Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
În ce limbă s-a propovăduit Evanghelia la geto-daci?
În dialog cu Ministrul Culturii
Magdalena ALBU - ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ
Liviu ANTONESEI - MONOPOL PE ANTICOMUNISM
Două însemnări de Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU
Carmen CĂTUNESCU - INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?
Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ
ANUNŢ Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
1.POEZII ŞI POEME DE: Dimitrie GRAMA
Nicolae DRAGOŞ
EUGEN DORCESCU
Adrian BOTEZ
Ionuţ CARAGEA
Melania CUC
2.O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”
Toma Alimos - In limba franceză de Constantin FROSIN
Adrian George Săhlean vă prezintă « Luceafărul” eminescian în limba engleză
Adrian George Săhlean vă prezintă interesantele sale « Reflecţii de traducător »
Daniela Firănescu despre Cezar Ivănescu
Dan BRUDASCU; - Minunile Lumii
Corneliu Florea - despre Victor Găietan şi Ciprian Anastasiu; Ştefan Străjeri despre Theodor Codreanu; Ioan Lilă despre Eugen Dorcescu
Gheorghe Lateş despre Constantin FROSIN; Nicolae Băciuţ despre Melania Cuc; Horia BĂDESCU despre Traianus
Octavian CURPAŞ despre A.M.Jucan; Eugen DORCESCU despre Marcel Turcu; Carmen Cătunescu despre Liviu ANTONESEI;
Antologiile comunei ALUNIŞ; Cristina Dosuleanu şi Virgil Untilă despre NICĂPETRE; Cristina Leviţchi şi Clara Toma
Al.Florin ŢENE despre „Agora literară”
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare 2
Ioan-Paul II şi « teoologia comunicării
DAN GHELASE NE PREZINTĂ UN APEL ŞI DOUĂ SITURI ARHEOLOGICE BUCURESTENE
Dan GHELASE - Conacul GRANT - Noutati nelinistitoare
PASSO DOBLE- Rubrica lui Ioan LILA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
„E minunat in Romania”... culese de Laurenţiu Burlacu, Panaite Chifu, etc...
George ROCA şi Paul Maria MEFIETIC
Filme subtitrate
Cum am venit pe lume


 DE LA NEANT LA ÎNCREDERE
„Optimismul bacovian” - O carte despre ineditul poeziei lui Bacovia, semnată Angela Monica Jucan


Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată „Optimismul bacovian”, apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia «plouă, plouă, plouă», dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui «ploioase», el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.
Şapte poeme
În „Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).
Poemele „Plumb” şi „Lacustră” sunt emblematice pentru creaţia bacoviană. Angela Monica Jucan se referă la Bacovia ca la un simbolist a cărui poezie poartă în sine „permanenţa, echilibrul, pacea... Îl preocupă pe Bacovia, indiferent cum şi cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, maternă, a plumbului”. În accepţiunea autoarei, „Lacustră” nu aduce un sentiment  neliniştitor, dimpotrivă, trimite la ideea de adăpost, ce semnifică încredere.
Gri şi violet
Ftizia - una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirmă Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic... nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebănuit de largă, de a sugera, a acestei boli „fără speranţă” - contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihnă şi re-facere în ţărână”, din „Plumb”. Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la Bacovia un pustiu lăuntric, care anticipeaza sfârşitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.
Însă fie că este vorba de clavirul la care cineva interpretează o melodie „înceată şi monotonă, lipsită de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul derivă din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând aşteptare care, evident, e aproape sinonimă cu încrederea”), autoarea ne reliefează un Bacovia a cărui poezie cântă prin excelenţă, bucuria vieţii.
Negru
Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupată în cartea sa şi de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeşte de corespondenţe. Legăturile ce există între culori (gri-violet, muzică-descântec), au rolul să ne demonstreze că poetul este un artist ce ştie să se folosească de muzicalitate şi variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordată şi de Angela Monica Jucan în „Optimismul bacovian”, este negru. În poezia „Negru" se găsesc alăturate sicrie metalice, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai lumea materială este simbolizată la Bacovia prin negru, ci şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.
Şi totuşi, Angela Monica Jucan afirmă: „Bacovia îşi propune să scoată în evidenţă prin amplificare impresia de negru, lăsând-o la libera percepţie a cititorului, dar o dilată până într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii văd doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul iniţial şi poezia se încheie în «Negru, numai noian de negru» când tocmai urma «Să dea pământul din sine verdeaţă»...”
„Golul plin”
Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperantă, toate amintind de creaţia lui E. A. Poe, Baudelaire şi Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celălalt” unghi al simetriei””, aşa cum spune chiar autoarea, pe care îl regăsim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii înţelesuri,/Curg din depărtări,/Parcă sori din zări/Coborâţi la şesuri.”
                                                                                                 Octavian CURPAŞ 5 martie 2010, Phoenix, Arizona


POEZIA  LUI  MARCEL TURCU



Poezia lui Marcel Turcu, în întregul ei*, a fost şi este calificată, de mai toţi comentatorii, drept suprarealistă – fapt justificat, până la un punct, de aparenta ei non-transparenţă (deşi a înţelege nu înseamnă neapărat, şi doar, a decoda instantaneu, a “pricepe” la nivel denotativ), de extraordinara dezinvoltură a asocierilor lexico-semantice, de neîngrădita libertate a expresiei în general (măcar la o primă abordare). Dar aplicarea acestei etichete (suprarealist) – demers hermeneutic foarte comod, de altfel, căci scuteşte de efort – nu poate satisface un cititor atent, dispus, ba chiar încântat, să intre într-un dialog prelungit, de fond, de oarecare anvergură, cu textul. Şi când spun «cititor», înţeleg chiar « cititor »,  un cititor avertizat, e drept, dar nu, în mod obligatoriu, critic de profesie, eventual şi de vocaţie. (E locul să precizez că eu nu sunt absolut deloc critic literar, încât tot ce scriu acum trebuie luat ca o simplă impresie de lectură). Iar această impresie de lectură îmi spune că, în cazul poeziei lui Marcel Turcu – poet viguros, profund, inconfundabil – , aparenţa, da, poate îndreptăţi amintita încadrare. Esenţa, însă, nu. Cel puţin din punctul meu de vedere. Fiindcă poezia lui Marcel Turcu are un « conţinut », recuperabil intelectual, receptiv la o abordare meta-fizică, nu este, pur şi simplu, dicteu automat. Aş zice, chiar, dimpotrivă. Dar această dezbatere este, oricum, marginală.
*
O lectură referenţială, imediat decodificatoare, se dovedeşte, într-adevăr, cu totul inoperantă. Textul poetic al lui Marcel Turcu nu poate fi descifrat cu o atare metodă. Şi aceasta, din pricina dispersiei voite, generalizate, din pricina ruperii logicii superficiale, curente, bătătorite, a logicii minime, ce guvernează enunţul comun (fie el liric ori prozastic). La nivelul generativ al scrierilor lui Marcel Turcu acţionează acel brainstorming de care se pomeneşte adesea, şi pe care l-am invocat şi eu cu diverse prilejuri, comentând, aşa cum m-am priceput, unele manifestări ale artei moderne (în genere). Aşadar, nu dicteul automat (comportament estetic pasiv), nu emisia necontrolată de informaţie, stăpâneşte în acest teritoriu liric, ci un brainstorming asumat (comportament estetic activ), conştient de sine, el însuşi rezultat al unei optici originale asupra existentului (asupra fiinţei).
*
Pornind din acest punct, vom constata că stratul lexical, cel morfologic, cel sintactic, cel imagistic, cel prozodic conţin şi îndreaptă spre receptor semnale, nu semne – adică tot atâtea ferestre şi uşi ce se deschid şi arată în direcţia sensului: O uşă; a doua: o fereastră deschisă simetric – / Întredeschisă – următoarea uşă – are dreptul:/ Poate să intre în asimetrie…// O uşă; a doua: fereastra deschisă simetric – / Un surâs; o uşă: a doua// Fără nume ; ruah, fără nume… (Să ne amintim că ebr. ruah, ca şi gr. pneuma, are, concomitent, semnificaţiile de « vânt » şi de « duh »).
Prin aceste ferestre şi uşi, accedem la căile ce duc (ce ne pot duce) la (mai degrabă, înspre) sens. Aceste căi sunt axele, coordonatele lumii evocate de text: Descentrat; fericit; dezaxat/ Resemnat şi retras cu smerenie/ Mult prea departe de/ Axă: ADIEREA / locul liber!...// Adierea. « De m-ai odihni, primesc şi te/ Primesc » – spune awa Ghelasie.
Trei repere se impun în citirea, în cunoaşterea (şi recunoaşterea) acestui univers,  ale acestei meta-lumi, ce nu doreşte (nici nu trebuie să dorească, de ce, mă rog, ar dori aşa ceva ?) să copieze, cu agremenetele consacrate, să reproducă, adică, în poezie, facil, ceea ce contingenţa oferă simţurilor, emoţiilor şi raţiunii adaptative spre cunoaştere.
Cel dintâi dintre aceste repere ni se pare a fi orientarea spaţială. Ea se referă, cvasi-exclusiv la verticalitate, necunoscând (neadmiţând, nefiind interesată de) alt vector în afara celui desemnat de binomul sus – jos : Scrie sus dar nu ninge:/ Jos scrie / pretutindeni / scrie/ De asemeni/ Scrie flambat ; scrie ubi sunt dar/ Nu ninge ; scrie tot mai sus:// Nu mai ninge...
Cel de al doilea reper, pe traseul urmat de explorarea acestui cronotop propus de poezia lui Marcel Turcu, constă în identificarea conţinutului. Ce anume umple acest recipient volatil, eterat, marcat cu stricteţe doar la vârf (sus) şi la bază (jos) ? Marcat cu stricteţe, dar, trebuie să insistăm, nedefinit, non-senzorial. Conţinutul acestei lumi (am anticipat, de altfel) este însăşi dispersia.  Asemenea căilor (virtuale) ce succedă semnalelor, asemenea dez-axării, des-centrării, eliberării eului de tirania contingenţei sarbede şi sterpe din unghi intelectual, imaginativ şi chiar afectiv-emoţional, aidoma verticalităţii, care, precum un stâlp nevăzut, susţine învelişul acestui recipient de azur, construieşte cadrele, eşafodajul de rezistenţă ale unei lumi sui-generis, ale unei lumi unde zburdă, libere şi pure, fiinţe fără chip, fiinţe de gând şi de spirit, dispersia, numai ea, este realitatea conţinutului. Ninsoarea, ploaia, polenul, dar şi cuvintele sunt manifestări ale dispersiei în lumea concretă, în imanenţă, sunt întrupările ei, în sensul etimologic al cuvântului :  Ninge sus/ Cavernar/ Ninge sus – // Ninge-se pe buze, murmuz./ Apoi revenirea: ninge-ar – // Ninge rivière: articulare purg – /Articulaţiile ning,/ Rivière… Se poate adauga faptul că dispersia este enigmatică, eventual şi iraţională (este asociată cu Sfinxul : Ninge iraţional, ajurat : cu pori mari de Sfinx – / Ninge: vizită în interiorul vizitei: ninge ).
Cel de al treilea reper este mişcarea. Aceasta poate fi ascensională (levitaţia, passim), pluridirecţională (vizând « departele », « exodul », « celălalt sublim ») sau – straniu ! – staţionară, dacă o putem numi aşa, adică animată de un dinamism din care lipseşte deplasarea, o mişcare pulsatorie, spasmodică – Catedrală Du-te Vino:imens discurs de arce suple – /Chip al meu des-figurat/ Arc reflex arierat – // Ne-ndreptăm către ?/ Nu! –  De reţinut, ca vibraţie de profunzime, definitorie, zborul spre marea negrăita beatitudine, pe care « suprarealistul » Marcel Turcu o evocă, memorabil, aşa : De ziua Venerei/ Ori – poate joia : sub Jove/ Într-una din zilele : din pătratul ori rombul acela seducător – / Într-una din zilele probe : Levitezi.../ Şi-ajungi departe, în celălalt sublim: ajungi singur…
*
Care sunt sensul, rostul, definiţia fiinţei, în economia acestei ontologii artistice? Vom fi (plăcut) surprinşi, dar deloc miraţi, să constatăm, mai întâi, că fiinţa, în viziunea lirică a lui Marcel Turcu, este tripartită, aşa cum ne-o dezvăluie – interesant! – şi antropologia biblică (1 Tesaloniceni 5, 23): Uitat-am paşii: i-am depus într-un tren ce-a luat-o-n sus…// Mă deplasez adesea în vechea mea urnă placentară:/ Suntem din nou împreună toţi trei – / Eu; ea şi sinele/ De curând configurat, conurbat împrejur: eram toţi!... Apoi, ea, fiinţa, este incertă, “absentă din gravitaţie”, “levitând” spre “departe”, spre (de ţinut bine minte!) “celălalt sublim” (vezi supra). În fine, pretutindeni şi întotdeauna, fiinţa este însoţită de idee: După colţ/ E ideea – / Medelnicând…// …Sunt sărac şi alb:Aproape inutil – /…/Ideea e după colţ:/ Indestructibilă; finetă – / Seducătoare…
Ţelul ultim, aşadar, ţinta existenţială (şi, decurgând de aici, chiar dacă indirect, într-o fericită subsidiaritate, programul estetic) sunt configurate în cel puţin două poeme emblematice -  Sublimul 2 şi O linişte sepia. Un prim palier are în vedere aşa-zicând metoda prin care imanenţa plată şi greoaie poate fi obligată să lase a se întrezări transcendenţa – anume: “ruperea de ritm”. Ruperea de ritm, ieşirea din monotonia percepţiei plafonate, declanşează amintitul brainstorming, care, la rându-i, cum am încercat să probăm, deschide accesul spre abisul textual. Celălalt palier, ţelul propriu-zis, spre care năzuieşte eul angajat în marea dispersie, este reprezentat de “celălalt sublim” (invocat mai sus), de “morfosculptura” divină : ...şi ce ruperi de ritm ai reuşit Dumneata/ Acolo sus, în văzduh, Domnule?!//…// Ci clare întinderi de mână: adevărate/ Heteronomii – / Domnule!...// Doamne, ce morfosculptură reuşeşti colo sus?!
*
Opresc aici analiza în sine, mult prea sumară, desigur, a poeziei lui Marcel Turcu. Adaug doar câteva încheieri de ordin teoretic, pe care parcurgerea textului poetic, precum şi transferal lui în metalimbajul interpretării le fac posibile şi chiar le impun. Notăm, pentru început, că avem a face cu un lirism ferm, viril, dominator, autoritar, câtuşi de puţin sentimentaloid, completamente nedescriptiv – în pofida unor pasaje de mare plasticitate  (Din latenţa lor, zorile, ne izbiră în faţă/ Înspăimântător de albastru – / Precum o instalaţie exotică, nouă...; sau : Ca desert.../ Cu avioane-n foi de viţă/ Ni se serveşte / Cerul !) –  , ironic, uneori (rime gratuite : ...cu/ Ast lumen-haiduc n-aş putea să mă duc mai departe de nuc…).
Vom constata, apoi, dacă aprofundăm mesajul, că autorul încearcă, deliberat sau nu, să realizeze un echilibru între revelaţia noetică (sunt citaţi filozofi, gânditori, scriitori), revelaţia pnevmatică (sunt citaţi părinţi ai Bisericii, stâlpnici) şi religia naturală (zei : Kore, Venera – vineri etc.), dominanantă fiind, totuşi, revelaţia pnevmatică: Numărul mare de descendenţi ai Bisericii:/ Ai tuturor semnelor, consemnelor/ Din mediana drenată a domului – / Din sigiliul harisim al Domnului : din/ Catenele Mari ale Crucii – ...; sau: O uşă ; a doua : fereastra deschisă simetric – / Un surâs ; o uşă : a doua// Fără nume ; ruah (subl. n., E. D.), fără nume:/ Puţin vânăt vânt (subl. n., E. D.) şi romb pe / Atât.
Se poate decela, în sfârşit, la temeiul impulsului liric, şi al conştiinţei estetice, o – vagă – confruntare a marilor arhetipuri (Masculin/ Feminin) : Poemul acesta va întrerupe prin atingere/ Deformarea scheletului/ Uman.../ Stimulându-i elanul; orientându-i creşterea/ Într-o direcţie necunoscută…//…Metisă, scrierea ; androgin, autorul..., resursele manifestărilor de suprafaţă (fenotextul) fiind situate, mereu, foarte adânc şi foarte departe, în fundamente.
*
Marcel Turcu scrie, deci, o poezie a non-imanenţei, o poezie de factură intelectuală, ce ajunge la spirit dinspre raţiune, mai degrabă decât dinspre inimă. Scrierile sale dejoacă ceea ce numeam altundeva farsa ontologică (pretenţia imanenţei de a fi realitate), o deconspiră prin luciditate, o devoalează şi o dizlocă demolându-i limbajul mălăieţ, perfid, disimulant. Dispersia este substanţa de contrast, feminină, pe ecranul căreia se impune masculinitatea aspiraţiei verticale înspre Ruah, înspre Spirit. Totodată, în planul strict al comunicării, poezia lui Marcel Turcu îl obligă pe cititor să se smulgă din rutina şi lenea limbajului, dar nu prin artificii, acrobaţii şi experimente puerile (forme de evaziune şi de neputinţă), ci printr-o revizuire dramatică de mijloace şi de perspectivă.
S-a scris, şi se scrie, puţin despre poezia lui Marcel Turcu. Nepermis de puţin. Poate n-a sosit, încă, vremea. Nu ne îndoim însă că vremea aceea va veni.

*Mă refer, explicit, la volumul Ofiţerul stărilor de spirit, Editura Mirton, Timişoara, 2008, dar am convingerea, cunoscând bine şi celelalte cărţi ale autorului, că observaţiile formulate aici vizează scrisul lui Marcel Turcu în ansamblul său : Tăcerile renului (1974), Levitaţie (1979), Voluptatea drumului (1980), Sublimarea pasiunilor (1988), Unchiul meu, aerul (1996), Contestreno (1999), La trapez general (1999), Ningeniu (2002), Alaun (2003), O problemă a jafrilor (2004), Ibis speculari (2004), Cuţit pentru lectură (2006), Ofiţerul stărilor de spirit (2008), Ofiţerul 1 al stărilor de spirit, ediţie bilingvă, română-germană (2009).
                                                                                                                                              Eugen DORCESCU


LIVIU ANTONESEI:  ANATOMIA UNUI SENTIMENT (1)


Un subiect fad, plictisitor, banalizat prin epuizare şi vulgarizare a devenit, iatǎ!, proaspǎt, efervescent, luminescent, clocotitor, pasional. E vorba despre dragoste. „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment", apǎrut on-line la Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a, corectatǎ şi adǎugitǎ, se numeşte şi volumul scris de Liviu Antonesei. Atâţia creatori de frumos au fost tentaţi de a alege ca temǎ iubirea, cântând-o în nesfârşite poeme ori dezvoltând-o în prozǎ, în subiecte palpitante. Ba, mai mult, psihologia dragostei a fost dezbatutǎ pe larg în lungi şi obositoare eseuri, disertaţii, conferinţe, convorbiri, interviuri etc. Ne-am obişnuit cu jurnalistul Liviu Antonesei, cu stilul sǎu ironic, uşor detaşat, ori prea implicat, emiţând judecǎţi pe cât de aspre, pe atât de obiective. Scriitorul Liviu Antonesei e însǎ altfel, dezvǎluitor, plin de surprize şi neaşteptat de sentimental, cald, apropiat, dincolo de tǎietura precisǎ a specialistului.
Fǎrǎ îndoialǎ, cartea conţine eseuri şi poeme, impresionând, aproape şocând lectorul modern (care e obişnuit cu de toate şi, în special, cu lucruri de calitate), prin puncte de vedere originale, termeni inediţi, selecţii, crearea unor criterii, afirmaţii pertinente, concluzii devastatoare. Aceasta ne aratǎ cât de important este respectivul sentiment în viaţa noastrǎ, dacǎ cumva, între timp, am uitat. Liviu Antonesei face parte dintre puţinii scriitori, cum sunt Eminescu, Mircea Eliade, care au o sensibilitate exacerbatǎ, o viziune complexǎ despre dragoste, mizând totul pe acest simţǎmânt şi visând o "fuziune completǎ". De ce Eminescu este cel mai mare poet al iubirii din literatura noastrǎ? Aşa cum afirma Cǎlinescu, el era "serios în iubire ca natura": "Cǎci te iubeam cu ochi pǎgâni/ Şi plini de suferinţi,/Ce mi-i lǎsarǎ din bǎtrâni/ Pǎrinţii din pǎrinţi." Seriozitatea, implicarea, concentrarea  il caracterizeazǎ: "Tu nu vezi cǎ în iubire/ Nu ştiu ca sǎ glumesc,/ Nu-ţi pare oare bine/ C-atâta te iubesc?". Dar Eliade? Creând o eroinǎ cu o putere de a iubi extraordinarǎ, cu o viziune copleşitoare despre dragoste, el ne aduce în prim-plan acest subiect, prezentându-l dintr-o perspectivǎ nouǎ.
Aşa cum just observa Nicolae Manolescu, nu e vorba de concepţia unei tinere indiene, ci a cuiva  cu înclinaţii înnǎscute, care ştie sǎ iubeascǎ. În concluzie, i-aş numi pe cei cu o astfel de viziune s p i r i t e  e r o t i c e  c o m p l e t e. Autorul în discuţie îi considerǎ ca fǎcând parte din elita sau aristocraţia sufletului: "Aşa cum existǎ o aristocraţie de sânge, una a spiritului ori a banului, cu siguranţǎ cǎ existǎ şi o aristocraţie legatǎ de dragoste. Sunt cei care, dincolo de faptul cǎ iubesc ceva sau pe cineva, iubesc şi acest sentiment care este iubirea."  Întorcându-ne la eseurile lui Liviu Antonesei, remarcǎm la o primǎ lecturǎ claritatea, limpezimea scriiturii, echilibrul existent atât în compunerea, repartizarea capitolelor, cât şi în combinarea termenilor sofisticaţi, savanţi cu expresii, cuvinte colocviale, ceea ce conferǎ textului un farmec nespus, o prospeţime rarǎ,  o atracţie aparte.
Conţinutul propriu-zis e încadrat de o Prefaţǎ a autorului şi un Epilog, în care apare "O discuţie despre dragoste cu Al. Paleologu" şi are intercalate capitole cu poeme: "Interludiu fantasmatic.Poeme", "Interludiu sceptic.Un poem" şi "Ultimul interludiu. Caseta cu chinezǎrii". Celelalte pǎrţi au titluri semnificative, revelatorii: "Dragostea, servitutea voluntarǎ şi suveranitatea personalǎ", "Trei cuvinte greceşti despre dragoste", "Nuditatea, goliciunea şi erotismul", "O reformulare a mitului androginului", "Despre fuziunea perfectǎ", "Inteligenţa afectivǎ, intensitatea şi intimitatea", "Corpul şi dragostea", "Despre pasiune şi tandreţe", "Sfârşitul iubirii, începutul melancoliei". E interesantǎ şi dedicaţia: "Se dedicǎ Eonei, în toate ipostazele sale - odinioarǎ, întotdeauna şi acum", care denotǎ simplul fapt cǎ autorul a gândit deja un prototip al femeii iubite. Numele are trimiteri eminesciene şi sugereazǎ intangibilul, luminescenţa, unicitatea. Se definesc sentimente încǎ din primul capitol, unde se fac referiri la o luptǎ între s e r v i t u t e  şi  s u v e r a n i t a t e. Pentru a  exista şi a se dezvolta, iubirea are nevoie de o  c o m p l i c i t a t e  i n f i n i t ǎ. Demnǎ de reţinut este şi definiţia iubirii ca fiind o  t e n d i n ţ ǎ   s p r e   e c h i l i b r u, "echilibrul perfect" însemnând moartea. Aşa cum e perfect adevǎrat cǎ: "Moartea iubirii e sinonimǎ morţii pure şi simple."
                                                                                                                                                              Carmen CĂTUNESCU
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971