IEŞIREA DIN …(AUTO)PORTRET
Motto: „Tu mă învăţai/ Cum/ Se fac primii paşi
de femeie/ pe cearceaful rece,/Alb,/
perfect apretat./”( Melania Cuc)
„Autoportret”-ul Melaniei Cuc (poeme, Editura Nico, 2010) vorbeşte despre o poetă, ce se ascunde în sentimente, se caută în cuvinte, contrar modului de exprimare din arta plastică, unde o astfel de tehnică redă, cu fidelitate, un chip, luat drept model. Fiind un autoportret stilizat, ca la Salvador Dali, cititorul este derutat în a vedea şi înţelege adevărata faţă a celui ce (se) prezintă. Poemele Melaniei Cuc nu sunt ca un strigăt, nu sunt ca un cântec, sunt o incantaţie pe o scenă în aer liber, cu partea de sus aproape de cer, cu partea de jos îngropată adânc în pământ. Ele îşi desprind propriul chip dintr-o materie amestecată: „Metamorfoza/ Trupului/ De care se bucură pământul/ Ca de o gheişă autentică/ Este universul meu liric”. Arta poetică a Melaniei Cuc se concretizează în imagini de o expresivitate aparte: „De o mie de ori plec/ Şi revin pe textul Regulamentului/ De ordine interioară a Vieţii” şi „Sunt un soldat de plumb/ Din ultimul război”.
Volumul e puternic marcat de tuşe naturaliste, improprii unui lirism obişnuit: „Sunt muşchiul de viţel/ Trecut prin maşina cârnăţarului./ Mă supun ei./ Fecioarei de fier/ Care mă strânge la piept/ Ca o maşteră hoaţă”. Banalizarea sentimentelor, detaşarea de acestea, neimplicarea afectivă, presupun obiectivitate care, la Melania Cuc nu este forţată, vine din ordinea lucrurilor: „Vorbesc despre dragoste/ Ca despre o marcă pentru galoşi”.
Căutând un motiv romantic în „Autoportret”, am găsit „luna”, dar surpriza a fost mare când aceeaşi distanţă faţă de obiecte o face pe poetă să rostească: „luna din staniol/ şi nu mai mare decât o măslină”, iar noaptea e neagră ca o pisică” şi „lumina grea/ Unsuroasă ca o frizură de domn/ În care s-a turnat în exces briantină”. În intenţia de-a inventa o poezie nouă, persistă un filon al lirismului de altădată, într-un fragment ce pare o scrisoare care se încheie cu „Al tău,/ Serghei Esenin”, dacă nu cumva este şi aceasta o ironie la capătul unor „umbre fără trup”.
Aşa arată, poate, postmodernismul începutului de mileniu trei, hrănit din dor de romantism şi vindecat cu exprimări şocante într-o lume reală privită cu ochi de copil.
Câteva linii ancorează chipul sinelui descris în biografia textului şi oferă informaţii despre activităţi de rutină, cu ecou în „logica sentimentelor”, în re-facere, în re-scriere: „Stăpân şi slugă/ Al unui singur poem”, „Mâna mea/ Ce adună firimituri/ Şi spaţiile libere dintre silabe” (o imagine a formării/ păstrării cuvântului prin grijă proprie), „Degetele mele fără inele/ Bâjbâie/ Caută/ Acul de pălărie/ Într-un car cu stele decupate/ pe viaţă/ Din hârtie verzuie” (paradoxul de-a dori ceva la care se ajunge cu greu şi de care,oricum, nu ai nevoie), „Semnul meu de trufie/ Este agresiv ca dintele/ Care lipseşte din pieptenele/ Moştenit de bunica” ( imaginaţie debordantă, neaşteptată).
Pe retina de serviciu a cititorului rămân expresii, precum: „sănii voievodale”, „pace probabilă”, „orizont probabil”, cu remarca pertinentă că, în poeziile Melaniei Cuc, metafora este a doua figură de stil, după comparaţie: „E noapte neagră ca o pisică”, „Inima secundei/ Ce gâfâie obeză/ Ca locomotiva cu aburi”:
Începutul cărţii-autoportret (o numim aşa) stă sub semnul confesiunii. „Îmi las capul pe genunchi” transmite o stare de oboseală, de neîncredere, de pesimism, specifică unui personaj ajuns la capătul puterilor. Vindecat până la sfârşitul cărţii, acelaşi personaj anunţă în final: „Buzunarele mele sunt burduşite”, înţelegând că mai are multe rezerve, ce-i dau târcoale, îl atrag în lumea poeziei.
Deşi poemele nu au titlu ( primul vers fiind subliniat corespunzător), într-o libertate compoziţională desăvârşită, ele au unitate, nu lasă nimic să se piardă din autonomia fiecărui text şi se termină, invariabil, cu punct, ca şi cum ar fi piramide cu baza în sus.
Dacă ne amintim de „pleacă substantivele-n armată”, atunci locul unde ajung ele este chiar poezia Melaniei Cuc, din „Autoportret”. Inventarul sumar ( grenadă, glonţ, armă, epoleţi, cazarmă, cătuşe, război, raniţă, dinamită, luptă, prizonieri), deşi ne-ar putea pune pe gânduri, infirmă ideea unei înregimentări în rândul unei categorii de poeţi. Melania Cuc are o voce unică. Poeta iese, elegant, din rând, convinsă fiind că este aşa cum vrea ea să fie. Cuvintele o ajută, siguranţa de expresie îi vine în ajutor, „noaptea-i fără lun㔺i „Autoportret” se vede tot mai bine, în lumina unei poezii adevărate.
ELENA M. CÎMPAN
