Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
În ce limbă s-a propovăduit Evanghelia la geto-daci?
În dialog cu Ministrul Culturii
Magdalena ALBU - ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ
Liviu ANTONESEI - MONOPOL PE ANTICOMUNISM
Două însemnări de Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU
Carmen CĂTUNESCU - INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?
Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ
ANUNŢ Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
1.POEZII ŞI POEME DE: Dimitrie GRAMA
Nicolae DRAGOŞ
EUGEN DORCESCU
Adrian BOTEZ
Ionuţ CARAGEA
Melania CUC
2.O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”
Toma Alimos - In limba franceză de Constantin FROSIN
Adrian George Săhlean vă prezintă « Luceafărul” eminescian în limba engleză
Adrian George Săhlean vă prezintă interesantele sale « Reflecţii de traducător »
Daniela Firănescu despre Cezar Ivănescu
Dan BRUDASCU; - Minunile Lumii
Corneliu Florea - despre Victor Găietan şi Ciprian Anastasiu; Ştefan Străjeri despre Theodor Codreanu; Ioan Lilă despre Eugen Dorcescu
Gheorghe Lateş despre Constantin FROSIN; Nicolae Băciuţ despre Melania Cuc; Horia BĂDESCU despre Traianus
Octavian CURPAŞ despre A.M.Jucan; Eugen DORCESCU despre Marcel Turcu; Carmen Cătunescu despre Liviu ANTONESEI;
Antologiile comunei ALUNIŞ; Cristina Dosuleanu şi Virgil Untilă despre NICĂPETRE; Cristina Leviţchi şi Clara Toma
Al.Florin ŢENE despre „Agora literară”
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare 2
Ioan-Paul II şi « teoologia comunicării
DAN GHELASE NE PREZINTĂ UN APEL ŞI DOUĂ SITURI ARHEOLOGICE BUCURESTENE
Dan GHELASE - Conacul GRANT - Noutati nelinistitoare
PASSO DOBLE- Rubrica lui Ioan LILA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
„E minunat in Romania”... culese de Laurenţiu Burlacu, Panaite Chifu, etc...
George ROCA şi Paul Maria MEFIETIC
Filme subtitrate
Cum am venit pe lume
                                                                          

                                                     ANTOLOGIILE COMUNEI ALUNIŞ



In peisajul cultural al Salajului, tandemul Grigorie M. Croitoru si Maria V. Croitoru, sot si sotie, ambii profesori de limba si literatura romana, ambii localizati in satul Alunis de mai bine de patru decenii, reprezinta un unicat. Cu o temeinica profesionalizare carturareasca, inzecita apoi de vocatia si harnicia unor veritabili autodidacti, cei doi au acumulat in aceasta lunga perioada o impresionanta cantitate de valori pe care, in acesti ultimi ani, au materializat-o intr-o serie de carti, adevarat mozaic al spiritualitatii unui sat ardelean in toate ale lui, dar si cu specificul sau.
Asistam la ceea ce se numea, in special in ragazul interbelic, apostolat intelectual, nobila activitate a unei serii de carturari calauziti de deviza: Sa ne luminam poporul daca vrem sa fim liberi. Acesti vrednici se numeau lumini si luminatori ai satelor, cuvinte pe nedrept uitate si chiar pedepsite in perioada de dupa razboi, dar ramase uitate si acum, cand nu mai reprezinta decat un deziderat teoretic.
In anii de dupa cel de-al doilea razboi, ca urmare a eliberarii, s-a pornit, e drept, o ofensiva de culturalizare a maselor, dar caracterul artificios al acesteia, pe langa putine rezultate notabile ( contributii la lichidarea analfabetismului etc.), s-a dovedit steril si chiar periculos, prin implantul de dogme exterioare care urmareau, in primul, rand realizarea unor deziderate ideologice straine poporului, cum ar fi transformarea fortata printr-un proces criminal – colectivizarea agriculturii – a satului in oras.
Efectele au fost mai degraba nocive si se resimt si acum, cand, in ciuda libertatii si democratiei, lipsa contributiei substantiale a statului la revigorarea potentialului economic si uman aproape distrus al satului socialist, a dus la anularea de facto a celor doua mari deziderate castigate cu sangele revolutionarilor.
Ceea ce intreprind cu mintea si cu inima sotii Croitoru sunt incercari temerare, din pacate aproape singulare, de a renaste valorile satului din propria lor cenusa de a le cultiva regenerandu-le, de a le re-oferi generatiilor care, necunoscandu-le, nu le pot aprecia.
Sunt obligat, deocamdata, sa fac o remarca imposibil de sustinut doar in randurile de fata: mergem cu pasi tot mai repezi spre o supermodernizare violenta, abrupta, imprumutata, cumparata sau furata de aiurea, ne straduim chiar sa-i depasim pe posesorii acesteia care sunt sustinuti de alte mijloace, progresam vijelios in toate domeniile, ne artificializam pana in maduva oaselor, ignorandu-ne pana si limba si, aproape deznationalizandu-ne voit si cosmopolitizandu-ne tot voit, daca nu din interes macar de parada, inaintam aproape demential mai mult inapoi decat inainte, dar din cauza unor copaci incarcati cu roade mai mult iluzorii si numai pentru unii, uitam padurea. Imi amintesc de o amenintare adresata in anii de trista amintire tatalui meu: te reclam direct la Ambasada Sovietica. Si acum se reclama direct, dar la alte ambasade.
Este greu in noul peisaj cultural si cultural aproape generalizat sa prezinti importanta cartilor sotilor Croitoru, mai ales ca acestea nu sunt popularizate, nu circula, nu sunt sprijinite de voci autorizate, dar ceea ce trebuie neaparat si imediat semnalat intre aceste carti, merituoase culegeri de folclor local, monografii, micromonografii ilustrate de mestesuguri si de arta populara, de obiceiuri, de datini si traditii, de toponimii, de nume de oameni, de animale si chiar de porecle etc.,etc., se afla un Glosar de cuvinte regionale apartinand graiului vorbit in satul Alunis, un dictionar sui-generis cu peste 200 de pagini.
Se poate aduce un elogiu mai mare limbii romane, cea de-a doua noastra patrie, cum spunea poetul, decat aceasta? Ne aflam in fata unei lucrari riguros stiintifice si de inalta valoare asa cum ar trebui sa-si produca fiecare localitate, o lucrare care ar trebui sa raneasca de moarte uriasa cantitate de maculatura beletristica, de presa, de mass-media de toate tipurile, subprodus care, cu exceptii, e drept, jigneste demnitatea si bunul simt al unui popor.
In imposibilitatea prezentarii succinte a lucrarilor de mai sus, inserez cateva randuri din Precuvantarea prof. univ. dr. Traian Diaconescu de la Universitatea Al Ioan Cuza din Iasi: Antologiile familiei Croitoru sunt pasi necesari spre realizarea unui corpus exhaustiv al creatiilor folclorice romanesti. Cititorii de maine vor descoperi in aceste antologii intrupari ale spiritului ardelenesc, dar si sufletul acestor apostoli ai culturii din satul Alunis.
Imi acopar – deocamdata - neputinta prezentarii lucrarilor de mai sus, atragandu-va atentia asupra unei alte carti semnate, de data aceasta, numai de Grigorie M. Croitoru, romanul – aparent – de alta factura, dar inrudit de aproape cu tematica celorlalte volume, Batut de vanturi si de ploi , aparut la Editura Limes, Cluj Napoca, 2009. Este romanul unei vieti batute de vanturi si de ploi, dar – citim printre randuri – si de bucurii si de satisfactii.
Este istoria celui de-al saptelea copil al unei familii de tarani saraci din Valcea pe deplin implinit ( dupa propria-i marturisire ) in satul Alunis caruia i s-a dedicat cu trup si suflet. Memorialistica sentimentala, cronica, roman? O carte este o carte si abia in al doilea rand conteaza haina in care este imbracata. Dincolo de voluptatea de a spune si de condeiul domesticit sa-l asculte etalandu-i talentul, suntem obligati sa remarcam, in primul rand, minutiozitatea adnotatiei, rod al unei memorii prodigioase.
Este o dovada care infirma preconceptul ca numai o viata tumultoasa, socanta, gemand de combustii poate constitui substanta unui roman autobiografic. In urma lecturii, cititorul ramane uimit ca o insemnata cantitate de fapte din aceasta carte a fost traita si de el insusi, dar el a trecut prea repede peste ea si acum e surprins si bucuros sa o intalneasca. Cu alte cuvinte, se retraieste pe sine. In plus, fiecare amanunt de odinioara isi descopera abia acum savoarea si, nostalgic, invita la o retraire si reevaluare a propriei vieti.
In aceasta consta valoarea emotiva a cartii si nu intr-o naratiune palpitanta si telegrafica de tipul telenovelismului la care suntem parca condamnati. O alta dominanta a cartii o constituie firescul relatarii, firesc extras aproape fotografic, filmic, din fiecare amanunt mai mult sau mai putin semnificativ, dar egal ca valoare in economia cantitativului si calitativului cartii. Se detaseaza in special firescul oamenilor si impresionantul numar al acestora, dar fiecare el insusi, fiecare demn de retinut. Spre partea a doua a vietii sale, un om , fie el si scriitor, vine cu un numar redus de oameni si intre acestia traieste.
Ei bine, Grigorie M. Croitoru vine cu toti, nu uita pe nimeni si, in felul acesta, etaleaza o bogatie rar intalnita. Sigur, nu-i poate proeminentiza pe fiecare, nici nu urmareste asta, se multumeste sa-i tina in viata cu un ce particularizator in mozaicul celorlalti. Autorul este tentat de aproape tot si de toate si, din dragoste sau din consideratie pentru toate, aparent, nu stie asupra a ceea ce sa se opreasca. Asistam, si nu suntem departe de valenta principala a cuvantului, la o spovedanie de 330 de pagini in care sinceritatea debordanta nu uita nimic.
Prin aceasta carte, ca si prin celelalte, romanul – de ce sa nu-i zicem asa , cu toate ca nu are nimic de domeniul fictionalului ? - isi ocupa si el un loc aparte, intregind bogatia de viata etalata atat de generos in celelalte carti a caror viata, desi a fost traita, merita re-traita pe coordonatele unei noi civilizatii. Ne-au trebuit ani de zile sa intelegem ca intre stiinta si religie nu exista opozitie ( nu trebuie sa luam in serios ateismul marxist care nu este decat un exercitiu de teribilism ) , dar nu trebuie sa mai treaca atat de mult ca sa intelegem ca nici intre evidentele frumuseti ale noului si marile valori ale trecutului nu exista vreo contradictie. Dar, si nu ezitam sa folosim cuvantul, la mijloc trebuie sa actioneze o inteleapta politica culturala a unui stat pierdut, din pacate, in ...
(din nr. 61/februarie 2010 al revistei de cultura „Caiete Silvane”.
 Mai multe articole puteti citi pe
www.caietesilvane.ro)



NICĂPETRE, O PREZENŢĂ PERMANENTĂ 
ÎN SPAŢIUL CULTURAL BRĂILEAN


Miercuri 10 februarie 2010, când artistul ar fi împlinit 74 de ani, la Brăila a fost lansat volumul lui Virgil Untilă, "Nicăpetre - Dezvelirea lemnelor"
Nicăpetre ar fi împlinit pe 27 ianuarie 74 de ani, iar cu această ocazie, Muzeul Brăilei a lansat volumul lui Virgil Untilă, Nicăpetre - Dezvelirea lemnelor. Momentul, moderat de directorul muzeului, prof. univ. dr. Ionel Cândea, a debutat cu alocuţiunea şefului secţiei de artă a muzeului, dr. Maria Stoica, care şi-a exprimat credinţa că maestrul nu a murit, că este o prezenţă permanentă în spaţiul cultural brăilean şi că de fapt nu va fi comemorat niciodată. Apoi a prezentat ultimul proiect al artistului Nicăpetre, transformarea Pieţei Poligon într-un spaţiu cultural, în care să fie amplasate busturile a patru mari filozofi români născuţi la Brăila: Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Anton Dumitriu şi Petre Andrei. Primele trei fiind deja realizate în lemn, iar ultimul fiind creat doar în ipsos. „Aceasta a fost dorinţa maestrului, să turnăm aceste busturi în bronz şi să le expunem în Piaţa Poligon şi cred că suntem datori să facem acest lucru. Despre acest moment, am discutat şi cu maestrul Nicăpetre şi spunea că nu-şi doreşte să ne întâlnim ca să fim trişti. «O să vă adunaţi şi o să bociţi şi eu nu vreau asta!», mi-a spus atunci. Şi ca să-i respectăm dorinţa, ne vom aduce aminte de clipele frumoase pe care ni le-a dăruit”, a spus Maria Stoica.
Autorul volumului „Nicăpetre - Dezvelirea lemnelor”, Virgil Untilă, publicist român plecat în Canada în 1993, a vorbit despre întâlnirile sale cu maestrul şi despre arta lui Nicăpetre, structurată, în viziunea sa, în două mari părţi, desenul şi sculptura. „Eu am apreciat mai mult sculptura în lemn, chiar dacă are o viaţă mai scurtă decât cea în piatră, m-am ocupat mai mult de ea. Opera lui s-a dezvoltat esenţializat la început şi apoi urcând dintr-o formă în alta. Nu are salturi năucitoare, dar năucitor este produsul său final.
Consider că arta lui Nicăpetre este şi vehicul, şi ţintă, că Nicăpetre face parte din pleiada marilor oameni de cultură şi artă născuţi la Brăila", a spus Virgil Untilă. Autorul a mai precizat că în Canada a mai realizat o expodramă, pe care ar încântat să o poată aduce şi la Brăila peste un an, un an şi ceva, pentru a vedea şi brăilenii arta lui Nicăpetre aşa cum o vede el. Întâlnirea realizată în onoarea marelui sculptor Nicăpetre s-a încheiat cu vizionarea unui film documentar "Clipa de Artă", pe care dr. Maria Stoica l-a caracterizat ca fiind excepţional.
Filmul a fost realizat de Sorin Ceauş, iar muzica a fost compusă şi interpretată de Radu Şeu. Înregistrarea începe cu o mărturisire a artistului, că a desena oricând şi pe orice îi aduce mare bucurie. Apoi maestrul vorbeşte despre influenţa artei greceşti şi egiptene în arta sa şi despre ecourile artei populare româneşti. În final, toţi cei prezenţi au primit în dar câte un volum despre Nicăpetre din partea Centrului Cultural Nicăpetre şi a Muzeului Brăilei.

Cristina DOSULEANU

În legătură cu aceste informaţii vă prezentăm  un articol despre NICAPETRE primit 
de la Virgil UNTILA din Canada:


MODERNITATEA AVANGARDISTĂ A LUI BRANCUŞI ŞI NONAVANGARDISMUL POSTMODERN AL LUI NICĂPETRE


Modernitatea avangardistă a lui Brâncuşi şi nonavangardismul postmodern al lui Nicăpetre.
Avangarda modernă este un factor absolut revoluţionar în scena artei occidentale. Ea aduce în discuţie închiderea culturii occidentale in canoane comode - aceleaşi de la Aristotel ( revăzute pe ici pe colo), provincialismul ei, refuzul de a vedea ceea ce e dincolo de ograda proprie. (Nu întâmplător în albumul Brâncuşi editat cu ocazia expoziţiei de la Philadelfia din 1995, este inclusă o fotografie a Salonului de arta de la Paris, din 1877. Acesta arată ca un cimitir sau un negoţ de pietre funerare, în comparaţie cu sobrietatea senină a - să spunem- atelierului lui Brâncuşi, aşa cum va arăta el la 1925.) Avangarda denunţă arta şi cultura subiectului, căutând confortul recunoaşterii de sine, al identificării în artă ca reprezentare. Prin contrast, ea propune o lume care este nonreprezentabilă. Avangardismul brâncuşian este vehiculul unei totale deplasări a orizonturilor artistice moderne. Din decorativ şi narativ, din figurativ şi literar către imaginativ şi creativ, înspre cunoaştere şi unicitate şi nu doar unicitate stilistică ci totală: pornind de la idee, trecând prin tratare şi până la glisarea ideii în altă lucrare sau o alta abordare formală.
 
Nicăpetre ajunge la atitudinea postmodernă nu din dorinţa de a se sincroniza la o modă, ci pentru că atitudinea sa este rezultatul parcursului sau biografic şi artistic prin determinaţiile istoriei, suprapus peste căutarile artistice, peste zona poetică şi imaginativă pe care o frecventează. Rezultatul este surprinzător de actual în profunzimea sa fără a avea însă semnele însoţitoare menite să atenţioneze fie prin stranietate, stridenţă, neconvenţional căutat, obraznicie, aroganţă, etc. Dacă transavangarda încearcă să încheie opera de dinamitare a modernului şi a ceea ce i-a premers, sau să desăvârşească proiectul de înoire cu-tot-dinadinsul cuprins în aceaşi modernitate, Nicăpetre se află în acea parte a curentului care încearcă apele adânci, care încearcă alinierea la parcursul total al artei, fără îngroparea în canoane, dar şi fără dinamitarea nerăbdatoare. Dorinţa de lărgire a orinzontului spiritual şi de experienţă prin asimilarea şi asumarea antichităţii, apartenenţa la modernitate, dar nu în mod total - toate mărturisesc că avem de a face cu o conştiinţă artistică postmodernă. Continuarea dimensiunilor modernului dar şi contrazicerea lor, dorinţa de a ieşi din liniaritatea istorică modernă, din istorismul însuşi, refuzul de a deconstrui realul, încercarea de a reface vraja lumii în care se mai recunosc semnele unităţii acestuia (ale realului), citarea în spaţiu unitar al unor teme, idei, aluzii ce provin din spaţii istorice şi de conştiiţă disparate, sunt toate mărci ale conştiinţei postmoderne.
În lucrarea sa Toward a Concept of Postmodern, Ihab Hassan propune o tabelare a caracteristicelor modernului şi postmodernului într-un mod antitetic pentru a putea aproxima care este locul în care cele de două se despart, sau mai bine zis se individualizează , pentru că aşa cum arată autorul, nu există locul unui separări sau desprinderi definitive. Plimbând opera celor doi sculptori prin categoriile antitetice ale lui Hassan , vom putea observa în mod limpede că cei doi sculptori sunt în general separaţi de acele caracteristici care separă modernitatea de postmodernitate.*
La Brâncuşi avem parcă rezultatul jocului copilăros al demirgului în pasta primordială, modelând forme coextensive naturii sale (ascunzând în fond un enorm efort şi repetate încercări). La Nicăpetre suntem în faţa unor construcţii în care părţile eterogene se combină într-un întreg armonios aflat însă în mare tensiune, părţile refuzând să intre în completă subordonare faţă de întreg.
Dacă la Brâncuşi variantele asupra unei lucrări sfârşesc prin a fi aceaşi lucrare povestită altfel, tratată altfel, privită altfel - la Nicăpetre încercările repetate asupra unei teme sfârşesc prin a fi alte lucrări.
La Brâncuşi, toate demersurile artistice se îndreaptă clar spre o realizare finală: dinspre Proiect spre Model. La Nicăpetre, urma Proiectului este descoperită în rezidualul creaţiei, în ţăndările ei.
Lucrurile au rest şi nu pot fi închise în limite, în contururi precise. Este un joc al volumelor şi al logicii interioare a formelor în care lucrurile se desfăşoară fractal, un nesfârşit joc al reflectărilor, oglindirilor, o nesfârşită căutare a Proiectului.
La Brâncuşi, armonie atotcuprinzătoare, autoexprimată. La Nicăpetre, tăcere angulară, cu tendinţa dramatică a atingerii armoniei.
La Brâncuşi, materiale căutate, lustruire atentă, preluarea caracteristicilor materialului în realizarea discursului artistic. La Nicăpetre, absenţa finisării excesive sau totale, folosirea unor materiale la îndemână care de multe ori sunt lăsate a continua procesul de îmbătrânire, lăsând astfel loc unui continu proces de schimbare al obiectului artistic prin alterare (apariţia de crăpături, cojire, alterarea culorii).
La Brâncuşi opera este hieroglifa închisă care conotează pentru pentru material şi imaterial simultan. La Nicăpetre, sculpturile sunt mediul de exprimare al discursului.
La Brâncuşi, este prezentă vorbirea despre origine şi despre desprinderea de origine, surprinderea mecanismului desprinderii. Momentul despre care se face mărturie este încă atât de aproape de început încât se pot întoarce în el, înfăşurându-se şi desfăşurându-se într-o perfectă circularitate, strângându-se în sine sau etalând virtualităţile propriei deveniri. La Nicăpetre, se regăsesc doar cioburile amitirii unei unităţi. Din aceste cioburi el construieşte un edificiu nou ce se împodobeşte cu, şi uneori se susţine pe, urmele întregului.
Coagularea în concept şi verticalitate, în discurs şi contradicţie, în cântec şi armonie la Brâncuşi, uşoară tresărire şi unduire, colorare şi învolburare, aducere aminte a căderii şi a jertfei, a edenicului şi a istoriei la Nicăpetre.
La Brâncuşi se arată ideea platonică, la Nicăpetre, căutarea prezenţei ideii, deducerea ei din restrângerea perimetrului căutarii, din „numirea absenţei”, indicarea ei, determinarea minusului, a negativului prezenţei, construirea tiparului prezenţei dorite.
La Brâncuşi, accentul este pe conţinutul semnului, semnul având capacitatea de a trimite dincolo de sine. Semnul – semnificantul - este parte din simbol - înţeles şi vehicul al înţelesului. Cu cât se cercetează mai atent semnificantul cu atât se pătrunde mai adânc în semnificat. La Nicăpetre, semnul este entitate în sine, refuzând subordonarea ca simplu vehicul al înţelesului.
Dacă în opera lui Brâncuşi dăinuie aura visului în care omul şi-a văzut zeul, marcând ipostaza apolinicului, în opera lui Nicăpetre ramâne prezent apolinicul prin îngândurarea filozofică, dar marca mai apăsată e a dionisiacului, căci nu bucuria faptului de a fi martor la prezenţa zeului este cea mărturisită, ci tristeţea, angoasa, disperarea absenţei şi a căutării sale, îngemănată cu bucuria febrilă şi dureroasă a delirului cioplirii, a faptului de a crea ceva, de a fi zeul deci.
Interesant de remarcat este că caracteristicele postmodernităţii lui Nicapetre le-am găsit foarte pregnant prezente in caracteristicele postmodernităţii in arhitectură aşa cum le prezintă Charles Jencks: frumuseţe disonantă, sau armonie disarmonică, pluralism, antropomorfism, anamneză, naraţiune sugestivă, coincidentia oppositorum, polivalenţă, tradiţie reinterpretată, figuri retorice, întoarcerea la centrul absent.
Primitiv, antic, clasic, folcloric şi modern coexistă în atmosfera aceleaşi lucrări fără însă a poposi în vreuna din ipostaze ci depăşindu-le şi conţinându-le pe toate, punându-le în spaţiul în care istoria există simultan. Privitorul atent poate fi astfel el însuşi trezit la anamneză, proiectat în a-şi expanda orizontul din subistoric în supraistoric. Supraistoricitatea lucrărilor creează o atmosferă mitică suspendată a unei “naraţiuni fără intrigă” ( Charles Jenks). Aceasta este una dintre constituentele dramatice prezente în arta lui Nicăpetre. Spaţiul de expunere se contaminează de această atmosferă devenind scena în care privitorului i se sugerează că el este protagonistul ce urmează să declanşeze intriga absentă. Citarea unor elemente volumetrice eterogene duce la o “armonie disarmonică”, o unitate capabilă de a susţine coerent şi sumultan un arc conţinând toate conotaţiile prezente. Silueta obţinută este rezultatul reamintirii, cu fiecare moment al ei, până înapoi la arhetipul ce se dovedeşte rădăcina mai multor întruchipări astăzi percepute ca deosebite şi diferite.
Dacă la Brâncuşi avem personajul central al unui mit, basm, (Pasărea maiastră) sau un personaj cu statură eroică, (Socrate) la Nicăpetre, personajul central este o absenţă: o absenţă articulată, o absenţă cu contur, o absenţă care are marca prototipului - al arhetipului. Însuşi numele lucrărilor evocă aceste absenţe : Umbre, Invocaţii, Rugăciune pentru fiul pierdut. Există o gradaţie a acestei absenţe până la echivocul unei prezenţe ascunse, bănuite sau presupuse. De la absenţa apăsătoare (Adam şi Eva) până la prezenţa incifrată sau echivocă (Innateness) sau prezenţa substituită (In Memoriam). În lucrarea A fost odată, ca de alfel în întregul ciclul de menhire cu care face familie, aceiaşi marcă a ceva ce a fost - un element ce reuşeşte să recheme atmosfera, să o susţină; o atmosferă aproape sugerând acel ceva, absent: centralitatea. Poate această prezenţă presimţită, această absenţă conturată ca şi golul unui negativ, este de aceiaşi substanţă ca şi aceea a pietrei cazute din cer. Statuile reprezentând absenţa, vorbesc despre spaţiul deschis al conştiinţei omului pregătit să primească zeul, pe care nu l-a închis într-o formă dincolo de care nu-l mai poate recunoaşte. Căci, în absenţele sculptate de Nicăpetre, freamătă atributele nevăzute ale zeului, prezenţa lor în om fiind semnul fiinţei care a recunoscut fiinţa: omul pregătit să se întâlnească cu arheul, cu zeul, cu Dumnezeul. şi nu doar pregătit ci aşteptându-l provocându-l, invocându-l.
Se străvede în opera lui Nicăpetre dorinţa de a scăpa de istorie, de a se trezi din ea. În creaţia sa pluteşte atmosfera visului în care visezi. În inspiraţie, în transa creaţiei, răzbate visul faţă de care “istoria este un coşmar. . . “; coşmarul din care Eliade şi Joice au încerat să se trezească. La această realitate neconsumată de istorie, sau mai bine zis de capcana care a devenit istoria tratată ca linearitate, ca adiţie de momente din care doar unul - cel prezent - contează, s-a trezit Brâncuşi mărturisind despre înainte de început.


Crisitina LEVIŢCHI despre propria carte de psihologie aplicată scrisă în colaborare cu Clara Toma

IERTARE ÎNTRE APĂRARE ŞI ELIBERARE



                                                                                            Viaţa se naşte din moarte şi ambele sunt două feţe ale aceleiaşi monede.
 
Aproape nu există persoană care să nu fi trecut printr-o traumă, o pierdere, o separare, fie decesul unei fiinţe dragi, fie pierderea unui ideal, pierderea face parte din viaţă şi nu putem s-o ignorăm. Deseori, lipsa conştientizării acestor pierderi duc la probleme psihoemoţionale şi psihosomatice care nu sunt recunoscute ca având cauza în incapacitatea de a trăi acele pierderi. Cartea de faţă nu îşi doreşte să fie plăcută, însă îşi doreşte să fie edificatoare şi clarificatoare în acest labirint de traume, dureri, pierderi, separări. O să descoperiţi ce este trauma, ce este o separare, ce este doliul şi cum trecem prin el. Pornind chiar de la naştere noi trecem printr-o traumă. După naştere, începe un şir lung de etape, schimbări în viaţă care toate presupun o separare, o pierdere şi un câştig. Cum să conştientizăm dacă am trecut cu bine printr-o etapă pentru a putea să trăim cu adevărat o să descoperiţi pe parcursul cărţii. A nu parcurge toate etapele unui doliu înseamnă a nu te putea desprinde şi a nu te implica în viaţă autentic.
Puteti descoperi in aceasta carte legatura intre pierderi si nastere, intre pierderi si deciziile din copilarie (modul nostru de gindire despre noi, altii si viata), intre perderi si violentele indurate de-a lungul vietii, intre pierderi si arborele genealogic, intre pierderi si dependentele de orice fel. O sa intelegeti ce ne impiedica sa traim doliile si sa mergem mai departe in viata. Prin introspectie o sa descoperiti cum sa va cunoasteti mai bine sentimentele si cum sa le acceptati pe fiecare, oricit de dureroase si neacceptate social ar fi ele. O sa recunoasteti ideile preconcepute in cazul pierderilor si ideile adevarate despre pierderi. In cele din urma aveti in carte un ghid practic de a trece prin dolii, pierderi si separari.
***
Pot fi persoane care spun: eu nu am avut traume groaznice în familie, am avut o copilărie relativ „normală” şi am acum o familie „normală”. Chiar dacă au avut „norocul” de a fi crescut într-o familie relativ funcţională asta nu înseamnă că nu au simţit niciodată emoţii negative faţă de cei care i-au crescut. Nu este nevoie musai să ai un trecut foarte dureros ca să faci exerciţiile de conştientizare, acceptare şi înţelegere a sentimentelor tale. Chiar şi o persoană echilibrată psihologic trece de câteva ori în viaţă prin pierderi. Pentru acele pierderi are nevoie să treacă prin doliu. Şi pentru o pierdere a unei jucării sau bijuterii este nevoie de a face travaliul de doliu.
Pentru a trece bine prin doliu avem nevoie să ne rezolvăm unele evenimente din trecut în care noi supravieţuitorii şi persoana decedată, pierdută din viaţa noastră am luat parte. Mă voi referi mai ales la relaţiile tensionate între noi şi persoana pierdută. Cu cât evenimentele trăite cu acea persoană sunt mai traumatizante pentru noi, cu atât procesul doliului poate dura mai mult.
 
***
Ceea ce s-a întâmplat cu un strămoş ne afectează pe noi şi generaţiile ce vin. Preluăm de la strămoşi fizicul, profesia, modul de relaţionare cu alţii, talentele şi capacităţile, calităţile, defectele, slăbiciunile, traumele, durerile, capacitatea de a fi fericiţi sau nefericiţi. Aşa cum se transmit genele se transmit şi tiparele de gândire, ideile, sentimentele, stilurile comportamentale, traumele dintr-o generaţie în alta. Aşa cum există un inconştient propriu, există şi un inconştient de familie care se preia, mai ales dacă membrii familiei respective nu îşi recunosc, conştientizează problemele, trăirile şi gândurile, nu îşi trăiesc doliile, le neagă, le ţin secrete.
Fiecare urmaş nu numai că preia inconştient caracteristicile familiei sale, ci se simte „dator” să le ducă mai departe, din fidelitate de familie şi din speranţa naivă că ar putea să răscumpere cumva viaţa strămoşilor lui. Descendentul este loial prin alegerea meseriei, alegerea tipului de partener conjugal, alegerea tipului de relaţie de cuplu, alegerea bolilor chiar. Şi alegerile aparent opuse înseamnă tot fidelitate. Să spunem că o femeie a avut un tată alcoolic şi îşi alege un soţ care nu pune alcool în gură. Alegerea ei este rodul unei temeri puternice de tatăl ei şi de trecut, nu este o alegere conştientă şi realistă. Atâta timp cât alegerile noastre sunt condiţionate de trecut ele nu sunt libere şi autonome.
Orice familie are reguli nescrise, transmise prin atmosfera de familie, prin gestică, mimică, comportamente. Sunt familii în care se spune „Niciodată să nu îţi arăţi suferinţa, noi trebuie să fim puternici”, “Niciodată nu se vorbeşte despre sex şi bani în această familie”, „Nu se vorbeşte cu nimeni problemele familiei.”, „Nu vorbim nici între noi problemele familiei de orice natură: materiale, somatice, emoţionale, mentale”, „Nu ne lăsăm să simţim şi nici să exprimăm emoţiile”, „În familia noastră femeile trebuie să se ocupe de creşterea copiilor”, „În familia noastră nu se plânge”, „În familia noastră toţi suntem medici din tată în fiu şi altă profesie nu există”, „În familia noastră nu se vorbeşte despre tragedii, drame, sex şi bani”, „În familia noastră fetele sunt frumoase şi bărbaţii deştepţi”. Sunt unele reguli subînţelese, niciodată încălcate (de exemplu generaţii de femei s-au subordonat bărbaţilor, au mers şi merg încă în spatele bărbatului).
De foarte multe ori pe lângă atribuirile pe care le fac părinţii („copilul ăsta e neastâmpărat”) există şi mesaje contradictorii, incongruente. Părinţii doresc ca în societate copilul să se comporte exemplar şi îl pun într-un “pat a lui Procust”, fără ca ei înşişi să treacă prin acel pat a lui Procust. Şi cel mai des se observă că un copil exprimă exact defectul pe care părintele nu şi-l recunoaşte sieşi, părintele rejectând exact defectul pe care el îl are şi nu-l conştientizează.
Din cauza mecanismului introiecţiei, copiii asimilează şi aspiră tot ce se întâmplă în inconştientul părinţilor lor, astfel devin coşul de gunoaie toxice ale întregii familii. Cu cât părintele este mai neautonom, mai simbiotic, mai inconştient cu privire la gândurile, sentimentele lui cu atât copilul va fi mai expus preluării acestora.
De foarte multe ori şi adulţii fac greu diferenţa între gândurile şi sentimentele lor şi preluările de la părinţi şi este nevoie de o muncă profundă de recunoaştere şi conştientizare a ceea ce e al lor şi ceea ce e preluat. Alteori alţi membrii decât copiii preiau şi exprimă sentimentele neconştientizate ale altui membru (frecvent femeia exprimă deprimarea soţului care se manifestă agresiv şi abuziv).
***
În orice relaţie-legătură există patru faze: ataşarea, crearea legăturii, separarea şi jelirea. Dacă primele două sunt plăcute, ultimele două nu sunt deloc plăcute, însă sunt foarte necesare pentru următoarea legătură. Dacă procesul de jelire nu este realizat, persoana nu va putea să investească într-o altă legătură şi nu se va lega autentic, ci doar ca substitut pentru legătura pierdută. Aşa se face că multe persoane după ce ies dintr-o relaţie prin despărţire de partener, divorţ plonjează imediat, la scurt timp într-o altă relaţie. Ele nu îşi trăiesc doliul după relaţia anterioară.
Omul occidental este obişnuit în genere a vorbi despre pierdere, numai în condiţiile în care are un deces în familie, când se desparte de vreun partener-parteneră, când iese la pensie, neluând în seamă alte pierderi: pierderea unui inel, pierderea unui zâmbet, pierderea timpului, pierderea statutului social, pierderea încrederii în sine, pierderea sănătăţii, pierderea stimei de sine sau imaginii despre propriul corp, pierderea unui gând frumos, pierderea tinereţii.
Orice schimbare (fie ea firească sau nu: grădiniţă, şcoală, facultate, părăsirea cuibului, căsătorie, mutarea în altă casă, primul copil, îmbătrânirea, pensionarea, şomaj, deces) implică o separare şi o pierdere.
***
Fiecare persoană trece prin doliu în felul său. Dacă doliul vine după o suferinţă grea, pierderea e de fapt ca un fel de eliberare şi libertate. E normal şi firesc să fie aşa şi nu altfel. Fazele doliului sunt un reper, nu sunt întotdeauna trăite cronologic. Este important să trecem prin doliu, deşi e un proces dureros este foarte necesar şi sănătos.
Societatea occidentală a pierdut contactul cu ritualurile străvechi de jelire. Astfel oamenii care trec printr-o pierdere au diverse convingeri disfuncţionale, deloc constructive, referitoare la trăirea doliului. Doliile patologice, depresiile care apar după doi ani de la decesul cuiva, adicţiile (fumat, alcool, drog, sex, mâncare, muncă) nu arată decât că doliul nu a fost trăit real, ci doar simulat.
Unii oameni au impresia greşită ca „Trebuie să fie puternici şi să nu arate vulnerabilitatea” în cazul doliului. Cred că aţi auzit destul de des, pe cineva care “încuraja” pe altcineva aflat în proces de doliu prin cuvintele: “dragă trebuie să fii tare!”. Aceste cuvinte exprimă o concepţie păguboasă care era aplicată mai ales bărbaţilor, însă mai nou a început să fie spusă şi femeilor. Vedem la înmormântări persoane care fac orice altceva decât să plângă (îşi fac de lucru cu punerea mesei şi alte rituri concrete, sau se îmbată, se poartă ca nişte roboţi). La ţară, aducerea bocitoarelor este o formă de a facilita familia să îşi plângă decedatul. Acest obicei catartic nu se realizează la oraş. Din păcate mai ales la oraş este valorizată neexprimarea emoţiilor şi “puterea” aparentă a unei persoane, nu autenticitatea personală. A fi puternic în acest context înseamnă patologie. Dacă îţi vine să plângi, plângi! Exprimarea sentimentelor creează premisa pentru depăşirea doliului.
Foarte des, cei din jurul persoanei care a suferit o pierdere, nu suportă ei înşişi durerea intensă şi atunci încep să respingă acea persoană.
Unele persoane care au suferit o pierdere cred că nu vor fi ascultate de cei din jur şi se închid în ele. Ar fi de dorit prientenii, rudele, să nu creadă că supravieţuitorul nu suferă sau nu doreşte companie, chiar dacă declară acest lucru.

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971