Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu

Actualitatea culturală, literară, editorială

Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE

 

 
SOLO JUSTER,
 UN POET AUTENTIC ŞI CEREBRAL

 

 

Recent, am primit, din Israel, de la poetul şi omul de cultură Solo Juster, una dintre cele mai reprezentative figuri ai elitei literare de limbă română din ţara respectivă, o plachetă de versuri intitulată „Laud[ ploii. Poeme”, apărută la editura Autorului REHOVOT în 2010.

Placheta conţine 23 de texte, extrem de diferite ca formulă poetică, trecând de la poemul propriu-zis la catren sau haiku, cu o dezinvoltură ce scoate în evidenţă deplina stăpânire a mijloacelor estetice şi poetice de care este capabil autorul.

Solo Juster, relativ puţin cunoscut în mediile literare din ‚ara noastr[, deoarece e plecat din România de o jumătate de secol, este, după cum am spus, o personalitate extrem de complexă şi autentică a elitei culturale de limba română din Israel. Din 1966 s-a remarcat şi în domeniul presei literare, prin publicaţia – din păcate efemeră – „Lumea magazin”, cu o existenţă de doar 18 săptămâni. Dar, de un sfert de secol, coordonează şi asigură funcţionarea, împreună cu distinsa sa soţie, Mariana Juster, a cenaclului literar de limbă română PUNCT şi a bianualului cu acelaşi nume, care funcţionează şi în prezent.

La realizarea unor numere memorabile ale acestei prestigioase publicaţii de cultură şi literatură română, şi-au adus contribuţia toţi scriitorii evrei de limbă română importanţi ai momentului, trăitori fie în Israel, fie peste hotare – în ţări cum ar fi Canada, Belgia, S.U.A., România etc.

Ca om, nonagenarul Solo Juster are o biografie care impune respect şi care ne demonstrează că a înfruntat, cu demnitate şi mult curaj, efectele deciziei demne şi temerare, luată în anul 1957, deşi i se anunţa o carieră extrem de profitabilă în ţară, la calitatea de membru de partid. În 1960 reuşeşte să ajungă în Israel, împreună cu soţia şi fiica sa, unde, o vreme, lipsurile şi neajunsurile din România continuă fără, însă, a-l descuraja vreodată. Solo Juster este, până în prezent, autor a 12 plachete de versuri (13 cu cea de faţă), care l-au impus în atenţia cititorilor şi criticii de specialitate, atât din Israel, cât şi de peste hotare, aducându-i, implicit, o binemeritată recunoaştere internaţională. Este ştiut faptul că, în 1999, domnia sa primea premiul internaţional acordat în cadrul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca, iar în 2005, prestigiosul premiu literar ARTZI, conferit la Tel Aviv.

Ca şi în majoritatea poemelor din plachetele anterioare, temele predilecte ale poetului rămân cele legate de cuvânt, de misterele existenţei, de viaţă şi iubire, de familie, dar şi de greu definitul univers de dincolo. Poetul face, încă o dată, dovada, prin această nouă plachetă, a sensibilităţii şi lirismului, completând şi îmbogăţind spaţiul său liric în care gravitatea şi ironia benignă sunt adeseori prezente în aclaşi text poetic.

Ca marea majoritate a creatorilor, are totuşi câteva ţinte lirice pe care nu doreşte să le rateze, dar are, în acelaşi timp, şi nedumeriri existenţiale care conferă textelor sale poetice o sporită aură de interes pentru cititori.

Ceea ce mi se pare un gest de o nobleţe aparte este faptul că, în cuprinsul acestei noi plachete, se numără şi un haiku dedicat memoriei lui Alexandru Mirodan, cel de curând plecat în lumea de dincolo, dar care marchează un moment însemnat în istoria şi cultura israelienă de limbă română.

Ceea ce te impresionează în urma lecturii acestei plachete este sentimentul tinereţii spirituale a poetului nonagenar Solo Juster, ca şi pofta sa ludică şi de viaţă. Fiecare dintre cele 23 de texte, într-o splendidă limbă română, sunt tot atâtea mesaje impresionante ale lui Solo Juster de iubire faţă de limba ţării în care s-a născut şi s-a format ca om şi admirabil creator.

 

 

 
UN HIDALGO CLUJEAN ÎN PRESA

NORD-AMERICANĂ

 

            Ne-a parvenit de curând numărul 100 al publicaţiei "Gândacul de Colorado", ziarul românilor de pretutindeni, avându-l ca director pe Lucian Oprea. Ziarul a fost fondat de acest temerar clujean în anul 2001 după ce el a reuşit să ajungă în S.U.A. şi să se stabilească la Colorado. Plecase din Cluj-Napoca, unde - după absolvirea facultăţii - a lucrat în mai multe redacţii în calitate de tehnoredactor. În această calitate, l-am întâlnit şi-am colaborat o perioadă în vremea în care coordonam departamentul Mass-media - Relaţii internaţionale şi deţineam funcţia de redactor şef al publicaţiilor Primăriei municipiului Cluj-Napoca.

            După angajarea mea în cadrul primăriei, m-am ocupat în mod deosebit de publicaţia săptămânală cu nume banal şi neatractiv, "Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca", publicaţie cu aspect şi conţinut neatractiv, cu un colectiv de colaboratori din care nu lipseau o serie de veleitari ai scrisului, dar şi personaje care nu aveau absolut nimic de comunicat, dar care se încăpăţânau să agreseze cu textele lor diverse redacţii postdecembriste.

            Săptămânalul cu pricina avea şi un aspect neatractiv, abundând ilustraţiile păşunist-patriotarde sau total neadecvate. Deşi graţie interesului arătat de edilul clujean al momentului şi, mai ales, al fondurilor alocate (fiind printre puţinele publicaţii ale momentului, care reuşea într-o formă sau alta, să-şi plătească destul de substanţial colaboratorii publicaţiei) nu reuşea să se impună şi datorită unei redacţii profesioniste fără experienţa şi cultura necesare realizării unei publicaţii care să îmbine în mod fericit informaţiile de ordin administrativ cu altele din alte sfere, reuşind să atragă atenţia publicului cititor.

De vină, în această chestiune erau şi tehnoredactorii cu care se lucrase şi care dovedeau, pe lângă o vădită lipsă de profesionalism, neatenţie şi dezinteres numeroase numere apărând cu inadmisibil de multe greşeli dar şi cu ilustraţii păşuniste excesiv patriotarde şi, în general, neinspirate. Redacţia era bombardată zilnic cu materiale kilometrice, nu o dată abundând în formule agramate sau comunicând banalităţi sau nimicuri, care nu interesau pe nimeni. La un moment dat, în urma mai multor tehnoredactări făcute în acel moment, după plecarea acestuia, i-am propus să se angajeze lui Lucian Oprea.

Cu aspect de tânăr rebel, cu plete, atitudine şi comportament aproape de boem, poate că unii dintre colaboratori au fost la început neîncrezători în ceea ce priveşte selecţia pe care o făcusem. am observat, chiar la început, o anumită atitudine reţinută în relaţiile directe cu mine, urmând să aflu ceva mai târziu că ea se datorase numeroasele atacuri de care beneficiam aproape zilnic în presa acelor ani. Am constatat însă, chiar de la primele numere ale ziarului că, spre deosebire de ceilalţi colaboratori, Lucian Oprea era cu adevărat un profesionist, că mânca meseria pe pâine şi era foarte pasionat de munca pe care o făcea. Într-un timp relativ scurt, am reuşit împreună să schimbăm faţa ziarului şi, în pofida nenumăratelor lor reclamaţii şi reacţii adverse care au urmat, şi conţinutul acestuia.

Veleitarii despre care vorbeam, obişnuiţi să fie publicat număr de număr, indiferent de tema abordată sau de calitate scriiturii, s-au grăbit să ne reclame edilului din acel moment pentru că nu mai apăreau cu uşurinţa cu care acel lucru se întâmplase până în acel moment. În spiritul respectării adevărului trebuie să precizez că, deşi era bombardat zilnic de telefoane şi reclamaţii din partea celor amintiţi mai sus, edilul municipiului nu a intervenit în sensul aşteptat de aceea şi nici nu m-a impus o anumită politică redacţională, lăsându-ne libertatea deplină în selecţia textelor şi colaboratorilor. Desigur că reclamaţiile nu au încetat, ele îndreptându-se şi spre membrii Consiliului Local aflaţi pe atunci într-un continuu conflict cu primarul municipiului. Chiar dacă pe moment reclamangii de profesie n-au avut succes, mai târziu, unii dintre consilierii locali s-au folosit de astfel de reclamaţii în ideea suprimării definitive atât a acestei publicaţii, cât şi a revistei "Cetatea culturală".

Împreună cu Lucian Oprea am reuşit să facem dintr-o publicaţie ternă, moartă şi fără pic de interes o publicaţie de interes o publicaţie vie, implicată şi combativă, care - în relativ scurt timp - a început să reţină atenţia atât a publicului, cât şi a numeroase personalităţi din mediile culturale şi academice, dar şi a unor importanţi scriitori din spaţiul transilvan. Am reuşit astfel să atragem în paginile Curierului semnături prestigioase, inclusiv ai unor membrii ai Academiei Române sau a unor scriitori valoroşi precum: Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Vasile Rebreanu, Miron Scorobete etc.

La sporirea gradului de interes faţă de publicaţie, a contribuit, în mare măsură, tehnoredactările inspirate datorate lui Lucian Oprea dar şi unei ilustrări profesioniste asigurate de plasticianul Ovidiu Petca.

În relativ scurtă vreme, o serie de intelectuali de marcă ai Clujului, veneau direct la redacţie pentru a-şi procura ziarul dar şi spre a ne lăsa texte valoroase pentru viitoarele numere. În acest context, am decis la un moment dat, ca fiecare al patrulea număr al ziarului să fie un supliment literar, care a premers apariţia revistei "Cetatea culturală". În foarte scurtă vreme, în Curier şi în Supliment, au publicat, şi chiar debutat, o serie de scriitori şi poeţi din municipiu şi din ţară şi-au apărut texte sub semnături extrem de prestigioase, într-o extrem de profesionistă tehnoredactare. După o colaborare de mai multă vreme, pe care am extins-o şi cu publicaţia unor lucrări de sinteze sau chiar albume de artă fotografică, reticenţa iniţială manifestată de Lucian Oprea a dispărut treptat, el ajungând chiar să declare că-i pare rău că se luase după atacurile şi acuzaţiile formulate la adresa mea.

Bănuiam, atunci când făcea eforturi de a pleca în S.U.A., că nu va mai reveni în ţară, lucru care s-a şi întâmplat de altfel. Nu bănuiam, însă, niciodată că, în scurtă vreme, acolo departe de ţară, Lucian Oprea, sfidând numeroasele greutăţi cu care urma să se confrunte, va pune bazele unei publicaţii extrem de interesante, care - graţie unor abilităţi pe care recunosc că nu i le-am bănuit niciodată - a reuşit să ajungă la numărul 100.

Mult mai important decât această chestiune oarecum statistică, mi se pare că este performanţa de invidiat de a fi câştigat, cu fiecare nou număr, interesul tot mai mare din partea românilor de pretutindeni şi de a fi atras mereu noi şi noi colaboratori, extrem de prestigioşi atât din diaspora, cât şi din ţară, care prin textele lor asigură cititorilor atât o informaţie diversă, cât şi un nivel cultural notabil, care conferă publicaţiei un loc cu totul aparte în rândul publicaţiilor în limba română de peste hotare.

Ne bucură reuşitele publicistice ale lui Lucian Oprea şi-i transmitem confratern şi sincerele noastre felicitări, precum şi noi şi substanţiale reuşite în viitor.

 

 

 

Agresivitatea cu iz hungarist

 

În ultimii ani, constatăm, tot mai frecvent la o serie de acţiuni nu numai de discreditare a valorilor cultural-istorice româneşti ci şi de marginalizare şi discreditare a poporului român şi a istoriei sale la comanda şi adeseori cu finanţarea substanţială a autorităţilor de la Budapesta.

Demersul nu se limitează, doar în mediile de la Budapesta ci transcende fruntariile naţionale ale Ungariei, atât spre est cât şi spre vest. Nu întâmplător în acest sens, ministerul culturii din ţara vecină, finanţează în 1995 cartea lui Fodor Andras intitulată Kinces Kolosvar-Cluj-Klausenburg, apărută la Casa de editură şi tipografie Gloria din Cluj, lucrare care urmăreşte să creieze, pe plan internaţional, impresia că noi, românii, locuitori de drept ai acestui spaţiu ancestral al Clujului roman, nu au lăsat urme demne de interes şi că singurele valori spirituale de reţinut sunt legate de perioada ocupării Clujului de autorităţile dualiste austro-ungare, respectiv de cele horthyste. O şi mai perversă acţiune pseudo-ştiinţifică, este desfăşurată în legătură cu populaţia de origine română care trăieşte în prezent pe teritoriul Ungariei post trianonice de foarte mulţi ani asistăm, la o autentică cruciadă de mistificare a adevărurilor istorice, autorităţile budapestane cheltuind sume considerabile pentru a face posibilă publicarea în tiraje mari a unor lucrări care pun în circulaţie o teză absurdă şi mincinoasă potrivit căreia cetăţenii de origine etnică română din Ungaria post-trianonică s-au stabilit în localităţile de la frontiera comună cu România abia pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea[1], deşi o serie de cercetători şi savanţi, din România, dar şi de peste hotare, cu o probitate ştiinţifică incontestabilă, au demonstrat, de nenumărate ori, că românii au locuit aici încă din perioada romană, ei, şi nu majoritarii de astăzi, fiind cei care s-au aşezat primii în acest spaţiu geografic. În afara unui asemenea comportament straniu, este de remarcat şi cenzura aplicată populaţiei de limbă română, a intelectualităţii acestei etnii, care este dornică, dar sistematic împiedicată să scrie propria istorie în spiritul adevărului şi a probităţii ştiinţifice. În toate cărţile consacrate, în ultimii 50-60 de ani, unui astfel de subiect, sub presiunea constantă (inclusiv a ameninţărilor de a-şi pierde locurile de muncă!) a autorităţilor de la Budapesta, cercetătorii de origine română ce trăiesc astăzi în Ungaria sunt obligaţi să contribuie involuntar la această politică anti-românească, fără ca autorităţile şi instituţiile vest-europene să se sesizeze şi să fi pus capăt unui astfel de comportament scandalos şi inadmisibil, de tip fascistoid.

Ungurii de la Budapesta nu ne fură doar istoria, dar ei, în mod constant, încearcă să îşi bată joc şi de organismele democratice europene care tolerează, în mod inexplicabil, un astfel de comportament reacţionar, de tip fascist; şi mai  preciizez încă un fapt deosebit de grav, credem noi, şi anume acela că, spre exemplu, catedra de limbă şi literatură română[2] de la Universitatea Eőtvős Lorand din Budapesta care ar fii trebuit să fie şi să rămână în timp una dintre tribunele de afirmare şi apărare ale valorilor culturale, spirituale şi lingvistice ale poporului român, s-a transformat, din păcate, în ultimii ani de la numirea în fruntea ei a unui activ propagandist al popliticii ungureşti Ambrus Miskolczy, într-o veritabilă tribună de discreditare a culturii şi spiritualităţii româneşti. Amintim, în acest sens, o tentativă mai veche a lui Miskolczy de discreditare, a poetului nostru naţional, într-o perioadă în care la centenarul naşterii sale se încerca revalorificarea de pe poziţii ştiinţifice a moştenirii literare a Luceafărului poeziei româneşti.

Mai recent agresiunea propagandei diversiunii maghiare, spre care sunt, din păcate, atraşi şi o serie de intelectuali oportunişti români, vizează o rescriere a istoriei spaţiului transilvan, de o aşa manieră încât o serie de atrocităţi şi fapte abominabile, criminale de-a dreptul, să fie estompate, punându-se accentul pe false dar făţiş interesate preocupări de rescriere a istoriei, astfel încât să convină foştilor criminali sau torţionari ai românilor transilvăneni. În acest sens, avem în vedere, publicarea recentă a volumului intitulat Sinodul ortodox românesc de la Chişineu-Criş 1849, carte semnată şi de teologul român Ioan Octavian Rudeanu, care, din câte ştim, funcţionează în prezent în cadrul catedrei budapestane, condusă de Ambrus Miskolczy.

Dovedind o sfântă naivitate, autorul român pare să îşi însuşească o serie de opinii admise în general de partea ungară şi care permit o astfel de interpretare încât să fie scuzate atrocităţile şi crimele săvârşite atât la 1848 împotriva românilor transilvăneni cât şi în alte momente dramatice ale istoriei poporului român. Mai mult co-autorul român al lucrării citate, are naivitatea să creadă că aceasta ar reprezenta o premieră istoriografică semnificativă prin faptul că este prima dată când s-a realizat un studiu istoric bivalent român şi maghiar, în deplin acord asupra unui eveniment şi etape istorice, numai că autorul român al lucrării pare lovit de amnezie şi trece sub tăcere, aşa cum place celor de la Budapesta, uciderea mişelească a peste 60 000 de români pe parcursul revoluţiei de la 1848-49.

Dovedind, o abilitate suspectă co-autorul maghiar al lucrării reuşeşte nu numai să treacă sub tăcere astfel de odioase crime, ci şi să lase impresia că în realitate autorităţile budapestane ar fi dat dovada de înţelegere atunci când s-a autorizat desfăşurarea, la Chisineu-Criş, a unui astfel de eveniment. Credem că demersul Budapestei nu este dezinteresat, el urmărind, în realitate, să ascundă lumii ştiinţifice europene şi internaţionale (şi nu numai ei) fapte de o cruzime fără de seamă, care vorbesc ,cât se poate de concludent, despre trecutul, nu chiar foarte îndepărtat, în care înaintaşii celor ce şi astăzi sunt pescari în ape tulburi au cauzat atâtea suferinţe românilor, dar şi altor minorităţi trăitoare pe cuprinsul fostei monarhii bicefale.

Credem că a venit momentul ca Academia Română, precum şi instituţiile de cercetare istorică româneşti competente să intervină ferm şi prompt, până nu este prea târziu, şi să nu mai permită terfelirea şi mistificarea, în interes politicianmist, a adevărului istoric şi subordonarea lui, intereselor revizioniste ale cercurilor budapestane.

Atragem, totodată, atenţia, cu tot respectul, şi Patriarhiei române pentru a-şi atenţiona slujitorii să refuze a se face părtaşi la astfel de demersuri psudo-ştiinţifice şi vădit propagandistice, care, mai degrabă, aduc grave prejudicii istoriei naţionale, chiar dacă ele sunt aparent şi profund mincinos menite a contribui la refacerea punţilor şi colaborării, inclusiv pe tărâm ştiinţific, între români şi unguri.

Problema nu este doar serioasă ci şi gravă; nu am dori ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să îi numărăm pe teologii români care susţin astfel de demersuri revizioniste şi revanşarde pe liste din care nu lipsesc nume odioase asemenea celui al lui Moldovan Gergely, cunoscut pentru servilismul arătat cercurilor budapestane, cu preţul sacrificării şi trădării propriului său popor. Din nefericire, astfel de demersuri ce ar trebui să slujească, cu adevărat şi  exclusiv, eliminării acelor teze de sorginte fascistă, prezente de ani de zile în istoriografia maghiară, nu vor face decât să dea câştig de cauză, în viitor, cercurilor budapestane care vor folosiisemnătura de astăzi a părintelui Rudeanu, pentru a justifica că, iată, inclusiv un preot român, şi-a însuşit şi a susţinut un astfel de punct de vedere, în baza căruia românii ar fi trebuit să fie veşnic recunoscător autorităţilor maghiare care, şi la 1848, au făcut, cu supra de măsură, dovada cruzimii şi intoleranţei lor faţă de tot ceea ce era românesc.

Sunt întru totul de acord că a venit timpul ca şi sub aspect ştiinţific să contribuim la diminuarea diferendelor şi diferenţelor create artificial şi contraproductive dintre români şi maghiari, însă un astfel de demers trebuie făcut cu mijloace oneste şi prin rostirea adevărului indiferent cât de dureros ar fi acesta sau cât de mult încearcă unii să-l estompeze sau să deturneze sensurile  lui până la căderea în derizoriu, aşa cum avem convingerea că este recentul demers pseudo-ştiinţific semnat de  Ambrus Miskolczy şi Ioan Ocatvian Rudeanu.

 
 
Demontarea unor mituri

 

            Recent, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cunoscutul ziarist şi prozator Viorel CACOVEANU a tipărit romanul „Învinşii”, carte cu totul singulară în peisajul prozei româneşti a ultimelor decenii.

            Cartea diferă de alte romane şi datorită caracterului său documentar, autorul propunându-şi să abordeze, tema dintr-o altă perspectivă, deşi romanescă, totuşi lipsită de edulcorări sau abordări siropoase, ceea ce o menţine, de la prima la ultima sa pagină, tot timpul, în atenţia cititorului.

            Autorul, deşi nu este un om al locului, doreşte să prezinte, de o manieră mai exactă, obiectivă şi precisă, celebrul „caz Şuşmann”.  În ultimii aproximativ 35 de ani, subiectul a mai atras atenţia şi altor autori, fie parţial, fie complet. Astfel, Constantin CUBLEŞAN, în vol. I al romanului „Un anotimp pentru fiecare. Sezonul crinilor roşii”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1985, evocă impactul avut în zonă de cazul Şuşmann, cu trimitere directă la suferinţele în propria sa familie. Detalii interesante şi inedite cuprinde şi  monografia „Poieni. Spaţiu, istorie şi spiritualitate”, volum apărut, în 2003, la Casa Cărţii de Ştiinţă şi avându-i ca autori pe Nicolae ŞTEIU şi Gheorghe NEGRU.

            Cea mai tulburătoare mărturie despre ceea ce a însemnat cazul Şuşmann pentru locuitorii zonei Răchiţele, poate fi găsită, însă, în volumul „Cazul Şuşmann în judecata răchiţenilor”, avându-i ca şi coordonatori pe Teofil RĂCHIŢEANU şi  preotul Teodor BOC, volum apărut la Casa de Editură Napoca, în 2005.

            Credem că VIOREL  CACOVEANU a cunoscut toate aceste lucrări, care l-au ajutat să refacă în mod veridic şi credibil atmosfera terifiantă din perioada descrisă.

            Îmi aduc aminte că, la apariţia volumului semnat de Teofil RĂCHIŢEANU şi Teodor BOC, o serie de anonimi au sărit rapid la gâtul poetului Răchiţeanu, acuzându-l că a încercat să mistifice adevărul şi să aducă atingere memoriei celui pe care ei l-au considerat un erou. Abordarea lui VIOREL  CACOVEANU este mult mai curajoasă, pentru că el, nefiind înregimentat în sau tributar faţă de vreo orientare politică, ideologică sau doctrinară, îşi propune şi reuşeşte să arate lucrurile în adevărata lor lumină, scoţând la iveală nu fapte eroice, ci crime odioase săvârşite, la comanda şi din iniţiativa directă a lui Şuşmann de cei care l-au urmat în demersul său.

            VIOREL  CACOVEANU este necruţător, ca un chirurg, care deşi ştie că operaţia pe care urmează să o facă poate fi extrem de dureroasă, dar, convins de justeţea  actului său, operează cu sânge rece, nelăsându-se influenţat de nici un context. Aceasta şi pentru că VIOREL  CACOVEANU are un singur obiectiv, ca om şi scriitor: slujirea adevărului, indiferent cât de crud sau deranjant ar fi el, inclusiv pentru memoria celui considerat până de curând un adevărat erou.

            Spre deosebire de formulele vădit aservite unor interese doctrinare şi ideologice folosite până acum pentru prezentarea acestui caz, Viorel  CACOVEANU vrea să îi ajute pe contemporanii şi urmaşii săi să înţeleagă şi contextul şi factorii interni sau externi ce au contribuit la declanşarea unor astfel de situaţii dramatice. Chiar dacă nu o declară în mod explicit, Viorel  CACOVEANU face vinovată de suferinţele şi dramele trăite de grupul Şuşmann şi de alte grupuri similare din întreaga ţară, inclusiv propaganda americană şi cei care s-au aflat în spatele ei, care au înşelat speranţele a milioane de români angajaţi cu trup şi suflet în stoparea procesului comunizării ţării, dar care, cu mult sânge rece şi cinism, i-au abandonat, deşi ştiau că toţi aceştia se află într-o situaţie fără ieşire, urmând fie să-şi piardă viaţa, fie să cunoască calvarul gulagului comunist. În acelaşi timp, însă, într-un fel foarte singular, Viorel CACOVEANU arată că multe dintre dramele trăite de români în perioada respectivă s-au datorat faptului că în organismele represive ale regimului comunist s-au aflat foarte mulţi reprezentanţi ai unor minorităţi etnice, mulţi dintre ei nefiind în stare a vorbi clar şi coerent limba oficială de stat. Evident, subliniază autorul, că pentru aceştia erau mult mai importantă obţinerea stabilităţii şi liniştii pentru stăpânii lor de la Moscova, decât să apere interesele acestui popor, hotărât să se opună, sub orice formă, inclusiv cea armată, exceselor şi politicii destructive ale noului regim, dar şi abuzurilor şi crimelor săvârşite de reprezentanţii lui. Se găsesc în romanul „Învinşii” al lui Viorel  CACOVEANU şi unii reprezentanţi de etnie română în organismele de partid şi securitate, faţă de care încearcă o înţelegere şi chiar scuză, considerându-i, pe nedrept, în opinia mea, mai degrabă victime ale sistemului în care funcţionau decât autori ai unor iniţiative punitive şi absurde la adresa ţăranilor  revoltaţi din zona Răchiţele.

Spuneam anterior că avem de-a face cu un roman atipic, pentru că, în cea mai mare parte a sa, eroii şi faptele prezentate nu sunt rodul imaginaţiei scriitorului, ci sunt detectabile în plan real sau în documentele oficiale rămase în arhive şi colecţii. Viorel  CACOVEANU reface, cu o minuţie de fin şi abil artizan, întregul parcurs al activităţii grupului Şuşmann, arătând, cu o precizie mai degrabă de cercetător, decât de scriitor, fiecare moment din desfăşurarea evenimentelor. El surprinde cu fineţea scriitorului rafinat nuanţele care contribuie la prezentarea atmosferei complexe şi dramatice, atât din Răchiţele, cât şi din  interiorul grupului Şuşmann. Deşi ştim cu precizie că toţi membrii acestui grup sunt persoane reale, care au trăit la Răchiţele şi zona Apusenilor, avem impresia că unele din faptele prezentate, datorită bestialităţii lor greu de acceptat,  ar fi doar rodul unei fantezii extraordinar de bogate. Autorul urmăreşte, parcă cu un obiectiv cinematografic, fiecare clipă şi ne poartă într-o suită firească, printr-o abilă schimbare de planuri, prin toată această poveste plină de dramatism şi cu un tragism aproape antic.

            Spre deosebire de toţi cei care au văzut exclusiv componenta eroică a lui Şuşmann şi a grupului său (componentă pe care noi nu o contestăm) Viorel  CACOVEANU vorbeşte, însă, şi de naivitatea şi de credulitatea, dar şi de crimele cu sânge rece dispuse de Şuşmann, atât împotriva propriilor lui colaboratori, cât şi a unora dintre consătenii lui.

            Dincolo de eroismul incontestabil al demersului grupului condus de Şuşmann de a se opune comunizării ţării şi transformării ei într-o provincie a Imperiului Sovietic, rămân, însă, şi crimele odioase şi gratuite pe care acesta le-a săvârşit şi care impun o reconsiderare obiectivă şi nesentimentală a acestui eveniment pentru a nu  face posibilă apariţia unor falşi eroi, cu mâinile pătate de sângele unor oameni nevinovaţi. Pentru că autorul are curajul să afirme: „La drept vorbind, adevărata rezistenţă au făcut-o ţăranii nevinovaţi din Răchiţele, prinşi între două fronturi – al fugarilor şi al statului democratic -  devenind eroi ai acelor vremuri de tristă amintire”.

            Tot  el mai conchide, tot cu multă şi vizibilă amărăciune, că: „atunci, în anii ‚50, nimeni n-a câştigat nimic, nici fraţii, nici securiştii. A fost un război între învinşi, fără învingători. Omenirea câştigă mereu bogăţii, dar pierde întotdeauna pacea”.

            Considerăm că noua carte a lui Viorel  CACOVEANU este una excepţională, care este utilă de citit atât ca roman de ficţiune, cât şi ca document relevant al anilor 50 ai dramaticului secol XX. Credem cu convingere că, orice cercetător care se va apleca în viitor asupra acestei perioade, nu poate evita lectura acestei cărţi, dacă doreşte o înţelegere obiectivă şi realistă a evenimentelor ce au marcat-o.

Dr. Dan BRUDAŞCU

 




 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971