Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
GEORGE ROCA - Interviu Corneliu LEU
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃTENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUNUL COMUN AL CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI DATORIA GUVERNÃRII DE A LE ASIGURA FOLOSIREA LUI
REVENIND LA DEZBATEREA NOASTRA PRIVIND:BUNUL COMUN ŞI BINELE COMUN
Apel către Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român
Corneliu FLOREA, George ANCAProf. Univ. Dr. lie RAD, Petru Birău, Ioan LILA Virginia Meheş, Melania Cuc, Carmen CĂTUNESCU, Octavian Curpaş, ELENA M. CÎMPAN, SEMNEAZĂ RECENZII DESPRE: Petru Popescu, A.Melicovici, Lucian Boz, Al.Fl. Ţene, Adrian Erbiceanu, Victoria Milescu, Ionut Caragea George Roca, Victoriţa Duţu, Melania Cuc
RECENZII - CONTINUARE
RECENZII - CONTINUARE 2
MIHAI EMINESCU: „MUŞATINII” - Versiune engleză de George ANCA
Alexandru MACEDONSKI - NUIT DE DÉCEMBRE -Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN
PARADOXISMUL LUI FLORENTIN SMARANDACHE într-un interviu şi o explicaţie mai largă dată de autor
Dimitrie GRAMA (medic emerit în Danemarca şi, la fel, poet în limba română)
Ştefan Plugaru vicepreşedinte ACPBB şi Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al \"Dacia Revival International Society\" of New York
Prof. Mariana Terra şi Alexandru PETRESCU - Preşedintele asociaţiei românilor din Spania
CORNELIU FLOREA, Viorel ROMAN-Universitatea din Bremen, Alexandru TOMA-CERVESY ( Madrid),Antonie POPESCU,Florin ZAHEU
George ROCA - interviu cu Corneliu LEU
George ROCA - Interviu Corneliu LEU - continuare
Tudor LEU - Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE TATĂLUI MEU
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
PAPA CERE PREOŢILOR SĂ PROPOVĂDUIASCĂ PE INTERNET
Manifestul Internetului, în 17 puncte
FLORENTIN SMARANDACHE - Despre Internet
IONUT CARAGEA -INTERVIU CU SCRIITORUL AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
VIDEOPOEZIE
TABLETA LUI Paul Maria Mefietic
„PASO DOBLE” - rubrica lui Ioan LILĂ:
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
MAGIE PE INTERNET
PIESA FOLCLORICĂ
GHICEŞTE OCUPAŢIA


 


Tudor LEU

Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE
TATĂLUI MEU („Realitatea”- 2007)


Uitând de provincialismele adolescenţei, tatãl meu reajunge, cu un grup întreg de scriitori, pentru nişte manifestãri literare în Constanţa îndrãgitã şi retrãieşte desiluzia academismului vetust faţã de care îşi manifesta cândva nonconformismul. Acesta regãsise teren prielnic în îngrãşãmântul de bãlegar al realismului socialist ce atrãgea şi muştele aferente fiindcã, orice versificaţie în prãfuitul stil clasic era, conform marelui exemplu al literaturii sovietice, mult mai bine primitã decât decadentismul curentelor moderne  care se demascaserã ca artã putredã burghezã. În felul acesta renãscuserã nişte poeţi care, cândva, pãreau cu opera de mult demodatã. Printre ei, şi fostul profesor de francezã al tatãlui meu, care l-a îmbrãţişat  cu afecţiune spunându-i „pupilul şi urmaşul meu cel mai marcant”!
Simţindu-se detronat de ei cândva - nu din vreo funcţie administrativã, ci din aura de poet al mãrii, maestru al elevilor care-l ascultau de voie-de nevoie, fiindcã le era profesor (şi, încã, un profesor foarte bun, de la care au învãţat multã literaturã francezã clasicã) dar, în special al doamnelor nostalgice, casnice de elitã, cu bãrbaţi prea ocupaţi în afaceri, care-l invitau sã le recite la ceaiurile lor - profesorul, bun poet clasicizant, ce se considera parnasian dar rãmãsese cu poetica sa la stadii şi mai învechite, redevenise, în literatura cuminţitã de zãbalele relismului socialist, mentorul literar al oraşului. Nebuni boemi nonconformişti ca Dimitrie Stelaru, Virgil Teodorescu, ConstantTonegaru şi mulţi dintre cei pe care-i crescuse ca elevi şi se lepãdaserã de academismul lui, se dovediserã a fi efemeri în oraşul de la mare; el, autorul multor volume dedicate mãrii, rãmânând statornicul însoţitor al umbrei lui Ovidiu şi al furiei valurilor, mai ales în extrasezon şi pentru admiratorii localnici. Aşa cã, eliberat de cei pe care-i atrãsese Bucureştiul, cãlãrea pegasul marin mai de unul singur şi arunca cu lasoul dupã câte un începãtor aducându-l la cenaclul unde, îmbãtrânite acum şi devenite „femei ale muncii”, îl înconjurau vechile lui admiratoare. Era îndeletnicirea lui de vocaţie, putând astfel sã raporteze politrucilor culturali cã face operã de educaţie artisticã a maselor. Fapt pentru care i se dãduse un sediu de cenaclu, iar teatrul local îi juca piesa în versuri „Ovidiu” pe şantiere şi prin satele judeţului, deoarece la centru publicul se epuizase, gurile rele spunând cã imediat dupã premierã.
Obiectiv, tata afirmã cã nu era o piesã rea şi avea un fast al versului, învãţat din rezonanţele clasice ale lui Corneille şi Racine, cu nimic mai prejos decât în feeriile lui Eftimiu. Era un poet dotat cu rezonanţã interioarã, dar demodat, clasicizant depãşit de acea epocã în care nimeni nu mai fãcea deosebirea între parnasieni şi alte curente literare ce dipãruserã încã din secolul trecut, rãmânând doar obiect de studiu pentru istoria literarã. În plus, ca poet singuratic printre nişte intelectuali mai banali de provincie, era atât de plin de sine, se dorea atât de mult maestru, cum îl şi considerau acele câteva poetese pe care le învãţase sã scrie romanţioase versuri în loc sã-şi umple timpul fãcând ţesãturi utile la ghergheful de mânã, mima atât de mult în comportament existenţa poeticã, se minţea pe el însuşi atât de mult cu ideea de fiinţã superioarã neînţeleasã şi nu trãia nici o angoasã hamletianã în legãturã cu geniul pe care era convins cã-l avea, încât îi era imposibil sã-şi dea seama cu luciditate cã practica o literaturã depãşitã, cam livrescã şi, mai ales, lipsitã de inedit. Din acest motiv, era de multã vreme ţinta glumelor rãutãcioase şi a colegilor din cancelaria profesoralã şi a elevilor cu înclinãri artistice care creşteau nonconformişti în jurul lui, dar şi a burghezilor banali pentru care, a fi poet, era ceva peiorativ. Reîntoarcerea literaturii la conformismul tematic şi la lipsa permisiunii de a inova, fusese o manã cereascã pentru el, reconfirmându-i impresia cã era un superior, privind de sus la „lumea asta micã”, impresie megalomanã pe care o au destui artişti la care talentul depãşeşte raţiunea şi bunul simţ. Aşa cã, rãutatea despre piesa sa care-şi epuizase publicul de la premierã, ţinând seama cã era o piesã în versuri cum spectatorul contemporan nu poate suporta, iar actorii de astãzi nu mai învaţã emfaza şi teatralismul desuet cu care trebuie s-o joace, putea merge şi mai departe spunând cã şi-i epuizase încã dupã primul act.
Acesta fiind personajul, el îi primeşte seniorial pe „confraţii mai tineri de la centru”, participã cu ei la şezãtori întrebându-i dacã le-a plãcut ce-a citit şi, la prima complezenţã, strecurându-le în buzunar o copie pentru eventuala publicare la Bucureşti. Dar, mai ales, insistã la „pupilul şi urmaşul sãu cel mai marcant”, adicã la tatãl meu, sã-şi aducã toţi confraţii la cenaclul lui, pentru o recepţie deosebitã.
Am fi rãi dacã n-am crede cã, pentru acea recepţie deosebitã, admiratoarele lui n-au pregãtit şi ceva prãjiturele de casã. Dar n-au apucat sã le punã pe masã pentru cã trataţia principalã  se prezenta  sub forma piesei în versuri „Eminescu”, pe care maestrul o scrisese dupã încurajarea primitã de succesul cu „Ovidiu”; nu în Constanţa, unde publicul e grobian iar personalitãţile culturale invidioase, ci pe şantierul de la termocentrala Ovidiu (vezi legãtura!), unde sala fusese plinã-ochi fiindcã fuseserã aduşi sã vadã şi elevii de la cãminul de surdo-muţi rãmas de la Canalul pãrãsit pe atunci, iar spectacolul se desfãşurase vreme de patru ore şi jumãtate într-o tãcere mormântalã, spectatorii întorcând capetele dupã gestica fiecãrui actor. În urma acestui succes, chiar dacã nu era în judeţ şi vreo termocentralã cu numele lui Eminescu (dar se poate propune construirea!), maestrul şi-a amintit de câtã vreme dorea sã punã punctul pe i faţã de toate lucrurile neinspirate scrise despre marele poet de la Maiorescu la Cãlinescu. Neinspirate, nu pentru cã el i-ar denigra pe aceia cã nu l-au înţeles pe Eminescu atât de profund cum l-a înţeles el; asta-i altã problemã şi n-o comenteazã pentru cã nu vrea sã se spunã cã e îngânfat. Dar diferenţa de calitate este esenţialã, pentru cã el are harul de a fi scris în versuri. Da: versuri ale lui, proprii!... Combinate, oricum, din când în când şi cu unele, bine selectate, din Eminescu, pentru cã, nu-i aşa,  trebuie sã recunoaştem şi ceva-ceva din geniul aceluia!... Aşa cã el le va face onoarea mai tinerilor confraţi bucureşteni sã le citeascã pentru prima datã (lor, fiindcã cenacliştilor lui le-o tot citea de-un an) aceastã piesã, a doua dintr-un triptic ce se va continua cu viaţa altui poet (nu spune cine, dar e de pe-aici, de la marea care l-a inspirat pe Ovidiu şi  a fost cântatã de Eminescu, ajungând acum, în contemporaneitate, sã-şi aibã cu adevãrat, poetul ei adevãrat!... Da, da: chiar acolo, printre ei. Aşa cã, numai din modestie nu-i spune numele, dar piesa, sã fie sigurã toatã lumea, va încheia tripticul într-un mod magistral.)
Şi a început a citi cele cinci acte cu  „Actul întâi, Tabloul întâi” care a durat treizeci de minute, a trecut la „Actul întâi, Tabloul doi”,  care a durat patruzeci de minute, a virat rapid anunţul „Actul întîi, Tabloul trei” ca sã nu lase pauzã de rãsuflare şi, când s-a împlinit un ceas şi jumãtate de ascultare, tatãl meu a simţit mai multe cuţite (or fi fost degete) în coastã şi scrâşnetele: „Dacã nu-l opreşti acum, te aruncãm în mare; eşti, doar, pupilul şi urmaşul lui cel mai marcant!”...
Cu simţurile ascuţite, poate de ameninţare, poate din pericolul pe care-l cunoştea prea bine, pericol real prezentat de megalomania provincialã a profesorului sãu, tata a pândit. Şi, la peste o sutã de minute, când acela a scos o batistã cu intenţia de a nu pierde timpul şi a se şterge pe frunte exact când arfi rostit „Actul unu, Tabloul patru”, sau „Actul doi, Tabloul unu”, sau ce Dumnezeu urma, a reuşit sã facã breşa spre scoaterea aceluia din transa autoadmirãrii prin care îi curgeau, pe la propriile-i urechi, intonaţiile propriului sãu glas, recitând în reverberaţii propria sa prozodie dramaticã.  Şi a reuşit sã rosteascã: Domnule profesor, numai o secundã!... Apoi, nu i-a lãsat celuilalt loc de replicã, a tras tare şi, dintr-o suflare, i-a spus cã nu vrea sã vorbeascãdespre piesã ca atare, ci despre o problemã de principiu, problemã enunţatã chiar de domnia sa de la început: Aceea cã, în acest splendid text dramatic, se îmbinã propriile lui versuri, cu versurile lui Eminescu. La care, cu conştiinţa sigurã a propriului sãu soclu, poetul a confirmat convins: Bine-nţeles!... Pãi vedeţi, domnule profesor - a continuat tata cãutând cea mai puţin jignitoare formulare - vedeţi dumneavoastrã, asta-i întrebarea: Oare se potrivesc versurile pe care le-aţi scris acuma, cu versurile lui Eminescu?!...Oare e bine sã puneţi versurile dumneavoastrã lângã ale lui? - a mai adaugat el temându-se de afirmaţia prea directã şi a cãutat imediat sã o explice: Oare, nu cumva, asamblându-le aşa, adicã pasaje din poezia dumneavoastrã, cu pasaje din poezia lui Eminescu... nu cumva... nu cumva... - a cãutat  din nou termenul cel mai puţin jignitor - nu cumva se creazã nişte... nişte nepotriviri?... Nu se ajunge oare la nişte... nişte... nişte incompatibilitãţi?! - a gãsit el, iarãşi, un atribut care sã nu supere prea tare.
Dar plinul de sine poet care-l urmãrea cu nervozitate, n-a mai rãbdat: A izbucnit!... A izbucnit ca un vulcan: A fãcut un pas de ameninţãtoare fandare, a întins mâinile şi a apucat umerii fostului sãu elev zguduindu-l şi, atotputernic, l-a tras deodatã la pieptul sãu gâtuindu-l strâns cu o mânã, în vreme ce cu cealaltã fãcea un gest de seniorialã acoladã, declamând: Oooo, dragul meu!... Ooo, iubitul meu, nu degeaba am spus eu cã eşti pupilul şi urmaşul meu cel mai marcant!... M-ai înţeles întrutotul!... Ai reuşit sã pãtrunzi în cele mai subtile intenţii artistice pe care le-am avut şi cãrora le-am dedicat întreaga mea mãiestrie!... Ai priceput totul; toatã esenţa acestei creaţii care m-a frãmântat atãt!... Şi, întorcându-se spre toţi scriitorii care, degeaba ar fi venit ei din Bucureşti, dacã n-ar fi avut şansa sã li se ofere acea lecturã, pregãtindu-şi hârtiile spre a citi în continuare, le-a declarat ritos de pe soclul pe care-l simţea crescându-i sub picioare şi înãlţându-l deasupra tuturor: Da, domnilor, am strãduit ani, mulţi ani la aceastã piesã!... Am conceput-o, am frãmântat-o, am declamat-o pe întuneric ascultându-i rezonanţele replicã cu replicã!... Şi - tunã el deodatã - pânã nu mi-am dat seama, pânã ce nu m-am convins  cã existã o similitudine, o egalitate valoricã şi o corsepondenţã perfectã între versurile mele şi versurile lui Eminescu, înţelegeţi?..., pânã ce n-am constatat cã poezia lui Eminescu poate sta alãturi de a mea, cã inspiraţia mea o potenţeazã pe a lui şi geniul lui îl potenţeazã pe al meu... Pânã când, în sfârşit, nu am simţit cum versul meu face trup comun cu versul lui, nu mi-am permis sã spun cã opera e terminatã!... Da, acum e terminatã! Ascultaţi-o în continuare şi convingeţi-vã!... „Actul doi, Tabloul unu”!...
Atunci s-a petrecut nenorocirea, atunci s-au spulberat prãjiturelele de casã fãcute de admiratoarele cãrora maestrul le-a inoculat morbul poeziei, în locul gospodãreştii migale  la gherghef şi canava. Pentru cã au rupt-o toţi la fugã bulucinduse pe scãri şi şi-au continuat goana pe stradã dând drumul hohotelor de râs care, zguduindu-i, îi fãceau sã se ţinã de burtã.
A doua zi dimineaţa când, mahmuri dupã cheful cu care spãlaserã toatã paranoia trãitã, îşi târau bagajele pe peronul gãrii, poetul perfectei confundãri cu opera eminescianã îi aştepta în faţa trenului, încadrat de douã vestale dintre admiratoarele sale, care ţineau tãvi cu prãjiturele parfumate, în vreme ce ei ar fi avut nevoie de murãturi şi zeamã de varzã.
Maestrul i-a strâns fiecãruia mâna în tãcere iar, când a ajuns în dreptul tatãlui meu, l-a tras deoparte şi i-a şoptit: Sunt superficiali; n-au habar de adevãrata literaturã şi nici rãbdare sã asculte; lasã cã vii tu odatã singur şi, îţi promit, da, din iubirea mea pentru tine îţi promit cã ţi-o voi citi în întregime!...  
Bine-nţeles cã, înlocuind cu ciorba acrã de la vagonul restaurant prãjiturelele cu care încercaserã gazdele lor sã îndulceascã despãrţirea, mai ales cã erau însoţite de versuleţe date spre publicare, ei s-au amuzat pe tot drumul de întoarcere invocând întâmplãri similare pe care le produce „paranoia dorinţei de genialitate a proştilor”.
Tãutu o trãise cu generalul Maltopol, politruc din divizia „Tudor Vladimirescu” formatã din prizonieri români cãrora ruşii le-au spãlat creierele şi i-au înregimentat sub comandamentul lor, dirijaţi din umbrã de Ana Pauker şi alţi agenţi ai ei de la internaţionala comunistã. Din umbrã, deoarece, ca sã aibã credibilitate la ostaşi, comandant de formã le fusese pus chiar generalul de Vânãtori de Munte care cãzuse prizonier împreunã cu ei la Cotul Donului. Iar, pentru cã aceastã divizie a fãcut primul pas mai spre vest de România alungând nemţii din Debreţin, a primit denumirea de „Divizia de Panduri Tudor Vladimirescu – Debreţin”. Ceea ce i-a dat imediat prilej lui Pãstorel sã-i dedice generalului convertit bolşevicilor urmãtoarea epigramã: „Din falnic vânãtor de munte, / Ana te-a fãcut pandur;/ Ţi-a pus un fals T.V. în frunte/ Şi-un debreţin cu ciuşcã-n cur!”...
Maltopol lucrase în apartul politic dirijat de agenţii Moscovei în spatele frontului şi, cum Ana Pauker cãzuse, iar nebunia lui grafomanã de-a scrie versuri şi a te ţine strâns ca sã nu fugi când ţi le citea, îi enerva pe toţi, fusese trecut mai pe linie moartã, întâi la Muzeul Militar, unde a fãcut toate plãcuţele explicative în versuri de genul: „Acest obuz ce îl priveşti/ A explodat la Mãrãşeşti”, fãrã sã-i pese cã, dacã explodase nu mai putea fi privit, ca şi glonţul care, odatã tras, nu mai exista, din distihul „Aici vã prezentãm un glonţ/ Care-a fost tras la Gura Honţ”... Agresând astfel publicul vizitator şi pe muzeografi, a fost mutat comandant al cimitirului militar Ghencea unde gurile rele spun cã a preluat un catren, poate chiar al lui, publicat cândva în „Universul literar” de N. Batzaria ca replicã a denumirii cârciumii de vizavi de Bellu „Mai bine aici ca dincolo!”. Catrenul era urmãtorul: „Cel mai mare chilipir/ E sã stai la cimitir;/ Viaţa-acolo s-o petreci,/ Niciodatã sã nu pleci!”... Nu se ştie dacã Maltopol şi l-a însuşit fiindcã, în caltatea lui de general comandant de cimitir a venit cu un proiect extraordinar: Dezhumarea tuturordin locurile lor de veci şi reînmormântarea lor în ordine militarã, dupã gradele pe care le-au avut. Aşa cã, pânã la urmã, au trebuit sã scape de el şi de acolo, pensionându-l.
Înainte de pensionare, însã, pe când Maltopol avea încã o funcţie politicã, redacţionalã sau editorialã, pe Tãutu îl cautã un colonel plin de importanţagradului sãu, îi spune cã-l citeşte şi cã-l admirã atât de mult încât a ajuns la concluzia cã lucrând amândoi, vor da lovitura. Tu cu talentul tãu, eu cu experienţa mea care m-a condus cãtre geniala idee pe care o am - îi spune colonelul -  vom deveni cei mai celebri din litertura românã. Nici Sadoveanu, cu romanele lui istorice care n-au cuprins totul, nici Coşbuc, cu cântecele lui de vitejie, nici Eminescu, chiar, cu scrisorile lui, n-au ajuns la mãreţia şi atotcuprinderea pe care ţi-o propun eu: Sã scriem, Tãutule, împreunã, ISTORIA ROMÂNILOR ÎN VERSURI!...
Tãutu îşi dã seama de nebun şi de pericolul pe care îl prezintã, se bâlbâie şi gãseşte o scuzã spunând cã el este neexperimentat, este de-abia cãpitan şi nici ofiţer superior nu vor sã-l facã, n-a scris la viaţa lui decât poezioare scurte, aşa cã o asemenea epopee gigantescã are nevoie de mari autori şi i-l recomandã colonelului pe Maltopol, care e general şi mare şef de redacţie.
Trucul prinde, colonelul îi mulţumeşte de sfat şi pleacã, dar dupã douã ore Tãutu e chemat la telefon de Maltopol. Se prezintã în faţa receptorului luând poziţia prin care se aşteaptã la o mare beştelealã, rãspunde cu un intimidat „da tovarãşe general” întrebãrii dacã el i l-a trimis pe nebunul acela, iar Maltopol tunã de la celãlalt capãt al firului: Bã, Tãutule, nebun - nebun şi, pe deasupra, incapabil sã scrie aşa ceva!... Cã ideea e foarte bunã!... Hai sã i-o preluãm noi, o scriem repede şi devenim celebri!... Mâine dimineaţã te prezinţi la mine. ’Nţeles?!...
În legãturã cu grafomanii, Mihu Dragomir avea o colecţie întreagã de publicaţii şi tipãrituri scoase de-alde aceştia în perioada interbelicã (aşa cum, din pãcate, nu ducem lipsã nici acuma), din care citeau când voiau sã se amuze sau sã dea unora, pe care nu voiau sã-i jigneascã, exemple aluzive din ce se întâmpla pe vremea când nu existau rigorile îndrumãrii. De acolo, au rãmas de pominã versurile despre care autoarea, o cucoanã romanţioasã, preciza cã „se cântã pe melodia Volga-Volga”. Respectând ritmul celebrului cor al pescarilor, cuvintele erau urmãtoarele: „Am avut şi eu odatã/ Un iubit frumos şi bun/ Şi-a plecat în ţãri strãine/ Şi-a murit de glonţ de tun!”... Ceea ce nu-i deloc departe, ba, chiar poate mai prejos decât maneaua care se bucurã astãzi de mare succes la postul naţional-central de televiziune „Taraf”: „Pumnii mei minte nu are,/ Îi dã cui îi stã în cale!”...
În opinia tatei, dupã grafomani, pe care-i ocoleşte categoric sau îi pune la punct de prima datã, chiar spunându-le cu acerbã convingere profesionalã confraţilor, cã profesioniştii scrisului ar trebui sã-şi marcheze terenul ca lupii, ocrotind numai tineretul şi arãtându-şi colţii oricãrui intrus, mai existã, chiar dintre ei, cum am vãzut, chiar dintre aceşti profesionişti, o categorie periculoasã, din pãcate justificatã psihologic prin  subiectivismul caracteristic oricãrui artist şi prin specifica aspiraţie spre opere mari. Sunt aceia care, lipsindu-le necesara dozã de bun simţ care echilibreazã manifestãrile avântate ale inspiraţiei, nu mai trãiesc chinul de a se frãmânta concepând şi scriind ceva, nu-i mai animã dorinţa de a perfecţiona mereu şi a cãuta noi cãi de exprimare, ci sunt mai convinşi de geniul lor decât ar trebui sã fie şi, iarãşi sunt, prea siguri cã au realizat opera perfectã pentru a-i putea  remarca limitele. La aceştia, spune tata, intenţia, plãcuta şi ambiţioasa dorinţã de a ajunge mare şi celebru, se confundã cu posibilitatea; se produce în ei dezechilibrul dintre dorinţã şi putinţã, iar de cântarul realitãţii nu-şi mai dau seama. Orbiţi de vanitãţi ei înlocuiesc ceea ce sunt cu ceea ce ar dori sã fie, nu mai au un criteriu exact al coştiinţei valorilor şi decad în megalomanie, chiar dacã sunt oameni cu talent şi sensibilitate artisticã. Iar dacã, pe lângã asta, au şi nebunia obsesivã de a-ţi arãta cât de geniali sunt ţinându-te de nasturele hainei şi recitându-ţi ultima compoziţie, atunci trebuie sã umbli cu foarfeca la tine, sã tai repede nasturele şi s-o rupi la fugã. Pentru cã, altfel, va trebui sã înghiţi fãrã nici o plãcere şi fãrã starea relaxatã de a gusta o producţie artisticã, un lucru despre care nici mãcar nu-ţi poţi da seama dacã e bun sau rãu fiindcã, în clipa aceea, agresivul autor nu te face decât sã-l urãşti pe el şi sã nu-ţi pese de opera lui. E o ştiinţã a echilibrului vieţii care-l face pe cel ce are conştiinţa valorii sale, sã nu agreseze cu aceasta lumea înconjurãtoare, iar procesul se desfãşoarã invers proporţional în raport cu grafomania...
 
... Cã „nu e om sã nu fi scris o poezie” e adevãrat- zice el; dar nu înseamnã şi un drept la a-i plictisi sau agresa pe alţii publicând-o!... Crezi cã în prozã nu-i la fel?... Fiecare femeie pãrãsitã crede cã viaţa ei e un roman. Nenorocirea e cã unele dintre ele le şi publicã! Ba, ajung sã se zbatã şi pentru premii literare sau, mãcar, pensie de la Uniunea Scriitorilor. Fãrã a avea habar care e diferenţa dintre „a relata” - fiindcã sunt şi oameni cu har la povestit, care relateazã frumos (am vãzut unii care chiar turnau frumos) - şi „a transfigura lucrurile în construcţie alegoricã şi sugestie multidirecţionatã prin metaforã”- cum ar spune un teoretician al rigorilor romanului!
Neiertãtor faţã de orice fel de lipsã de profesionalism, faţã de oameni care vor sã-şi spunã pãrerea despre lucruri la care nu se pricep, sau chiar se implicã în domenii la care nu se pricep, cu balcanicul „merge şi aşa”, pe vremea festivalului ceauşist de impunere a amatorilor şi a amatoriei „Cântare României”, el a lansat provocarea: „Eşti amator sã mã pupi în c...?!...
Stai bre, nu te supãra; n-am ştiut cã eşti profesionist!” Iar acum, când vreun pensionar, fost el şi om de vazã, sau cu meserie serioasã, îi bagã pe sub nas vreun manuscris sau chiar vreo carte, justificânduse cu „n-am ce face; pensiami merge; consider cã am şi eu de spus destule”... tatãl meu este neiertãtor, oricât de beteag sau de venerabil ar fi omul: Dacã n-ai ce face, de ce nu te apuci de balet?... De ce, neapãrat, de literaturã?! Doar în asemenea momente, la bonomia lui care-l face sã parã un blând concesiv, constaţi cã se considerã un profesionist feroce care-şi aratã colţii decis sã apere la sânge profesionalismul. Şi, pentru cã rigorile profesioniste încep cu tine însuţi, pânã ce vor fi luate şi aşezate pe masa de lucru unde vor cãpãta toate componentele unei adevãrate construcţii în prozã, cele sporadice notate şi adunate de mine rãmân aici, în stadiul de pãlãvrãgealã, amuzament, exercţiu sau simplã încãlzire pentru ceea ce se desãvârşeşte şi poate fi trimis la tipar: „Proza?... Pãi proza adevãratã nu e prozaism, domnule!... Ci, tocmai pentru a depãşi prozaicul, proza, ca act artistic, are o anumitã poeticã şi o anumitã arhitecturã. Ea nu se poate rezuma la simpla povestire, ci procedeazã la sublimarea ei în sensuri şi simboluri caracterologice sau de acţiune. Acestea provoacã la lecturã stãri, trãiri, descifrãri şi surprize estetice în dezvãluirea metaforei şi-ţi face din cititor un partener şi un complice. E o specie aparte în cadrul genului abordat de mulţi nechemaţi, ne având nimic de-a-face cu îndemânarea relatãrii, priceperea fantazãrii unei acţiuni, sau anecdotica simplistã, lãbãrţatã prin modeste acte de imaginaţie. Epicul nu e simpla naraţiune. El îşi are rigorile lui în prozã ca şi în poezie. Altfel, orice cronicã rimatã ar ajunge sã aibã pretenţii de baladã”!

Am citat lucrul acesta, aşa cum şi în alte capitole am citat comentarii pe care ei le fac între douã anecdote sau amintiri, tocmai pentru a da o imagine exactã a modului cum decurg asemenea discuţii, a turnurilor libere pe care ele le iau pe calea spontanã dintre comentariul oarecum grav şi evocarea amuzantã.
Astfel, el îi înşirã pe toţi: Bietul poet care, în ziua în care-i apare volumul în douã sute de exemplare priveşte la lume de sus, ca şi cum ar fi cucerit mapamondul, pe lângã amãrâtul boem neproductiv care, reuşind sã strângã-ntr-o plachetã ce-a scris o viaţã, se duce apoi la editor cerându-i sã-i scoatã ediţia de opere complete, pe lângã pretinsul eseist care se autociteazã: „dupã cum menţionam în recentul meu articol...”,  pe lângã cei care se angajau orice la edituri şi redacţii: corectori, magazioneri, funcţionari de distribuţie, contabili, jurişti, curieri, orice, numai ca sã fie prin preajma gloriei celorlalţi şi sã-şi poatã strecura şi ei subprodusele, pe lângã clientela tânjitoare pentru care Nichita îşi ruga prietenii: Mã, avem fiecare boii noştri; ãştia-s boii mei, fãceţi-mi hatârul şi mai publicaţi-i din când în când; pentru liniştea mea, cã altfel mã sufocã!...  şi alţii, şi alţii, care se gudurã şi sunt dispuşi sã facã orice numai sã se vadã publicaţi.
Dar, categoric, aproape certându-se cu confraţi prieteni buni care cedau, mai slabi de înger fiind, tata era mai ales împotriva activiştilor culturnici ce veneau în faţa lor ca îndrumãtori, cenzori, promotori de idei filosofice marxiste în literaturã şi, care, pânã la urmã, se dovedeau a tânji sã publice şi ei câte o prostioarã, dovedindu-se prin aceasta fie cã fuseserã de la început nişte veleitari literari strecuraţi pe alte cãi, fie se molipsiserã de setea de glorie a tagmei pe care fuseserã puşi doar ca sã o supravegheze sau administreze. Pentru cã, uzând de putere în faţa vulnerabilelor criterii ale criticiilor obedienţi, activiştii strecuraţi în literaturã deveneau deodatã mari, umflaţi, fãrã ca cineva sã le mai poatã demasca fãcãtura. Sau sã le vorbeascã de lipsa de chemare.
El îl dãdea întotdeauna exemplu pe Al.I. Ştefãnescu, multã vreme cenzor şi om cu funcţii de editurã care, încurajat de cei cãrora le fãcea mari servicii de publicare, începuse sã scrie şi el dar, şi îngânfat şi sãrac cu duhul fiind, dorind sã parã cinic, la o întrebare venitã de la publicul de şezãtori literare despre debutul sãu literar, a spus cã: „... fiind editor şi publicând atâtea prostii, mi-am spus cã de ce sã nu scriu şi eu una!”... Asta mai mergea; mai suna a recunoaştere. În schimb, despre Dumitru Popescu - ce s-a dovedit un publicist oarecare la început dar, în sinea sa, a râvnit mult cãtre literaturã, iar, pânã la urmã n-a mai pregetat şi şi-a dat cãrţile spre publicare subalternilor sãi pe care-i îndruma prin marile funcţii pe care le avea, pentru ca apoi, tot din partea unora ca aceştia sã primeascã şi osanalele critice - tata e mult mai categoric: „De-abia acum, când publicã literaturã proastã, se vede cât de mult ne dispreţuieşte Popescu tagma şi ni se considerã superior nu ca funcţie, ci chiar ca om de condei!...Ne-a tot îndrumat şi ne-a arãtat cum sã scriem, pânã când şi-a dat în petec demonstrând cât e de slab şi de vulnerabil în materie de literaturã; o fãcea pe marele diriguitor ideologic şi s-a dovedit un mãrunt veleitar!” - spunea el batjocorindu-i pe criticii care se-nghesuiau şi se concurau care mai de care sã apuce un loc mai bun în paginile revistelor, mai vizibil pentru acela, unde sã-l linguşeascã lãudându-l.
Tot aşa cum îşi batjocorea şi prieteni buni, precum Constantin Chiriţã, care era preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, sau alţi preşedinţi ai asociaţiilor din ţarã, pe care-i descoperea cã împingeau câte un dosar de primire în Uniunea Scriitorilor în care candida câte un activist, un ştãbuleţ local sau chiar câte un securist dintre cei care se specializaserã în, chipurile, romanele poliţiste: „Mã nenorociţilor, asta este a doua manevrã, cea actualã, prin care se continuã infiltrarea în profesia noastrã a nechemaţilor. Nu e altceva decât o fazã superioarã, cu tovarãşi care au obţinut doctorate prin cãrţi scrise de specialişti obscuri ai cabinetelor judeţene de partid, faţã de faza de început, cea a inculţilor de la gazetele de perete aduşi la şcoala de literaturã!”... Degeaba încercau unii politicianişti din conducerea Uniunii sã explice cã e bine „sã atragã mai lângã ei oameni influenţi”; el le arãta penibilul prin care doi însemnaţi activişti, dar cel mult obscuri epigramişti, prin volume prefaţate de scriitori cu greutate, aveau acum pretenţii de mari stele ale poeziei româneşti şi pretindeau premii literare, iar unul care strecurase douã cãrţi de prozã şi fusese înscris în Uniune, chiar pretindea a nu i se vorbi ca unui activist care scrie, ci ca unui însemnat scriitor care este şi activist. Le arãta penibilul şi întreba retoric: „De ce se-apucã neapãrat de scris, dacã se vor artişti? Nu e o jignire pentru meseria noastrã, din partea celor care considerã cã literatura e vorbãrie uşoarã, în vreme ce tehnicile altor arte te dau de gol mai evident dacã nu le posezi cum trebuie?!... De ce se fac poeţi şi nu se fac tenori, dacã umblã dupã aplauze?!... De ce pretind cã scriu prozã şi nu compun o simfonie, dacã se vor neapãrat creatori?!”...Se opunea categoric, nu din vreo ranchunã deoarece, de multe ori nici nu cunoştea persoana respectivã, dar ca profesionistul pe care-l vezi cum strânge din dinţi  muncind şi dispreţuind superficialitatea altora. „Fiţi conştienţi de statutul pe care atât de greu îl câştigã un scriitor şi nu-l diminuaţi prin acceptarea nechemaţilor!” – striga el în zadar celor care slujeau perfidul gând ceauşist al dizolvãrii adevãratei arte în amatorismul din „Cântarea României”. Şi, din acest motiv, a rezistat foarte puţin  în funcţia fãrã mare importanţã, dar obşteşte aleasã, de secretar al secţiei de prozã. Iar când Ceauşescu însuşi a scris cu mâna lui (aceeaşi mânã cu care ar fi vrut sã ţinã sceptrul pe care şi l-a comandat), câteva strofe spre a fi adãugate la imnul naţional (strofe atât de penibile cu „Te ridicã-al meu popor...” încât nici Dumitru Popescu n-a îndrãznit şi a trebuit, cu slugarnicã discreţie, ca Ion Brad sã i le mai cizeleze sau sã le corecteze gramatical), atunci lucrurile au luat-o pe calea cea mare a paranoiei.

O satisfacţie în aceastã privinţã i-a dat-o Mircea Radu Iacoban care conducea editura din Iaşi. Pe acea vreme, editurile din provincie, mai mici, mai la mâna puterii locale dar şi mai dornice de relaţii la centru, erau cele mai asaltate de ştabii de partid veleitari. Sau, poate, chiar se puneau ele în slujba acelora publicându-le mai câte-o culegere de lecţii propagandistice, mai câte-o tezã de doctorat, cum am spus: lucratã de alţii pentru titlul cu care se îngânfa fostul ciocãnar, aşa încât, gluma lansatã de ei la bodegã în legãturã cu cei care urmau buluc exemplul coanei Leana de doctor în polimeri, era „Întrebare: Cine n-are doctorat în România?... Rãspuns: Numai cine nu vrea sã-l dea!”... Acesta a fost începutul marii corupţii din învãţãmântul socialist, care a consolidat bazele celei de astãzi: Apãrutã întâi din slugãrnicie, iar apoi devenind şi venalã.
Pentru cã, atunci când, la Politehnica din Bucureşti, academicianul Neniţescu a luat-o drept o glumã proastã şi a refuzat sã conducã lucrarea de doctorat a Elenei Ceauşescu, a sãrit imediat Cristofor Simionescu de la Iaşi, i-a girat şi i-a elogiat „lucrarea” şi a devenit în scurt timp vicepreşedinte al Academiei Române. Şi, întrucât somitãţi academice au deschis poarta unei producţii pe bandã a activiştilor deveniţi doctori în tot felul de ştiinţe - contra pile în carierã sau împãrţirea cadourilor valoroase pe care şi aceia, la rându-le, le primeau,  adicã, vreun dormitor de mahon lucrat în plus şi cu scãdere de acte la fabrica de mobilã din judeţ, sau vreo hainã de blanã scumpã, sau vreo sculã electronicã, fãcutã cu piese de import care nu se decontau la întreprinderea din subordine, ori adusã de sportivii ghidaţi de securişti -  atunci şi universitariimai mici în grad au început a lua şpagã, pânã când s-a ajuns chiar la diplome de-a dreptul comercializate. De exemplu, tata avea un fost coleg de şcoalã primarã, rãmas la „acelaşi nivel de studii” deoarece, fãcându-se cârciumar, îi renta şi fãrã şcoalã. Fiind undeva, pe şosea la vad bun, opream la el de câte ori ne duceam la mare constatându-i prosperitatea continuã sub firma cooperaţiei şi ştiind sã-şi oblige toate „organele locale”.Odatã, când ieşise la ivealã un scandal cu diplome vândute la Facultatea de Drept din Bucureşti, el îi spune tatii: „Mare noroc am avut; era sã cumpãr şi eu una!”... Tata crede cã era vorba pentru una dintre fiicele aceluia şi-l consoleazã cu ideea cã e tânãrã şi poatesã-nveţe. Dar el rãspunde cã, nu, era vorba chiar de el: Dãduse suma respectivã şi chiar a avut diploma-n mânã. Numai cã, la cotorul ce rãmânea la facultate, trebuia trecut numãrul actului de studii medii şi, cum n-avea aşa ceva, au cãzut de acord sã rupã diploma şi sã-şi ia jumãtate din bani înapoi... De ce jumãtate?... Cârciumarul era mulţumit: „Lasã mã, ce conteazã?!... Era mai bine sã rãmân cu diploma, iar acuma sã mã ia la anchetã ca pe ceilalţi?!”...
Deci, iatã cum, din grafomanie, megalomanie şi veleitarism se ajunge cât se poate de concret la corupţie. Iar asta, prin contribuţia directã a „vârfurilor de partid şi de stat, cei mai aleşi dintre aleşi şi exponenţi direcţi ai moralei proletare” care, sãtui de bogãţia din şpãgi şi preţuri reduse pentru orice li se vindea lor, începuserã a tenta şi spre glorie invidiindu-i pe bieţii artişti îndrumaţi de ei. Aşa cã exemplul amãrâtului activist de la CC, biet instructor organizatoric şi fost student la agronomie în URSS, care i-a forţat mâna lui Mircea Radu Iacoban ca sã-l facã romancier, poate fi considerat cel mult un modest trafic de influenţã: Cu insistenţe şi jonglerii, el îi prinsese mâna cu un prim volumaş şi, repede, grãbindu-se sã aibã douã volume ca sã facã cerere de primire în Uniunea Scriitorilor, i-a trântit pe masã un roman şi a ieşit în vreme ce bietul editor îi bâlbâia ceva despre lipsa de locuri în plan şi de faptul cã ar trebui sã încerce la vreo editurã din Bucureşti. I-a lãsat romanul cu banalitãţi politizate scrise într-o frumos agaramatã limbã românã şi a început sã-l toace cu telefoane şi intervenţii ale altora, în aşa fel încât Iacoban îşi lua lumea-n cap şi fugea de telefon când suna acela... Dar degeaba: chiar dacã navea habar de artã literarã, arta perseverenţei diabolice, acela o avea!... Aşa cã, o datã, intrã-n birou la tata şi-i cere sã-l sune pe Iacoban, fãrã sã-i spunã cã-i şi el acolo, ca sã nu fugã. Tata îl sunã, îi spune despre ce e vorba şi confratele lui îl roagã sã-l linişteascã pe nebun pentru cã, dã-l dracului, pânã la urmã o sã-i publice romanul, când va gãsi pe cineva care, discret, sã-i rescrie tâmpeniile... Tata îi face serviciul prietenesc de a pune repede receptorul în furcã, înainte ca impulsivul ştãbuleţ sã poatã pune mâna şi îl linişteşte pe acela scurt pe doi: „Te publicã, domnule; n-avea grijã!... Trebuie sã ai rãbdare fiindcã a dat romanul la tradus!”...
    Despre asemenea personaje, tata a scris urmatoarea povestire, unde încearca sa le topeasca într-un prototip.



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971