Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
În ce limbă s-a propovăduit Evanghelia la geto-daci?
În dialog cu Ministrul Culturii
Magdalena ALBU - ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ
Liviu ANTONESEI - MONOPOL PE ANTICOMUNISM
Două însemnări de Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU
Carmen CĂTUNESCU - INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?
Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ
ANUNŢ Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
1.POEZII ŞI POEME DE: Dimitrie GRAMA
Nicolae DRAGOŞ
EUGEN DORCESCU
Adrian BOTEZ
Ionuţ CARAGEA
Melania CUC
2.O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”
Toma Alimos - In limba franceză de Constantin FROSIN
Adrian George Săhlean vă prezintă « Luceafărul” eminescian în limba engleză
Adrian George Săhlean vă prezintă interesantele sale « Reflecţii de traducător »
Daniela Firănescu despre Cezar Ivănescu
Dan BRUDASCU; - Minunile Lumii
Corneliu Florea - despre Victor Găietan şi Ciprian Anastasiu; Ştefan Străjeri despre Theodor Codreanu; Ioan Lilă despre Eugen Dorcescu
Gheorghe Lateş despre Constantin FROSIN; Nicolae Băciuţ despre Melania Cuc; Horia BĂDESCU despre Traianus
Octavian CURPAŞ despre A.M.Jucan; Eugen DORCESCU despre Marcel Turcu; Carmen Cătunescu despre Liviu ANTONESEI;
Antologiile comunei ALUNIŞ; Cristina Dosuleanu şi Virgil Untilă despre NICĂPETRE; Cristina Leviţchi şi Clara Toma
Al.Florin ŢENE despre „Agora literară”
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare 2
Ioan-Paul II şi « teoologia comunicării
DAN GHELASE NE PREZINTĂ UN APEL ŞI DOUĂ SITURI ARHEOLOGICE BUCURESTENE
Dan GHELASE - Conacul GRANT - Noutati nelinistitoare
PASSO DOBLE- Rubrica lui Ioan LILA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
„E minunat in Romania”... culese de Laurenţiu Burlacu, Panaite Chifu, etc...
George ROCA şi Paul Maria MEFIETIC
Filme subtitrate
Cum am venit pe lume



Sărbătoare a spiritului pur
Obosise zeul... de fericirea la care ne condamnase.


Nu am citit celelalte cinci „elegii de pe strada mea”, adică a lui, a lui Florin Dochia, a lui e strada, nu a mea, eu rătăcesc încă pe autostrăzile Europei, mă clatin, mă împiedic, mă ridic, mă risipesc, da’ n-am şi eu o stradă. El are. Şi încă ce stradă! „Je suis malade / Complètement malade » În fiecare dimineaţă deschid radioul maşinii mele, o minusculă « Ibiza », pe « Nostalgia », şi îmi încep ziua cu acest individ bolnav de dorul iubitei sale care l-a părăsit. Dar pe strada lui Florin Dochia ciulinii sufletului capată reverberaţii ideatice, cînd refrenul începe aşa: „Malade / Je suis malade / Completèment malade...” Există oare o identificare logică a ideii cu logica ? Poezia asta rară, unică, are strălucirea aia de o fracţiune de secundă, ce ţine cît tot Universul. Dar aici... pentru că... în literatură nu avem nevoie de această bazaconie filozofică. În oglindă purtăm ceasul pe mîna dreaptă. „...cu ecoul visului sunt mereu în miezul dulce al lucrurilor şi ele mă înghesuie până la pierderea respiraţiei...”. Poate fi poetul de acord cu această (i)logică ? Nu, pentru că el este ancorat în fundamentul metafizic al noţiunilor care formează conţinutul ideilor noastre despre nevoia de a purta ceasul pe încheietura stîngă! „Strada e moale e catifelată e o amintire uitată. » În oglindă ceasul s-ar reaşeza în ideea nevoii de concret, nu de reflex al ideii. Intrăm acum în plenitudinea frumuseţii lingvistice:  „E ca şi cum: accesul interzis în camera străină. Mă salvează doamna Smith: „în viaţă, trebuie să priveşti pe fereastră.” Îmi voi tăia o fereastră în suflet – care e locul sufletului? Deschid o fereastră în creier. Legătura se face; apusul vine netulburat.” Am intrat în frumuseţea majestuoasă în care ideile sînt îmbrăcate în divinul ce îşi revendică rădăcinile în grădina Raiului în care sufletul îşi aşterne eternitatea: „pot să-mi imaginez că undeva este o poartă spre o lume paralelă în care babydia este prinţesa fluturilor sau sora libelulei aşa mersul ei este de lin”. În mitic, aşadar, trebuie să ne reconsiderăm noţiunile despre sufletul lumii, geometria închipuită a materiei, natura lirică a lucrurilor, care devin ritm în armonia universală a spiritului: „Babydia este un abur albastru. Sau altceva. Sau altceva când trece ea se aude dinspre livezi se aude o înflorire sau se aude un fel de zbor. Mărul se face privighetori nimeni nu mai ascultă de gravitaţie ascultă de babydia şi o urmează – du-mă oriunde ai vrea du-mă spre oricare stea…” Tainic, incitant, armonios... se vede în acest text curat la trup rafinamentul expresiei, care s-ar putea numi, fără emfază, stil – şi continuu există un gînd ce pare a se dezvolta din sine însuşi: „Babydia mi-a legat viaţa de pat ca pe un câine lesa e scurtă şi nu mă descurc şi şi şi şi şi swing me babydia swing me de departe se aude stins rock me rock me şi babydia trece pragul oglinzii de pe ţărmul celălalt într-o ploaie de îngeri dezaripaţi şi în aplauzele asistenţei - live in paris / ça va! - cine-ar fi crezut că în piaţa raiului se face curăţenie asta e o anecdotă destul de plicticoasă…” Ritm şi armonie. Ideile, doar ele, nu pot reflecta emoţiile, nu le pot înlocui. Aici mă dezic de toate filosofiile ce s-au împotmolit în propriile lor sofisme, cînd li s-a scurs lirismul în imaginea perisabilă. În schimb, reflectarea imaginii perisabile devine natura etern-interioară a lucrurilor: „Babydia se hotărăşte să nască fluturi şi libelule abandonează transparenţele şi fură rozele de la poarta vecinului de iulie să le ducă vecinului de miercuri cu care visează să aibă treizeci de fete nurlii”.Poezia lui Florin Dochia este o sărbătoare a spiritului pur.
                                                                                                                                                     Ioan LILĂ



Caragiale şi-a găsit traducătorul



În literatura română, sintagma de „mare clasic” se aplică unor scriitori născuţi şi consacraţi ca valori încă din secolul al XIX-lea, cariera unora continuând şi în cel următor. Într-o ordine valorică, puţin diferită de la un exeget la altul, numele lor ar fi: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici. Criteriile de evaluare, într-o astfel de ierarhie, sunt cele estetice, nuanţate prin preferinţe de ordin subiectiv sau ideologic; aşa se face că, în diferite istorii sau sinteze literare, Creangă şi Caragiale îşi dispută locul al doilea, cel dintâi fiind deţinut de drept de Mihai Eminescu. Indiferent de fluctuaţiile ideologicului, Caragiale şi-a găsit un loc semnificativ în acest canon literar sui generis, intrând astfel în conştiinţa publică drept un satiric necruţător al moravurilor din orice timp şi din orice loc. Intuiţia valorii absolute a acestuia i se datorează unui critic contemporan cu autorul (Titu Maiorescu), cel care l-a consacrat definitiv ca o certitudine a literaturii române, un câştig evident pentru gruparea al cărei mentor era (Junimea). Semnificativ este amănuntul că acest critic de direcţie literară i-a dedicat lui Caragiale şi lui Eminescu, evident, câte un studiu de referinţă, de neevitat în orice abordare critică, în schimb, pe ceilalţi doi clasici (Creangă şi Slavici) i-a expediat sub o formulă îndoielnică – „scriitori poporani”, adică ieşiţi din popor şi scriind pentru popor. Pentru Caragiale, argumentele criticului erau de ordin general, ceea ce înseamnă că i-a intuit valoarea de universalizare încă de la primele texte dramatice - continuări fireşti ale unei tradiţii europene ce începe cu teatrul grec şi trece, inevitabil, prin clasicismul francez. De aici şi valoarea implicită de traductibilitate în orice limbă.
Potenţialul de universalizare al unui scriitor este dependent de mai mulţi factori, toţi cu efect direct asupra traductibilităţii sale într-o limbă afină sau în limbi cât mai diferite. În cazul concret al lui Caragiale, traductibilitatea sa remarcabilă vine, în primul rând, pe filieră genetică. S-a născut într-o familie de greci, veniţi în Principate încă din vremurile fanariote. Chiar numele său de familie este derivat din cel al domnitorului Caragea, pe care străbunicul său l-a însoţit. Trăind însă, într-un mediu preponderent românesc, şi-a făcut instrucţia elementară în limba locului, bilingvismul primar constituindu-se într-o matrice comunicaţională aptă să primească ulterior şi alte limbi, din familii diferite. Mediul actoricesc al familiei (unchiul său, Iorgu, fost actor şi organizator al unei trupe teatrale cu renume în epocă) i-a facilitat accesul la limba şi literatura franceză, întrucât în repertoriul dramatic al epocii, scriitorii francezi erau preferaţi, mai mult chiar, unele spectacole se jucau în limba franceză. Aşa se explică amănuntul că dramaturgul – efigie a literaturii române va deveni un redutabil traducător din franceză. Ch. Perrault, E. Scribe, Al. Parodi, P. Déroulède, chiar Ch. Baudelaire, prin care are acces la textele lui E.A. Poe, sunt nume pe care Caragiale le frecventează cu asiduitate. Spre sfârşitul vieţii, în timpul autoexilului berlinez (1904-1912), deşi trăieşte oarecum izolat într-un mediu preponderent românesc, se adaptează destul de uşor la noul mediu cultural, învaţă inclusiv limba locului, atât cât îi era necesar pentru o comunicare uzuală. Toate acestea sunt elementele care îi conferă scriitorului român un potenţial de universalizare dintre cele mai evidente.
Cetăţean al Turnului Babel, Caragiale s-a folosit preponderent de limba franceză pentru a accesa valorile acestei culturi şi, prin intermediul ei, ale celei universale. Un astfel de model catalizator a lăsat urme semnificative în textura fină a creaţiei sale, tiparul cultural francez fiind cel ce a permis şi permite echivalări de imagistică, ideaţie şi atmosferă fără pierderi prea mari. Mai mult chiar, un astfel de model ilustru poate fi pretext pentru un text secund care nu pierde, prin traducere, nimic din tonul şi savoarea originalului. Gândirea dramaturgului şi prozatorului român este una de tip multicultural, ceea ce presupune un alt mod de modelare şi contextualizare a cuvântului. În plus, se cuvine reţinută aici: francofilia autorului, vorbitor, cititor şi traducător al limbii şi operelor literare franceze, este evidentă, încât potenţialul de traductibilitate în această limbă este maxim.
Cei care au intuit afinitatea lui Caragiale cu cultura franceză (încă din timpul vieţii acestuia: 1854-1912) au fost, în primă instanţă, câtiva alogeni, vorbitori ai limbii lor, ai românei în care comunicau cu majoritarii, şi ai francezei în care mulţi s-au instruit. Similarităţile de statut lingvistic nu sunt de ignorat niciodată, echivalările şi adaptările la „orizontul de aşteptare ” al cititorilor din diferite epoci fiind mai accesibile acestora decât celor care fac dintr-o limbă străină un posibil corespondent semantic. În sensul celor mai sus, semnalăm câteva dintre numele traducătorilor şi textele traduse din timpul vieţii autorului şi până azi. Astfel, în 1891, B. Souffrir, „cunoscut talmudist  şi profesor din Craiova” traduce, deloc întâmplător, O făclie de Paște. Patru ani mai târziu (1895), în presa românească a vremii circulă o ştire despre o posibilă montare a dramei Năpasta (traducător Oswald Neuchotz) pe scena Teatrului Mondaine din Paris. Proiectul a eşuat, dar acelaşi traducător reia demersurile şi obţine montarea spectacolului cu Fausses accusations pe scena Teatrului Oeuvre (Paris), intrat de fapt în repertoriul curent abia în anul următor. Spre sfârşitul anului 1897, apare întâiul volum conţinând textul dramei Năpasta în franceză la Institutul de editură Ralian şi Ignat Samitca din Craiova, în „legătură de lux”. Din aceeaşi serie a alogenilor, mai trebuie reţinut numele lui Adolphe Clarnet, căruia îi apare la Editions Du Feu, în 1912, Le Cierge de Pâques. Sub titlul schimbat (Un Cierge Pascal) traducerea fusese inclusă în culegerea Les mille nouvelles, apărută la Paris în 1909. Ar mai fi de reţinut numele lui Edmond Bernard, traducătorul dramaturgiei lui Caragiale din 1943 (Théâtre) şi cel al lui Eugène Ionesco, coautor al traducerii realizate cu Monica Lovinescu.
O altă categorie de traducători o reprezintă bilingvii, buni locutori ai românei si francezei, pe care le utilizau în mod curent, lor datorându-li-se mai multe versiuni editate, unele reeditate. Întâiul nume este cel al doamnei Hortense Pasquier, căsătorită cu ziaristul francez Léon Pasquier, autoarea unei versiuni franceze a dramei Năpasta (Fatale Injustice) şi a nuvelelor O făclie de Paşte şi Păcat. O inventariere a tuturor traducătorilor români sau francezi din secolul al XX-lea ar fi inutilă, în intenţia noastră fiind un eveniment editorial recent (volumul Contes et nouvelles, apărut la Edition Aparis – Edifree din Paris, la finele anului 2009), în echivalarea cunoscutului traducător Constantin FROSIN, un bilingv care gândeşte preponderent în limba franceză şi trăieşte francofonia ca pe o stare de spirit. Cele aproape 140 de volume traduse din română în franceză, câteva şi invers, revista Le Courrier International de la Francophilie, al cărei director şi editor unic este, precum şi implicarea sa in mişcarea francofonă mondială, îl recomandă drept cel mai performant traducător de până acum al textelor lui Caragiale în franceză.
Reunirea sub copertele unui volum elegant a celor 11 texte de povestiri şi nuvele, publicate anterior în reviste de prestigiu din Franţa şi România, aduce în atenţie mai mult decât un autor cu potenţial maxim de traductibilitate. Avem în vedere mai ales rigoarea traductologică  pe care autorul recentei versiuni a avut-o în vedere, cu atât mai mult cu cât disponibilitatea pentru lectură a contemporanilor săi este în vădită scădere. Traducerea la distanţă de un secol şi mai bine, pune probleme de adaptare a limbii textului originar la uzul francezei contemporane, potenţialul cititor francez nefiind interesat de aspectul istoric al limbii autorului, ci mai degrabă de modul în care textul secund îl face să rezoneze la ideea epică. Această obnubilare a sensurilor cu patimă istorică este o formă de comoditate a lectorului contemporan, pe care însă traducătorul nu poate să o ignore. Rezultatul acestui demers interpretativ (echivalare, sincronizare, adaptare) este însă pe măsura performanţei maxime pe care doar un traducător bilingv cu experienţă de decenii şi cu simţ creator acut şi-o poate permite. Tocmai de aceea subscriem ideii enunţate înca din titlu, că autorul Scrisorii pierdute şi-a găsit, în sfârşit, traducătorul, care i-a înţeles deopotrivă pe Caragiale, dar şi pe cititorul francez contemporan.
  
                                                                                                                                                                     Gheorghe LATES


Melania Cuc si   Intoarcerea la poezie


Deşi a debutat cu poezie în 1985 ("Peisaj lăuntric"), Melania Cuc s-a manifestat în ultimii ani ca prozatoare, chiar dacă prozelor sale nu le lipseşte metafora, lirismul. În 1991, a mai fost o zvâcnire poetică ("Dincolo de jertfă şi iubire"), ca apoi poeta să se restrângă la teritoriile lirice ale copilăriei, publicând trei volume de versuri pentru copii: "Vine Moş Crăciun", 1999, "Versuri scrise pe zăpadă" (2003) şi "Căsuţa cu poveşti" (2005).
Restul a fost proză şi eseu, într-un asalt editorial de invidiat, o recuperare a unui timp care nu i-a îngăduit să-i dedice creaţiei literare atât cât şi-ar fi dorit.
După aproape două decenii de tăcere, Melania Cuc ia cu asalt din nou poezia, în registru (auto)biografic, "Autoportret", volum care vine să răzbune atâţia ani de "discriminare" a acestui gen.
Ca şi proza, poezia Melaniei Cuc se respectă, îşi are exigenţele sale, autoarea neîngăduindu-şi să facă un simplu exerciţiu editorial. Nici să recupereze texte scrise sporadic, "în secret". Dimpotrivă, cartea pare scrisă dintr-o suflare, într-un singur registru stilistic şi o concentrare a temelor. De altfel, unitatea structurală i-o dă şi regia punerii în pagină, poemele neavând titluri, primului vers atribuindu-se şi încărcătura textuală nominală, deşi el intră în fluxul rostirii.
Autoarea îşi conservă feminitatea şi modernitatea, limbajul poetic, în confesiunile lirice ale Melaniei Cuc, străin de inerţii şi mode, părând mai degrabă al unei scriituri din ultimele valuri poetice. Fără agresivitatea şi vulgaritatea multor astfel de autori, ci cu eleganţa şi siguranţa valorilor consacrate.
Confesiunea dulce-amară, în acumulări de bulgăre de zăpadă în rostogolire, conturează "Autoportretul" pe care şi l-a impus, fără menajamente, fără restricţii, fără farduri inutile. E şi Cain, şi Abel, deopotrivă, este şi tandră, şi aspră până la vehemenţă, fermitate, "Stăpân şi slugă/Al unui singur poem". Un amestec de patetism reţinut şi euforie străbat întreaga retorică a autobiograficului, emoţia e ţinută sub control, erosul e cunoaştere şi încordare, iar credinţa încă nu şi-a stabilit sensul: "În zdrenţe de purpură/ Biserica mea/ Umblă desculţă/ şi fără cămaşă". Melancoliile nu s-au eliberat de vină, nostalgiile sunt încă vulnerabile, inadaptarea e refuzată.
Realul e developat în imagini încărcate de gravitate, când cu încruntare moralistă, când cu detaşată înţelegere: "Trag viaţa în piept /Ca pe o ţigară,/Voluptoasă, vicioasă/şi mai ales/Furioasă".
Dar mereu cu incontestabilă artă.
Melania Cuc reuşeşte să convingă şi în acest Autoportret că, dincolo de conjuncturi, de culise literare, vocea ei are distincţie şi instanţele critice nu vor avea altceva de făcut decât să recunoască o operă şi un destin literar.
                                                                                                                                                      NICOLAE BĂCIUŢ

 

Lumina dănţuia îndrăgostită

 
      O carte frumoasă şi plină de har acest volum de poeme intitulat, cum nu se poate mai potrivit pentru ceea ce închide sau mai exact deschide între coperţile sale, Când s-au fost spus Îngerii (Ed. Epigraf, 2009), semnată imperial Traianus de către confratele nostru de la Chişinău Traian Vasilcău, pe numele lui adevărat.
      Fiindcă, într-adevăr, cartea lui Traianus nu se închide asupra poemului, ci se deschide şi ne deschide prin acesta un orizont de profundă poeticitate şi fior metafizic. Când s-au fost spus îngerii nu este, cum ar putea să pară, o antologie de ziceri angelice. Ea nu este imnul heruvimilor şi serafimilor  către Domnul, nici barbiana “ lauda  grădinii de îngeri “ la minunea întrupării frumuseţii profane, ci bucuria înlăcrimată a acelei Golgote interioare care este căutărea fără de capăt a Fiinţei, revelaţie şi ascundere perpetue a ceea ce nu se află în altă parte decât în adâncul nostru şi al lumii, adânc în care noi înşine ne aflăm în deschiderea noastră întru Fiinţă. Numai dintr-o asemenea perspectivă poate spune poetul: “ În casa mea trăieşte dumnezeu” sau “ Să vii cu Dumnezeu de mână”. Dumnezeul pe care el îl slăveşte nu e doar acela care străjuieşte la poarta raiului, ci şi, şi mai ales, la poarta cuvântului; “Înduhovniceşte-mă, Părinte,/ Şi-ngroapă-mă lin în cuvinte”, a poeziei: “ Prea plin de Tine, Doamne vreau să fiu,/ Căci numai tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum, în ea te ştiu  . Traianus nu face decât să lucreze la “supunerea metaforei “, la îmblânzirea Misterului cel cunoscut şi niciodată aflat: “ Supune-voi metafora în zori/ Voi trafica  miresme de gutui - / Un mod cinstit de a lucra Misterul/ Ce cunoscu-i în veac şi-n veacuri nu-i” . Adică să facă ceea ce fac toţi poeţii adevăraţi crucificaţi între spunere şi nespunere, între spaima de puterea cuvântului: “Trăieşte-n mine-un cântec fără nume/ Pe care să nu-l pierd, mi-e teamă-al spune.” dar şi a tăcerii: “De-acum mi-e numele Tăcere”. A acelei tăceri vorbitoare, “ocean sonor cum nu e altul”, aceea care precede şi-n care se află Cuvântul, Verbul însuşi în potenţialitatea infinitelor lui întemeieri, “eternul revărsat în mine”. Tăcerea, lespedea sonoră cu care e pavat drumul spre poezie: “M-a subjugat cuvântul cu tăcere/ Să fiu pe veci tăcere tuturor” dar şi spre trancendenţă: “ Şi dacă nu-ţi pot fi nicicînd cuvîntul/ Îngăduie să fiu tăcerea Ta”. Tăcerea cu care s-a fost spus îngerul, ca să-l citez pe poet, îngerul care vine “îngenunchind prin maci,/ Cu dangăt de-absolut ningînd coline/ Şi-n loc să stai de vorbă mai mult taci”.
      Dintr-o asemenea ningere de tăceri vorbite şi cuvinte învelite de tăceri transcendente se naşte acest “psalm înflorit” care este lirismul lui Traian Vasilcău. Eugen Dorcescu, postfaţatorul său, îi aşează poezia “ în arealul greu definibil, greu de prins într-un concept, şi, tocmai din această pricină, viu şi fertil, în zona dintre poezia religioasă şi cea mistică”.  Ezitarea ni se pare firească, atâta vreme cât psalmica lui Traianus este, mai de grabă, o poetică mistică decât o mistică poetică. Fervoare lui este în primul rând una poetică şi abia apoi mistică sau, mai exact spus, fiorul mistic este trăit ca fior poetic încărcat de transcendenţă. Celui care face ecou rimbaldianului “je est un autre”  scriind “Dus în cer, la Preaînalt’,/ Sînt chiar eu – cel celălalt”  poezia îi curge prin vene dimpreună cu transcendenţa. Eul despre care vorbeşte el sau cel care vorbeşte prin el, aparţine unei umanităţii redată condiţiei sale, esenţei sale, adică transcendenţei sale, poeticităţii sale. Ca în acele  aşchii de poezie, acele fulgerări poetice, nu ştiu cum să numesc altfel distihurile  cu care poetul înseamnă, aproape pe fiecare pagină, drumul spre aflarea de sine: “Am obosit de-atît trăit,/ Nu obosim de-atît murit” sau “Moartea de după moarte e-un poem/ Pe care să-l rostesc mă tot netem” ori “Inima mea din zori în faptul serii/ Pecetluieşte glosele tăcerii” şi încă “Pe cea mai nobilă pustie/ Doar plînsul morţii mă mai scrie” şi încă “Eu scriu cu răni tot cerul. Rană plouă!/ O rană-i veşnicia. V-o las vouă!
      “Timp fără de timp fiind pe viaţă/ Şi pe moarte –timp cu timp în faţă” zice Traianus, învăţându-ne totodată că adevărata eternitate se află în clipă, dezvăluindu-ne că “Numai clipa raiuri are/ Nu le află fiecare”.  E sigur că acest poet dăruit, acest truditor la curţile orfice, care-a “ctitorit din gânduri o fereastă/ Grădinii care dă în Dumnezeu” , le-a aflat. Fiindcă cine poate scrie “Lumina dănţuia îndrăgostită/ Pe chipul plopilor din paradis” poartă în el cuvântul de trecere pentru raiul poeţilor.
  Intr-o lume în care poemul tinde să devină adesea umblătoarea dejecţiilor noastre cotidiene, psalmul înflorit al lui Traianus ne redă demnităţii poetice.

                                                                                                                                                                   Horia Bădescu
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971