem la căile ce duc (ce ne pot duce) la (mai degrabă, înspre) sens. Aceste căi sunt axele, coordonatele lumii evocate de text: Descentrat; fericit; dezaxat/ Resemnat şi retras cu smerenie/ Mult prea departe de/ Axă: ADIEREA / locul liber!...// Adierea. « De m-ai odihni, primesc şi te/ Primesc » – spune awa Ghelasie.
Trei repere se impun în citirea, în cunoaşterea (şi recunoaşterea) acestui univers,  ale acestei meta-lumi, ce nu doreşte (nici nu trebuie să dorească, de ce, mă rog, ar dori aşa ceva ?) să copieze, cu agremenetele consacrate, să reproducă, adică, în poezie, facil, ceea ce contingenţa oferă simţurilor, emoţiilor şi raţiunii adaptative spre cunoaştere.
Cel dintâi dintre aceste repere ni se pare a fi orientarea spaţială. Ea se referă, cvasi-exclusiv la verticalitate, necunoscând (neadmiţând, nefiind interesată de) alt vector în afara celui desemnat de binomul sus – jos : Scrie sus dar nu ninge:/ Jos scrie / pretutindeni / scrie/ De asemeni/ Scrie flambat ; scrie ubi sunt dar/ Nu ninge ; scrie tot mai sus:// Nu mai ninge...

Cel de al doilea reper, pe traseul urmat de explorarea acestui cronotop propus de poezia lui Marcel Turcu, constă în identificarea conţinutului. Ce anume umple acest recipient volatil, eterat, marcat cu stricteţe doar la vârf (sus) şi la bază (jos) ? Marcat cu stricteţe, dar, trebuie să insistăm, nedefinit, non-senzorial. Conţinutul acestei lumi (am anticipat, de altfel) este însăşi dispersia.  Asemenea căilor (virtuale) ce succedă semnalelor, asemenea dez-axării, des-centrării, eliberării eului de tirania contingenţei sarbede şi sterpe din unghi intelectual, imaginativ şi chiar afectiv-emoţional, aidoma verticalităţii, care, precum un stâlp nevăzut, susţine învelişul acestui recipient de azur, construieşte cadrele, eşafodajul de rezistenţă ale unei lumi sui-generis, ale unei lumi unde zburdă, libere şi pure, fiinţe fără chip, fiinţe de gând şi de spirit, dispersia, numai ea, este realitatea conţinutului. Ninsoarea, ploaia, polenul, dar şi cuvintele sunt manifestări ale dispersiei în lumea concretă, în imanenţă, sunt întrupările ei, în sensul etimologic al cuvântului :  Ninge sus/ Cavernar/ Ninge sus – // Ninge-se pe buze, murmuz./ Apoi revenirea: ninge-ar – // Ninge rivière: articulare purg – /Articulaţiile ning,/ Rivière… Se poate adauga faptul că dispersia este enigmatică, eventual şi iraţională (este asociată cu Sfinxul : Ninge iraţional, ajurat : cu pori mari de Sfinx – / Ninge: vizită în interiorul vizitei: ninge ).

Cel de al treilea reper este mişcarea. Aceasta poate fi ascensională (levitaţia, passim), pluridirecţională (vizând « departele », « exodul », « celălalt sublim ») sau – straniu ! – staţionară, dacă o putem numi aşa, adică animată de un dinamism din care lipseşte deplasarea, o mişcare pulsatorie, spasmodică – Catedrală Du-te Vino:imens discurs de arce suple – /Chip al meu des-figurat/ Arc reflex arierat – // Ne-ndreptăm către ?/ Nu! –  De reţinut, ca vibraţie de profunzime, definitorie, zborul spre marea negrăita beatitudine, pe care « suprarealistul » Marcel Turcu o evocă, memorabil, aşa : De ziua Venerei/ Ori – poate joia : sub Jove/ Într-una din zilele : din pătratul ori rombul acela seducător – / Într-una din zilele probe : Levitezi.../ Şi-ajungi departe, în celălalt sublim: ajungi singur…

*

Care sunt sensul, rostul, definiţia fiinţei, în economia acestei ontologii artistice? Vom fi (plăcut) surprinşi, dar deloc miraţi, să constatăm, mai întâi, că fiinţa, în viziunea lirică a lui Marcel Turcu, este tripartită, aşa cum ne-o dezvăluie – interesant! – şi antropologia biblică (1 Tesaloniceni 5, 23): Uitat-am paşii: i-am depus într-un tren ce-a luat-o-n sus…// Mă deplasez adesea în vechea mea urnă placentară:/ Suntem din nou împreună toţi trei – / Eu; ea şi sinele/ De curând configurat, conurbat împrejur: eram toţi!... Apoi, ea, fiinţa, este incertă, “absentă din gravitaţie”, “levitând” spre “departe”, spre (de ţinut bine minte!) “celălalt sublim” (vezi supra). În fine, pretutindeni şi întotdeauna, fiinţa este însoţită de idee: După colţ/ E ideea – / Medelnicând…// …Sunt sărac şi alb:Aproape inutil – /…/Ideea e după colţ:/ Indestructibilă; finetă – / Seducătoare…

Ţelul ultim, aşadar, ţinta existenţială (şi, decurgând de aici, chiar dacă indirect, într-o fericită subsidiaritate, programul estetic) sunt configurate în cel puţin două poeme emblematice -  Sublimul 2 şi O linişte sepia. Un prim palier are în vedere aşa-zicând metoda prin care imanenţa plată şi greoaie poate fi obligată să lase a se întrezări transcendenţa – anume: “ruperea de ritm”. Ruperea de ritm, ieşirea din monotonia percepţiei plafonate, declanşează amintitul brainstorming, care, la rându-i, cum am încercat să probăm, deschide accesul spre abisul textual. Celălalt palier, ţelul propriu-zis, spre care năzuieşte eul angajat în marea dispersie, este reprezentat de “celălalt sublim” (invocat mai sus), de “morfosculptura” divină : ...şi ce ruperi de ritm ai reuşit Dumneata/ Acolo sus, în văzduh, Domnule?!//…// Ci clare întinderi de mână: adevărate/ Heteronomii – / Domnule!...// Doamne, ce morfosculptură reuşeşti colo sus?!

*

Opresc aici analiza în sine, mult prea sumară, desigur, a poeziei lui Marcel Turcu. Adaug doar câteva încheieri de ordin teoretic, pe care parcurgerea textului poetic, precum şi transferal lui în metalimbajul interpretării le fac posibile şi chiar le impun. Notăm, pentru început, că avem a face cu un lirism ferm, viril, dominator, autoritar, câtuşi de puţin sentimentaloid, completamente nedescriptiv – în pofida unor pasaje de mare plasticitate  (Din latenţa lor, zorile, ne izbiră în faţă/ Înspăimântător de albastru – / Precum o instalaţie exotică, nouă...; sau : Ca desert.../ Cu avioane-n foi de viţă/ Ni se serveşte / Cerul !) –  , ironic, uneori (rime gratuite : ...cu/ Ast lumen-haiduc n-aş putea să mă duc mai departe de nuc…).

Vom constata, apoi, dacă aprofundăm mesajul, că autorul încearcă, deliberat sau nu, să realizeze un echilibru între revelaţia noetică (sunt citaţi filozofi, gânditori, scriitori), revelaţia pnevmatică (sunt citaţi părinţi ai Bisericii, stâlpnici) şi religia naturală (zei : Kore, Venera – vineri etc.), dominanantă fiind, totuşi, revelaţia pnevmatică: Numărul mare de descendenţi ai Bisericii:/ Ai tuturor semnelor, consemnelor/ Din mediana drenată a domului – / Din sigiliul harisim al Domnului : din/ Catenele Mari ale Crucii – ...; sau: O uşă ; a doua : fereastra deschisă simetric – / Un surâs ; o uşă : a doua// Fără nume ; ruah (subl. n., E. D.), fără nume:/ Puţin vânăt vânt (subl. n., E. D.) şi romb pe / Atât.

Se poate decela, în sfârşit, la temeiul impulsului liric, şi al conştiinţei estetice, o – vagă – confruntare a marilor arhetipuri (Masculin/ Feminin) : Poemul acesta va întrerupe prin atingere/ Deformarea scheletului/ Uman.../ Stimulându-i elanul; orientându-i creşterea/ Într-o direcţie necunoscută…//…Metisă, scrierea ; androgin, autorul..., resursele manifestărilor de suprafaţă (fenotextul) fiind situate, mereu, foarte adânc şi foarte departe, în fundamente.

*

Marcel Turcu scrie, deci, o poezie a non-imanenţei, o poezie de factură intelectuală, ce ajunge la spirit dinspre raţiune, mai degrabă decât dinspre inimă. Scrierile sale dejoacă ceea ce numeam altundeva farsa ontologică (pretenţia imanenţei de a fi realitate), o deconspiră prin luciditate, o devoalează şi o dizlocă demolându-i limbajul mălăieţ, perfid, disimulant. Dispersia este substanţa de contrast, feminină, pe ecranul căreia se impune masculinitatea aspiraţiei verticale înspre Ruah, înspre Spirit. Totodată, în planul strict al comunicării, poezia lui Marcel Turcu îl obligă pe cititor să se smulgă din rutina şi lenea limbajului, dar nu prin artificii, acrobaţii şi experimente puerile (forme de evaziune şi de neputinţă), ci printr-o revizuire dramatică de mijloace şi de perspectivă.
S-a scris, şi se scrie, puţin despre poezia lui Marcel Turcu. Nepermis de puţin. Poate n-a sosit, încă, vremea. Nu ne îndoim însă că vremea aceea va veni.


*Mă refer, explicit, la volumul Ofiţerul stărilor de spirit, Editura Mirton, Timişoara, 2008, dar am convingerea, cunoscând bine şi celelalte cărţi ale autorului, că observaţiile formulate aici vizează scrisul lui Marcel Turcu în ansamblul său : Tăcerile renului (1974), Levitaţie (1979), Voluptatea drumului (1980), Sublimarea pasiunilor (1988), Unchiul meu, aerul (1996), Contestreno (1999), La trapez general (1999), Ningeniu (2002), Alaun (2003), O problemă a jafrilor (2004), Ibis speculari (2004), Cuţit pentru lectură (2006), Ofiţerul stărilor de spirit (2008), Ofiţerul 1 al stărilor de spirit, ediţie bilingvă, română-germană (2009).



POEZIA VALENTINEI BECART SAU DESPRE «NEANTUL IDENTIFICĂRII»


Poezia doamnei Valentina Becart (Undeva, un poet, Editura on-line Semănătorul, 2010) se întemeiază pe absenţă, în sensul ontologic şi metafizic al acestui termen. Nu pe absenţa, pur şi simplu, a ceva sau a cuiva anume (ar fi prea simplu, ar fi minor), ci pe absenţa de sine – şi din sine – a fiinţei înseşi, pe incompletitudinea fără leac a făpturii umane, care, după cădere, şi-a ratat, iremediabil, şansa de a fi fericită:
 
drumul
zace împietrit în tăcere
aşteptând răbdător – pasul şovăielnic...
anotimpurile
nu-şi pierd nici ritmul
şi nici farmecul împlinirii...

doar eu
mă poticnesc din când în când
ne-înţelegând
de ce – urcuşul e atât de greu
şi nopţile atât de adânci –

nici o stâncă
nu şi-a ferit privirea
când trăsnetul a lovit-o...
numai amintirile rătăcesc
în cenuşa drumului
şi sufletul meu
fără întrebări şi fără răspunsuri
fără Dumnezeu...
numai eu.
numai eu...

Locul ei, al acestei fiinţe alungate din Eden, „ce-a cutezat mult prea sus/ spre ‘grădini’ nepermise...”, fiinţă dinaintea căreia se deschid căi fără sens şi drumuri fără ţel, este o permanentă şi echivocă “răscruce” (18, 50) – spaţiu al oportunităţilor multiple, adică, de fapt, al oportunităţii irosite:

… seminţele le-a aruncat
undeva,
la o răscruce de drumuri –
… acolo m-am născut eu…
mereu la un pas de pericol,
mereu la un pas de salvare…
dar, fără îndoială,
la o răscruce,
la o răscruce…

În ce mă priveşte, în mai multe rânduri, am îndrăznit a numi omul exact aşa: fiinţa care şi-a ratat şansa. Atunci, demult, la începutul începutului, Adam a fost aruncat în istorie şi, spre a se orienta în labirintul ei, în dedalul exterior şi lăuntric, urmaşilor săi li s-a dat, drept unic şi infailibil ghid, Legea. Nu le rămâne decât s-o asculte. De notat că autoarea are conştiinţa acestei „aruncări” („aruncat am fost în lume”), asociind-o, însă, cu beatitudinea Haosului şi cu nostalgia după “repaosul” increatului (cf. Din nou să fiu repaos, 18; vezi infra).

Aşadar, arhitema acestei poezii fiind absenţa (în înţelesul pomenit), vom asista, pe de o parte, la eflorescenţa unei suite de teme şi motive, ce decurg din această instanţă tutelară (reminiscenţa – imposibilitatea de a uita pierduta stare de graţie, nostalgia, dorul, tânjirea nedefinită şi continuă, ca o maladie nevindecabilă (32, 47, 59), deruta gnoseologică, agnosticismul ezitant, dispersia, entropia universală („frunze”, „ploaie”, „lacrimi”, „ninsoare”, „nisip”), căreia, timid, pare a i se opune, când şi când, „cuvântul”, ca singură, poate, forţă antientropică („Din jocul vieţii/ mă voi desprinde/ cuvânt împlinit furişat în liniştea secundei”), „labirintul singurătăţii” (35), întâlnirea, repetată, cu „abisul”, cu „adâncul”  şi, drept corolar, cu „neantul”, termen dominant etc.), iar pe de alta, la o manieră compoziţional-stilistică armonios şi necesar pliată pe un asemenea mesaj: textul meandric, vag rimat (rima cade, deseori, acolo unde cade şi accentul semantic), fluctuaţia ritmului, potrivit cu denivelările simţământului (întotdeauna disforic), construcţia liberă de constrângeri, specifică lamentoului, elegiei, cu delimitarea secvenţelor – fapt original – nu atât prin titluri, cum se obişnuieşte, ci prin procedeul, foarte interesant, şi, în cazul dat, foarte productiv, al repetării versului final (repetare ce prelungeşte nedefinit ecoul şi marchează resemnarea, împăcarea, acceptarea deciziei divine):

… nu plânge…
fiu al depărtărilor!
mă vei găsi – pe un ţărm pustiu –
flacără stinsă
şi tu … îndurerat
mult prea târziu
mult prea târziu…

Acestea mi se par a fi, în linii mari, temelia şi structura de rezistenţă ale textului. Tensiunea şi dinamica lui sunt determinate de drama pe care o trăieşte eul contemplativ şi meditativ, la cel de al doilea palier gnoseologic – acel palier guvernat de intuiţie, străjuit de teroarea neantului şi însoţit de angoasă. Dacă, sub raport tematic, sâmburele acestei poezii este absenţa de sine a fiinţei, sub raportul spectacolului liric avem a face cu lupta dintre trup (soma) şi suflet (psihe) – nu cu cea dintre carne (sarks) şi duh (pneuma), de care vorbeşte magistral Apostolul Pavel. Otrăvit de efluviile angoasei, crezându-se pe marginea neantului, sufletul (sediul afectelor) este sfâşiat permanent de incertitudini, de tristeţi imposibil de numit, de dor, ba chiar de o nedisimulată thanatofilie:
 
De ce m-ai smuls
din Haos
- vitregindu-mă -
de splendoarea „nefăcutului"
şi m-ai redat „vederii"
modelându-mă...
cu mii de ochi
privindu-mă
adulmecându-mă...

gândindu-mă
că aruncat am fost
în lume
să port povara
- născutului fără vină -
cu mii de ochi
rugător ... te caut
şi te implor – Stăpâne
ascunde-mă - de mine -
ascunde-mă...

… sunt pradă vrerii tale
îndură-te -
şi redă-mă
liniştii din Haos...
din nou
să fiu - repaos -
repaos...

Uneori, rareori, de fapt, imanenţa, trupul (contactul nemijlocit cu ambianţa) pare a prelua iniţiativa, propunând aparenţa drept esenţă şi ceea ce este trecător – veşnicie:

Nu vă lăsaţi înşelaţi
de dogme
ce vă promit o „lume viitoare”…

chiar dacă adevărul doare

numai aici, pe Pământ
veţi fi aproape de Soare
de bucuria dimineţilor
când
din adâncul nopţilor de veghe
răsare ca o minune
tânără, viguroasă,
albă floare
ziua neumblată
păşind agale…

Slăviţi Pământul
ca pe-o sfântă… scăldătoare
cu nobil parfum de sărbătoare…

Dar această farsa ontologică nu poate înşela eul, fiinţa. Sufletul reintră în chinul lui, în iadul lui, în purgatoriul lui, urmându-şi, prin „labirintul singurătăţii” (35), calea spre „ţărmul promis” (59), în care crede şi nu crede:

Şi iată-l
vâslind spre miazănoapte…
cu greu
scăpând de pânda adâncului
şi cu ochi dureros… cătând în depărtare
ţărmul promis -
şi lumina adevărului
ce l-a osândit
la zadarnica trudă a „întoarcerii” -
în care
ca un biet muritor
a crezut…

O singură dată (din câte mi-am dat seama), fiinţa întrezăreşte cel de al treilea palier gnoseologic, cel al revelaţiei, unde sălăşluieşte iluminarea (şi, eventual, extazul). Dar străfulgerarea, intensă şi impresionantă, este de scurtă durată:  

Din retina timpului
mă voi smulge
 punct luminos
liber să fiu -
în singurătatea tăcerii divine
tăcerii divine…

Elanul este ameninţat permanent de cădere, după cum prăbuşirea este mereu atenuată de năzuinţa spre zbor. Spaţiul poeziei Valentinei Becart este, deci, intervalul dintre neant şi paradis, iar substanţa ei umană – intervalul dintre intuiţie şi revelaţie. Starea lăuntrică dominanată rămâne angoasa (sau, mai curând, efectele ei) – angoasa latentă, nezgomotoasă, dar tenace, care împinge sufletul într-o sinceră şi adâncă melancolie, într-o disperare liniştită, decentă. Totul alunecă spre ceea ce autoarea numeşte “neantul identificării” (altfel spus, spre neantul, spre vidul, spre eşecul căutării de sine). “Neantul identificării” (48) este una din definiţiile privilegiate ale acestui lirism, poate cea mai adecvată dintre toate câte i s-ar putea căuta şi, eventual, găsi:
 
Zideşte-mă
în adâncul Creaţiei Tale
să-ţi fiu eu -  muză şi flacără albastră –
ce-ţi vor sta de veghe
ca o blândă alinare
în nopţile de căutare
prin neantul identificării
cu fragilitatea gândului întrupat,
întrupat…

Valoarea unui text literar (a unei creaţii artistice în genere)  stă, după opinia mea, în cantitatea de fiinţă pe care acea creaţie o conţine în structurile ei generative şi pe care, concomitent, este capabilă să o transfere convingător în structurile sale discursive, în procesul şi actul concret al comunicării. Poezia de factură exitenţialistă a Valentinei Becart, vorbind, cu insistenţă, obsesiv, despre destinul incomprehensibil al acestei fapturi, ea însăşi, uneori, de neînţeles, care este omul, nu poate fi abordată decât din perspectiva analitică şi axiologică pe care o impune meditaţia (rezolvată estetic) asupra fiinţei. Substanţa, generoasă în sine şi deplin asumată de autoare, îşi găseşte, cu talent, cu pricepere, cu naturaleţe, expresia pe care cititorul – fie el ingenuu sau avertizat – o aşteaptă şi o acceptă.

                                                                                                                                                  Eugen DORCESCU

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971