Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu

SI TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAS

 

 CARTEA CU MESAJE


„Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă” de Iosif Ţon – Un apel la recâştigarea identităţii naţionale

 „Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”, volumul semnat de Iosif Ţon, adună o serie de apeluri calde, pline de sensibilitate umană şi compasiune, rostite la aceste posturi de radio în perioada de maximă glorie a comunismului, de însuşi autorul cărţii.

Trimiţându-ne adevărate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC şi Europa Liberă, Iosif Ţon a contribuit într-un mod hotărât la căderea de mai târziu a comunismului, pregătindu-ne pentru timpul de libertate ce  a urmat. Mărturia acelor vremuri nu trebuie să piară şi nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decât să consemnăm cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”.

Mesaje din lumea liberă

Însă cine îşi mai aduce aminte în clipa de faţă, de acele vremuri când mulţi dintre noi stăteam în faţa aparatului de radio, ascultând cu teamă şi plini de curiozitate, postul de radio „Europa liberă”? Era ca şi cum preţ de câteva ore am fi evadat din România, dintr-un loc devenit un lagăr de prizonieri în mâna comuniştilor. Sau cine îşi mai aminteşte de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, în limba română? Ascultând emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia să gândim că există un „dincolo” de realitatea cenuşie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat în amintiri pline de farmec, dar şi de nostalgie, amintiri din vremuri când puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea liberă, în genul lui Max Bănuş, Dumitru Stănişoară, Nestor Rateş, Neculai Constantin Munteanu, precum şi Iosif Ţon.

Românii – o naţiune cu principii

Prin mesajele sale, Iosif Ţon a dorit ca românii să nu dea uitării calităţile deosebite care îi distingeau ca naţiune şi popor, înainte de venirea comuniştilor, exprimate prin „bunătate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate şi adevăr.” Emisiunile radiofonice realizate de către Iosif Ţon au avut ca scop să remodeleze gândirea ascultătorilor din România, în vederea dezvoltării acelor trăsături de caracter care au fost reprimate în mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevăr, curajul şi bunătatea, alături de acceptarea de sine, recunoştinţa şi loialitatea, precum şi atenţia acordată problemelor altora, omenia şi mărinimia au fost amplu ilustrate în apelurile transmise către ţară. Era ca şi cum seminţele adevărului ar fi fost aruncate cu speranţă în ogorul românesc, cu credinţa că ele vor rodi, în cele din urmă.

„România are nevoie de vizionari şi de eroi”

„În jurul celui ce cădea în dizgraţia partidului şi a securităţii se făcea un gol imens. Toţi cei ce i se arătaseră a-i fi prieteni căutau să-l evite, nici măcar nu-i mai zâmbeau, pentru a nu fi văzuţi fraternizând cu un duşman de clasă. Atunci s-a ucis în mulţi români floarea aleasă a credincioşiei faţă de un frate, faţă de un prieten. Loialitatea până la capăt şi mai ales, când prietenul sau cei dragi ai lui sunt în necaz şi au nevoie de ajutorul tău, iată o trăsătură de caracter pe care ar trebui să o recultivăm, să o reintroducem în structura alcătuirii noastre lăuntrice.”

În consecinţă, era necesară refacerea naţiunii, a societăţii româneşti, care să fie astfel, eliberată de comunism, de teroare şi de cultul personalităţii. Numai aşa, oamenii puteau să îşi învingă frica de a fi ei înşişi şi să renunţe la măştile impuse de sistem.  „România are nevoie de vizionari şi de eroi... În felul acesta, naţiunea română va reînvia, va renaşte, se va reface şi va intra într-o epocă de lumină şi de bogăţie spirituală...”

„Adevărata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost într-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Liberă, oferindu-ne ocazia să înţelegem că ne putem elibera de frică, un slujitor credincios al sistemului totalitar.  „Adevărata libertate este o libertate lăuntrică, o libertate a spiritului. Această libertate este condiţionată de Adevăr. Spiritul nu poate fi liber dacă este dominat de minciună. Spiritul este eliberat numai prin Adevăr. Deschide-ţi spiritul faţă de Adevăr. Lumina Adevărului va arunca din tine întunericul minciunii şi dintr-o dată, vei fi liber. Primeşte lumina Adevărului, căci primeşti libertatea şi din clipa când primeşti Adevărul, încrede-te în el şi mergi înainte descătuşat şi liber.”

Apeluri patriotice

În mod deosebit, Iosif Ţon a făcut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentări aniversare la trei sute de ani de la tipărirea Bibliei în limba română. Pe măsură ce comunismul se apropia de sfârşit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbările ce aveau loc în răsăritul Europei. Putem spune că mesajele pe care Iosif Ţon le-a citit la postul de radio Europa Liberă, au avut ca scop renaşterea spirituală a neamului românesc.

La 20 de ani de la Revoluţie şi de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ţon la Radio Europa Liberă, consemnat în acest volum, ne putem pune pe drept, întrebarea dacă am reuşit sau nu să ne eliberăm de acel sistem totalitar, nemilos şi aducător de rău. Însă indiferent de situaţie, aceste mesaje rămân de actualitate.
 




SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI



„În mine, universul reflectat”
Vavila Popovici
 
Născută pe 24 ianuarie 1935 la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici şi-a descoperit pasiunea pentru scris încă din adolescenţă, când compunea versuri şi citea mult. Ca elevă a liceului teoretic de fete «Unirea» din Tg. Mureş, aceasta urmează în paralel cu şcoala, cursurile Conservatorului (Şcoala Populară de Artă) secţiile pian şi balet. Iată de ce, la acea vreme, viitoarea scriitoare visează să îmbrăţişeze o carieră artistică, însă acest lucru nu este posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o pe Vavila Popovici să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte pe aceasta în 1952, în Iaşiul lui Eminescu, pentru a susţine examenul de admitere la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială. Studentă fiind, destinul i-l scoate în cale scriitoarei, pe viitorul soţ. Cei doi se logodesc când Vavila Popovici are doar 20 de ani, iar un an mai târziu, se unesc în legământul căsătoriei. Mariajul lor durează 31 de ani, până în 1987, când soţul Vavilei Popovici trece în nefiinţă.

Trecutul şi prezentul

După obţinerea licenţei, Vavila Popovici se angajează mai întâi în învăţământ, ca profesor de matematică şi fizică, iar apoi ca inginer, pentru început la Combinatul Chimic Borzeşti, în cadrul unui laborator, ca inginer documentarist, inginer tehnolog. Transferată în interes de serviciu la Combinatul Petrochimic din Piteşti, Vavila Popovici este inginer principal serviciul tehnic, şef birou tehnic-export, până la pensionarea pe caz de boală. După pensionare, aceasta lucrează la domiciliu, ca traducător, efectuând traduceri şi revizii tehnice din limbile rusă şi franceză.

Vorbind despre trecut, autoarea mărturiseşte că deşi ca ingineră muncea adesea peste program, ceea ce era destul de obositor, faptul că îşi făcea profesia din pasiune a ajutat-o să depăşească orice obstacol. Simţul datoriei şi dragostea pentru cariera aleasă, dar şi dedicaţia faţă de familie au avut în cazul său prioritate în faţa scrisului. Ea mai adaugă că şi-a iubit soţul şi la fel de mult îşi iubeşte cele doua fiice (prima venită pe lume când autoarea avea 22 de ani), pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte. De asemenea, un loc aparte în inima ei îl ocupă şi nepoata, pe care scriitoarea a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. În prezent, Vavila Popovici locuieşte în Statele Unite ale Americii şi este colaborator la diferite publicaţii.

În ţară, Vavila Popovici a făcut parte din colectivul redacţional al revistei «Coloana Infinitului» din Timişoara, «Dor de Dor» din Călăraşi. Actualmente, Vavila Popovici este colaboratoare a ziarului «Argeşul», la pagina de cultură «Săgetătorul», din Piteşti. Autoarea este de asemenea, deţinătoarea Premiului pentru literatură al revistei „Argeş”, mai 2004 şi al Premiului I „Femeia in cultura”, obţinut la concursul „Femina 2008” ediția a X-a , jubiliară (județul Argeș).
 
„Poezia a fost şi rămâne refugiul meu sufletesc!”

Despre Vavila Popovici, autoare a numeroase volume de versuri şi de proză, precum „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă” – Simion Bărbulescu afirma că este „o personalitate distinctă a liricii contemporane”, urmărind în cărţile sale „îmbinarea armonioasă dintre sacru şi profan, într-o sinteză care o singularizează în contextul contemporaneităţii...” De altfel, referindu-se la creaţia sa, scriitoarea însăşi afirmă că poezia îi este un prieten nedespartit! „Împreuna cu ea”, spune Vavila Popovici, „m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu.”

Vavila Popovici a ştiut să îşi clădească din poezia pe care a creat-o un adevărat adăpost   în vremuri când nedreptatea era ridicată la rang de virtute. Aşa se face că deşi în 1988, scriitoarea obţine premiul Editurii Eminescu, nu i se dă dreptul să îşi publice propriul volum de versuri. Motivul? Ca să facă economie de hârtie, Elena Ceauşescu hotărâse să se editeze un volum colectiv, „13 poeţi”, în care Vavila Popovici era unul dintre aceştia. Vorbind despre acele timpuri, când banul, relaţiile şi compromisurile de tot felul erau la putere, Vavila Popovici spune că „nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteam mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuiţă, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat.”

Filosofia dintr-o poezie

„Daca iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia”, afirma Constantin Noica. Şi aşa s-a întâmplat şi în cazul Vavilei Popovici. Metafizica născută din uimirea în faţa rânduirii acestei lumi a însemnat pentru ea un moment când şi-a ordonat răspunsurile la întrebările pe care le-a plămădit văzând şi simţind intens durerea, dar şi acumulând tot mai multe cunoştinţe. Mirarea ei s-a concretizat într-o filosofie asupra vieţii, pe care Vavila Popovici a ales să o împărtăşească, din preaplinul inimii, cu semenii săi, prin una din formele artei. Şi astfel, s-a născut această profundă şi superbă definiţie a poeziei, dintr-unul din poemele sale: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou al lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Interferenţa artelor nu este o întâmplare şi nicio alternativă în creaţia Vavilei Popovici, ci o constantă.

„Anotimp interior”

Om cu credinţă în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cu ataşament faţă de dreptate, adevăr,  iubire şi libertate, Vavila Popovici consideră că „în tot ce facem şi gândim trebuie să-L avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească”.

Iubirea aceasta înseamnă la Vavila Popovici şi legătura cu strămoşii. Romanele „Cartea mamei”, „Ultima piruetă”, „Albumul cu fotografii” sunt tot atâtea ocazii în care autoarea  îşi recunoaşte nevoia de destăinuire, de sinceritate, setea de comunicare, tocmai din dorinţa de a reînvia o lume în care încrederea în forţele binelui, curajul, compasiunea şi sacrificiul de sine erau valori ce caracterizau o întreagă societate. Despre toate acestea, Vavila Popovici a scris cu inspiraţie, cu putere, cu gust, cu un condei menit să dăinuiască în eternitate. Şi aceasta pentru că Vavila Popovici consimte spuselor lui Gabriel Garcia Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima.” Aşa se face că autoarea şi-a făurit şi ne-a dăruit un minunat şi unic „Anotimp interior”, dăltuit cu migală: „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam.”
 
Pentru viitor!

Fie ca Dumnezeu să îi umple în continuare sufletul doamnei Vavila Popovici, cu atât de multă iubire, încât cărţile sale să fie alese de tot mai mulţi cititori. Iar volumele pe care nu le-a scris încă, îi dorim Vavilei Popovici să le aştearnă pe hârtie cu aceeaşi dăruire şi belşug de har.


„VIAŢA PE FUGĂ” SAU EXPERIENŢA AMERICANĂ ÎN VIZIUNEA MIRELEI ROZNOVEANU


Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste.  

Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură comparată 2008

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I - 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

Mirela Roznoveanu – o scriitoare româncă în Statele Unite

Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, Mirela Roznoveanu îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. Din ianuarie 1991, scriitoarea se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, Mirela Roznoveanu este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.

„Viaţa pe fugă”, romanul acestui sfârşit de mileniu

„Fuga prin viaţă sau „Viaţa pe fugă” este unul din cele mai insolite şi mai expresive romane din întregul spectru epic românesc contemporan. Marile evenimente ale acestui roman sunt cu precădere sufleteşti, filozofice, existenţiale. „Viaţa pe fugă” este romanul acestui sfârşit de mileniu”, spune Ion Ţugui.

La fel ca şi în “Platonia”, Mirela Roznoveanu se dovedeşte a fi şi în “Viaţa pe fugă”, un subtil analist al sufletului feminin, evocând încă o dată cu talentu-i caracteristic, viaţa, frământările, dorinţele, preocupările unei femei.


“Doamne, ce este viaţa?”

“Doamne, ce este viaţa?”, se pune la un moment dat, întrebarea, în cartea Mirelei Roznoveanu, „Viaţa pe fugă”. Sau altfel spus, parafrazând titlul volumului, ce fel de viaţă mai poate fi cea trăită pe fugă? Poate tocmai de aceea nu este întâmplător faptul că romanul începe în ajunul zilei de 4 Iulie, în preziua marii sărbători naţionale a Americii. Odihna caracteristică unei importante sărbători ar trebui să devină pentru Angela, personajul principal al cărţii - o emigrantă româncă ajunsă în Lumea Nouă - un mod de existenţă, nu neapărat fizică, dar mai ales, interioară.

De altfel, autoarea nu alege întâmplător ca moment de debut al cărţii, ajunul lui 4 Iulie, ziua de naştere a unei naţiuni. Eroina însăşi are nevoie să se nască încă o dată, din propria-i cenuşă, pe pământ american. Iată de ce, doar atunci când va fi capabilă să înţeleagă că a ales să aibă un alt cămin, departe de ţara natală, în clipa când va reuşi să se lase cu adevărat adoptată de această nouă patrie, Angela va ajunge să se accepte pe ea însăşi şi să renunţe la un stil de viaţă marcat de ideea că orice ar face, continuă să rămână un exilat, o fiinţă ce îşi trăieşte viaţa pe fugă.  

“Era din nou vorba de ţara ei”

Angela, personajul spre care este îndreptat interesul autoarei, este “o femeie încă tânără şi atrăgătoare, căreia i-ai fi putut da orice vârstă, între treizeci şi treizeci şi opt de ani”. Ea reprezintă prototipul femeii moderne, active, în stare să judece lucid. Deşi atrasă de societatea americană eclatantă, eroina nu renunţă să trăiască după un cod interior în care amintirile joacă un rol important. “Apoi, inima zvâcni din nou, ca biciuită. Desigur, era din nou vorba de ţara ei şi de anul 1990. Trecuseră de atunci aproape doi ani...” Aceste amintiri revin asemenea unor flash-uri pe tot parcursul cărţii, evocând un moment de cotitură în existenţa personajului, o ruptură în legătura ancestrală, dintotdeauna, dintre ea şi lumea de acasă. Deşi este o femeie energică şi curajoasă, Angela încă mai are nevoie de un univers al ei, în care se retrage pentru a evada din realitatea cotidiană şi a uita de decepţiile şi greutăţile vieţii de emigrant.

“Acest an şi jumătate de America”

Ajunsă în America, Angela se schimbă psihologic, comportamental şi vestimentar. “Trupul i se schimbase şi el în acest an şi jumătate de America, căuta parcă să se adapteze unei noi caracteristici antropologice. Chiar şi trăsăturile i se subţiaseră, ochii şi părul îşi schimbaseră culoarea, glasul se modificase, cuvintele porneau de undeva, din cerul gurii, pe note mult mai înalte şi mai melodioase.”

Cu toate acestea, eroina nu reuşeşte să treacă pragul despărţitor al celor două medii sociale – cel din care provine şi cel în care o condusese destinul şi unde acum, încearcă să îşi găsească un loc sub soare. În “jurnalul de care nu se despărţea niciodată”, ea notează: “N-am dormit întreaga noapte din cauza tensiunii nervoase şi a luxului deşănţat din camera în care stau. Carpetele, draperiile, cearceafurile, păturile, până şi foile de hârtie cu antetul hotelului mă umilesc. Sunt o săracă, venind dintr-o lume barbară, a lipsurilor şi războaielor fratricide.”

“Nu eşti decât o sclavă”

Noua condiţie socială în care se află Angela stă sub semnul “traumei desprinderii de loc şi de fire, personajul feminin al autoarei devenind el însuşi o coagulare densă de stări şi convulsii”, afirmă Ion Ţugui. Eroina este copleşită de lumea în care trăieşte şi din acest motiv alege varianta de a se refugia într-o realitate paralelă, secundă, din trecut, despărţind astfel aparenţa de esenţă. Sosită în America în căutarea libertăţii, Angela realizează că a nimerit în mijlocul unei societăţi individualiste, în care nu mai este loc şi pentru dramele personale. Mai mult, definiţia libertăţii, aşa cum o înţeleg cei de aici, vine să îi confirme că aparent, ea pornise în căutarea unei himere, atunci când îşi părăsise ţara pentru Lumea Nouă. “Libertatea înseamnă bani şi putere. Nu te lăsa îmbătată de vorbe, nu eşti decât o sclavă.

Deşi Angela vede tărâmul tuturor posibilităţilor  ca pe un pământ al făgăduinţei, port al unei îndelungi călătorii, realitatea căreia trebuie să îi facă faţă, pe măsură ce se desfăşoară, evidenţiază că aici totul funcţionează conform unui mecanism cu anumite legi şi principii, diferite de ceea ce îşi imaginase înainte să plece din România. Iată de ce, schimbările de comportament ale eroinei se încadrează perfect în tiparul situaţiei prin care aceasta trece în prezent. “Fusese considerată o curajoasă, dar în America  descoperea că nu ştie să spună adevărul, din laşitate. “Ţi-e frică să nu te dea afară”, a râs Leslie batjocoritor. “Munceşti mult pentru puţin.””

America, un simbol

Romanul Mirelei Roznoveanu, “Viaţa pe fugă”, este elaborat, dinamic ca stil, dramatic. Staticul rezultă din singurătatea destinului pe care autoarea îl prezintă. În carte se detaşează sondarea morală, puterea de discernământ şi luciditatea analitică a scriitoarei. Personajele sunt realizate prin trasături repezi şi incizii. Aparent, personajul principal al volumului Mirelei Roznoveanu este o femeie, Angela. Simbolic însă, adevăratul personaj principal din  “Viaţa pe fugă” este o întreagă lume devenită fiinţă, o societate, o Cetate numită Lumea Nouă, cu obiceiurile, regulile şi prejudecăţile ei. Arta Mirelei Roznoveanu constă tocmai în ştiinţa portretizării structurii acestei Lumi Noi, căreia îi inventariază atent, toate unghiurile.


                                                                                                                                                Octavian CURPAŞ
                                                                                                                                              Phoenix, Arizona

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971