Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
GEORGE ROCA - Interviu Corneliu LEU
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃTENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUNUL COMUN AL CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI DATORIA GUVERNÃRII DE A LE ASIGURA FOLOSIREA LUI
REVENIND LA DEZBATEREA NOASTRA PRIVIND:BUNUL COMUN ŞI BINELE COMUN
Apel către Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român
Corneliu FLOREA, George ANCAProf. Univ. Dr. lie RAD, Petru Birău, Ioan LILA Virginia Meheş, Melania Cuc, Carmen CĂTUNESCU, Octavian Curpaş, ELENA M. CÎMPAN, SEMNEAZĂ RECENZII DESPRE: Petru Popescu, A.Melicovici, Lucian Boz, Al.Fl. Ţene, Adrian Erbiceanu, Victoria Milescu, Ionut Caragea George Roca, Victoriţa Duţu, Melania Cuc
RECENZII - CONTINUARE
RECENZII - CONTINUARE 2
MIHAI EMINESCU: „MUŞATINII” - Versiune engleză de George ANCA
Alexandru MACEDONSKI - NUIT DE DÉCEMBRE -Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN
PARADOXISMUL LUI FLORENTIN SMARANDACHE într-un interviu şi o explicaţie mai largă dată de autor
Dimitrie GRAMA (medic emerit în Danemarca şi, la fel, poet în limba română)
Ştefan Plugaru vicepreşedinte ACPBB şi Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al \"Dacia Revival International Society\" of New York
Prof. Mariana Terra şi Alexandru PETRESCU - Preşedintele asociaţiei românilor din Spania
CORNELIU FLOREA, Viorel ROMAN-Universitatea din Bremen, Alexandru TOMA-CERVESY ( Madrid),Antonie POPESCU,Florin ZAHEU
George ROCA - interviu cu Corneliu LEU
George ROCA - Interviu Corneliu LEU - continuare
Tudor LEU - Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE TATĂLUI MEU
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
PAPA CERE PREOŢILOR SĂ PROPOVĂDUIASCĂ PE INTERNET
Manifestul Internetului, în 17 puncte
FLORENTIN SMARANDACHE - Despre Internet
IONUT CARAGEA -INTERVIU CU SCRIITORUL AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
VIDEOPOEZIE
TABLETA LUI Paul Maria Mefietic
„PASO DOBLE” - rubrica lui Ioan LILĂ:
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
MAGIE PE INTERNET
PIESA FOLCLORICĂ
GHICEŞTE OCUPAŢIA


 

EPITAF LA MORMÂNTUL
 GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
 
o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
 

12
Cândva, m-a anunţat cã am avut mare noroc. Cronica despre mine a fost ultima din cariera lui de critic. Nu pentru cã l-ar fi luat cu “huo” toţi derbedeii ãia de la diferite reviste literare care-i erau împotrivã; asta conta mai puţin!… Dar pentru cã- şi dãduse seama cã, pentru gloria adevãratã, critica literarã este un pas, dar încã mic. Prezentul este al luptelor politice; iar el acolo trebuie sã se avânte dacã vrea într-adevãr sã ajungã unde meritã. Aşa cã a înfiinţat un partid politic de mare viitor, la care mã invita sã mã înscriu, oferindu-mi un loc de frunte între primii patruzeci, sau cincizeci de dupã el; pesemne, exact numãrul celor cãrora reuşise sã le smulgã vreo adeziune. Cum am avut curajul (mã mir şi eu!), sã nu-i rãspund şi mam dat discret la fund fãcându-mã cã n-am primit mesajul sãu, cred cã şi-a dat seama şi cã nu poate conta pe mine şi cã nu reprezint nimic din punct de vedere electoral. De atunci n-am mai meritat din partea lui nici o atenţie cu toate cã, auzeam deseori, fãcea promisiuni electorale în dreapta şi-n stânga, îşi punea nevasta sã facã tot felul de jocuri şi aranjamente politice şi sã strângã cotizaţii şi alte sume împãrţind în dreapta şi-n stânga posturi de senatori pe listele sale. Iar el împãrţea posturile mai grase: cele de ambasadori şi de miniştri în viitorul guvern, pe care avea sã-l formeze dupã ce va fi câştigat alegerile. N-a putut însã participa la alegeri pentru cã, dupã cum ştia el sã se adapteze cerinţelor fiecãrei direcţii pe care pornea spre ţeluri supreme, adaptându-se politicalelor curente, a trecut pe listele fondatorilor partidului sãu nume de pe crucile din vreo douã sute de cimitire mai importante, preluând din inscripţiile lor chiar şi cifre pentru codul numeric personal, ceea ce i-a fãcut pe lucrãtorii de la starea civilã, sau de la evidenţa populaţiei sã constate un rând de date în plus: Cele marcate cu o cruce, care, a zis el la proces, fusese confundatã cu semnul adunãrii. Şi, astfel, fiind achitat în dosarul de delict electoral cu persoane decedate, s-a constatat cã era vorba de foarte multe decese în rândurile academicienilor, iar “nemuritorii” din Academie care mai rãmãseserã în viaţã, au hotãrât alegerea de noi membri. Aşa ne-am nimerit şi eu şi el printre aceştia.
13
Ne-au primit cu drag, cã tot era o primire la grãmadã, fiecare cu pilele lui politice, dupã ambiţiile fiecãrui şef de partid care, pe lângã computerul sãu personal, şoferul sãu personal, câinele sau secretara sa personalã voia sã-şi aibã şi academicianul sãu personal. Iar eu, din iubire şi respect pentru acel om blând care, fiind preşedinte al Academiei, m-a bãgat şi pe mine pe şest, fãrã vreo pilã politicã, m-am decis pentru prima oarã în viaţã sã devin un caracter ferm şi sã resping de-acum înainte orice mârşãvie. Pentru cã, ce altceva decât mârşãvie era gestul lui de carierist ambiţios care, de-abia ajuns academician, a şi început sã-i lucreze pe vicepreşedinţi şi pe preşedinte ca sã ajungã pe unul dintre locurile lor?! Atunci, când m-a întrebat dacã, în virtutea vechii noastre prietenii, a faptului cã îl sprijinisem toatã viaţa, etc, etc, etc… nu cred cã el ar fi cel mai nimerit preşedinte sau vicepreşedinte, sau mãcar secretar general, i-am spus-o verde, la obraz:
-Cred.
Şi astfel, asigurându-l cã poate conta pe votul meu, am scãpat de insistenţele lui lãsându-l sã-şi dezvolte capacitãţile ademenitoare, fascinatoare, acaparatoare şi devoratoare cu alţii.
Eu am scãpat şi nu l-am mai vãzut prin preajma mea, am avut grijã sã stau la distanţa la care el îmi fãcea doar semnul drãgãstos cã ştie cã poate conta pe mine. Şi am urmãrit fãrã vreo implicare toate luptele în care s-a ambalat cu împãtimire, consumând deznãdãjduit cantitãţi uimitoare de energie şi forţe demne de o cauzã mai bunã.
A fãcut demagogie şi coterii; a acceptat toate compromisurile cu putinţã şi s-a bãgat în toate murdãriile pe care le poate nãscoci noroiul politic; a semnat toate referatele false şi rãsturnate de fundamentãrile ştiinţifice ulterioare şi a tras sfori la cele mai înalte organisme ale statului de drept; a susţinut în acelaşi timp acţiuni ecumenice şi mãsuri de discriminare, a ţinut discursuri la congresele a trei organizaţii care se respingeau reciproc, a fost naş ortodox la botezul lui Fane Spoitoru şi a participat la o mare slujbã ca predicator baptist, a plâns la osemintele lui Carol al doilea şi a depus coroane la aniversarea Republicii din Ploieşti, a ţinut conferinţe la majorete şi s-a fotografiat cu primul cuplu de ambasadori homosexuali, a fãcut propuneri legislative privind atât înarmarea nuclearã cât şi liga profesionistã de fotbal, a combãtut pornografia şi a fãcut demonstraţii practice la legea prostituţiei, a fost printre cei care au convins-o sã vinã în ţarã pe madam Vlas , ca şi printre cei care au depus mãrturie pentru nevinovãţia lui Vântu şi a defilat gol împreunã cu urmaşele lui Brigitte Bardot protestând împotriva celor care iau blana de pe animale ca s-o îmbrace ei.
A fost prezent în toate manifestãrile apolitice şi la convenţiile de partid, la congresele handicapaţilor şi la discutarea dosarelor securitãţii, la televiziuni, radio, în pieţe publice şi pe internet şi, mai ales, în toate disputele, comemorãrile, luãrile de atitudine şi scrutinele academice zbãtându-se mult, îndelungat şi fãrã putinţã de îngenunchere în urma eşecurilor, doar-doar o prinde un loc de frunte în Academie, în Consiliul Naţional Eparhial, în conducerea etniei rromilor, sau pe un soclu de monument în Cişmigiu, ca al lui Victor Eftimiu. Şi istovindu-l mult aceastã luptã perpetuã cu propria-i glorie, Mãcinându-l pe dinãuntru şi erodându-l pe dinafarã, Consumându-i avid toate resursele biologice şi chiar farmaceutice, Ca şi energetismul cu repercusiuni în materie de cord, Constatându-şi într-o zi toatã deşertãciunea invidiilor, Constatând, poate, chiar cã singurul lucru pe care-l crease în atâta zbatere
Era numai invidia care-l masturba permanent, Pornind din invidie, rãsucindu-se cu invidie şi ajungând tot invidie,
A murit de inimã rea, sau de un fel de Sida a spiritului!
14
Se încheiase, deci, pentru sufletul meu neîndrãzneţ şi lipsit de fermitate, acest capitol. Întristat, ca în faţa oricãrui act funerar, stãteam şi meditam la trecerea lui prin viaţã. Îi mângâiam amintirea într-o înţelegere chiar duioasã, cum se întâmplã cu toate amintirile care îngheaţã rãmânând aşa cum au fost, fãrã sã le mai apreciezi sau sã le comentezi, fãrã sã te mai încânte sau sã te deranjeze. Ele ies din sfera reacţiilor tale vii şi schimbãtoare, se situeazã într-un alt plan, al imponderabilului care, ne mai atingându-te, nici nu-ţi mai produce reacţii. Le iei ca atare în clasificarea lor şi, cel mult, meditezi la ele ca la o piatrã rece, despãrţitã de materia vie prin care altã datã te intrigau sau te încântau, te fãceau sã le iubeşti sau sã le urãşti, îţi produceau sentimente sau resentimente.
Şi nu mã mai deranja deloc faptul cã întregul impuls nebunesc al tumbelor, salturilor şi zvârcolirilor cu care trecuse el prin viaţã, era produs de acea mare ardere a invidiei care-l fãcea sã strãduiascã în neştire numai pentru cã, în loc de a avea el de spus ceva, voia neapãrat sã fie ca alţii. Meditam cu tristeţe, obiectivat eu însumi în faţa marii obiectivizãri la care el trecuse şi, conştient cã nu mai aveam cum primi rãspunsurile lui, era prima datã când nu-mi mai puneam nici eu întrebãri. Meditam la faptul implacabil al alegerii prafului din toatã zbaterea noastrã, meditam la faptul cã nu mã va mai bate la cap, meditam la avantajul cã nu va mai trebui sã fiu laş când îmi va cere pãrerea, dar aşa, ca de la distanţa care nu mã mai lãsa sã am vreo pãrere. Ca-n orice sentinţã definitivã. Meditam cu absolutã şi realã tristeţe în faţa acestei despãrţiri capitale. Meditam din ce în ce mai trist, profundamente trist, covârşit de cele categorice ale lumii acesteia pe care mi le confirma, adicã şi mai mult mi le confirma tocmai încetarea bruscã a zbaterilor lui. Când aceastã meditaţie asupra zãdãrniciei ajunse atât de profundã încât tocmai îmi devenise indiferent dacã mai existam sau nu, sunã soneria. Şi, în doliu, în mari vãluri negre de doliu, apãru în faţã-mi chiar vãduva lui. În loc sã-l plângã la catafalc, un imperativ mai mare şi mai puternic o aducea la mine.
- Mi-a cerut sã ţi-o înmânez personal, mi-a spus ea printre lacrimi întinzându-mi plicul scrisorii.
Şi, în graba ei de-a pleca promiţându-mi cã îmi va asculta consolãrile altã datã, i-am vãzut pe sub vãluri teancul de plicuri asemãnãtoare pe care le avea de dus, la tot atât de multe adrese.
O înţelegeam: i le lãsase cu limba lui de moarte. Aşa cã am despãturit înfiorat scrisoarea. Chiar dacã xeroxat, pentru distribuirela cât mai mulţi, era scrisul lui! Scrisul lui nerãbdãtor, precipitat în caligrafie şi drãgãstos, cum nu se poate mai drãgãstos, bine şi îndelung exersat în a fi cum nu se poate mai drãgãstos în exprimare. Constatam cã, scrisori, învãţase sã scrie chiar foarte bine. Nemaipomenit de convingãtor şi cu real talent. Îmi cerea, mie personal, fãrã a pomeni de alţii, un serviciu; un serviciu mic:
Ştia cã invidia dominã în lume. Ştia. Dar se baza pe prietenia mea ca sã-i fac dreptate. Era sigur cã-l înţeleg, cã-l aprob şi cã-l voi ajuta sã nu-l trimitã duşmanii sã fie îngropat la cimitirul Strãuleşti-doi. Ci, sã fie înmormântat acolo unde îi este locul: Lângã zidul de la Bellu unde odihnesc geniile neamului..
Atâta tot voia: Dreptate! Voia sã nu las invidiile sã-l terfeleascã şi sã mã lupt pentru memoria lui.
Sã nu mã las, pentru cã eu îi sunt singurul prieten care i-a înţeles geniul. Sunt singurul de la care sperã cu încredere cã nu-l va abandona în ruşinea uitãrii, cã mã voi zbate pentru acea parcelã de la Bellu în care nu mai sunt locuri, dar, la o adicã, ar putea fi puşi unul peste altul Eminescu şi Caragiale ca sã i se gãseascã şi lui criptã!
Iar dacã nu, dacã nu voi avea aceastã putere, atunci mai bine sã-l duc în provincie; sã-l aşez la Putna lângã Ştefan cel Mare, sau la Curtea de Argeş, unde tot o sã se construiascã o criptã regalã pentru persoane mai puţin însemnate decât el… Pentru cã, da, trebuie sã înţeleg lucrul acesta: neşansa lui de-a fi român. Dacã ar fi fost francez, era sigur cã ar fi fost dus la Pantheon odatã cu osemintele lui Dumas tatãl! Cam asta dorea de la mine şi, în continuare, îmi scria un poem lung de adio în care, bine-nţeles, se plângea. Se plângea cu ultimele resurse de invidie de care mai era capabil. Se plângea cu lacrimi mari, rotunjite în metafore care, la rândul lor, se plângeau şi ele.
Dar, nu-mi amintesc exact despre ce…



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971