Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
În ce limbă s-a propovăduit Evanghelia la geto-daci?
În dialog cu Ministrul Culturii
Magdalena ALBU - ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ
Liviu ANTONESEI - MONOPOL PE ANTICOMUNISM
Două însemnări de Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU
Carmen CĂTUNESCU - INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?
Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ
ANUNŢ Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
1.POEZII ŞI POEME DE: Dimitrie GRAMA
Nicolae DRAGOŞ
EUGEN DORCESCU
Adrian BOTEZ
Ionuţ CARAGEA
Melania CUC
2.O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”
Toma Alimos - In limba franceză de Constantin FROSIN
Adrian George Săhlean vă prezintă « Luceafărul” eminescian în limba engleză
Adrian George Săhlean vă prezintă interesantele sale « Reflecţii de traducător »
Daniela Firănescu despre Cezar Ivănescu
Dan BRUDASCU; - Minunile Lumii
Corneliu Florea - despre Victor Găietan şi Ciprian Anastasiu; Ştefan Străjeri despre Theodor Codreanu; Ioan Lilă despre Eugen Dorcescu
Gheorghe Lateş despre Constantin FROSIN; Nicolae Băciuţ despre Melania Cuc; Horia BĂDESCU despre Traianus
Octavian CURPAŞ despre A.M.Jucan; Eugen DORCESCU despre Marcel Turcu; Carmen Cătunescu despre Liviu ANTONESEI;
Antologiile comunei ALUNIŞ; Cristina Dosuleanu şi Virgil Untilă despre NICĂPETRE; Cristina Leviţchi şi Clara Toma
Al.Florin ŢENE despre „Agora literară”
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare 2
Ioan-Paul II şi « teoologia comunicării
DAN GHELASE NE PREZINTĂ UN APEL ŞI DOUĂ SITURI ARHEOLOGICE BUCURESTENE
Dan GHELASE - Conacul GRANT - Noutati nelinistitoare
PASSO DOBLE- Rubrica lui Ioan LILA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
„E minunat in Romania”... culese de Laurenţiu Burlacu, Panaite Chifu, etc...
George ROCA şi Paul Maria MEFIETIC
Filme subtitrate
Cum am venit pe lume

ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE
CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ


România ermetică” a anului 2009 este conceptul obiectiv al oamenilor  părăsiţi de orice speranţă. Dar şi al celor care nu mai au puterea sub nicio formă de a vedea infinitul dincolo de cercul îngust al propriilor orgolii ucigaşe şi al vanităţilor reductibile la nimic. Aceşti din urmă „alţii”, au devenit, în starea de paradox existenţial al acestor zile cumplit de tulburi, cei care îşi arogă dreptul suprem de a-ţi hotărâ, prin puteri despotico-inchiziţioniste nemăsurate, la un anumit moment bine determinat al existenţei tale, soarta. Slugoi bătând din pinteni şi făcând temenele la porţile oricărui sistem mai mult sau mai puţin ocult, care le oferă pe tavă aşa-zisul vârf al piramidei sociale - efemere, desigur -, aceşti mult prea mulţi făcători de nimic retrograzi ai societăţii umane actuale, cu mirosul putred al banului inhalat până în măduva oaselor şi cu magia compromisului continuu fluturată pe post de filozofie a existenţei - unica, de altfel, de luat în seamă pe tot parcursul vieţii lor -, îşi întind, prin intersectări macabre de zi cu zi, ca o lepră de nestăpânit, buboaiele ideatice purulente, încercând să dărâme, în mod planificat şi conştient, maldăre seculare de precepte sfinte şi să sfâşie, cu răcnete de ură patologică înmuiate în propriile bale humanoid-canine, puritatea. Puritatea unei lumi, care se căzneşte sincer, cu ultimele sale zvâcniri de vlagă, să lupte cu disperarea şi cu non-sensurile-i vârâte pe gât cu forţa, în cel mai agresiv mod cu putinţă, prin episoade de viaţă machiavelic ţesute, de către inşii perverşi ai minciunii cotidiene, cu sinapse neuronale eronat înlănţuite de o natură, care s-a jucat, pare-se, de-a v-aţi ascunselea cu creierele lor abia perceptibile electroencefalografic.
„Romania ermetică” nu e altceva decât arealul, unde demonul distrugerii clocoteşte extrem de puternic în vene şi face să zvâcnească cu totul şi cu totul inutil nişte feţe buhăite de tăria sorbită zilnic cu patima desfrânatului inconştient de propriul păcat, unde materia cenuşie îmbibată în mocirla vulgarităţii atotstăpânitoare trimite constant impulsuri humanoizilor cu caractere abjecte de hazna, să îşi ucidă cu nonşalanţă partenerii de drum existenţial - structuraţi interioriceste altfel decât ei -, să îi elimine din jocul fascinant al vieţii, să le sugrume visele, să le sfărâme în mii de bucăţi propriul destin în amarul unor speranţe spulberate rând pe rând sau toate deodată, ca intr-un lagăr de concentrare bine delimitat unde nu mai poate respira linistit şi în voie decât, singură, moartea, să le smulgă cu un rânjet sarcastic până la demenţă coaja de pâine din mână şi să o arunce, apoi, cu bună voire porcilor, după ce le-o zdrobesc, mai întâi, cu mânie crâncenă în fata ochilor sub talpa grea a bocancilor intens lustruiţi cu unsoare de sânge închegat, obligându-i să suporte din plin ascuţişul cumplit de tăios al foamei. Aceşti torţionari de zi cu zi ai spiritului uman ajung, în finalul acestui film introspectiv al ororii, să se bucure de fapta comisă şi să hohotească grosolan şi  nepăsător, atunci când puhoiul de lacrimi al durerii va fi ţâşnit vulcanic din ochii deznădăjduiţi ai celor care au simtit fiorul rece al cuţitului puternic infipt, cu ură anticreştină covârşitoare şi neascunsă, în spinarea arcuită de trudă a suferindului. Oţelul rece al pumnalului străpungand trupul încovoiat de durere - iată momentul de glorie pământească deplină a ucigaşilor deplin conştienţi ai vieţii…
Panorama cruntă a terorii zilei de azi topeşte în oglinda timpului, diabolic şi cu zgomot, urletul disperat al fiinţei lovite de nedreptate şi geometria delirului unor chipuri reci, inexpresive şi dezumanizate de concentaţia beţiei moştenite in gene. Ce dacă lovesc inconştient, dur şi fără oprire? Hominizilor retrograzi nu le pasă de asta. Nu au timp de milă. Pentru că nu o cunosc. Şi nu o cunosc, pentru că nu şi-o conţin, continuând, în schimb, delirant, ca într-un joc al stihiilor noptii, să calce la nesfârşit peste umbra fiinţei, pe care tocmai au împins-o să cadă. Principiul universal al biorezonanţei, al plăţii şi al răsplăţii, cu alte cuvinte, pentru ei nu  există. Sunt imuni la orice, de la Dumnezeu până la crimă şi de la indiferenţă până la anularea propriei memorii a trecutului, aşa cum a fost el, cu toate cele bune şi cu toate cele rele cuprinse la un loc.
Aceasta este, din nefericire, una dintre feţele României reale din prezent bântuite de duhurile criminalilor morali actuali - necondamnabili vreodată, desigur -, care nu sunt nimic altceva decât nişte simple piese defecte din sistemul unei contemporaneităţi hrănite cu haos şi necredinţă şi care s-a obisnuit până peste poate cu mirosul de cadavre aruncate zilnic în braţele unui destin nefericit. Nefericire pe care ei, făcătorii de nimic retrograzi, o seamănă şi o întreţin peste tot, fiindcă nu sunt altceva decât acele clone luciferice perfecte, care îşi slujesc extrem de devotat propriul stăpân al întunericului - zeul minciunii, al desfrâului şi al terorii, prinţul mantiei negre -, ce le alimentează în fel şi chip vanitatea bolnavă, necuantificabilă în altceva decât în distrugere şi în moarte. Spirituală şi fizică, deopotrivă, bineînţeles.
„România profundă”, însă, este cu totul şi cu totul altceva. Ea reprezintă acea enclavă a oamenilor cu vertebrele bine sudate, dar cu speranţa pâlpâind încet şi molcom în inimă, precum flacara unei candele aproape stinse dintr-un templu bisericesc creştin. Aceşti OAMENI, fundamental buni, încearcă să aducă în fiecare zi Paştele în propriile case ale celeilalte Romanii, cea care nu vrea să renunţe cu nici un chip la tradiţie şi la propria sa identitate christică. Speranţa în zorii unei alte deveniri a spiritului omenesc se mişcă pentru ei şovăitor, fin şi cu timiditate în micul Univers al fiecărui suflet curat, unde sărbătoarea Luminii e adesea zgâriată şi înjunghiată cu patima ieşită din comun a haitelor demonice ale groazei. Despre această enclavă se pot spune, e-adevărat, puţine cuvinte, dar nişte cuvinte de ordin primordial, ca nişte adevărate morfeme ale genezei primare, ce respiră profund suferinţă şi demnitate. Înţelepciunea unui astfel de om se poate explica extrem de simplu: acceptarea, în momente de cumpănă existenţială, a nimic altceva decât a sprijinului divin. Tot ceea ce vine dinspre partea mireană a contra costului bine precizat şi care implică umilinta de a suporta condescendenta unei atitudini nefireşti, dar foarte des întâlnite azi, anume aceea de a călca în picioare cu superioritate falsă acest soi unic de verticalitate caracteristică intrinsecă, este respins cu o fortă a conştiinţei binelui uriasă, un veritabil contrapunct real şi plin de fermitate faţă de brutalitatea afişată a acestor actori netalentaţi ai vieţii.
Omul credinţei în Dumnezeu, nesupus cu proprie voire răului ce gravitează sufocant şi continuu în jurul destinului său circumstanţial, a trebuit să inveţe în timp să devină acea redută, pe care furtuna să nu o spele în dezlănţuirea sa de pe faţa pământului cu niciun chip. Pentru că el are în rărunchii lui încercaţi de soartă suflul constant al puterii divine. Spaţialitatea sa amplă nu este raportată la cercul restrâns al pragmatismului teluric suficient sieşi - un reper în funcţie de care el îşi va apăra mereu perimetrul demnităţii cu propria viaţă - dacă e cazul -, fără să regrete o secundă măcar, în această desfăşurare plenară de forţe ale demonismului scelerat, că peste martiriul suferinţei sale vor scuipa la nesfârsit cu scârbă şi cu indiferenţă fiii extrem de înguşti ai întunericului luciferic. Nu, fiindca el, omul credinţei în Dumnezeu, are exemplul lămuritor al sfinţilor creştini, al celor din închisorile comuniste şi al săracilor încarceraţi fără voie personală în ograda cu ziduri jupuite şi cu garduri stând gata să cadă în orice moment, OAMENI care au trăit şi care au murit cu spatele drept, neaplecat sub povara dorinţelor proprii acaparatoare sau sub neghiobia de a visa atingerea cu orice preţ a vârfului unei lumi efemere numai dintr-o pură vanitate, neostoibilă cu nimic, a firii lor aflate în dezechilibru spiritual şi cognitiv, evident.
În „România profundă” se tace. S-a învăţat să se tacă. Şi se suferă îndelung în rugăciune, în această armonie a liniştii necondiţionat acceptate. Pentru că e singurul spaţiu sigur şi fără frontiere impuse. Aici, oamenii se dezmărginesc zilnic prin Lumina dumnezeirii ancestral înfipte în celula propriei fiinte, singura vibraţie cosmică pe care şi-o mai doresc cu adevărat în acest interval al trecerii lor pământeşti. E bine în „România profundă”, fiindcă acolo exista milă, există dragoste, există bunătate şi nu se află, în schimb, acel soi de cenzură, care să tortureze cu legile ei nefireşti sufletul. Omul se mişcă în Dumnezeu cu toate gradele sale de libertate dezzăvorâte prin credinţă. E acea nevoie de comunicare neîngradită şi absolut necesară a unuia cu celălalt, aşa cum spunea şi părintele Dumitru Stăniloaie, marele stalp contemporan al Ortodoxiei mondiale. E, deocamdată, pace launtrică în această cealaltă parte de Romanie, pentru că, încă, se mai poate respira, cu toata puterea fiinţei omeneşti de lut şi de suflet, Lumina cerului limpede de deasupra fiecăruia dintre noi.
„România reală”, în schimb, a celui de-al 2009-lea an de dupa răstignirea christică mântuitoare a ajuns, din nefericire, anexa fără de nume a propriului său destin spiritual. În patria română a anului nouă din cel de-al treilea mileniu creştin, se trăieşte, ca şi cum nimeni nu ar mai avea suflare în oase, şi se moare, ca şi cum acest fenomen ar fi unul de simplă selecţie biologică ordinară, fără implicaţii filozofice majore şi profunde. Martir sau ticălos, viata şi moartea sunt nişte entităţi, care se îmbină organic, parcă, şi eterogen, într-un soi de concept asemantic greu de suportat la nivel de trăire interioară. Cu ochii scoşi din orbite de sărăcie sau de boală, oamenii vii incep să nu se prea mai deosebească de viitoarele cadavre. Existenţa lor nu mai are o importanţă deosebită pentru nimeni. Nici chiar pentru ei înşişi. Ai impresia că au fost programaţi să creadă în aşa ceva, să se autodistrugă, să nu îşi mai trăiasca zilele cu bucuria de a fi primit dreptul fundamental la Viaţă, la Evoluţie şi la Demnitatea de a purta cu nobleţe numele sfant de OM. Simple cifre de statistică administrativă, atât…
Se poate spune, în acest context, aşadar, că trunchiul spaţiului românesc, deşi cu limite istorice şi geografice precis trasate de-a lungul vremii prin sacrificiul înaintaşilor, are, totuşi, o uriaşă parte lipsă. Una primordială. Care, dacă este suprimată definitiv, ca orice copac fără sevă, se va usca definitiv şi se va prăbuşi inevitabil. Această parte se numeste Spiritul său, Suflul său fundamental. Mă tem că “România reală” abia mai respiră prin nişte aparate care ticăie din ce în ce mai rar şi mai încet, ca un organism singur, aflat în comă pe un pat învelit cu cearceaf alb şi şomoiogit al unui spital de nu se ştie unde… Singura speranţă a “României reale” şi a celei ermetice rămâne, fără doar şi poate, duhul „României profunde”. Asta, dacă nu cumva, între timp, primele două vor coaliza atât de cumplit şi de inconştient, încât să şteargă, într-un mod cu totul şi cu totul impus, până şi ultima urmă de dumnezeire aşezată cuminte între zăgazurile seculare ale verbului Rugăciunii… Ceea ce ne mai poate bucura acum e faptul că, încă, se mai trăieşte din plin semnificaţia frumoasă a vieţii în această ultimă parte de Romanie, cea care nu are ca principiu prioritar dominant banul şi care şi-a păstrat în fiinţa sa interioară trăirea desăvârşită a primilor creştini – CREDINŢA…
“Lăsaţi Romania să respire!”… Are nevoie de VIAŢĂ… Şi, priviti-o direct în ochi, dacă puteţi, înainte de a-i infige în inimă fiorul rece al morţii…
                                                       
                                                                                                                                                                          Magdalena ALBU

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971