Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
GEORGE ROCA - Interviu Corneliu LEU
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃTENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUNUL COMUN AL CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI DATORIA GUVERNÃRII DE A LE ASIGURA FOLOSIREA LUI
REVENIND LA DEZBATEREA NOASTRA PRIVIND:BUNUL COMUN ŞI BINELE COMUN
Apel către Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român
Corneliu FLOREA, George ANCAProf. Univ. Dr. lie RAD, Petru Birău, Ioan LILA Virginia Meheş, Melania Cuc, Carmen CĂTUNESCU, Octavian Curpaş, ELENA M. CÎMPAN, SEMNEAZĂ RECENZII DESPRE: Petru Popescu, A.Melicovici, Lucian Boz, Al.Fl. Ţene, Adrian Erbiceanu, Victoria Milescu, Ionut Caragea George Roca, Victoriţa Duţu, Melania Cuc
RECENZII - CONTINUARE
RECENZII - CONTINUARE 2
MIHAI EMINESCU: „MUŞATINII” - Versiune engleză de George ANCA
Alexandru MACEDONSKI - NUIT DE DÉCEMBRE -Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN
PARADOXISMUL LUI FLORENTIN SMARANDACHE într-un interviu şi o explicaţie mai largă dată de autor
Dimitrie GRAMA (medic emerit în Danemarca şi, la fel, poet în limba română)
Ştefan Plugaru vicepreşedinte ACPBB şi Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al \"Dacia Revival International Society\" of New York
Prof. Mariana Terra şi Alexandru PETRESCU - Preşedintele asociaţiei românilor din Spania
CORNELIU FLOREA, Viorel ROMAN-Universitatea din Bremen, Alexandru TOMA-CERVESY ( Madrid),Antonie POPESCU,Florin ZAHEU
George ROCA - interviu cu Corneliu LEU
George ROCA - Interviu Corneliu LEU - continuare
Tudor LEU - Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE TATĂLUI MEU
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
PAPA CERE PREOŢILOR SĂ PROPOVĂDUIASCĂ PE INTERNET
Manifestul Internetului, în 17 puncte
FLORENTIN SMARANDACHE - Despre Internet
IONUT CARAGEA -INTERVIU CU SCRIITORUL AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
VIDEOPOEZIE
TABLETA LUI Paul Maria Mefietic
„PASO DOBLE” - rubrica lui Ioan LILĂ:
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
MAGIE PE INTERNET
PIESA FOLCLORICĂ
GHICEŞTE OCUPAŢIA


 

EPITAF LA MORMÂNTUL
 GRAFOMANULUI NECUNOSCUT
 
o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
 
1
Sunt atât de mulţi de-alde ãştia, încât le trebuie un asemenea portret robot!
Mi-l amintesc şi acum: Agitat, cu plete clãtinãtoare şi fruntea prea dreaptã, desfãşurând mai degrabã ecranul unor preocupãri pragmatice, decât cel unduios al sensibilitãţilor poetice. Adicã, manevrând comenzi exacte şi bine calculate, ca-n lumea afacerilor. Şi, totuşi, prin cuvântul şerpuitor, cu ochii aprinşi, cãutând avid, ca şi cum s-ar fi strãduit continuu sã prindã de undeva o undã de inspiraţie, se dovedea chiar de o sensibilitate excesivã. Accentuatã prin obrazul supt de ambiţii şi lãsat într-un voit romantism la neglijenţa dintre barbã şi nebãrbierire.
Era un tânãr plãcut, plutind între vise şi orgolii, atent la a face notã separatã de ceilalţi cenaclişti pe care, evident, îi dispreţuia folosindu-le unele favoruri şi-i accepta numai în mãsura în care li se simţea superior. Chiar aşa a şi procedat: rãbdãtor şi concentrat doar asupra vanitãţilor sale, a aşteptat, ia lãsat sã se epuizeze pânã când m-au plictisit şi le-am spus un delicat cuvânt de despãrţire, apoi mi-a confirmat ca şi cum amândoi eram cei îndreptãţiţi a trage concluziile:
- Cam plictisitori colegii ãştia ai mei, maestre; trebuie sã-i înţelegeţi: aşteaptã mult pânã prind un scriitor de talia dumneavoastrã şi n-au nici nivelul intelectual de a pãstra o anumitã ştachetã a discuţiei!
Şi s-a apropiat de mine-ncet, ca-ntr-un balet pe care-l exersase atent, tocmai pentru ca sã-şi poatã scoate caietul de poezii în mod neostentativ, ca şi cum ne-am fi înţeles asupra acestui lucru.
- Eu sunt timid - mi-a mãrturisit - nu mi-am permis sã vã-mpui capul ca gãlãgiosul acela, nici sã vã fascinez, ca mironosiţa aia şi nici sã abuzez de timpul dumneavoastrã; cenacliştii, ştiţi cum sunt: vã devoreazã!
- Sunt obişnuit - m-a obligat el sã-i mãrturisesc prin comportamentul acela care transmitea ceva neclar, dar perseverent - sunt obişnuit… Dar nici n-au prea mare noroc, fiindcã nu mã pricep. Eu, poezia o citesc, o gust; atâta tot.
- Ştiu; ştiu cã sunteţi un mare prozator; vã citesc romanele cu împãtimire şi vã studiez tehnicile ca la radiografie, zãu!…
De asta v-am pregãtit sã-mi citiţi şi nişte prozã, cu toate cã, pentru mine, esenţial acum este sã-mi public volumul de poezie şi v-aş fi foarte recunoscãtor dacã mi-aţi scrie o prefaţã… Ştiţi, o prefaţã de la dumneavoastrã este, în acelaşi timp şi o valoroasã recomandare de publicare, este…
- Dar eu… eu nu prea am… cum sã spun…
Nu m-a lãsat sã ajung la încheierea politcoasã pe care o cãutam. Instinctul l-a fãcut sã-mi taie vorba exact acolo unde s-ar fi formulat refuzul, iar perseverenţa pe care-o intuisem sa mai dovedit o datã:
- Maestre, nu spuneţi cã nu aveţi; aveţi un cuvânt hotãrâtor în destinul meu…. Ajutaţi-mã, vã rog, maestre, din tot sufletul!… Ştiţi cât de mare e invidia şi cât de agresive sunt vanitãţile oamenilor!
- Ştiu, cum sã nu ştiu! - m-am mãrturist eu studiindu-l.
- Bine-nţeles cã ştiţiţi!… Tocmai de asta am încredere în ajutorul dumneavoastrã. Vã pun toatã opera mea la picioare!… E o operã încã nepublicatã, care vã aşteaptã ajutorul!… Staţi cã am şi o sacoşã mai mare, ca sã-ncapã toate… Ah, maestre, de-aţi şti cât am aşteptat întâlnirea asta cu dumneavoastrã!…. Şi exact aşa mi-o închipuiam; exact aşa!… poftiţi sacoşa; dar nu… mai bine vã conduc. O sã v-o port eu pânã la garã… Ştiu cã sunteţi ocupat, dar nu conteazã; sunt fericit sã ştiu cã toate astea se aflã la dumneavoastrã şi, cândva, nu intereseazã când, o sã-mi daţi un rãspuns!… Cândva… Dacã nu cumva, în tren… Maestre, tot n-aveţi ce face pânã la Bucureşti; sunteţi un cititor avizat, aşa cã mã veţi înţelege repede!… Vã mai pun o plasã dacã se rupe asta, cã sunt cam grele. Am o plasã cu ceva pentru dumneavoastrã: E tãrie naturalã; o face un unchi al meu la cazan propriu… I-am spus ceva cu ulcerul, ca sã-l pot refuza politicos, dar nu mi-a mers:
- Vã înţeleg, maestre; asta-i doar aşa, ca folclor; eu când o beau simt damful patriei. Dar v-am mai adus şi ceva scoţian; cã am şi-un unchi medic care le culege din… viile mulţumiri ale pacienţilor… Ha, ha, ha. Poftiţi! Asta-i sacoşa cu …viile, iar asta-i cu manuscrisele… Erau trei volume de poezii, un roman şi multã prozã scurtã, eseuri, amintiri - mi-a spus el de pe peron mergând pe lângã geamul vagonului meu care începuse a se deplasa – trei volume de poezii şi…
- Eminescu a avut unul singur toatã viaţa - am încercat eu sã-l sfãtuiesc.
Dar trenul lua vitezã, aşa cã el a înţeles ce-a vrut din comparaţia cu Eminescu, a luat-o de bunã, fiind o fire care înţelegea ce-i convenea şi mi-a strigat cã-mi mulţumeşte.
Da: erau trei caiete groase cu poezii, un roman bãtut cu indigo consumat la o maşinã care avea douã semne strâmbe şi unul lipsã, completat cu mâna pe vreo patru sute de pagini şi multe, foarte multe alte texte disparate. Nu-mi mai amintesc nimic din ce-am citit, dar ştiu cã mi-au luat vreo trei sãptãmâni. Ştiu exact pentru cã sãptãmânal îmi dãdea telefon iar, într-a patra m-a anunţat cã vine, aşa cã a trebuit sã parcurg totul. Şi avea darul de a scrise atâtea banalitãţi încât, pe mãsurã ce le citeam, le şi uitam.
2
Mã pregãteam sã gãsesc o formulare cât mai politicoasã; nu brutalã, cidoar aluzivã, dar nici prea aluzivã, ci în descreştere pânã sã-i pot atrage atenţia cã, pentru a scrie, trebuie sã şi ai de spus ceva. Mã pregãteam, chinuindu-mã gândul cã nici n-am dreptul sã omor din faşã un posibil talent, tocmai în virtutea acelei afirmaţii banale care spune cã talentul înseamnã nouãzeci la sutã muncã. Or, partea asta cu nouãzeci la sutã, el o avea! Mã chinuiam sã gãsesc o formulã elegantã, pedagogicã, nejignitoare. Şi chiar sã-i spun cã, în ultimã instanţã, nu orice om este obligat sã aibã talent.
Dar el, parcã înţelegându-mi chinul, mi-a luat-o înainte.
- Maestre - îmi spuse cu multã convingere în ochii aceia aprinşi de ambiţii - îmi pare rãu cã v-am fãcut sã citiţi toate alea!…
N-am îndrãznit sã-i spun cã şi mie îmi pãrea rãu, cu toate cã aş fi avut astfel prilejul sã fac o legãturã mai fireascã între ce spusese el şi ce aveam de spus eu. Am ezitat, dându-i lui prilejul sã continue nestingherit:
- Îmi pare rãu cã trebuie sã vã pun sã mã mai citiţi o datã, dar am reorganizat materialul; mi-am dat seama cã n-or sã-mi publice ãştia de-odatã trei volume, nu-i aşa?
- Pãi, cam aşa-i! - l-am încurajat eu pe linia asta, a convingerilor cã nu trebuie sã se grãbeascã prea tare cu publicatul - Cam aşa-i!…
Iar el îmi dãdu perfectã dreptate uşurându-mi misiunea pentru cã avea şi soluţia:
- Nu le merge cu mine, maestre; mi-am dat eu seama şi mi-am luat toate mãsurile de precauţie.
- Foarte bine - am încuviinţat eu bucuros cã nu mai eram obligat sã-i dau sfaturile acelea neplãcute.
- Aşa cã, acuma mergem la sigur, maestre: Am retopit totul într-un singur volum. Cum aţi spus şi dumneavoastrã: Eminescu a avut un singur volum şi tot e mare!… Am luat ediţia lui Maiorescu şi m-am convins c-aşai… Mi-aţi dat un sfat excelent; dumneavoastrã veţi fi pentru mine ce-a fost Maiorescu pentru Eminescu!
Şi mi-a lãsat volumul de versuri refãcut şi adãugit spunândumi şi editorul cu care tratase. Tratase chiar în numele meu, dacã nu mã supãr, fiindcã el ştia cã editorul acela îmi era obligat şi cã n-o sã-l refuze. Nu mai rãmânea decât sã scriu prefaţa. iar, dacã doresc pe lângã aceasta şi un studiu critic, cu atât mai bine. Îmi va rãmâne îndatorat pe vecie!… I-am scris prefaţa. Dacã lucrurile porniserã pe panta asta, ce rost ar fi avut sã mã opun tocmai eu fericirii lui de-a ajunge autor. I-am scris-o, mai ales cã editorul mã bãtea mereu la cap: “I-o scrii, domnule, sau îl dau naibii cu tot cu versurile lui?! Cã stau la rând la mine o mie de poeţi!”… Cum era sã nu i-o scriu?!… Nu-mi mai amintesc exact despre ce am scris; dar, de scris, am scris!
3
Dupã ce i-a apãrut volumul m-a mai scutit de insistenţele lui. Poate cã ne-am rãcit considerându-mã cã n-am fost destul de convingãtor în cuvântul meu de la lansare… Poate cã nu mai avea timp, ocupându-se mai mult de cronicarii care-l puteau împinge cu vreo recenzie. Sau, poate cã ţintea mai sus cu volumele pe care voia sã le publice, în vreme ce eu îl sfãtuisem sã se reculeagã mai întâi şi sã-şi gãseascã o cale proprie, fiindcã la al doilea volum eşti iertat mai greu.
Pesemne cã şi-a cãutat o vreme alţi mentori, alte debuşeuri dar, pânã la urmã tot s-a întors la mine, dezamãgit, cãrând trei geamantane de manuscrise. Erau acolo de toate: poezie şi prozã, publicisticã şi teatru, balade şi haiku-uri, sonete ca Shakespeare, vers alb ca Walt Whitman, suprarealisme ca Tzara, încifrãri a la Ion Barbu şi altele, şi ca Beniuc şi ca Jebeleanu şi ca Ion- Sofia Manolescu, şi ca Ahoe, şi chiar ca Pâcã, cel cu operã foarte zgârcitã. Omul meu, însã, nu lua acest exemplu şi mãngropa în mulţimea paginilor lui.
De data asta am fost dur. Adicã, atât de dur cât pot sã fiu eu, în moliciunea mea. Pentru cã, totuşi, i-am fãcut o selecţie, pentru o micã plachetã. Nu prea-mi amintesc ce-am selecţionat dar, oricum, cred cã l-am supãrat foarte, pentru cã m-a pãrãsit pentru îndelungã vreme.
4
M-a pãrãsit, cu toate cã eu îl sfãtuisem cu timiditate, cu grijã sã nu-i jignesc aspiraţile şi, de ce n-aş recunoaşte-o, cu incapacitatea mea de a fi categoric în faţa prea multor insistenţe. Fapt este cã m-a pãrãsit, iar eu am rãsuflat uşurat, tocmai datoritã acestei incapacitãţi care, ce sã fac? - mã caracterizeazã: stângãcia asta politicos-meditativã care nu mã lasã sã tai altceva decât propriile-mi cuvinte aşternute pe hârtie. Cu ele sunt rãu, atunci când îmi dau seama cã nu sunã cum trebuie, sau c-am scris vreo prostie. Şi, asta, doar când rãmân în intimitatea mea cu hârtia; în public, nu pot face nici un gest categoric, mã tem întotdeauna sã nu deranjez sau sã nu jignesc pe cineva. Aşa cã sentimentul meu de eliberare faţã de firea lui insistent volitivã era foarte puternic.
Mã simţeam eliberat de gândul chinuitor, pe care, din aceleaşi motive de timiditate incertã, oricât de mult simţeam nevoia, ştiam cã n-aş fi fost în stare sã i-l spun: Acela cã nu e deajuns sã vrei, ci trebuie şi sã poţi, sã fii în stare, sã ai chemarea respectivã. Nu e de ajuns sã-ţi placã sã fii cineva, ci trebuie sã ai de spus ceva… Mã simţeam eliberat de preocuparea de a-i declara cu delicateţe ceea ce, oricum, el tot nu credea. Mã simţeam absolvit de a tot cãuta, cu stilul meu neîndemânatic la dat lecţii, argumente politicoase, prin care sã-i explic fãrã a-l jigni, diferenţa dintre a face ceva şi a-ţi place sã fii cineva, sau sã caut tot felul de exemple care sã-l facã sã se simtã bine, precum al cãlugãrului cuvios şi al ceasornicarului meticulos care a fost acel Arghezi tot strângând cuvinte potrivite şi lustruindu-le îndelung, ca pe metanii, ca sã le publice de-abia la patruzeci şi şapte de ani, sau a bãiatului de librar care a scormonit în rafturile librãriei tatãlui sãu tot scepticismul universal, şi-n rafturile spiritului sãu toatã delicateţea ironiei, pânã sã ajungã bãtrânul debutant care putea semna cu numele propriei sale ţãri: Anatole France.
Mã eliberasem de toate aceste preocupãri (recunosc iarãşi: aparţinãtoare firii mele politicos-indecise) care mã obsedau simţindu-i rãsuflarea în ceafã. Tot aşa cum, fascinantul nostru prieten Nichita venea uneori în juriile caredãdeau premii literare rugându-se sã fie scãpat de obsesia pe care i-o produceau insistenţele unuia care nu mai voia sã iasã de sub aripa lui de înger genial şi blond. Venea recunoscând vinovat: “Fraţilor, dac-aţi avut şi voi vre-un bou de a cãrui dragoste n-aţi putut scãpa, înţelegeţi-mã şi daţi-i vreo fãrâmã de premiu care vã rãmâne!”…
Eram liber, îmi puteam vedea de preocupãrile mele, nu mai trebuia sã caut comparaţii nejignitoare care, dacã nu-l puteau aduce pe drumul cel bun, mãcar sã-l mai opreascã o clipã. Mã simţeam liber pentru cã, acum, n-aveau decât sã-l opreascã alţii! Şi, fiind liber, m-a pus naiba sã scot o revistã literarã care a avut şi succes.
5
Tocmai mã bucuram de acest succes împreunã cu câţiva colaboratori dragi, bãieţi de bun simţ şi de talent, rãsfãţândune în faţa unui public cãruia îi mergeam la inimã, când a apãrut. El. A apãrut, bine-nţeles, el, încãrcat cu douã teancuri de volume pe care le tipãrise în ultima vreme şi cu ochii parcã mai adânciţi în neliniştile cu care-şi cãuta nemurirea.
- Ai fost întotdeauna şi vei rãmâne pentru totdeauna singurul om care mã-nţelege! - începu el sã declame încã de pe când urca scãrile, pentru ca, ajungându-mi în faţã, sã mi se prãbuşeascã pe umãr spunându-mi printre pupãturi zemoase: Mã mãnâncã invidioşii, maestre; eşti singurul care mã poate înţelege! Acum, cã ai o revistã, într-adevãr ai sã mã poţi ajuta!
L-am tras deoparte, fiindu-mi jenã de colaboratorii mei talentaţi, i-am luat teancul de cãrţi pe care el ar fi vrut sã li-l dau lor sã-l recenzeze şi nu i-am mãrturist, desigur, ruşinea mea de a-i pune sã facã aşa ceva. Dar nici nu l-am putut împiedica sã-şi declare încrezãtor visurile de mãrire:
- Maestre, dumneata m-ai cunoscut de la debut. Ba chiar pot sã spun cã eşti printre primii care mi-au recunoscut talentul!… Şi ai fost printre primii care mi-ai atras atenţia cã talentul înseamnã mult. Îmi pare rãu cã nu te-am înţeles atunci. Mult mai târziu am înţeles cã talentul înseamnã invidie. Invidie, maestre, asta voiai sã-mi spui!… - Invidie, da; dar numai cu invidia – am îndrãznit eu – adicã numai dorind gloria pe care o au alţii, nu faci mare lucru… Asta voiam sã-ţi spun.
- Nu faci nimic! – mã încurajã el, pentru a exemplifica repede: Toţi cei care mã invidiazã sunt nişte nulitãţi!… Spun despre mine cã n-aş fi cine ştie ce, dar, de fapt, ei sunt nişte nimeni care îmi invidiazã opera!… Acum, da: pot spune cã am o operã, iar opera asta trezeşte invidii!… Eşti maestrul meu, pot chiar spune cã eşti unicul care m-a ajutat sincer! - deveni el, fãrã scrupule, de-a-dreptul nerecunoscãtor la adresa altor sprijinitori care nu erau de faţã - Iar, acum, când ştiu cã nu te-am fãcut de râs, când ştiu cã te-am ajuns din urmã, uite, m-a marcat atât de mult invidia altora, încât, când mã pregãteam sã vin spre dumneata, strângând tot ce-am scris, chiar mã gândeam dacã nu cumva vei fi invidios pe faptul cã încep sã te depãşesc!… Vezi maestre: sunt atât de sincer încât îmi recunosc chiar şi aceastã vinã. Mi-a trecut o clipã prin minte cã s-ar putea sã mã invidiezi. Iartã-mã!… Dumneata nu poţi sã invidiezi; dumneata eşti singurul om generos pe care l-am întâlnit în viaţã. Nu-ţi cer sã mã faci mare; nu-ţi cer vreo favoare deosebitã, sau vreo concesie, cu toate cã legãturile noastre ar merita şi aşa ceva. Nu!… Te ştiu om drept şi nu-ţi cer decât sã mã apreciezi la justa mea valore!… Comadã un studiu critic despre mine; comadã-l unui om care sã ştie sã-mi descopere toate calitãţile şi virtuţile!… Merit şi eu un asemenea studiu pe care sã-l publici ca sã ne distrugem toţi duşmanii care ne mãnâncã!… Dacã vrei îl scriu chiar eu; dar gãseşte pe cineva care sã-l semneze… Sau, pot sã-l scriu eu şi sã-l semnezi dumneata!… Ar fi o palmã deosebitã faţã de toţi invidioşii; ia uite câte volume am scos; ia uite cât de diversificatã e arta mea!… Pãi cum sã nu fie ei invidioşi?!… Ştii ce-a spus cineva, un om de mare gust şi rafinament, la premiera piesei mele despre Eminescu?… N-ai fost la premierã; cred cã te-am invitat, dar n-ai fost. Oricum, ţi-am adus textul. E o piesã în versuri, analizând profund drama geniului creator… Nu se mai joacã acum, cã tare mi-ar fi plãcut s-o poţi vedea; dar te chem când or s-o reia. Cã nu-i las eu pe invidioşii ãştia sã mã lucreze!… Ştii ce mi-au fãcut? M-au fluierat la premierã ca pe Caragiale!… Ha! Le-am şi spus-o: Şi Caragiale a fost fluierat! Orice creaţie genialã este neînţeleasã!… Dar, la mine, nu cã a fost neînţeleasã; a fost invidie faţã de ce-am putut eu exprima din, ţi-am spus: drama geniului creator!… În versuri, am spuso; am reabilitat teatrul clasic în versuri, cã i-a cuprins pe toţi furia de ce nu le-a venit lor o asemenea idee!… Şi-n timp ce ei mã fluierau, acel om de gust pe care l-am întrebat ce pãrere are, a remarcat esenţialul. Mi-a spus: “Ai folosit în piesa asta când versurile tale, când versurile lui Eminescu; nu e o diferenţã?”… A remarcat! Vezi, îţi dai seama: a remarcat exact esenţialul: Versurile mele alãturi de versurile lui Eminescu!… Şi, bine-nţeles, diferenţa. Adicã faptul cã eu sunt mai modern, mai penetrant prin tehnicile noi la care arta poeticã a lui Eminescu încã nu ajunsese. Atunci am scris acel terifiant rãspuns care i-a îngrozit pe toţi duşmanii mei, declarând cã am lucrat zece ani la acea piesã şi cã, pânã nu mi-am dat seama de corespondenţa perfectã dintre poezia mea şi poezia lui Eminescu, pânã nu mi-am dat seama cã, prin modernitatea mea, eu îl pot continua pe Eminescu aşa cum trebuie, nu mi-am permis sã-mi afirm aceastã operã în public!… I-am îngrozit; i-am fãcut sã tacã. Nu a mai comentat nimeni nimic şi m-au lãsat în pace. Acum, am sã mã-ncumet sã scriu o piesã, tot în versuri, despre Shakespeare. Dar, din poezia lui, n-am sã folosesc decât sonetele; versurile textelor dramatice, sã-ţi spun drept, mi se par mai slabe… Nu crezi?
- Cred… Cred cã te-au lãsat în pace… Cred… cum sã-ţi spun: Nu se pun ei cu tine!
- Nu se pun! - tunã el acordându-mi o acoladã - Maestre, ştiam eu cã mã-nţelegi!… De asta am venit şi ţi-am adus, uite teancul, toatã opera mea de când nu ne-am mai vãzut!… Se poate face, la fix, un numãr întreg din revistã, cu studii despre mine şi cu reproduceri din opera mea… Adicã, poate cã nu la fix; cã n-ai în formatul ãsta tabloid decât patruşopt de pagini. Poate faci cum ai fãcut când ai lansat anul Brâncuşi, adicã în douã sau Trei numere la rând, asa ar încãpea mai bine… Poftim; opera mea îţi stã la dispoziţie. Acum plec pentru cã întâlnirile scurte sunt cele mai plãcute, iar eu sunt aşteptat la Academie. Se trag acolo nişte sfori, cu premiile, mã-nţelegi!…
Cum era sã nu-l înţeleg? Doar, datoritã lui îmi amintisem de Nichita!… Am luat teancul de cãrţi, l-am studiat cu atenţie, am extras de-acolo vreo douã file ceva mai onorabile şi le-am publicat împreunã cu o micã prezentare în care nu-mi amintesc prea bine ce-am reuşit sã spun despre el.
6
În ori ce caz, cred cã n-am reuşit sã-l elogiez prea tare, fiindcã nu m-a mai cãutat. Am aflat despre el mai mult din reviste şi din listele de cãrţi apãrute. Publica în draci, unele dupã altele şi desfãşura o activitate complexã devenind el, acum, mentor pentru alţii. A înfiinţat un cenaclu de sonet, o asociaţie de haiku, un festival de balade şi chiar, nu-mi amintesc prea bine, o bienalã. O bienalã, fie de folclor din ţãrile subdezvoltate, fie de ţipurituri neaoşe, fie de poezie preclasicã orientalizatã, ca proza lui Prosper Merimee. Cam aşa ceva… Nu-mi amintesc prea bine despre ce era vorba, dar ştiu cã se agita şi scotea din asta chiar bani ca sã-şi publice volumele sale. Care volume, nefiind deloc puţine, presupuneau o oarecare cheltuialã. Fiindcã el publica versuri în toate manierele posibile şi pusese la punct o industrie de romane lipsite de punctuaţie tocmai spre a fi citite şi de la cap la coadã şi de la coadã la cap; ţinea mai multe rubrici cu însemnãri când patriotice, când de conjuncturã internaţionalã, când cu sfaturi pentru fete bãtrâne sau pentru adolescenţii în prag de viaţã sexualã, elabora trimestrial mai multe studii de filosofia artei şi scria în frenezie tot felul de texte dramatice, de la tragedie la operetã, mai ales pentru regizorii care puneau în scenã spectacole fãrã text. Ba, a ajuns chiar sã facã un film ca autor total, el semnând scenariul, regia, muzica, decorurile şi interpretând rolul principal. Chiar am vãzut filmul. Nu-mi mai amintesc exact despre ce era: Ceva cu un tren şi nişte indieni; sau, poate, un poştalion şi nişte haiduci; sau, mai degrabã, un tren cu haiduci sau un poştalion cu indieni… Cam aşa ceva… Ba nu; îmi amintesc! De data asta chiar îmi amintesc: Toatã critica cinematograficã a fost de acord cã e o porcãrie.
7
Cred cã de atunci a devenit mai umil, mai la locul lui. Iar, când se îmbãta, mi s-a spus cã avea un plâns hohotit, despre care, de-abia târziu îţi dãdeai seama cã era, de fapt, o ţipuriturã din cenaclul lui. Sau, poate, o strigãturã, un fel de blestem la adresa invidioşilor care-i rodeau maţele cu tot cu conţinutul din ele. Un fel de: “Pizma lor nu mã atinge/ Fiindcã geniul meu învinge!”.
De fapt, chiar cu strigãtura asta mi-a ieşit în faţã, atunci când a început sã mã caute din nou. Avea aceleaşi sclipiri în ochi, parcã mai nebune şi mai încãpãţânate, dacã nu era acesta doar un reflex al încãrunţirii care-i fãcuse tâmplele argintii; dar, uneori, peste ele, peste priviri, rãmânea cu ochii în gol cãutându-şi visurile de mãrire umilite de toate loviturile primite de la invidioşi. Şi era prima datã când se purta mai modest, dovedind o oarecare îndoialã:
- Ei, iubite colega, mai glumeşte omul! - se autoconsolã el faţã de strigãtura de mai înainte - Mai glumeşte!… N-oi fi eu chiar geniul acela unic al literaturii, dar tot însemn ceva de vreme ce ãştia se aruncã asupra mea cu atâta invidie!
Avea un automobil nou, elegant, din portbagajul cãruia scoase douã pachete mari:
- Ãsta-i motivul invidiei. Sunt cãrţile mele din ultima vreme. Citeşte-le şi-ţi vei da seama în ce mãsurã geniul meu - aşa cum e el, poate nu prea mare, dar e! - ei, iubite colega, îţi vei da seama cã asta îi deranjeazã!… Uite aici: nu existã lucru pe lume despre care eu sã nu fi scris şi nu existã gen literar pe care sã nu-l fi abordat cu toate speciile şi subspeciile lui. Poate asta sã nu deranjeze?… Nu poate, îmi rãspund eu cu francheţe şi, atunci, ca Iisus, întorc şi obrazul celãlalt zicându-le: Invidiaţimã şi pe partea asta!… Ce zici? Nu e bunã butada? Nu “loviţimã“, ci “invidiaţi-mã“… Pentru cã invidia, invidia e mare, iubite colega; o ştii dumneata mai bine, cã erai de destulã vreme lansat când eu am ţâşnit pe lângã dumneata!… Te rog, fã un mic efort şi citeşte-mi opera din ultima vreme… Ştiu: drumurile noastre s-au despãrţit, aşa e viaţa; dar eu nu uit cã ai fost printre cei care m-au ajutat la început, dragã colega, aşa cã sã ştii cã întotdeauna m-am bazat pe prietenia dumitale. Citeşte-mã şiai sã-ţi dai seama cât de rãi sunt ãştia cu mine!… Nu zic, am şi admiratori; am mulţi oameni care au scris elogios despre mine, ţi-am adus şi toate tãieturile din ziare; am oameni pe care nici nu-i cunosc, dar ştiu cã au cãzut în fund în faţa mea!... Dar am şi duşmani. Ce sã-i faci? Fiecare om mare trebuie sã aibã şi duşmani! E o lege de care mi-am dat seama chiar pe pielea mea.
- Pe pielea ta de om mare! – m-am trezit eu deodatã temându-mã de ironia propriului meu ton.
Dar el, slavã Domnului, n-a sesizat-o; m-a-mbrãţişat cu cãldurã înţelegând exact ce-i plãcea mai mult:
- Ştiam cã eşti de partea mea; ştiam cã mã admiri!… Tu eşti un adevãrat prieten: Tu m-ai ajutat sã debutez, tu te-ai dat laoparte şi mi-ai fãcut loc acolo unde meritam în literaturã, tu eşti cel care nu mã invidiezi acuma, cu toate cã ai avea ce invidia!…Eşti un adevãrat prieten; ştiu eu în mâinile cui îmi pun opera din ultima vreme. Poftim pachetele. Trec sãptãmâna viitoare sã-mi spui ce pãrere ai şi sã punem la punct un plan de atac. Cu un prieten ca tine sunt sigur cã-i vom învinge pe invidioşi. Te las, fiindcã ai cam mult de citit. Tu eşti…
Şi a plecat cu acel “tu” pe buze, ca o traducere în limba lui genialã a acelui “maestre” cu care-mi vorbise dintotdeauna, pânã atunci când o începuse cu “dumneata colega”, doar ca un termen de tranziţie pânã la intimitatea pe care o meritam cu adevãrat.
O meritam; aşa îmi trebuie dacã mã câcâi şi nu mã simt în stare sã-l refuz!
M-am apucat de calvarul citirii celor douã pachete de cãrţi pe care mi le adusese şi, fiindcã aşa îmi trebuia, le-am citit cu conştiinciozitate din doascã-n doascã.





Am ajuns la concluzia cã scrisese în ultima vreme cãrţi despre foarte multe lucruri; cu toate cã, de-ndatã ce le terminam, nu-mi mai aminteam exact despre ce.
8
Dar era mãcinat de mari dureri. Mi-am dat seama de asta din telefoanele pe care mi le-a tot dat apoi searã de searã monitorizând cu precizie acţiunea lecturii mele din opera sa. Pentru cã, drept sã spun, chiar mã ambiţionasem. Lectura operei sale parţial alcãtuitã din cele douãzeci şi trei de volume publicate în ultima vreme (dupã aceea am aflat cã, pe al douzãecişipatrulea mi-l rezervase mie, dându-mi şansa sã fac un studiu amplu, cu citate ample şi aprecieri tot ample, care, comentându-le, sã le încununeze pe cele douãzecişitrei) am fãcut-o, zãu, cu tenacitate, lãsând laoparte orice prejudecatã, în speranţa cã voi gãsi în toatã impresionanta trudã grafomanã, grãuntele acela care, cât de cât sã o justifice şi sã-mi dea prilejul unei aprecieri. Mã ambiţionasem atât de tare încât, curat masochist, suportam telefoanele lui din fiecare searã şi îi dãdeam cu plãcere raportul la ce volum şi la ce paginã ajunsesem simţindu-l cum îşi bifeazã cu satisfacţie monitorizarea şi lãsându-l sã-mi spunã ca o dulce ameninţare: “Ehe, acuma sã vezi de-abia ce urmeazã; urmeazã ceva c-o sãi doarã capul pe toţi duşmanii mei!”… “Dar eu nu-ţi sunt duşman; pe mine de ce mã doare?!” - l-aş fi întrebat eu; dar, recunosc, laşitatea nu-mi dãdea aceastã şansã. Asta m-a înnebunit şi m-a-nrãit într-atât încât, atunci când am terminat şi când el a venit cu propunerea celui de al douãzecişipatrulea volum care sã le comenteze, interpreteze, studieze şi aprecieze pe cele douãzecişitrei, l-am refuzat categoric, uimindu-mã eu însumi de curajul ce-l dovedeam. Era un curaj nebun, ca al zbaterii în stare de orice act de salvare, care-l cuprinde pe cel ce se îneacã sau pe hãituitul ameninţat de glonţ. Dar zbaterea lui era şi mai mare, tocmai pentru cã se circumscria zbaterii generale a existenţei lui care confunda scopul cu vanitãţile. Mi-a plâns, s-a zbuciumat, mi-a mãrturist marea lui durere care-l macinã odatã cu invidia celor din jur. Mi-a spus din nou când “maestre”, când “dragã colega” când, pur şi simplu “tu”, a trecut prin toate gamele plânsului şi deplânsului, s-a blestemat cã soarta lui era sã nu fie apreciat destul… Dar, de vreme ce avusesem curajul sã-l refuz, m-am blestemat şi eu sã tac, pentru ca nu cumva sã retractez; şi i-am dat mereu dreptate la tot ce mi se plângea, urmãrind, cu un cinism ascuns pe care atunci mi-l descopeream, toate metodele şi toatã nebuneasca defulare de vanitãţi prin care terorizase cine ştie câte zeci sau sute de oameni ca mine pentru a-şi face cariera. Asta, într-un fel, mã imuniza; mã fãcea pentru prima datã în viaţã atât de încãpãţânat în a-mi apãra dreptul la a nu-l admira şi a nu mã lãsa impresionat de toate contorsionãrile invocaţiilor lui. Îmi impuneam sã fiu surd; pe-atât de surd pe cât ar fi trebuit sã fie Ulise navigând pe Marea Sirenelor.
Iar el a început din nou, neobosit, neînvins şi de neoprit. Trecea umil, vehement, unsuros şi persuasiv prin toatã gama cu “maestre”, “colega” şi spusul pe nume, cerându-mi doar un lucru: Nu sã-l laud, nu sã-l mãresc, ci doar sã-l judec la justa lui valoare. Şi chiar mi-a spus care era aceastã “justã a lui valoare”. Mi-a ierarhizat-o cu precizie pe scara valorilor literare. Nu-mi amintesc prea bine argumentele, dar afirma clar cã nu se considera nici Homer, nici Tolstoi, dar undeva, între Joice, Malraux şi un proaspãt laureat al premiului Nobel, îşi avea cu certitudine locul. Avea foarte multe argumente pentru asta, chiar dacã eu nu mi le mai amintesc acum prea bine.
9
Indiferent cã-mi spunea reverenţios “maestre”, cordial “colega” sau, cu oarecare ascendenţã mã tutuia, el mã asigura de faptul cã este admiratorul meu sincer şi chiar îmi demonstra aceasta cu un adevãr pe care era sigur cã eu îl ştiam, poate, chiar mai bine decât el. Pentru cã eu fusesem mare şi important când el debuta, şi chiar l-am sprijinit; iar acum a ajuns şi el mare, poate la fel de mare ca mine, poate chiar mai mare, dar n-a simţit niciodatã la mine vreo umbrã de invidie. Sunt singurul care nu l-am invidiat nici pentru talentul venit din inefabil, nici pentru cã m-a ajuns din urmã, nici pentru cã, poate, m-a întrecut, deoarece a numãrat el bine: are mai multe cãrţi decât mine, e mai prezent în manifestãri publice decât sunt eu, face chiar şi politicã, ceea ce eu, nu înţelege de ce, nu vreau s-o folosesc spre a mã pune în valoare… În fine, el e dispus oricând sã mã ajute, sãmi punã o pilã la un partid, sã-mi capãt locul important pe care-l merit, dar nu despre asta e vorba acuma, ci despre faptul cã noi, ãştia, oamenii de valoare, trebuie sã facem front comun împotriva invidioşilor netalentaţi, sã ne afirmãm unul pe altul şi sã nu lãsãm locurile bune pentru nechemaţi!… Da: El mã apreciazã în mod deosebit, tocmai pentru cã nu l-am invidiat niciodatã, chiar şi când mi-a luat-o înainte, dovedindu-şi mai bine valoarea şi talentul!… Şi, în faţa unei asemenea admiraţii, eu nu am voie sã-l refuz. Mai ales într-un asemenea moment când toţi invidioşii îl atacã!… Pentru cã, ştie el prea bine: Invidia e arma celor neputincioşi, iar neputinţa este mama invidiei! – a scris-o chiar el într-un volum de cugetãri pe care-l va publica imediat dupã ce le va da o lecţie ãstora care-l lucreazã, îl scot de pe liste şi nici mãcar membru corespondent al Academiei nu-l lasã sã fie!
10
Mi-a amintit atât de mult cum l-am ajutat, mi-a demonstrat atât de credibil cât îmi e de recunoscãtor încât chiar cã mã convingea cã nu sunt doar unul dintre zecile de oameni folosiţi în toatã viaţa lui drept cârje de susţinere sau drept trepte pe care sã calce şi sã urce în ambiţiile marii lui invidii. Mã convingea cã nu sunt doar unul dintre zecile de scriitori la care fãcea acelaşi apel şi cãrora le oferea o carte de elogii despre persoana sa, gata scrisã, ei numai s-o semneze şi sã-l propulseze mãcar spre o bucãţicã din visurile sale de mãrire. Nu conta cã nu aveai atribute, le gãsea el; nu conta cã nu aveai argumente, ţi le fabrica el; nu conta cã erai reticent cu adjectivele, se angaja el sã le aştearnã pe cele care-i conveneau mai mult. N-am scãpat nici mãcar cu mãrturisirea cã nu ştiam sã scriu criticã literarã, cã n-aveam noţiuni de analizã literarã, cã, în nici un caz nu eram capabil sã mã dedic unui studiu literar, cã n-am scris în viaţa mea nici o recenzioarã, iar profesorul de literaturã mi-a prezis cã o sã mor caun poet tâmpit, care scrie versuri aşa cum ciripesc pãsãrelele şi, cãruia, de hatârul acestui talent nativ, el îi dã cinci cu indulgenţã la teza despre teoria literaturii.
N-am scãpat. M-a implorat şi m-a ameninţat cu teancul lui de cãrţi cât un zid: Pot eu lãsa sã fie demolat un asemenea zid care meritã sã intre în istoria ţãrii şi a culturii universale?!…Mã lasã conştiinţa sã-l vãd prãbuşindu-se sub loviturile invidioşilor carierişti?!
Nu mã putea lãsa. Am promis. Pânã la urmã am promis cã voi scrie un articol, o însemnare, un poem în prozã, cam aşa ceva, numai sã scap de gura lui. A cedat. A cedat cu o constatare tristã:
- De ce naiba, toţi, vreţi sã scrieţi despre mine preţ de-o filã-douã, dar niciunul o carte?! - Şi, ajutându-mã sã constat cât de imens îi fusese travaliul şi cât timp îi trebuiese ca, aşa cum o fãcuse în faţa mea, sã se plângã, sã se tãvãleascã, sã facã ghiduşii şi sã implore cerşind un pic de glorie de la zeci şi zeci de oameni asemenea mie, tenace cu ambiţiile sale gãsi soluţia: Nu-i nimic!… Scrieţi fiecare cât vreţi; o sã vã adun pe toţi la un loc şi tot fac o carte mai groasã decât alea care se scriau despre Ceauşescu!
Recunosc faptul cã m-a tulburat o asemenea comparare şi am zis slavã Domnului cã nu a ajuns ãsta în locul dictatorului. Ca sã-l temperez, l-am întrebat:
- Ai citit ce s-a scris despre Garcia-Marques?
- Marques?… Pãi ãştia sunt americanii latini, care sunt solidari!… Noi ne mâncãm şi ne invidiem!… Dacã aveam eu norocul sã fiu împins datoritã unei solidaritãţi de breaslã, sau naţionale, cum a avut Marques, ehe, luam înaintea lui premiul Nobel, cã şi eu am scris romane cu draci şi cu vrãjitorii!… Dar la noi nu e solidaritate; asta nu e. Invidia ne mãnâncã; invidia!
Îmi ascundeam satisfacţia de a-l auzi tocmai pe el vorbind despre invidie; el, care era fãcut doar din invidii; el care era propulsat în toate orgoliile, numai prin ce invidia la altul!…
Şi de a-l auzi tocmai pe el vorbind de nevoia de solidaritate; el care dizolva prin egolatria sa orice posibilitate de sentiment de solidaritate!… Mã uitam la el, la toatã fiinţa şi zbaterea lui care nu erau decât un rod al invidiei, la tot teancul lui de cãrţi care n-ar fi fost scrise dacã el nu i-ar fi invidiat pe alţii care avuseserã de spus ceva, la el ca fiinţã, care nu era decât rodul invidiei la gloria altora. Şi-mi venea sã-i spun cã el nu era fãcut din unirea solidarã a unui spermatozoid c-un ovul, ci din cine ştie ce ejaculare de invidie; cã el nu se dezvoltase din acele perechi de cromozomi, ci dintr-unul singur care, în loc de acid ribo-nucleic avea invidie; cã îngerul care patronase naşterea lui era mai degrabã diavolul invidiei şi cã, ceea ce aşternea el pe hârtie nu era creaţie, ci invidie. De asta şi numai de asta îl obseda invidia altora care, desigur, în cele mai multe cazuri, nici mãcar nu exista decât, cel mult, în mintea lui. Asta aveam de spus despre el şi, dacã aş fi scris pagina aceea, atunci aşa ceva aş fi scris.
Dar firea mea nedemn-îngãduitoare m-a fãcut sã mã controlez înainte de a-mi da drumul şi sã pun lacãt gurii mele ca nu cumva sã-l jignesc, sau sã-l îndurerez prea tare. Şi, iarãşi recunoscându-mi laşitatea, îngropând adânc în mine toatã explozia asta care ar fi sunat ca o tiradã a invidiei, am revenit la întrebarea de mai înainte:
- Ai citit, despre Marques, pagina aia unicã, chiar mai puţin decât o paginã, dar…
N-a avut rãbdare sã mã asculte pânã la capãt; era foarte sincer în rãspunsul sãu:
- Dragul meu, e multã, e foarte multã vreme de când eu nu mai citesc. Adicã, nu-mi mai permit luxul ãsta. Fiindcã, dacã mi-aş fi pierdut timpul cu cititul, când aş mai fi putut scrie tot ce-am scris?!… - Şi, pesemne autocitându-se, mã bãtu pe umãr ca un bun maestru ce se dã de exemplu: Eu sunt însãşi cartea din care citesc spre a-i face fericiţi pe alţii!… Hai, dã-i bãtaie şi citeşte din sinea ta ce ai de spus despre mine, cã volumul omagial trebuie sã intre la tipar! Ca sã spun drept, n-am citit chiar ceea ce ştiţi cã scria în sinea mea despre el. Cu firea mea uşuratecã la asemenea compromisuri inofensive, am dres-o cât am putut. Şi am scris. Nu-mi mai amintesc prea bine despre ce am putut scrie ca lumea, dar ştiu cã am dres-o cât am putut.
11
Pesemne cã n-am dres-o suficient pentru cã, de atunci, chiar cã nu m-a mai cãutat îndelungã vreme. Sau, poate cã, zbãtânduse sã ajungã academician, nu mai avea la ce sprijin sã se aştepte de la mine şi bãtea pe la alte uşi. Sau, înafarã de asta, poate cã îşi avea şi el tristeţile lui, pentru cã nu prea reuşea într-un asemenea demers. Sau, şi mai sigur, era ocupat şi preocupat de alte cãi, prin care sã compenseze ceea ce i se refuzase pânã atunci din zbaterile-n care îşi cãutase afirmarea sa de om ce nu descoperise încã dacã avea cu adevãrat de afirmat ceva. Cãile ambiţiilor lui erau foarte complicate, tocmai pentru cã nu se ambiţiona sã afirme ceva, nici sã confirme ceva, nici, pur şi simplu, sã facã ceva. El dorea doar sã obţinã ceva, sã-i fie recunoscut ceva, indiferent ce, numai sã se pomeneascã numele lui în termeni de glorie şi sã fie asociaţi numelui lui termeni de glorie. O glorie cât de goalã, cât de lipsitã de conţinut; dar glorie sã fie! O glorie cât mai umflatã pe dinafarã şi cât mai lipsitã de materie pe dinãuntru, ca sã fie mai uşoarã decât aerul şi sã se poatã ridica tot mai sus, ca un balon care nu conteazã cã ajunge sã se spargã din pricina goliciunii, ci important este cã se ridicã, se tot ridicã şi nu-l mai vede nimeni când se sparge, ca sã se mai pomeneascã de el. Un balon care n-are decât sã-l ducã în neant dacã-l ridicã, mãcar pentru o clipã, dându-i senzaţia cã se aflã deasupra celorlalţi.
L-am înţeles şi l-am lãsat cu destinul lui. Din când în când, rar si numai la nevoie, o mai punea pe nevastã-sa sã-mi dea câte un telefon, fiindcã ea ştia sã te batã la cap mai insistent decât el şi sã obţinã mai repede ce voia el. Mai ales cã, în plus, ştia prea bine sã-ţi arate şi cãt era el de ocupat şi cãt de înalte erau sferele importanţei sale.
Când a revenit, avea, într-adevãr, un glas important şi un fel de convingeresolemnã de pãrinte literar.
M-a întrebat dacã-mi place cum face criticã literarã, dacãmi dau seama cã a creat un sistem prin care numai el poate stabili cu precizie ierarhia valorilor şi dacã sunt la curent cu generaţiile de emuli pe care şi i-a impus. Nu m-am arãtat uimit, dar nu ştiam exact nici cum o fãcea, nici despre ce era vorba la modul concret. El a fost îngãduitor şi chiar mi-a mãrturisit cã a pierdut jumãtate din viaţã cu creaţii propriu zise, pânã ce şi-a dat seama cã adevãrata putere o ai numai dacã faci criticã literarã; cã teama altora de tine se manifestã numai dacã ştiu cã tu ai ultimul cuvânt, fiind critic şi având puterea sã-l ridici în slãvi sau sã-l faci praf. El îşi alesese bine drumul prin care sã demonstreze afirmarea geniului cu care era dotat. Pentru cã, geniul, prin creaţie se demonstreazã, aşa cum a dovedit-o el prin nenumãratele creaţii care-i vor asigura locul în viitorime. Dar oamenii, societatea lor cu toate ascunzişurile ei, jocurile lor de culise au descoperit forţa prezentului care, chiar dacã nu are prea mare importanţã la nemurire, joacã un rol mare ca mânã a celor puternici în destinul imediat. Or, destinul imediat în literaturã, ni-l determinã numai criticii. Chiar dacã nemurirea viitoare ţi-o construieşti singur, iar el şi-a construit-o, cea prezentã depinde de criticii literari, oricât de meschini şi de nechemaţi ar fi ei!… Ãsta-i pragmatismul vieţii, iar el a tras învãţãtura şi, decât sã rãmânã la mâna altora, a preferat sã se recicleze în direcţia asta, ca sã fie alţii la mâna lui, sã depindã de el şi sã umble cu limba scoasã dupã aprecierile sale. Şi, chiar dacã, încã nu toatã suflarea literarã umblã cu limba scoasã dupã aceste aprecieri pe care le poate impune doar spiritul sãu critic, el are destule rubrici şi publicaţii întregi pe care le dominã punând cununi şi dãrâmând socluri, lansând genii şi catalogând scriitorii de duzinã, aşa cum face orice critc amãrât care a ajuns la un oarecare grad de autoritate. Dar el o face mult mai bine, mult mai credibil, pentru cã vine în virtutrea unei opere la care, chiar dacã a renunţat temporar, ea tot existã acolo, în istoria literaturii şi poate fi datã drept exemplu. În acest mod, fãcând criticã la timpul prezent şi împingându-şi creaţia spre nemurirea viitoare, crede el cã trebuie lucrat la modul modern, pentru ca sã ajungi în fruntea obştei şi s-o domini având cuvânt hotãrâtor. Dupã aceastã amplã teoretizare, convins de funcţionalitatea strategiei sale, s-a arãtat chiar binevoitor, propunându-mi sã scrie ceva şi despre mine. Sã-i dau pe o bucatã de hârtie ultimile titluri publicate, deoarece, îl înţeleg cã la un asemenea efort nu mai are timp sã şi citeascã, iar treaba asta cu cititul e chiar demodatã la cronicarii moderni. Cronica literarã modernã este întodeauna un eseu personal, în care meditezi doar asupra a ceea ce simţi tu; cele scrise de altul sunt doar un pretext pentru a-ţi manifesta spiritul critic. Sã-i dau lista titlurilor şi, în rest, are el grijã sã mã declare genial!… Cã aici funcţioneazã din plin legea gãştii, iar el poate demonstra oricui cã mã cunoaşte de-o viaţã-ntreagã… Am încercat sã mã eschivez, sã nu-i dau apã la moarã, dar el chiar a scris. Nu ştiu exact despre ce, fiindcã imita limbajul cel mai preţios şi mai esopic al celor mai criptici critici literari care au depãşit de multã vreme tentaţiile textualismului.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971