Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
În ce limbă s-a propovăduit Evanghelia la geto-daci?
În dialog cu Ministrul Culturii
Magdalena ALBU - ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ
Liviu ANTONESEI - MONOPOL PE ANTICOMUNISM
Două însemnări de Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU
Carmen CĂTUNESCU - INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?
Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ
ANUNŢ Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
1.POEZII ŞI POEME DE: Dimitrie GRAMA
Nicolae DRAGOŞ
EUGEN DORCESCU
Adrian BOTEZ
Ionuţ CARAGEA
Melania CUC
2.O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”
Toma Alimos - In limba franceză de Constantin FROSIN
Adrian George Săhlean vă prezintă « Luceafărul” eminescian în limba engleză
Adrian George Săhlean vă prezintă interesantele sale « Reflecţii de traducător »
Daniela Firănescu despre Cezar Ivănescu
Dan BRUDASCU; - Minunile Lumii
Corneliu Florea - despre Victor Găietan şi Ciprian Anastasiu; Ştefan Străjeri despre Theodor Codreanu; Ioan Lilă despre Eugen Dorcescu
Gheorghe Lateş despre Constantin FROSIN; Nicolae Băciuţ despre Melania Cuc; Horia BĂDESCU despre Traianus
Octavian CURPAŞ despre A.M.Jucan; Eugen DORCESCU despre Marcel Turcu; Carmen Cătunescu despre Liviu ANTONESEI;
Antologiile comunei ALUNIŞ; Cristina Dosuleanu şi Virgil Untilă despre NICĂPETRE; Cristina Leviţchi şi Clara Toma
Al.Florin ŢENE despre „Agora literară”
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare 2
Ioan-Paul II şi « teoologia comunicării
DAN GHELASE NE PREZINTĂ UN APEL ŞI DOUĂ SITURI ARHEOLOGICE BUCURESTENE
Dan GHELASE - Conacul GRANT - Noutati nelinistitoare
PASSO DOBLE- Rubrica lui Ioan LILA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
„E minunat in Romania”... culese de Laurenţiu Burlacu, Panaite Chifu, etc...
George ROCA şi Paul Maria MEFIETIC
Filme subtitrate
Cum am venit pe lume


 VICTOR  GAETAN ŞI CIPRIAN  NASTASIU: „PRĂDAREA ROMÂNIEI”
(CUM  PRADĂ  TRAIAN  BĂSESCU  ROMÂNIA. CRIMA  ORGANIZATĂ.  INTERESELE  EXTERNE)



Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a  fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura  Compania  a scos o nouă ediţie. În Noiembrie  2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorită subtitlului „CUM PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA”, atât de direct şi incitant.
Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fărădelegi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian  Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele prezentate de autori sunt adevărate.
 
Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi.
VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună  cu familia. S-a  stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi pe plan academic, la Harvard  University, iar apoi  la  Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. În introducerea semnată, Victor Gaetan face un scurt rechizitoriu lui Traian Băsescu,  începând cu suspendarea lui din 2007 când a pretins că este victima parlamentarilor pentru că luptă împotriva crimei  organizate. O denaturare grosolană şi o capcană în care au căzut naivii care nu pun faptele înaintea vorbelor. Faptele pe care cei doi autori la expun în volum sunt clare şi dovedesc ca Traian Băsescu sprijină, din umbră, crima organizata de străini în România. De asemenea, ne prezintă oamenii cu diferite funcţii şi poziţii care îl sprijină pe Traian Băsescu în  protejarea celor implicaţi în crima organizată  Numele lui Mihai Răzvan Ungureanu şi Teodor Bakonsky sunt capetele lungului afiş de servili. 
CIPRIAN  NASTASIU este  timişorean, provine dintr-o familie greco-catolică, ceea ce este foarte important, fiindcă  greco-catolicii ăştia, sunt întotdeauna mai corecţi şi laborioşi („ora et labora”) decât noi, ăştia, ortodocşii... („Ce-a da Domnu’’)! A terminat facultatea de Drept la Bucureşti, apoi s-a întors la Timişoara unde a devenit procuror la Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog Timişoara. Apoi s-a  transferat în Bucureşti la Parchetul General, la biroul procurorului general, rămânând  tot în serviciu de cercetarea criminalităţii organizate a căror iţe a început să le dezlege cu ajutorul informaţilor de la SRI şi a Poliţiei. Pe rând a avut succese în depistarea celor ce se ocupau cu drogurile, cu traficul de persoane, a fost procuror în binecunoscutul Dosar Ţigareta. Prin acest caz s-a apropiat, descoperit şi preocupat de cei ce se ocupă ilegal de traficul şi vânzările de armament. Ajuns în această piaţă internaţională a interlopilor veroşi şi fără scrupule a intrat în cea mai periculoasă junglă a criminalităţii organizate. A fost surprins câţi străini activează în România, ce relaţii şi colaterale au, cât de extinsă şi puternică este reţeaua internaţională a criminalităţii. Prin cercetările făcute, prin informaţiile dobândite, pe dovezi a ajuns la concluzia că Traian Băsescu este pilonul ei de sprijin în România.
  
DIICOT - Directoratul pentru investigarea crimei organizate şi terorismului - a fost înfiinţat şi organizat, central şi teritorial, în 2003. Imediat s-a sprijinit pe Poliţie şi Serviciul Roman de Informaţii, s-a conectat la serviciile internaţionale de acelaşi profil. Acest serviciu a fost subordonat procurorului general Ilie Botoş, iar procurorul Ciprian Nastasiu făcea parte din echipa sa. A continuat investigaţile în Dosarul Ţigareta, pentru ca în spatele fumului de ţigări se făcea un mare trafic ilegal de arme.
  
SHIMON NAOR – evreu născut în România, devenit între timp cetăţean israelian, un bine-cunoscut vânzător internaţional de armament s-a  ocupat de traficul şi vânzarea de armament şi în afacerea Ţigareta. A fost  depistat, anchetat şi judecat în România. A fost condamnat câţiva ani la închisoare in 1999. La scurt timp a fost eliberat pe cauţiune şi imediat a şters-o în Israel, unde e bine-mersi, şi se ocupă în continuare de traficul cu armament. Statul Român nu a cerut extrădarea lui, iar Statul Israelian are grijă de valoroşi săi cetăţeni. Procurorul şi echipa sa de la Poliţie, nu fluieră a pagubă ci a mirare de la ce înălţime a venit eliberarea pe cauţiune a unui criminal internaţional.
 
ANUL  2004. Alegeri prezidenţiale în România. În cei patru ani ai tandemului anti-românesc Iliescu - Năstase, dintre care ultimul un adevărat campion al corupţiei,  românii s-au săturat şi scârbit de corupţia guvernanţilor şi politicienilor din România.  Trăian Băsescu a profitat din plin de această stare de spirit a cetăţenilor români şi cu o abilitate diabolică şi-a  dus toată campania de pe poziţia unui viitor preşedinte ce va stăvili, prin lege, corupţia în ţara. Românii au închis ochii la tot trecutul şi faptele sale şi l-au ales preşedinte. Odată ales, în beţia succesului, amnezia s-a lăsat peste promisiunile de viitor campion al anticorupţiei, ocupându-se doar de putere şi avere, acoperindu-şi cu grijă trecutul.
OMAR  HAYSSAM – om de afaceri siriano-român, etalon al corupţiei, căsătorit cu o românca cu care are şase copii, plus unul de la o metresa a lui. În urma activităţilor sale infracţionale a adus statului român o pagubă de două milioane de euro, numai într-o afacere. Pentru acest motiv, cazul a fost transferat pentru investigaţi şi ancheta la DIICOT-ului, în sarcină de procurorul Ciprian Nastasiu şi echipei sale de investigaţii. Cu migală şi profesionalitate încep să strângă informaţiile necesare procesului. Pe căi diferite Omar  Hayssam, aude şi simte că este în colimatorul  incoruptibilului procuror şi atunci pune la cale:
 
RĂPIREA ROMÂNILOR ÎN IRAK. Citind acest volum, rămânem contrariaţi de ceea ce  a prezentat mass-media romanilor şi adevărul dezvelit de procurorul Ciprian Nastasiu  şi echipa sa. Pe scurt, Omar Hayssan a pus la cale un plan şi o afacere pe cât de ingenioasă pe atât de diabolică. Planul a fost  să sponsoreze un grup de ziarişti care să viziteze Irakul, Damascul, unde  urmau să fie răpiţi de nişte  falşi terorişti aranjaţi de el. După răpire, Omar ar fi intervenit ca intermediar, i-ar fi recuperat devenind  eliberatorul, erou în faţa romanilor! Ar fi  câştigat prestanţa ce i-ar fi servit de scut împotriva celor de la DIICOT. A doua parte era afacerea. Răpitorii trebuiau să se arate duri şi determinaţi la început, dar odată ce intervenea el să pară mai înduplecaţi şi să ceară o mare sumă de bani drept răscumpărare Odată banii primiţi se vor împărţi cu el, fiindcă era planul lui. Scenariul escrocului internaţional ar fi reuşit dacă nu era incoruptibilul procuror şi brigada lui condusă de comisarul Miron, care intuindu-i imediat planul au cerut arestarea sa preventivă. Fără Omar, a urmat partea dificilă, ziariştii români  trebuiau răscumpăraţi cât mai repede, până ce nu apar complicaţii din partea răpitorilor, cum se întâmpla  în asemenea cazuri.
 
FALSA CELULĂ DE CRIZĂ A LUI TRAIAN BĂSESCU, în plină isterie creată de  mass- media pusă să facă rating sub orice formă, încep negocierile pentru salvarea nefericiţilor jurnalişti care aveau toată simpatia din parte românilor. Traian Băsescu  vrea să strălucească din nou şi înfiinţează de urgenţă o celula de criză antitero, şi iar îi impresionează pe votanţii lui. Ciprian Nastasiu împreună cu comisarul Miron pleacă la  Damasc pentru informaţii şi investigaţii în timp ce Omar Hayssan este reţinut la Bucureşti. Răpitorii de la Damasc ameninţă cu moartea sau, în fine, eliberarea în schimbul unei sume ce depăşea zece milioane de euro. Se acceptă. Şi acum intervine ceva cu totul  de necrezut, dar adevărat, o surpriză repugnantă, oribilă. Statul român  acceptă să-i răscumpere, bani se iau dintr-un fond special al SRI, trec pe la celula de criză şi de acolo la  răpitori care numără cu trei milioane mai puţin! Pentru cele de mai sus vă rog să citiţi DVS capitolul „Răscumpărarea şi milioanele dispărute” ( paginile de la 87 la 91, ediţia apărută la Compania în 2009). Răpiţii sunt primiţi cu emoţie, iar Traian  Băsescu nu putea să nu fie acolo, să strălucească, să se spună că lui îi aparţine tot meritul în această grea şi nedreaptă luptă cu terorismul internaţional. După care, toate documentele negocierilor şi datele despre sumele jonglate au fost secret închise pentru următorii 50 de ani de către Traian  Băsescu. Cifrele date de autori vin din informaţii din sursele  speciale irakiene şi americane. De ce se teme Traian Băsescu de pune lacăte la adevăr?
    
URMATORUL SCENARIU A LUI OMAR HAYSSAN este interesant pentru că ne arată  cât de coruptă a ajuns societatea românească la toate nivelurile, cum un escroc internaţional a putut cumpăra aproape pe oricine în Bucureşti. Este interesant şi foarte bine descris, din nou recomand volumul. Citindu-l putem vorbi în cunoştinţa de cauză. Pe scurt, Omar Hayssan se îmbolnăveşte şi suferă în închisoare. Odată ajuns pe mâna doctorilor, din doctor în doctor cu asistenţa avocăţească, tocmai de la New York şi Ierusalim, nu glumesc citiţi cartea, este eliberat din închisoare. Procurorul nu mai are drept să-l ancheteze fiind grav bolnav după cum reiese din certificatele medicale, aşa că, este creştineşte să-l redăm familiei în aceste clipe grele. Toată lumea de acord, afară de incoruptibili de la DIICOT care cer să nu părăsească ţara, pe care Omar o jupuise atât de mult, şi să fie ţinut sub supravegherea poliţiei. Omar cu metresa şi poliţia după el pleacă la munte să se refacă şi surpriză, aşa în stare gravă, dispare. I se pierde urma definitiv! Traian Băsescu face un circ de zile mari, cad demisii la picioarele lui, la insistenţele lui, printre care şi a procurorului general Ilie Botoş, cu toate că în acest caz el nu a avut nici o responsabilitate, Trăian Băsescu îşi freacă  mâinile de bucurie fiindcă îşi  aduce o păpuşă - marionetă  drept procuror general:
 
LAURA CODRUŢA KOVESI - tânără, înaltă, muncitoare şi atât! Era să uit esenţialul: ascultătoare, motiv pentru care Traian  Băsescu a fixat-o acolo. Prima ascultare îndeplinită a procuristei a fost  să-l concedieze pe Ciprian Nastasiu din Centrala DIICOT, eliberându-l pe Traian Băsescu de incoruptibilul procuror care-i stătea în coaste. Bine Codruţa! O altă ascultare de serviciu a fost sa divorţeze de Eduard Kovesi,  care era urmărit pentru furnizarea de informaţii operative unui ofiţer maghiar de informaţii, divorţ pe care Codruţa l-a acoperit, cu ce altceva decât: din motive personale.
 
SĂ NU UIT DE OMAR HAYSSAN, e bine sănătos, frumos şi rotund la faţă. Între timp, cu  ajutorul românilor, care ştim cât de  credincioşi şi omenoşi sunt, şi-a dus toată familia cu el, plus copilul metresei, poate şi metresa, dar soţia nu trebuie să ştie asta.  De asemenea nu se ştie nici faptul că, din când mai face câte o vizită în România, din prietenie şi din dragoste faţă de România jupuită şi de el.
 
ÎNCHEIEREA o iau din volumul celor doi, în care sunt şi alte multe dezvăluiri despre prădarea României sub privirea îngăduitoare a  campionului anticorupţie.
 
„Omar a câştigat. Sistemul lui Băsescu a câştigat. România a pierdut!”
                                                                                                                                             Corneliu FLOREA
 



Canonul criticii revoluţionariste
UN ESEU DE THEODOR CODREANU REMARCAT DE PRESA DE LIMBA ROMÂNĂ DE PESTE HOTARE
            

Evoluţia culturală şi spirituală a unui popor nu se produce de la sine, ci în rezultatul unor ciocniri şi conflicte dintre anumite tendinţe de dezvoltare ale spiritului uman, fenomen cunoscut în ştiinţa filosofică, în special sub aspectul ei dialectic, drept negarea negaţiei. Etapele de dezvoltare a literaturii române, demonstrează elocvent cum aşa-zişii păşunişti sau „clasicii” întârziaţi, după George Călinescu citire (Văcăreştii, Costache Conachi, Matei Milo) au fost contrazişi de romantici (Vasile Cârlova, Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu), aceştia, la rândul lor, fiind negaţi de reprezentanţii multor curente literare – simbolişti (Ion Minulescu, Elena Farago, Ştefan Petică), avangardişti (Tzara, Urmuz, Ion Vinea), ortodoxişti (N. Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu), tradiţionalişti (Zaharia Stancu, Radu Gyr). În ultimă instanţă şi ei au fost eclipsaţi de modernişti (T. Arghezi, G. Topârceanu, A. Cotruş) care, la rândul lor, au fost ironizaţi de cohorta postmoderniştilor în frunte cu M. Cărtărescu.
            În mod firesc, şi pe aceştia îi aşteaptă, inevitabil, aceeaşi soartă, fiindcă pe moşia literară prelucrată de ei, răsar deja cei care urmează să-i conteste. E un tablou al dezvoltării dialectice, în evoluţie, a unei literaturi, el fiind reflectat în pagini de istorie adecvată, cea română cunoscând şi nişte veritabili cronicari. George Călinescu este primul autor care a rămas în analele literaturii cu monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, prezentul de atunci, anul 1941, devenind astăzi un trecut destul de îndepărtat şi transformându-se într-un hotar dintre două epoci – interbelică şi postbelică, ultima fiind cunoscută şi ca perioada de dictatură comunistă sau, în plan cultural, cea a realismului socialist. Au mai încercat şi alţi autori să rămână în istoria literaturii cu asemenea opuri, dar puţini au reuşit să facă faţă acestei sarcini de o uriaşă responsabilitate. Printre ei s-au remarcat atât Marian Popa cu „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, apărută în două ediţii, la Editura „Semne” din Bucureşti, 2001 şi 2009, cât şi Ion Rotaru cu „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (Editura „Dacoromână”, Bucureşti, 2006). Recent, se înscrie în acest şir de performanţe şi „Istoria critică a literaturii române”, apărută în 2008 la Editura „Paralela 45” din Piteşti, cele 1526 de pagini fiind semnate de criticul literar Nicolae Manolescu.  Autorul acestei „Istorii…” este cunoscut drept o „personalitate considerată de prim-plan a culturii româneşti din ultimele patru decenii”. Sintagma e preluată din eseul scriitorului Theodor Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române” apărut în volum la Editura „Princeps Edit” din Iaşi în 2009. Cartea nu pretinde a fi una de anvergura celor menţionate, deoarece autorul şi-a pus drept scop doar să comenteze scrierea manolesciană, mărturisind că „este, totodată, o invitaţie la o dezbatere publică privitoare la fundamentele unei istorii canonice a literaturii naţionale”.  Un cititor mai atent la nuanţe ar putea să se întrebe: „De ce „personalitate considerată de prim-plan” şi nu , pur şi simplu, „personalitate de prim-plan?”. Probabil, pentru că există şi o altă părere decât cea care ne vorbeşte despre „o personalitate de prim-plan a culturii româneşti”. E şi acest moment un fapt care demonstrează, în numele evoluţiei culturale şi spirituale ale unui neam, necesitatea luptei contrariilor, a ciocnirii diverselor opinii, a disputelor. Cercetând „Istoria…” lui N. Manolescu prin prisma conştiinţei sfâşiate, fenomen descris anterior cu multă acribie de către Th. Codreanu în volumul său „Basarabia sau drama sfâşierii”, autorul eseului menţionat mărturiseşte că „Istoria (lui N. Manolescu, n.a.) este unul dintre cele mai ciudate produse pe care le-am citit vreodată” (pag.13). De altfel, cu câteva pagini mai înainte Th. Codreanu recunoaşte că „Istoria critică a literaturii române este o reuşită personală a  autorului, talent impresionist incontestabil, cu autoritate profesională, deşi cu o responsabilitate precară faţă de obiect” (p.7). Prin ce e un „produs ciudat” cartea lui Manolescu şi care e „responsabilitatea precară” a autorului faţă de lucrarea sa?
Ultima obiecţie a lui Th. Codreanu se referă, probabil, şi la neglijenţa autorului în admiterea pe paginile lucrării sale a unor erori ştiinţifice, stilistice, chiar a unor agramatisme. Astfel, sunt scrise greşit  nume de autori, de personaje, titluri de opere şi de reviste, iar în pofida faptului că „limba criticii lui N. Manolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică, nuanţată, rămâi nedumerit de frecvenţa unor erori vizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii de scriere etc.(…) Între semnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricât de subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei” (p.127). Cititorul este surprins să găsească în paginile „Istoriei…” manolesciene diverse greşeli, (deşi criticul respectă, în general, ultimele norme ortografice ale Academiei) – „deobicei”, în loc de „de obicei”(p.461), „dealtfel”, în loc de „de altfel” (p.560), „aşează” în loc de „aşază” (p.1134), „gips”, în loc de „ghips”(p.976), „înşeală”, în loc de „înşală” (p.1078), „motto”, în loc de „moto” etc. Scriitorul, criticul literar, dar şi pedagogul de la Huşi Th. Codreanu este pus în situaţia să dăscălească „personalitatea considerată de prim-plan a culturii româneşti”: „În caz că se utilizează forma neasimilată, spre a da un aer livresc scriiturii, atunci aspectul articulat trebuie scris „motto”-ul, ca şi în cazul altor neologisme neasimilate, precum „kitsch”-ul …”(şi nu „kitschul” sau „kitschului” cum este ortografiat de d-l Manolescu la pag.1126). Referitor la „ciudăţenia produsului”, Th. Codreanu îşi expune argumentele pe întinsul a şapte capitole, şase dintre ele având drept subiect central noţiunea canonului. La apariţia „Istoriei…” manolesciene, Th. Codreanu era conştient de faptul că „în prima etapă această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică (…) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice pe cât posibile obiective” (p.12). Majoritatea celor care au criticat dur volumul au avut drept pretext şi „lista autorilor canonici”, întocmită partizanal de autor, în special în ceea ce-i priveşte pe autorii contemporani. Până şi unii dintre admiratorii săi au rămas dezamăgiţi de această atitudine a lui N. Manolescu faţă de anumiţi autori  contemporani ai literaturii române. Răspunzând la chestionarul revistei „Semn”, n.4 din 2009, „De ce (n-) avem critică?”, V. Gârneţ scrie că „ ne-a lipsit, probabil, şi o literatură robustă, complexă, originală care să stimuleze dezbaterile şi reflecţia critică. Prin cele afirmate mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ‘89 (aşa cum a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu în a sa „Istorie…”)”. Atât în Introducerea şi în Postfaţa cărţii, cât şi pe întreg parcursul demersului  critico-istoric, N. Manolescu pretinde că a preluat de la T. Maiorescu,  drept fundament al literaturii moderne, doar esteticul. Susţinând însă curentul postmodernismului, care a pierdut cultul esteticului şi al valorii, N. Manolescu se autocondamnă la contradicţii insurmontabile, devenind, volens-nolens, o conştiinţă sfâşiată. „Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură ontologică, de care N.Manolescu nu este conştient, deşi uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi într-un parti-pris devastator pentru întreaga operă” (p.13). Revelatoare  în explicaţia acestei contradicţii, a fenomenului de „produs ciudat”, Th. Codreanu aminteşte în eseul său de celebra experienţă a neuropatologului american Wilder Graves Penfield (1891-1975). Savantul întrerupsese, la un pacient, comunicarea dintre emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă, constatând, astfel, că individul a început să se lovească cu mâna dreaptă şi să se apere, în acelaşi timp, cu cea stângă. Nu este deloc întâmplător faptul că Introducerea  la cartea sa N. Manolescu şi-o intitulează „Istoria literaturii la două mâini”, text în care constată că toate istoriile literare de până la el s-au scris la o singură mână.  „Tot ce urmează, concluzionează Th. Codreanu, e pus la slujba dovedirii unicităţii istoriei sale. Confruntarea se face atât cu istoricii literari români, cât şi cu teoriticienii şi istoricii literari străini…”. Oricum, Th. Codreanu, aduce dovezi că  „scrierea la două mâini” nu este o noutate pe care şi-o poate revendica N. Manolescu, procedeul fiind consemnat de către americanul John D. Caputo într-o carte a sa, apărută în 2007: „Scriem cu ambele mâini. Critica radicală şi delimitarea reprezintă mâna stângă, dar mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorinţă dincolo de dorinţă…” (p.16). În spiritul celor două mâini, N. Manolescu ajunge şi la selecţia autorilor care fac, în concepţia sa, istoria literaturii române, căzând fatalmente într-un subiectivism garnisit cu partizanat ideologic. În afară de faptul că unii scriitori ai literaturii române sunt absenţi din „Istoria…” lui N. Manolescu, ceea ce se subînţelege că ei nu există în istoria literară, Paul Goma, de exemplu, este prezentat drept un „paranoic” şi „antisemit”, „ judecată de „valoare”, comentează Th. Codreanu, care mi se pare una dintre cele mai mari ruşini care s-a produs vreodată în cultura românească!”(p.19). În acest sens, „mâinile” manolesciene au ceva din abilitatea maimuţelor care, după cum observă subtil într-un eseu al său Elias Canetti, folosesc ambele mâini la căţăratul în copaci. Transfigurat, căţăratul „la două mâini” se vede bine în comerţ – cu o mână dai, cu cealaltă iei. „Această senzaţie stranie, remarcă Th.Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă şi „Istoria…” manolesciană, reflex al postmodernei culturi de consum. O mână oferă „valori”, „lista lui Manolescu”, pe când cealaltă, (…) „înşfacă spre îngurgitare neantizantă autorii indezirabili. Aşa ne explicăm nuanţarea „importanţei” celor care lipsesc din scrierea manolesciană : lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică” (p.19). Marea noutate însă pe care o propune în „Istoria…” sa N. Manolescu este canonul, un concept mai mult din domeniul teologic, dar implementat în cultură cu pretenţii de revoluţionarizare a ei. „Există la intelectualii români (ca şi la politicieni), comentează Th. Codreanu, o necurmată sete de a introduce forme fără fond, după cum bat vânturile istoriei. La fel se întâmplă, sub ochii noştri, cu termenul canon. E vorba de o flagrantă denaturare a conceptului lansat îndeobşte de cartea lui Harold Bloom, carte care n-a fost citită nici prin ochii literaturii române, nici prin ai autorului american însuşi” (p.21). Preluând în mod automat, orbeşte, unul din  procedeele lui Bloom de întocmire a unor liste de scriitori canonici, în sensul de reprezentativi, N. Manolescu este într-atât de obsedat de această idee, încât se ajunge la paradoxala concluzie: cei care lipsesc din  „lista lui Manolescu” nu există ca scriitori. Th. Codreanu atenţionează, că însuşi Harold Bloom, conştient de limitele propriei cunoaşteri, precizează referitor la canon că acesta „nu este şi nu poate fi doar lista pe care eu sau altcineva am putea să o întocmim”. „Aici se află perfida capcană, observă Th. Codreanu, în care s-a lăsat prins N. Manolescu, fiindcă el a extins principiul listei la întreaga literatură română, croindu-şi istoria pe conceptul de canon, dar printr-o denaturare stranie a viziunii lui Harold Bloom, care este una a neoconservatismului american, îndreptată tocmai împotriva exceselor postmodernismului liberal-stângist, neomarxist, feminist, multiculturalist etc., înglobat în ideologia politicii corecte. Prin „lista” sa, N. Manolescu apără cu o mână canonul, iar cu cealaltă îl compromite şi îl distruge, ca în experienţa lui Penfield” (p.23). E tocmai ceea ce ţine de fenomenul numit de H. Bloom drept Şcoala Resentimentului, iar „Istoria…” lui N. Manolescu se încadrează perfect pe poziţiile ideologiei resentimentare a postmodernităţii. Doar din acest unghi deformat de vedere al canonului e posibil ca în centrul canonic al literaturii române să nu fie văzut Dimitrie Cantemir, Budai -Deleanu şi Eminescu, ci Levantul lui M. Cărtărescu. Paginile despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu în „Istoria…”manolesciană sunt cele mai consistente, dar, paradoxal, Budai-Deleanu este citit prin M. Cărtărescu, iar nu M. Cărtărescu prin Budai-Deleanu, cum ar fi firesc. Având ca reper aceeaşi ideologie resentimentară a postmodernităţii, N. Manolescu face abstracţie de tradiţie, de competiţia cu ea, în pofida faptului că, precum precizează Th. Codreanu, „nu există ceva cu adevărat nou şi valoros care să nu se întemeieze pe tradiţie, pe o arheitate, cum ar spune Eminescu. Şi, în acelaşi timp, să nu se producă şi o ruptură de tradiţie…”(p.30). Din acest motiv, Dan Zamfirescu sesiza (în revista „Cafeneaua literară”, nr.1, 2009, Piteşti) că „literatura polonă începe în secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui N. Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea”. O descoperire „epocală” a lui N. Manolescu, în acelaşi spirit al resentimentului postmodernist, este şi inexistenţa literaturii populare, eliminând literatura folclorică din lucrarea sa. Din fericire, nu şi din istoria autentică a poporului român, deoarece un autor îşi poate permite orice năzbâtie doar în propria carte. „Nu se poate vorbi de o tradiţie literară populară, crede N. Manolescu, fiindcă aceasta este o invenţie a paşoptiştilor, una din marile mistificări, pe care întregi cohorte de „folclorişti” au întreţinut-o până în zilele noastre”(p.37). Din acest motiv Iuliu A. Zanne, cel care a alcătuit şi a tipărit între anii 1895-1903 zece volume de Proverbele românilor, nici măcar nu e pomenit în istoria manolesciană. Th. Codreanu explică această „originală” poziţie prin faptul că „N. Manolescu confundă valoarea estetică (semn al canonicităţii) cu „perfecţiunea” formală. Pare a fi una dintre erorile impresionalismului critic cultivat de autor în „Istorie…” (p.38). La două mâini e scris şi capitolul despre Eminescu, textul fiind unul dintre cele mai ciudate: „ pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic” (p.43). Manolescu face abstracţie de faptul că pentru Titu Maiorescu, în crearea conceptului de canon, personalitatea lui Eminescu a fost cheia de boltă a carierei sale de critic literar. Deşi este conştient de acest adevăr, N. Manolescu acceptă condiţia de ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, cea care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, urmându-l fidel pe Z. Ornea, cel care a fost unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional românesc. Împreună cu alţi resentimentari, ei şi-au propus în faimosul nr.265 al Dilemei din 1998 să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. „Argumentul” distrugătorilor de canon, precizează Th. Codreanu este că „noţiunea de „poet naţional” (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români” (p.59). Acelaşi H. Bloom însă e de părere că „universalitatea canonului, care este universalitatea esteticului, nu poate fi decât abuziv despărţită de naţional”. Totuşi, N. Manolecu insistă în ideea că situarea lui Eminescu în centralitatea canonului românesc este maladivă pentru naţiunea română, iar ca temei şi pretext pentru asemenea „conclizii” îi serveşte cartea Ioanei Bot „Eminescu – poet naţional român”, apărută în 2001, în care autoarea insistă în ideea că „un Eminescu paradigmatic şi anistoric neschimbător şi pururi exemplar pentru toată   suflarea românească este o formulă mortificantă” (p.60). O contrazic însă atâţia şi atâţia mari intelectuali români care, canonizându-l pe Eminescu, n-au văzut în el pe un „frigid”, „imobil”, „mortificant”, „ilizibil” şi alte năzăreli altoite pe ideologia Şcolii Resentimentare. „Lucrurile stau exact pe dos, explică Th. Codreanu, fiindcă un scriitor canonic este viu, stimulativ, invitând la controversă, la gândire şi la trăire estetică. Tocmai bogăţia spirituală a geniului îl scuteşte pe Eminescu de mortificare. Când un scriitor iese din canon, numai atunci el devine de necitit” (p.61). N. Manolescu însă e convins că  poemul eminescian „Luceafărul” este o operă mediocră, deşi nu se poate să nu fi citit reflecţiile profesoarei din Elveţia Svetlana Paleologu-Matta care în catrenul „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe ./ E un adânc asemene / Uitării cele oarbe.” a văzut punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual (…), o adevărată variantă românească a Fiinţei.” Distinsa Doamnă a intuit ceea ce N. Manolescu se împotriveşte să accepte, că centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc. La fel de refractar autorul „Istoriei…” este şi faţă de „Doina”(care este „xenofobă”), „Împărat şi proletar”(care este „lungă şi greoaie”), „Pe lângă plopii fără soţ…” ( despre care spune că „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”), „Scrisorile…” (care sunt „retorice”, „şcolăreşti”, „cu o combustie lirică redusă”), „Odă în metru antic” ( care este „abstractă”, „versurile par traduse”, „poezie de concepte goale”), „Memento mori”( care e „moloz”, „dificil la lectură”), „Criticilor mei” (e „banală”).  Faţă de proza eminesciană autorul e şi mai categoric: „Sărmanul Dionis” este o „filozofie nulă”, „Făt-Frumos din lacrimă” este prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar psihologia lui Toma Nour din „Geniu pustiu” e „confuză”, fiind o imagine a „unui nihilism steril”. Iar publicistica lui Eminescu, din punctul de vedere al „Istoriei…” manolesciene, a susţinut tot felul de extremisme: „autohtonismul,  tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia (s.a.), xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, antisemitismul etc”. Dacă reacţia de supravieţuire a fiinţei naţionale româneşti din Basarabia, la acţiunile şovine, demolatoare de spirit naţional, a altei naţiuni, mult mai mari şi mai puternice, este contestată de N. Manolescu, atunci, se pare, că dânsul este adeptul camuflat al celor care intenţionau să creeze în Uniunea Sovietică o nouă naţiune cu numele de „popor sovietic”, limba şi cultura rusă substituind tot ce gândea şi simţea altfel. E bine să înţeleagă şi dl Manolescu, s-o ştie şi alţi resentimentari, că doar prezenţa canonului naţional românesc în conştiinţa şi memoria basarabenilor i-a salvat de asimilare, adică de dispariţie. Oricum, deşi solidar cu  „generaţia” care a „descoperit” că Eminescu este „nul” ca poet şi gânditor, N. Manolescu îi recunoaşte o canonicitate, e adevărat că doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul canonului naţional românesc poate fi doar M. Cărtărescu. „Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea  covârşitoare encomiastice (…) precum „cel mai strălucit debut din poezia postbelică”, sau „rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”, sau „poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal,(…) e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune a materialităţii…”(p.96) etc., etc. Părerea însă a mai multor colegi de breaslă şi a unor critici de valoare constă în faptul că elogiatul Cărtărescu este, pur şi simplu, un parodist pur sânge, deosebit de talentat şi vrednic de pana lui George Topârceanu, acest aspect fiind argumentul forte al postmodernismului său. Oricum, N. Manolescu este sigur că „Levantul” lui M. Cărtărescu este capodopera cu rang de operă canonică centrală în literatura română din toate timpurile, ea fiind comparabilă doar cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este (…) istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte precisă, deşi în registru comic” (p.97). 
Intenţionând, probabil, să fie şi original în alegerea concepţiei „Istoriei critice a literaturii române”, autorul a găsit această revoluţionaristă formulă a modificării canonului central naţional, pornind de la modelul lui Harold Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiţionat să rămână promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie, pe când cercetătorul american reprezintă ethosul transmodernităţii. Sunt două direcţii filozofice diferite şi ostile una faţă de alta, din care motiv a şi răsărit bizara struţocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opţiune tocmai pentru că, după cum conchide Th. Codreanu, „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană, sub pretextul că sintagma „poet naţional” este o „aberaţie culturală”. Acest aspect al „distrugerii” aminteşte, involuntar, de imnul kominternist „Internaţionala”, de care s-au inspirat revoluţionarii bolşevici în Rusia ţaristă la începutul secolului XX. Traducerea în limba română a imnului respectiv creează impresia unei atitudini oarecum mai tolerante a „revoluţionarilor” faţă de „lumea veche” („Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii / Voi, osândiţi la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea / Să înceapă al lumii vechi apus / (…) Luptaţi ca totul voi să fiţi!”), în timp ce versiunea rusă e mai radicalistă şi mai dură, kominternul chemând la „demolarea până-n temelii a lumii vechi”(„весь мир до основания разрушим…”), a tot ce a clădit societatea umană în plan social, cultural şi spiritual, în cazul dat fiind vorba de societatea rusă, lansând ideea de a zidi pe proaspetele ruine o lume nouă, de a modela un om nou, sovietic,de a implementa în ultima instanţă o concepţie utopică despre lume prin sacrificarea unor destine umane concrete, a milioane şi milioane de oameni vii. În acest sens, pornind de la experienţa statului sovietic, iese în evidenţă concluzia că nu orice revoluţie finalizează în evoluţie, iar orgoliul „demiurgic” poate lesne degenera în unul luciferic. „Halucinanta demiurgie” (expresia lui Th. Codreanu) este sugerată de Sorin Alexandrescu, exegetul care crede că „însemnătatea celor patru (adică a criticilor T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi N. Manolescu, n.a.) este enormă. Ceva demiurgic…”. Tentaţia „demiurgică” în esenţa ei este, de fapt, unul dintre catalizatorii actului creativ, dar atunci când „creaţia” este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne să se transforme într-o acţiune distructivă. Faptul că în lucrarea manolesciană  literatura română din Basarabia lipseşte cu desăvârşire explică, la prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului, adică intenţia de a remodela canonul naţional românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat în condiţiile vitrege ale istoriei doar graţie centralităţii canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmodernişti celebrul vers al lui Gr. Vieru „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Dacă poetul ar fi acceptat ca în versul citat numele lui Eminescu să fie schimbat cu  cel al lui Cărtărescu, se prea poate ca literatura română din stânga Prutului ar fi beneficiat în „Istoria…” lui Manolescu de capitole întregi. Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor pare să fie alimentată şi de nişte surse şi concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu în eseul său (capitolul „Deconstrucţia canonului”, p.51) „reacţia de respingere a specificului naţional este cea mai trainică sechelă moştenită de N. Manolescu din anii „canonului” comunist”. Precum pe timpul regimului ceauşist în România din anumite interese kominterniste, despre Basarabia nici nu se pomenea, în actuala lucrare manolesciană se respectă aceleaşi principii şi interese. În ultima instanţă, intenţia revoluţionaristă a lui N. Manolescu de a îmbogăţi conceptul de istorie a literaturii, creând şi noţiunea de istorie „critică” a literaturii prin încercarea de a demola centralitatea canonică a literaturii române (pentru o altă ierarhie canonică) seamănă mai degrabă cu canonul sisific, în care acel rege al Corintului fusese osândit să urce mereu, la infinit, un bolovan uriaş care,  ajuns pe pisc, se rostogolea din nou la poalele povârnişului.
              Eseul lui Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române”, prin curajul abordării unei probleme atât de complexe, prin temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor enciclopedice, prin forţa imbatabilă a raţionamentelor şi prin devotamentul faţă de principiile obiectivităţii şi ale corectitudinii ştiinţifice, demonstrează că şi o personalitate  „considerată de prim-plan a literaturii române” e în stare să gafeze atunci când face abstracţie de legitimitatea adevărului, unicul indiciu al obiectivităţii, şi pune în faţă principiul subiectivităţii, aservit unor interese ideologice. Se prea poate ca asemenea lucruri se întâmplă atunci când e vorba de nişte personalităţi doar considerate şi nu realmente situate în prim-planul unui oarecare domeniu social, cultural sau politic.
                                                                           (Publicat de Nicolae Rusu-Vasile SOIMARU din Basarabia,
                                                                      in ziarul « Curentul International editat de Stefan Străjeri în S.U.A.)

                


             Eugen Dorcescu, „Biblice”, Editura Marineasa, Timişoara.
 

Trebuie să recunosc faptul că titlul volumului scriitorului Eugen Dorcescu m-a intimidat la început. Eu nu sînt dus la biserică, religia „de dînşii inventată” mi se pare a fi o mascaradă de două parale, cînd văd mulţimile alea de credincioşi, ce se calcă în picioare, ca să ia apă sfinţită de la Mitropolie, apă turnată în hîrdaie din tulumbele pompierilor, cînd aud clopotele, îi dau dreptate lui Mitică. De ce să constrim o catedrală a neamului ? Dar nişte locuinţe sociale pentru tineri nu ar suna mai bine în mintea acelui Dumnezeu care de fapt nu există ? Ca să nu mai pomenesc de fanaticii religioşi ce sar în aer odată cu victimile lor. Săritori oameni ! Dar, surpriză, deşi pretextul este biblic, poezia lui Eugen Dorcescu este de o frumuseţe lipsită de orice religiozitate. Este metaforă, gingăşie a inefabilului gîndirii: „Se varsă-n mări zăpada iernii toată, / Dar marea nu se umple niciodată. / Pâraie, fluvii, picurii din ciuturi / Vâslesc, ca nişte stoluri verzi de fluturi” Ignorînd însă tematica volumui şi considerîndu-l pe Dumnezeul din psaltiri, din Biblie, din Evanghelii, am înţeles brusc că, de fapt, acest Dumnezeu este propria conştiinţă a poetului. Şi, din această clipă, poezia (re)devine laică, superbă, abundînd în metafore ce ne trasmit suavitatea sufletului de poet. „A coborât din ceruri. Sub picioare / Avea oceanul negurii, sublim. / Călătorea, zburând pe-un heruvim, / Pe aripile vântului, uşoare.” Pînă acum am dat mici citate, ca să exemplific forma de bijuterie a poeziei. Despre straturile subtile ale acestei poezii s-ar putea scrie o carte. Dar, să citez o poezie întreagă. Aşa că, dacă vreţi să vedeţi trăire plină de măreţia sfioasă a unui scriitor viu, real, adevărat, care simte şi suferă în tăcere, ia citiţi aici:
  „Sunt şase lucruri ( şapte chiar ), pe care / Cel Veşnic le urăşte. Ca urmare, / Sortite sunt să se destrame-n hău. / Rele fiind, şi fără de-ndreptare, / De ele s-a scârbit cugetul Său : / Ochii trufaşi ; vorbirea sfidătoare / Şi mincinoasă ; mâna ce, mereu, / De sânge inocent e-n căutare ; / O inimă ce făureşte-n sine / Viclene plănuiri, gândiri haíne ; / Picioarele grăbite înspre rău ; / Un martor mincinos, care abate, / Cu vorba lui, fărâma de dreptate / Menită celor neajutoraţi ; / Şi insul ce încearcă să dezbine / Şi să strecoare vrajbă între fraţi.” Ca să-mi confirme parcă ideea că tematica religioasă este doar un pretext, iată ce scrie în „Epilog”: „Încât, sătul de idoli şi eroi / ( Eroi când în prim-plan, când în eclipsă ), Pun jos condeiul laic. Scrieţi voi ! : Ne revedem după Apocalipsă.” Eugen Dorcescu este un poet adevărat.
                                                                                                                                                                 Ioan LILĂ


                             
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971