Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu

DACIA GENERATIEI DE AUR

Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi  prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene

 

 

 Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU:


Argumente „interne“ privind paternitatea nicetian-remesiană

şi autohtonismul pelasgo-/valaho-dacic al imnului întregii Creştinătăţi, «Te, Deum, laudamus...» / “Internal” Arguments  Concerning the Niceta-Remesian Paternity and the Pelasgo-/Wallachian-Dacian Autochthonism

of the All-Christendom Hymn, «Te, Deum, Laudamus...»


Primul mare poet creştin pelasg (> valah), Niceta Remesianu, sau (după cum îl pomenesc alte documente ale vremii, făcându-se o mai clară trimitere la strategica sa eparhie dunăreană) Niceta de Remesiana / Romoesiana, rostuind atât poezia cât şi filosofia creştină / patristică, în sacra limbă valahă a secolului al IV-lea, s-a născut pe la anul 340 (cf. CSb, 93 sqq.; VSP, 71), în Dacia, desigur, în înfloritoarea localitate Romoesiana (adică „Roma Moesiei“, azi, Bela Palanka), lângă Naissia / Naissus („dava industriei naiurilor“) / Nish (în antichitate, în vremea marelui rege al Daciei Mari, Burebista, importantă davă-oraş a Dacilor sud-dunăreni, apoi, după cucerirea ţinuturilor de la Dunărea de Jos de către armatele Romei, importantă bază militară din care Imperiul Roman ataca Dacia Nord-Dunăreană – a lui Decebal –, dar şi important centru comercial pe-atunci, ca Romoesiana; şi azi, un oraş încărcat de istorie antică din Serbia, Niš), mai exact spus, în provincia imperial-romanică Dacia Ripensis (ori Dacia Aureliană, numită pe alte segmente temporale şi Moesia Superior), ceea ce este confirmat şi de Paulinus Nolanus (353 − 431), în Carmen XVII, De reditu Nicetae sive Dacia (Poema a XVII-a, Despre întoarcerea lui Niceta sau despre Dacia): «ibis et Scupos Patriae propinquos / Dardanus hospes»; «vei merge şi la Scupi, în vecinătatea Patriei tale, / oaspete Dardaniei» (PNC, 81 / Fontes, II, 176).

Studiile sale teologice, de cea mai mare strălucire în veac («atque doctissimo Nicetae» – Paulinus din Nola), şi le-a desăvârşit în Dacia Dunăreano-Pontică, poate la Tropaeum Traiani, ori la Tomis şi la Constantinusa / Constantinopol, aflându-se sub pecetea vremii de „ofensivă“ a Creştinismului şi de „defensivă“ a Zalmoxianismului.

Tânărul Niceta Remesianu, chiar dacă fu crescut de părinţii săi în spiritul Zalmoxianismului, nu putea rămâne neînrâurit de faptul că, în oraşul vecin, Naissus, văzuse lumina zilei împăratul Constantin cel Mare (la 27 februarie 272) ce, în anul 313, cu două decenii şi ceva înaintea naşterii poetului-episcop la Romoesiana / Remesiana, prin Edictul de la Mediolanum (> Milano), legiferase Creştinismul în întregul Imperiu Roman. În contextul religios-politic imperial-romanic din orizontul anului 355 d. H. şi al „avantajelor de clasă clericală“, firesc era ca tânărul Niceta Remesianu să opteze veridic pentru Creştinism / Ortodoxism în originalul chip al „Creştinismului Cosmic“ (ca să apelăm la o strălucită metaforă a lui Mircea Eliade, prin care desemna coordonatele originale ale aproape bimilenarului Zalmoxianism împrumutate / transferate Creştinismului Valah din Dacia), la care aderaseră mulţi concitadini romoesieni şi naissieni.

În anul 370 – când îl menţionează episcopul Germanus într-o scrisoare către episcopii daci din Illyricum – era deja în scaunul episcopal, pe pământul naşterii, în „ţara sa de râuri / munţi“, la Remesiana (azi, Bela Palanka, în Serbia – cf. CPatr, 235 / VPS, 71), sau – după cum mai scriu cronicile acelor vremuri – Romansiana, Romantiana, Romoesiana (Romoesiana < Roma- + -Moesia- + suf. -ana; „Roma Moesiei“; „de neamul Romoesienilor, Romoşenilor“ – cf. IPnp, 99).

Ţineau – „strategic“ – de eparhia lui Niceta Remesianu atât teritoriile din Dacia Sud-Dunăreană, dintre Serdica (azi, Sofia / Bulgaria) şi Singidunum (azi, Belgrad / Iugoslavia), cât şi ţinuturi din Dacia Nord-Dunăreană («Ibis Arctoos procul usque Dacos…» / «vei merge departe până la Dacii de la miază-noapte»), din aria provinciilor („ţărilor“) „de râuri“ / „munţi“: Oltenia, Banat, Ardeal (nordul şi nord-estul Daciei – erau încă sub „controlul“ preoţilor Zalmoxianismului în „războinicire multiseculară“ cu Dacia Creştinismului, „războinicire“ trecută de cei interesaţi, din nefericire, „sub tăcere“ – cf. CAm, 356; DIS, 520; VSP, 72). Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, cercetând (în anul 1948) aria misionară a Sfântului Niceta Remesianu, concludea veridic: «Nu e de mirare dacă aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana s-a putut întinde, pe căile ostaşilor şi ale misionarilor anteriori, chiar pe malul stâng al Dunării… Indicaţiile lui Paulin de Nola, coroborate cu celelalte documente literare şi arheologice… îndreptăţesc însă, în bună măsură, ipoteza activităţii episcopului dac şi în Nordul Dunării.» («Arta misionară» a Sfântului Niceta de Remesiana, în buletinul oficial al Patriarhiei Române din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, LXVI, 1948, 5 – 8, p. 356 / apud VSP, 72).    

Acest spaţiu mirific al Daciei Creştine, în care se exercita Niceta Remesianu ca „atlet al lui Iisus Hristos“, îndeosebi, bogatul ţinut nord-dunărean, a fost evocat de Paulin de Nola în poemul dedicat prietenului său dac, Despre întoarcerea lui Niceta sau despre Dacia. Niceta Remesianu îi descrisese eparhia în anul 397 / 398, cu ocazia călătoriei în Italica Peninsulă. Este vorba despre acea Dacie Nord-Dunăreană, «unde Boreas … înţepeneşte fluviile cu gheţuri dese» (după Herodot, între fluvii, fiind şi Marisia / Mureş − cf. HIst, I, 328); este vorba despre o Dacie Decebalo-Traiană cu „munţi inaccesibili“, cu un Ardeal (< Arudeal < Arudela < Arutela) ce are prunduri bogate în grăunţe de aur, «aurul ales înainte cu mâna din pământ», dar metamorfozat acum, în vremea episcopului valah, Niceta Remesianu, în «aur cules cu mintea din cer»: «…quod humi manuque / ante quaerebat, modo mente caelo / conligit aurum.» (PNC, 82 / Fontes, I, 178; cf. ACW-Nola, 40 sqq.).

Se constată la Paulin din Nola nu numai urmele lecturilor din Ovidiu, exilatul în Dacia Sud-Dunăreană, pe malul pontic, la Tomis, nu numai învăţăturile / informaţiile de la dascălul său cu paterne obârşii dacic-maramureşene, între vestiţii «Daci Magni», Ausoniu (D. Magnus Ausonius, aprox. 310 – 395, care a mai avut încă un ilustru elev, dacul ce a devenit împăratul Graţian / Gratianus – cf. BLit, 734), ci şi o cunoaştere a realităţilor „parcă pe viu“, „parcă de la faţa locului“, din marea eparhie nicetian-remesiană de pe ambele maluri ale Dunării de Jos, permiţând ivirea ipotezei că nolanianul prieten-episcop şi poet din vecinătatea sudică a Romei a dat curs invitaţiei lui Niceta Remesianu de a vizita mirificele ţinuturi ale Daciei care ţineau de eparhia sa.

Dacia – în viziunea poetului-episcop Paulin de Nola – e un tărâm al „tragediei lui Decebal“, e un pământ al Zalmoxianismului ce, în ciuda biruitorului împărat Traian în faţa regelui-erou al Daciei Nord-Dunărene (după mobilizarea marilor forţe armate ale Imperiului Roman la Dunăre şi Carpaţi), nu a admis / îngăduit sclavia; «Grumazurile ce, mereu ne-nfrânte-n războaie, / au respins jugul sclaviei, / se pun acum cu bucurie» în slujba «adevăratului Stăpân», Iisus Hristos, „nou“ Sol / Mesager Celest, nimbând Creştinismul Cosmic (cf. ACW-Nola, 41).

Şi Dacia – după cum viersuieşte tot Paulin de Nola –, «odinioară pământ al sângelui, acum e (pământ) al vieţii». Şi «unde cândva era nărav de fiară, / acum înfloresc rânduieli îngereşti; / omul drept trăieşte retras în peştera – / unde-a stat odinioară păgânul» („păgân“, aici, cu sensul de „zalmoxian“) / «mos ubi quondam fuerat ferarum, / nunc ibi ritus viget angelorum, / et latet iustus quibus ipse latro / vixit in antris» (ibid.).

Niceta Remesianu este şi pentru Dacia Nord-Dunăreană tată, cuvânt sacru atât la Daci, la Thraci, la Geţi ş. a. – după cum se ştie din Pilda lui Dromihete –, cât şi la urmaşii Valahi ai acestora: «Tu străbaţi codrii meréi, culmi nesfârşite, / şi cauţi drumul; înfrângi pădurea-n sterpie / a minţii, prefăcând-o-n ogor roditor. // Toate ţinuturile miazănoptit-dunărene-ţi zic tată…» / «Te patrem dicit plaga tota Boreae…» (ibid.; cf. ACW-Nola, 40).

Niceta Remesianu a călătorit şi în afara Daciei; două dintre călătoriile lui în Italica Peninsulă, din anii 397 / 398 şi 402 (cf. CPatr, 236 / IPnp, 98), având ca „ţintă“ cetatea eternă a Romei, desigur, au fost marcate şi de „halta“ de la Nola, din Campania, spre „a se închina la moaştele Sfântului Felix“ (CPatr, 236), dar, mai ales, spre a-şi reîntâlni prietenul, episcopul Paulin de Nola (Paulinus Nolanus).

O scrisoare către papa Inocenţiu I (409 – 415) s-ar constitui în „ultimul document“ privitor la Niceta Remesianu (ceea ce determină tradiţia istoriografică să considere anul 416 drept „anul înălţării sale la Cer“).

Opera lui Niceta Remesianu – cât s-a păstrat / transmis prin vremuiri – îl proiectează pe episcopul valah alături de sfinţii: Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Ambrozie şi Fericitul Augustin.

Filosofic-patristica operă a lui Niceta Remesianu, străbătută de soarele „Creştinismului Cosmic“, cuprinde şi „sextalogia“ catehetică de profunde ecouri prin secoli (Cassiodor, Ghenadie de Marsilia  ş. a.), Competentibus ad baptismum instructionis libelli sex (Libelli instructionis) / Catehismul candidaţilor la botez în şase cărţi (cf. M, LII, 847 – 876; BN, 69; GN etc.):

1. «Despre felul în care trebuie să se comporte candidaţii doritori să ajungă la harul Botezului», din care s-au păstrat trei fragmente despre originea / rostul lucrării, despre «categoriile de oameni ce pot veni la Sfântul Botez»;

2. «Despre erorile păgânismului», din care au rămas două fragmente ce permit a se observa tâlcuirea unui sens al «actului duhovnicesc prin care cel ce vine la Botez se leapădă de diavol şi de lucrurile lui», despre rostul / funcţia Simbolului Credinţei; se lămureşte actul duhovnicesc al celui ce se îndreaptă spre Botez, se arată în ce se ros-tuieşte Simbolul de Credinţă şi în ce rezidă Rugăciunea Domnească;

3. «Despre Credinţă», lucrare păstrată aproape în întregul ei, structurată în două părţi: De ratione fidei / Despre raţiunea Credinţei şi De Spiritus Sancti potentia / Despre puterea Sfântului Duh, expunând probleme trinitare, hristologice etc., unde este relevată «consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi Dumnezeirea Sfântului Duh» (cf. CPatr, 236 / CŞiC, 233 sqq.), «plecând de la fiinţa Sfântului Duh» şi arătând «atributele sale, pe care le exercită împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi», unde sunt dezbătute probleme «în legătură cu arienii şi apolinariştii», «soluţionate ortodox» (VSP, 73);

4. «Împotriva genethliologiei / horoscopului», care „nu s-a păstrat“;

5. «De Symbolo» / «Despre Simbolul Credinţei», transmisă integral, reflectând cateheza cosmic-creştină dinspre cei cu ştiinţa de a se face nemuritori, «o ţinută ortodoxă riguroasă», dunăreană, chiar dacă a fost pusă, când sub numele lui Niceta de Aquilea, când sub numele lui Origen, unde, aidoma întemeietorului Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H., consideră că «omul este format din două părţi: din trup şi din suflet; trupu-i într-adevăr muritor, însă sufletul este nemuritor; când se sfârşeşte omul din viaţă, sufletul nu moare, ci el merge înapoi, de unde şi-a luat fiinţă» (apud IPnp, 104); ideile lui Niceta Remesianu vin din nemuritoarea dogmatică a Zalmoxianismului, «nu tind nicidecum spre o reformulare a viziunilor despre sensurile umanismului şi despre destin», fiind aşezate «cu deliberare în trupul recunoscutei tradiţii» (IPnp, 104), tradiţia Zalmoxianismului.

6. Despre jertfirea Mielului Pascal / De Agni Paschalis victima e o carte care s-a făcut „pierdută“, mai mult ca sigur din „cauza“ circumscrierii unui element prea „autohton“, zalmoxian, jerta zidirii. Este lucrarea unde, după cum lasă a se înţelege şi Ghenadie de Marsilia, aborda problema sacrificării mielului la Paşti, ofrandă cu valenţele purităţii / purificării. Se ştie că în Creştinism, singura jertfă este constituită din pâine şi vin, ce se metamorfozează – graţie lucrării Sfântului Duh, în cadrul Liturghiei – «în trupul şi sângele lui Hristos».

Aserţiunile elogioase ale lui Cassiodor la adresa acestei lucrări pun în evidenţă capacitatea de sinteză, de pătrundere spre esenţe, mai exact spus, profunzimea impresionantă a gândirii episcopului din Dacia: «Cel ce doreşte să atingă iute lamura învăţăturilor despre Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh (…), să studieze cartea Despre Credinţă de Niceta Remesianu; şi înrăzărindu-se în strălucirea învăţăturii cereşti (din această carte), va ajunge prompt la contemplarea dumnezeiască» (CDi, XVI).

Scrierea De vigiliis servorum Dei / Despre privegherea robilor lui Dumnezeu este o omilie despre introducerea, încă din acea vreme, în Biserica Valahă, a Sfintei Privegheri în slujbele de seară (cf. PDppr, 207 sq.), îndeosebi, de sâmbătă noaptea spre duminică, despre Privegherea / Priveghiul «celor trecuţi către Domnul, în timpul nopţii, înainte de înmormântare» («de aici denumirea lumânării: privighetoare, ce se aprinde la capul sau pe pieptul mortului; tot de aici denumirea – numai la Valahi – a păsării ce „priveghează noaptea“ cu cereştile, sublimele ei cântări» − VSP, 74; la Valahi, ca şi la Daci, unicii lor strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, privighetoarea era, şi mai este în anumite provincii ale Daciei / României şi pasăre psihopompă, pasăre a sufletului).

Desigur, dimensiunea creştin-cosmică a Privegherii / Priveghiului îşi are revelarea primă în Gura de Rai, provine din Zalmoxianism.

Abordând „folosul privegherilor“, Niceta Remesianu «statuează valoarea şi funcţiile meditaţiei în echilibrul fiinţei, arătând că noaptea este întuneric pentru trup şi el nu ne poate subjuga, deci să furăm din noapte pentru cugetare, să furăm, de asemenea, din duminici şi o parte din sâmbete, dacă vrem să fim învingători („Du-te, leneşule, la furnică şi imită căile ei“…)» (IPnp, 103).

Elevat spirit zalmoxian se evidenţiază şi în lucrarea De Psalmodiae bono («De utilitate hymnorum») / Despre Bunul Psalmodiei (sau «Despre foloasele cântării de psalmi»). Psalmodierea (viersuirea) era o practică sacră străveche la Pelasgi / Valahi în tratarea / tămăduirea Sufletului. Ca şi viersuirile Zalmoxianismului străbătute de sublim, ca şi încântecele / descântecele utilizate de medicii Zalmoxianismului în psihoterapie, fireşte, imnurile ortodox-bisericeşti aveau menirea de a înnobila / purifica sufletul.

În precuvântul omiliei De Psalmodiae bono, Niceta Remesianu subliniază: «Mi-aduc aminte că pe când vorbeam despre frumuseţea şi folosul privegherii, am făgăduit că, în cuvântarea următoare, voi trata despre lauda şi taina imnelor, lucru pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl va realiza lucrarea de faţă» (apud VSP, 75).

După ce face o istorie a «cântărilor» în Biserică, de la psalmistul David până la Sfântul Ciprian (căruia-i citează lucrarea Ad Donatum), Niceta Remesianu conchide zalmoxian: «…Domnul a creat această băutură, cântarea cea dulce, bună să tămăduiască rănile păcatelor… Dulceaţa cântării poate să scoată din sufletul omenesc ceea ce nu poate să scoată severitatea legii» (ibid.).

Poezia şi muzica, adică viersuirea, atât la epopţii Zalmoxianismului cât şi la Niceta Remesianu, care o practica la un nivel „atingând stelele“ (Paulin de Nola), se profilează în temeiul «general de reconstrucţie morală a lumii» (cf. IPnp, 104).

Concepţia lui Niceta Remesianu asupra imnologiei creştineşti-bisericeşti, asupra „psalmodiei“, prin elementele dinspre estetica Zalmoxianismului, sporeşte mult corola „foloaselor cântării de psalmi“ faţă de cea pusă în evidenţă la Fericitul Augustin, la Sfântul Vasile cel Mare (deşi acesta, fiind din Capadocia – „cap-à/la-Dacia – / Capadochia / „Capul Dochiei / Daciei“, nu era chiar străin de Zalmoxianism, fosta religie milenară a provinciei sale natale „imperial-romane“), la Grigore de Nyssa ş. a.

O predică deosebit de valoroasă a lui Niceta Remesianu este şi De diversis appelationibus / Despre diferitele numiri ale lui Hristos, unde se relevă după Sfânta Scriptură că Iisus Hristos este numit: Adevăr, Cale, Cuvânt, Înger, Înţelepciune, Judecător, Lumină, Miel, Om, Pace, Piatră, Preot, Putere, Uşă etc.

Opera poetică a lui Niceta Remesianu ca „artă / muzică a sferelor / stelelor“ a reverberat „Creştinismul Cosmic“, înrădăcinat prin Zalmoxianism în întreaga Dacie şi a uimit lumea din afara fruntariilor ariei spirituale valahic-arhaice.

Şi cu prilejul călătoriilor la Roma, după cum atestă Paulin de Nola, Niceta Remesianu uimeşte nu numai prin erudiţie, ci şi prin practicarea unei viersuiri cosmice, genialul poet-episcop pelasg (> valah) din Dacia Dunării de Jos, asemenea lui Orfeu, slujindu-se de muzică deopotrivă ca pedagog, teoretician şi filosof al ei: «…în Italia, unde face mare vâlvă prin erudiţia lui, Paulin îl prezintă ca autor de imnuri şi, totodată, ca părinte care se serveşte de muzică într-un chip deosebit; el nu intră în lăcaşurile italiene de cult decât însoţit de coruri de călugări şi călugăriţe, împreună cu care cântă, intrând, frumoase cântări şi imne; despre aceste coruri spune Paulin că „ating stelele cu cântecele lor“; în corabia ce-l aduce spre Patrie, împreună cu marinarii, obişnuiţi până acuma să cânte numai celeuma, Niceta intonează imnuri care farmecă fiarele mării, făcându-le să se apropie vrăjite de corabie şi să asculte; (…) Niceta îmbină poezia şi muzica, este cântăreţ, aed, însă şi profet, angajat în lupta pentru îmblânzirea naturii şi pentru fericirea umană» (ibid.).

Din bogata operă poetică a lui Niceta Remesianu nu s-a păstrat / transmis decât Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, devenit imn al întregii Creştinătăţi, scris pe la anul 370 d. H., când a fost desemnat episcop pe pământul naşterii, la Romoesiana (> Remesiana), în Dacia Sud-Dunăreană. Prin Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, genialul poet  s-a impus definitiv în marea poezie creştină universală, inaugurând, totodată, filonul de aur al imnologiei valahe.

Potrivit indicaţiilor liturghice, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm… se cântă la Anul Nou, după Doxologia Mare, ori în locul acesteia, în deschiderea reuniunilor Sfântului Sinod, înaintea începerii lucrărilor Adunării Naţionale Bisericeşti, ori ale Adunării Eparhiale, la onomastica prea-fericitului Patriarh, a mitropoliţilor, şi în prima zi a anului şcolar de la institutele de învăţământ teologic; se viersuieşte drept «mulţumire pentru toată facerea de bine primită de la Dumnezeu» (VSP, 79).

Lucrările creştin-doctrinare şi artistice ale episcopului-poet din Dacia, Niceta Remesianu (aprox. 340 – 416), câtă vreme fost-a în viaţă, s-au bucurat de aprecierile, chiar de elogiile contemporanilor, după cum s-a relevat, incontestabil, mai sus. E de presupus că nu mult timp scursu-s-a de la „înălţarea-i la Cer“, ori, mai mult ca sigur, de pe la „Schisma Mică“ (aprilie – august 519; cf. VSP, 65), desigur, a început „campania“ anti-nicetiană / anti-remesiană, în corelare cu „străvechea, multiseculara campanie anti-Dacia“, a cohortelor de „schismatici“ susţinute – în primul rând – de Roma, de Constantinusa / Constantinopol (azi, Istambul) etc. În cadrul acestor „campanii“ de „uitare“ (de „ştergere“ / anihilare) a numelui autorului Niceta Remesianu, ca şi cele de radiere a numelui de Dacia din istorii, „campanii“ care, din nefericire, continuă şi astăzi, capodopera sa poetică, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, cu care se inaugurează filonul de aur al imnologiei universal-creştine şi, în special, al imnologiei pelasge / valahe, şi care eclipsează creaţiile „de gen“ din epocă, potrivit „strategiilor anti-Dacia de la Roma“, a fost atribuită – fără vreun temei nici măcar „urechistic“ – unor poeţi de „circuit mediteranean-creştin-imperial“.

Este de-a dreptul revoltător că, până astăzi, „cei mai mulţi cercetători“ din cele aproape 17 veacuri ce s-au scurs de la zămislirea imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, de Niceta Remesianu, nu au apelat în vreun chip la incontestabilele, la indiscutabilele argumente interne privitoare la paternitatea nicetian-remesiană şi la autohtonismul pelasgo-dacic / valahic, atât de evidente, amplasate de autorul-episcop de la Dunărea de Jos chiar în „cheia de boltă“, chiar în „punctul culminant-imnic“. Nu s-a ţinut seamă de faptul că, în orizontul anului 370 d. H., episcopul-poet, Niceta Remesianu, prin acest imn se adresa Dacilor de pe ambele maluri ale Dunării de Jos, Daci ce, încă din orizontul anului 1600 î. H., credeau în monoteismul Zalmoxianismului, preluat peste optzeci la sută de Creştinism.

Două sunt versurile indiscutabile / incontestabile din imnul Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, străbătute de sublimul jertfei zidirii, de spirit cogaionic / zalmoxian, pentru că poetul-episcop Niceta Remesianu le destinase Pelasgo-/Valaho-Dacilor din satele sud-dunărene de deal / munte, din Timoc, din zona Naissus (Niş) – Singidunum / Belgrad, ori din cele nord-dunărene, din  Mehedinţi / Oltenia, din Caraş-Severin / Banat, Valaho-Daci cu nezdruncinată credinţă aproape bimilenară în monoteismul Zalmoxianismului, unde încă nu pătrunsese „Creştinismul de Câmpie“ adus / propovăduit la Dunărea de Jos de Sfântul Apostol Andrei (mai mult ca sigur, Sfântul Niceta Remesianu avea drept model pe Sfântului Apostol Andrei, din secolul I d. H., ce convertise sute de mii de Pelasgi / Valahi-zalmoxieni la Creştinism, fireşte, din localităţile ce ţineau de Dacia, de pe ţărmul vestic şi nord-vestic al Mării Negre, ori din Valea Dunării, de la Museua / Buzău până la Morisenadunum / Cenad, apoi, de aici, la Singidunum / Belgrad şi pe Valea Moravei, de unde a trecut la Tesalonic şi Patras, – în acest oraş grecesc fiind arestat şi pironit / răstignit – de Greci, cu aprobarea imperială a Romei, desigur – pe crucea „în formă de X“, ce-i poartă numele şi în zilele noastre, „Crucea Sfântului Apostol Andrei“):

Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum, / Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum..., adică: Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei, / Tu, Biruitorul-din-Suliţa-Morţii, deschis-ai credincioşilor poarta-mpărăţiei cerurilor...

În aceste două stihuri, marcând „apoteoza imnică“ (pe care „campioni schismatici-cunoscători“ şi, mai frecvent, editori roesleriano-stalinişti „recenţi“ se prefac a le omite „ca din greşeală“ („de memorie / tipar“), căci nu „cadrează dogmatic“ atunci când se mai atribuie acest imn vreunui Ambrosius − cf. CCLl, 163 sqq.), sunt două trimiteri sacre, conectate puternic în fundamentele monoteiste ale Zalmoxianismului Pelasgo-/Valaho-Dacilor ce au ivit şi nutrit / purtat prin milenii până azi peceţile stilistice de profund autohtonism ale acestui mare popor al Eurasiei („al doilea după al Indienilor“, în certificarea părintelui istoriilor, Herodot).

I) Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei (Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum) este versul ce îşi conectează / centrează strălucirea („forţa fulgerării“ Dacului-receptor întru sublim, întru catharsis) în mitul nemuririi dacice obţinute în calitatea de războinic al fotonilor (ca să evităm „clişeizarea“ Luminii), în calitatea de Făt-Frumos, căruia, încă de la naştere (de la mistericul / iniţiaticul „plâns“ în pântecul mamei-fecioară-împărăteasă) i se promite de către tatăl-împărat – spre a se naşte, spre a vedea lumina zilei în această lume –, desigur, Raiul Zalmoxianismului, desemnat prin sintagma Ţara/Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Pentru Pelasgo-/Valaho-Dacii cărora li se adresa în orizontului anului 370, episcopul-poet, Niceta Remesianu, stihul Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei (Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum) nu era „hermetic“ / „încifrat“, ca în zilele noastre.  „Strigătul“ / „plânsul“ („bocetul“) fricii de a te naşte într-o lume plină de răutăţi ca a noastră este un motiv străvechi, pelasgo-/valaho-cogaionic, devenit dincoace de orizontul anului 1600 î. H., zalmoxian, frecvent întâlnit în basmele Pelasgo-/Valaho-Dacilor.

Herodot (484 – 425 î. H.), în Istorii (V, 4), menţionează cu privire la „plânsul“ / „bocetul“ de la naşterea Dacului / Thracului: «Dintre aceste semninţii thrace, obiceiurile pe care le au Geţii, care se cred nemuritori, le-am arătat. Trauşii, în toate privinţele, au aceleaşi datini ca şi ceilalţi Thraci, numai că la naşteri şi la înmormântări iată ce fac: rudele se aşază în jurul nou-născutului şi încep să bocească de câte rele are să îndure, o dată ce s-a născut, înşirând toate pătimirile omului (s. n.); pe mort însă îl îngroapă jucând şi veselindu-se, sub cuvânt că de-acum se află în deplină fericire, scăpat de atâtea necazuri.» (HIst, II, 30). Informaţia o regăsim – peste aproape o jumătate de mileniu – şi la Pomponius Mela (aprox. 5 – 70 d. H.): «Thracia este locuită de un singur neam de oameni, Thracii […]; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc.» (s. n.; Fontes, I, 389; cf. VMR, 170 sq.).

Graţie impresionantei, neasemuitei mitologii valahe, având în temelie aproape două milenii de oralitate cultă a şcolilor Zalmoxianismului, informaţiile transmise de Herodot, Pomponius Mela ş. a., se nuanţează: Nenăscutul din Dacia nu înceta să plângă / strige în pântecul tinerei mame-împărătese până nu i se promitea de către tatăl-împărat Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte (odată născut, ca sortit nemuririi cogaionice, sau, mai exact spus, Împărăţiei-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, el devenea nemuritorul Făt-Frumos, nemuritorul rege-zeu-medic de Sarmizegetusa, nemuritorul Războinic / Cavaler al Zalmoxianismului): «Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe de-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe-fără-Bătrâneţe-şi-Viaţă-fără-Moarte.» (Tfb, 53). Subliniem că în mitologia / mitosofia, în folclorul Pelasgiei (Thraco-Daciei) / Valahiei, există şi o serie de basme cu nemuritorul protagonist Făt-Frumos – proiecţie telurică, întruchipare „terestră“ a Soarelui, „fiul lui Samoş / Dumnezeu“ –, serie ce nu se întâlneşte la alte popoare, serie de basme purtând unicitatea peceţii stilistice a Zalmoxianismului, a mitului Perechii Ideale, Soarele şi Luna, având răspândire numai în arealul numit Dacia, al exercitării acestei prime religii monoteiste din istoria spiritualităţii universale, serie de basme ţinând de sfera oralităţii culte a Zalmoxianismului.

Aşadar, spre deosebire de Solul (Mesagerul Celest) la Dumnezeu (prima cale a obţinerii Nemuririi), ori spre deosebire de Cavalerul / Războinicul Zalmoxianismului, luptând cu duşmanii Daciei până la ultima picătură de sânge, necunoscând statutul sclaviei, Sol / Cavaler (Făt-Frumos) ce şi-a „plâns“ / „strigat“ frica de-a se naşte încă din pântecele tinerei sale mame-împărătese, Iisus Hristos nu şi-a strigat vreo frică de vreun soi în pântecele Mamei-Fecioare.

II) Biruitorul din „suliţa morţii“, deschizător de poartă cerească pentru semenii săi din Dacia (Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum...) nu este altcineva decât Iisus Hristos, pironitul pe cruce, menit a substitui Solul / Mesagerul Celest aruncat în trei suliţe şi trimis ritualic-iniţiatic la Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (adică la „Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, Samoş / „Zamoş“, confundat cu Sa-lu-moş, nume deformat de carianul Herodot în Zalmoxis, de fapt, „omul-lui-Dumnezeu-pe Pământ“, regele-zeu-medic, în rang de „Papă“, dar nu de la Roma, ci din Cogaion / Sarmizegetusa); scenariul misteric / iniţiatic din Zalmoxianism, al trimiterii Mesagerului Celest, din Cogaion / Sarmizegetusa, la Dumnezeu, „tot în al cincilea an“, este arhicunoscut şi în mare măsură descris şi de Herodot, în Istorii (IV, 94 – 96): «Iată în ce chip se socot ei nemuritori…» (este vorba despre Geţii de la Dunărea de Jos şi de la ţărmul vestic şi nord-vestic al Mării Negre); «credinţa lor este că ei nu mor…»; «trimiterea Solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare […], îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor; dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că (Dumne)zeu le este binevoitor…» (HIst, I, 345); adică Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa şi primeşte Mesagerul Celest (Ambasadorul Daciei) pentru patru ani, la Curtea Împărăţiei Sale din Cerul al Nouălea (de-aici şi vorba valahă: a se simţi ca într-al nouălea cer).

Pentru imnologie, pentru istoria literaturii valahe şi universale, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, de Niceta Remesianu, rămâne o neasemuită capodoperă din orizontul anului 370 d. H., un curcubeu mirific pe cerul spiritualităţii Daciei, pe cerul încă nedivizat al Creştinismului.


  Bibliografia de sub sigle:


•    ACW-Nola = Ancient Christian Writers – The Poems of St. Paulinus of Nola,  the English version by Johannes Quasten, Walter J. Burghardt and Thomas Comerford, Lawler, New York, Paulist Press, 1975.

•    BLit = Jean Bayet, Literatura latină, Bucureşti, Editura Univers, 1972.

•    BN = A. E. Burn, Niceta of Remesiana, His Life and Works, Cambridge, 1905.

•    CAm = I. G. Coman, «Aria misionară» a Sfântului Niceta de Remesiana, în Biserica Ortodoxă Română (buletin oficial al Patriarhiei Române), Bucureşti, LXVI, nr. 5 – 8 / 1948.

•    CCLl = Maria Capoianu, Gabriela Creţia, Limba latină, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1993.

•    CDCD = Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească (traducere / adaptare din limba latină de prof. univ. dr. Decebal Bucurescu; postfaţă: Zalmoxianism şi Creştinism în Dacoromânia, Patria sfântului Ioan Cassian de Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus, 1999.

•    CDi = Cassiodor, De institutione divinarum litterarum, XVI, apud M, LXX, 1132 C.

•    CDr-1 = Caietele Dacoromâniei, anul I, nr. 1 (22 iunie −22 decembrie) 1995, pp. 2 − 11.

•    CPatr = Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956.

•    CSb = Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.

•    CŞiC = Ioan G. Coman, «Şi Cuvântul trup s-a făcut» − hristologie şi mariologie patristică, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1993.

•    DIS = Gh. I. Drăgulin, Influenţe ale Sinodului al II-lea ecumenic (381) şi ale principalelor lui personalităţi asupra începuturilor teologiei româneşti, în Mitropolia Ardealului (revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului şi a Arhiepiscopiei Clujului, şi a Episcopiilor Alba Iulia şi Oradea, Sibiu), anul XXVI, nr. 7 – 9 / 1981.

•    Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 – publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

•    GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.

•    GN = Klaus Gamber, Niceta von Remesiana, Instructio ad competentes, Regensburg, 1964.

•    Hist, I, II = Herodot, Istorii, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961; vol. II, Buc., Ed. Şt., 1964.

•    IPnp = Ion Itu, Primii noştri poeţi, Braşov, Editura Orientul Latin, 1994.

•    M, LII = J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus…, Series Latina, Paris, 1844 – 1855;  (v. Competentibus ad baptismum instr…, vol. LII, pp. 847 – 876; LXVIII, LXX etc.).

•    PDppr = N. M. Popescu, De la priveghere la privighetoare, în Biserica Ortodoxă Română, LXI, nr. 4 – 6 / 1943.

•    PNC = Paulinus Nolanus, Carmen XVII, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. XXX, partea a II-a, Viena, Ed. G. de Hartel, 1894, p. 81 sq.; sau în Fontes, II, pp. 176 – 181.

•    Tfb =Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – basme populare româneşti, ediţie îngrijită de Ioan Şerb, cu o Prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, Editura pentru Literatură (colecţia Biblioteca pentru Toţi), 1961.

•    TMdr, II = Dr. Vasile Tomescu, Musica daco-romana, tome deuxième, Bucuresti, Editura Muzicală, 1982.

•    TNR = Ion Pachia Tatomirescu, Niceta Remesianu (Niceta de Remesiana), «Te Deum laudamus...», în «Renaşterea bănăţeană» («Paralela 45»), nr. 1067, 30 august 1993, p. 8.

•    VCT = Veniamin Costache, Te Deum…, Ed. Mănăstirea Neamţ, 1807 (reed. 1816, 1828, 1862, 1940 etc.).

•    VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.

•    VSP = Nestor Vornicescu: Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, izvoare, traduceri, circulaţie, teză de doctorat, (extras din revista Mitropolia Olteniei, nr. 1 – 2, 3 – 4, şi 5 – 6, XXXV / 1983), Craiova, 1983, pagini B-5: 448.

 


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971