Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
GEORGE ROCA - Interviu Corneliu LEU
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃTENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUNUL COMUN AL CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI DATORIA GUVERNÃRII DE A LE ASIGURA FOLOSIREA LUI
REVENIND LA DEZBATEREA NOASTRA PRIVIND:BUNUL COMUN ŞI BINELE COMUN
Apel către Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român
Corneliu FLOREA, George ANCAProf. Univ. Dr. lie RAD, Petru Birău, Ioan LILA Virginia Meheş, Melania Cuc, Carmen CĂTUNESCU, Octavian Curpaş, ELENA M. CÎMPAN, SEMNEAZĂ RECENZII DESPRE: Petru Popescu, A.Melicovici, Lucian Boz, Al.Fl. Ţene, Adrian Erbiceanu, Victoria Milescu, Ionut Caragea George Roca, Victoriţa Duţu, Melania Cuc
RECENZII - CONTINUARE
RECENZII - CONTINUARE 2
MIHAI EMINESCU: „MUŞATINII” - Versiune engleză de George ANCA
Alexandru MACEDONSKI - NUIT DE DÉCEMBRE -Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN
PARADOXISMUL LUI FLORENTIN SMARANDACHE într-un interviu şi o explicaţie mai largă dată de autor
Dimitrie GRAMA (medic emerit în Danemarca şi, la fel, poet în limba română)
Ştefan Plugaru vicepreşedinte ACPBB şi Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al \"Dacia Revival International Society\" of New York
Prof. Mariana Terra şi Alexandru PETRESCU - Preşedintele asociaţiei românilor din Spania
CORNELIU FLOREA, Viorel ROMAN-Universitatea din Bremen, Alexandru TOMA-CERVESY ( Madrid),Antonie POPESCU,Florin ZAHEU
George ROCA - interviu cu Corneliu LEU
George ROCA - Interviu Corneliu LEU - continuare
Tudor LEU - Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE TATĂLUI MEU
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
PAPA CERE PREOŢILOR SĂ PROPOVĂDUIASCĂ PE INTERNET
Manifestul Internetului, în 17 puncte
FLORENTIN SMARANDACHE - Despre Internet
IONUT CARAGEA -INTERVIU CU SCRIITORUL AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
VIDEOPOEZIE
TABLETA LUI Paul Maria Mefietic
„PASO DOBLE” - rubrica lui Ioan LILĂ:
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
MAGIE PE INTERNET
PIESA FOLCLORICĂ
GHICEŞTE OCUPAŢIA

 

RECENZII - CONTINUARE

 


AL FLORIN ŢENE ,,CU INIMA ÎN PALMĂ”

  
    Recenta carte publicată de scriitorul Al Florin Ţene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulată ,,Cu inima în palmă”, reprezintă istoria formării unui scriitor autentic, cu parcursul său remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic,  împlinit prin constituirea unei instituţii de cultură cum este Liga Scriitorilor din România şi potenţialul acesteia de a capacita şi susţine relaţii de promovare culturală reciprocă (aşa cum este fructuoasa colaborare cu Asociaţia Română pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevată în această carte gândirea, concepţiile despre viaţă, literatură şi artă ale unui scriitor şi promotor cultural reprezentativ pentru cultura română contemporană.
    Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palmă” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esenţială a demersului literar artistic contemporan, desfăşurat pe parcursul a peste cinci decenii în ţara noastră, precum şi raportarea sa la fenomenul literar internaţional, într-o viziune ce denotă studiul amplu întreprins de autor în cunoaşterea contextului cultural actual şi intuiţia prefigurării direcţiilor avangardiste viabile.
    Cele şase dialoguri cu Al Florin Ţene, realizate de Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria- Diana Popescu şi Elisabeta Iosif, dezvăluie în primul rând convingerea scriitorului Al Florin Ţene că omul are un destin individual, încredinţat de Dumnezeu, care poate fi într-o măsură schimbat de atitudinea sau comportamentul individului: ,,Când ne naştem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete, pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucăm rolul primit. Oamenii de ştiinţă spun că  pecetea pusă de Dumnezeu se numeşte ADN. Însă acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin voinţă proprie.” (pag. 23)
    Fără prezenţa momentului excluderii din Uniunea Scriitorilor în destinul scriitorului Al Florin Ţene, nu ar fi fost posibilă înfiinţarea Ligii Scriitorilor din România, pentru că istoria nu cuprinde nici o minimă combinaţie sau permutare implicată de vre-un ,,dacă”, istoria însumează strict doar evenimentele care au avut loc.
    Deasemenea Liga Scriitorilor din România nu ar fi fost înfiinţată dacă  Al Florin Ţene intervenea în destinul lui şi printr-o atitudine de revoltă sau marcat de o stare depresivă ar fi renunţat la scris, dar scriitorul şi-a acceptat şi urmat destinul.
    În al treilea rând Liga Scriitorilor Români nu ar fi luat fiinţă dacă la momentul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, Al Florin Ţene nu ar fi avut o activitate literară bogată, prin care să fie cunoscut şi o operă litrară viabilă, în care trilogia ,,Insula viscolului” este un roman ce stă la loc de cinste, alături de volumele de versuri, fără această operă nu era posibil ca scriitorul să atragă în jurul său, în doar 2 ani,  o multitudine de creatori (constituiţi în 22 de filiale în ţară şi 12 în străinătate), ar fi atras poate doar câţiva scriitori marcaţi de diferite nemulţumiri, care apoi ar fi renunţat, dar aşa cum am specificat istoria nu acceptă termenul ,,dacă”, iar Liga Scriitorilor din România există şi are o istorie datorită lui Dumnezeu care a trasat un destin literar şi unui scriitor care şi l-a asumat.
    Un important aspect relevat de cartea ,,Cu inima în palmă” îl reprezintă concepţiile literare şi percepţia asupra scopului vieţii, formulate de scriitorul Al Florin Ţene în exprimări aparent simple, dar care cuprind adevăratele comori de cuget înţelept, disimulate în spiritualitatea autorului. Voi reda aici patru dintre aceste esenţe de vastă experienţă intelectuală şi umană: ,,De mic îmi plăcea să pătrund frumuseţea obiectelor.Le priveam altfel decât prietenii buni la matematică. Ei urmăreau cunoaşterea adevărului, pe când eu urmăream înţelegerea frumosului.”(pag. 16)
    ,,Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat.” (pag. 34)
    ,,…opiniile criticilor sunt doar părerile lor fie şi de cititori avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna. Şi mai uită încă ceva: că noutăţile care au supravieţuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fără excepţie, tocmai cele care diferă cel mai puţin de ceea ce se numeşte vechi.” (pag. 32)
    ,,Nu pot spune că nu sunt fericit. Eu ştiu că sunt, fiindcă esenţa vieţii nu este să fii, ci să ştii că eşti fericit.” (pag. 6)
    În încheierea aceastei  prezentări a cărţii ,,Cu inima în palmă” redau  şi viziunea autorului ei asupra viitorului culturii româneşti în contextul european şi internaţional: ,,Deocamdată nu avem valori culturale exportabile şi competitive. În afară de Brâncuşi, Eliade, Cioran şi alţi câţiva, şi aceştia formaţi în afara ţării...Literatura pe care o promovăm nu trebuie să fie scrisă cu mentalitatea scriitorului care a trăit în comunism, deoarece opera aceasta nu poate fi înţeleasă de cititorii care nu au trăit experienţa dramatică prin care am trecut.” (pag. 10)
    Toate aceste idei, exprimate sincer de scriitorul Al Florin Ţene, fac din cartea ,,Cu inima în palmă” un document edificator pentru înţelegerea conceptelor ce stau la baza creaţiei literare autentice, care se preconizează că se va dezvolta prin demersul artistic elaborat în viitor.
                                                                                                                                              Petru Birău

PLANETA UNUI POET DE MARE SURPRIZĂ
 

« Sînt umbra ta…     şi te urmez de cînd / Lumina te-a scăldat întîia oară / Cu-aceeaşi certitudine precară / De salt între « acum » şi… « pe curînd ». Adrian Erbiceanu. Nu l-am cunoscut, nu am avut această onoare. Vremurile ne-au risipit pe toate meridianele lumii, internetul ce ne mai dă prilejul să ne întîlnim deasupra Oceanelor şi să ne împărtăşim visurile. Mai zilele trecute am primit, datorită bunăvoin]ei maestrului Corneliu LEU (care a scris şi a gîndit mai mult decît noi toti — www.cartesiarte.ro ), un volum (electronic) din partea unui poet ce îşi împlineşte menirea cu un profesionalism sobru şi parfumat cu eternitate. « La fontaine de ce siècle », poèmes » (Traduction et préface Constantin Frosin, profeseur d’université ) — ASRLQ 2009. ( www.asrlq.ro ).
Trebuie să fiu precis în amănunte pentru a reliefa dimensiunea spirituală a actului creator. Poeţii sînt firi delicate, visatori incurabili, ei sînt norii catifelaţi care ne răcoresc sufletele, petalele florilor de cireşi ce ne ning adolescenţa, pentru că asta este vîrsta poeziei dintotdeauna. Recunosc faptul că, deşi trăiesc în Franţa de cîţiva ani, nu am ajuns încă un expert în limba franceză, nici nu cred că voi deveni, nu prea mai am timp la vîrsta mea, ca să o aprofundez, deşi este fascinantă, dar şi împănată cu dificultăţi lingvistice ce mă ameţesc ; cu toate astea, citesc (uneori cu dic]ionarul alături), dar poezia lui Adrian Erbiceanu nu este un articol de ziar, nici o cronică mondenă, ci o poiană a visurilor pure care mă îmbată cu puritatea ei. « D’ombre on ne saurait faire un piédestal / Pas même pour une flore ! » ( « Acte de presence ») .
Aici este cheia descifrării poezilor delicatului poet. Metafora este subtilă şi graţioasă şi de o frumuseţe emoţionantă. Nu asta este menirea poetului, să ne tulbure sufletele ? Eu nu sînt critic, nu am instrumentele necesare, ca să disec poezia, s-o analizez în intimitatea ei fabuloasă, să o compar, să o clasific, eu scriu doar despre emoţia ce îmi inundă sufletul. « Parmi les saules, le vent se tourmente / Arrangeant son vêtement à l’infini / Pareillement à la fille qui, penchante, / de sa batte, bat le linge à lenvi. »
Citind titlul volumului de poezie al distinsului poet Adrian Erbiceanu, « La fontaine de ce siécle », gîndul m-a dus la « Je meurs de soif auprès de la fontaine », de Françoi Villon. La François Villon trimiterea este subtilă, după cum intuiesc eu, la cultură, la cunoaşterea lumii ca spectacol al Gîndirii, nu carnavalesc, de care poetul era « însetat ». e-atâta mâl ascuns în noi, că, dacă / aş scotoci în timpul-antipod, / cu fiecare pas tot mai săracă / s-ar face punga dată s-o deznod; // tot mai puţină apă-ar da fântâna, / tăcerea s-ar întinde ca un val / atoateştiutor — strivind lumina / descătuşată-n spaţiul ancestral; // tot mai puternică ar fi arsura / pe ochii-nchişi — ca-n ţarină de lut — / de frica iernii ce închide gura / pe şoapta clipei care a trecut / şi n-ar rămâne-n mintea ce refuză / băltite ape — nici cât fir de păr — / decât Fântâna Veacului: ecluză / Minciunii travestite-n Adevăr. // Şi toate cu meşteşugire / De ornic vechi, nelegitim, / Ce bate clipa-n izbăvire. / Şi izbăvirea-n ţintirim. ( Fântâna Veacului )
Eu cred că poetul Adrian Erbiceanu ( şi o să-i zic, de aici înainte, « scriitorul »), scriitorul, ziceam, i-a păşit pe umbră lui Françoise Villon, învăţîndu-i maniera, nu manierismul, care este o altă propoziţie, precum trecerea de la egal la egalitate, pentru că, aşa şi gîndeşte scriitorul Adrian Erbiceanu, pe spaţii imense. « Mă-ncearcă, uite-aşa, un dor de ducă / prin albele zăpezi ce mă-nconjor, / s-alerg prin ele — unică nălucă, / o spumă pe-un tangaj zămislitor. » ( Mă-ncearcă uite-aşa )
Fiecare termen al poeziei sale urmează parcă legile unor teorii , matematice - şi, peste tot, unitatea de gîndire a simţirii de care poetul este însetat, contrariile sînt evitate cu mare talent, dar nu prin separarea unei idei metaforice de o alta, mai violentă, ci prin topirea în acelaşi creuzet a sentimentelor pure. « Povestea ta povestea mea, sub vreme, / Să-nchidă-n ele sensul echivoc / Al întâlnirii flăcărilor noastre-n / Aceeaşi clipă şi acelaşi foc. // Dar heruvimii tac!...şi se întâmplă / Că tot mai rar ceasornicul din piept / Naşte lumina visului pe tâmplă… / Şi nu ştiu cum şi cât şi ce aştept… » ( Ce taină )
Cum se ajunge la acest proces alchimic, în care sufletul joacă rolul de sintetizator al emoţiilor ? Se ajunge aşa : Adrian Erbiceanu are nu numai talent, dar şi o cultura solidă. Vrem, nu vrem, scriitorii sînt livreşti, ei înţeleg lumea în ansamblul ei, dar poeţii se feresc de acest melanj al finitului cu infinitul. “E valea mea, laguna mea, e marea, / E liniştea ce străjuie cu foc / Speranţele în care desfătarea / Îşi caută şi nu-şi găseşte loc; // E presimţirea mea neîmplinită, / Ori sunt doar nişte jocuri de opal? // E patima ce trage obosită / Ca barca înecatului la mal? // Că tot ce-am căutat în legi nescrise / — Va fi oare cândva să şi găsim? — / Stă în balansul porţilor deschise / Care ne joacă-n rosturi, legitim... » ( C`utare ) Şi la mijloc « a fi » ! A fi st`pînul cuvintelor. « Închide-ţi pumnul. Taci ! E trist şi greu. / Dar colo la răscruce poate-s eu ! »( Chiroman]ie ) Din ce este făcută poezia ? Din cuvinte ? Nici vorbă !
 Poezia lui Adrian Erbiceanu este un sistem cosmic, ea trăieşte din irealitatea realului : nici apa , nici pămînt, nici cer, nici foc, în ea ard galaxiile şi perfecţiunea formelor îi dă o coloratură magică : metafora ! “Val spumat pe creasta dunei — / Răzleţire solitară, / Umbră trasă prin lumină, / Cupă încă nebăută, / Pată fără vreo pricină, / Piatră arsă, iarbă mută...” ( Ritm )
Toţi ştim care este definiţia metaforei, nimeni nu ştie ce este metafora, pînă nu au suferit de zbaterea ei interioară. Tremurul petalelor de crini imperiali şi, apoi, realitatea, care este grosieră. Unde îi este poezia ? În irealitate, desigur. « Comme le saule qui n’échappe — tant s’en faut / Au vent, hirsute par le tourbillon, / La fille reste jusqu’à mi-corps dans l’eau / Et m’induit sans cesse en tentation… » ( PAREIL AU SAULE ) « Ca salcia ce nu mai scapă / De vânt, prin vânturi despletită, / Stă fata, până la brâu în apă, / Şi mă tot duce în ispită...”
Poate că un critic ar găsi alte cărări spre poezia lui Adrian Erbiceanu şi chiar mi-ar putea reproşa o grămadă de lipsuri în analizarea… dar eu nu analizez, eu intru în rezonanţă cu poezia şi îi descifrez mesajele interioare, ţinînd cont că imaginea unui obiect nu este obiectul, senzaţia vine din reflexie, nu din percepţie. « Atâtea ape curg şi nu se-ntorc / Să vadă pieptul muntelui cum storc, / Mocnind într-o ascunsă zbuciumare / Ca-n primul tremur — prima sărutare; // Atâtea frunze cad, codrul rărindu-l, / Să-l bată ploaia, vântul hăulindu-l, / Că mă afund în ochiul lui tomnatic, / Rănit şi trist, şi-atât de singuratic; // Atâtea ceasuri bat stârnind minutul / În care-ntrezărind necunoscutul / Ce sunt — parcă mă vântur prin blestem / Şi-n nopţile din mine mi te chem. // Atâtea ape mor pe căi de ape... / Cad frunzele din cer tot mai aproape… / Ceasuri atâtea-mi bat la căpătâi... / Tu fragedă lumină îmi rămâi. » ( Atâtea )
Astea sînt instrumentele filosofiei, care se potrivesc şi la poezia lui Adrian Erbiceanu. Ar mai trebui să pomenesc aici de ritm, de armonie, dar nu este nevoie, pentru că, în cele din urmă, şi finitul este infinit (finit la infinit !) “Din naufragiul clipei…între pleoape / Strivind lumina visului pierdut…/ Dar spaima cuibăreşte-n zări, pe ape, / Ispite ale altui început…” ( Neodihnă )
Să fie Universul sferic ? Adică, să renunţăm la piramidă din simplul motiv că, fără unghiuri, sfera este mai uşor de prins în palme ? « Desperecheate, vorbele se-ngână / De câte ori prin ele dau să trec, / Fugară clipa să n-o scap din mână. // Dar tot pe ce mă reazem cade sec, / Cum ciutura scăpată în fântână... / Şi tot aceleaşi vânturi mă petrec. “  (Aceleaşi vînturi ) Atunci, şi stele ar fi fixe, dominate de inteligenţa alunecării pe orbite anoste.
Şi, apoi, mai există gîndul care înnobilează. « Plutesc prin gând ca-ntre vecii de apă: / Deasupra-mi cerul gol şi legământul / De-a nu lăsa pustiu să bată vântul / Prin visul nostru gata să înceapă. // Văd jos din bezna grea mijind pământul / Şi pe pământ pe cel ce groapa-şi sapă / Cum se-mormântă-n propria lui groapă, / Fără să-şi poată şti deznodământul. / Cu-atâtea amintiri desperecheate, / Ce bat insidioase din aripe, / Zborul mă poartă prin eternitate… // Şi-n mine prinde să se înfiripe / — Cât înainte tot pe-atât în spate — Eternitatea fiecărei clipe… » ( Plutesc )
Şi mai există aici plăcerea lecturii care face parte din esenţa poeziilor lui Adrian Erbiceanu, ce se conţine în ea însăşi. « Les rêves — autant d’essaims d’étoiles éphémères — « Brûlent fameusement sous l’horizon drapé, / Mais leur spectacle une belle vigueur me confère… // Et me consume dans l’espace expiré, Vagabondant sur une mer toute de chimères… / Et je n’ai plus personne à qui causer. » ( ENTRE LES PENSÉES )
        Teza fundamentală a lui Platon – la care filozoful a ajuns prin propria lui « metodă » de analizare a lucrurilor, fenomenelor şi a rezonanţelor acestora în viaţa noastră cotidiană (că, la ce altceva s-ar raporta filosofia ?) – este « Ideea » ! Din punct de vedere ontologic, Ideea este, în esenţa ei interiorizată, eternă şi inepuizabilă. Eu nu am demenţa de de a-l contrazice pe Platon şi de a intra într-un conflict de idei cu “Phèdre”, cu “Phédon”, cu “Ménon” şi cu atît mai puţin nu mă las invitat la “Banquet”. Atac însă la « République » pentru că, ce facem cu « l’expérience » ? De unde altundeva să ne vină « Ideea », cea gîndită ca o sumă de de faţete ale realităţii ? Cum îmbrăţişăm ideea asta ? În faţa realităţii trebuie să umblăm la ordinea ontologică. Trebuie să aliniem conceptele fundamentale ale gîndirii, pînă vom ajunge la capătul capătului caracterului ei experimental. A uita şi a nu uita nu încetează niciodată. Imaginea lucrurilor, faptele, gîndurile şi, de ce nu, şi ideile ne vin de undeva şi sînt o alternativă continuă între a fi şi a nu fi. Între egal şi inegal există o anumită diferenţă de temperatură. Pentru a fi şi mai exact în aceste “idei” subliminale, trebuie să umblăm puţin în volumul (de data asta în limba română) “De la Anna la Caiafa” al scriitorului Adrian Erbiceanu. Ca să-ţi dai seama că un tort este bun, nu trebuie să-l mănînci pe tot, ci este de ajuns să îl guşti. Volumul de poezie a apărut la editura “Ardealul” din Tg.Mureş. Deşi Adrian Erbiceanu trăieşte la Montreal, iată că nu şi-a retezat rădăcinile. Cam aici s-ar ancora şi volumul.  Iată aici frumuseţe de poezie, emoţie pură, crucificare pe ideea de eternitate a spiritului. “Jos la răscruce, gata de ducă / Ce mă tot ţine, mă tot hurducă. // Dorul atîrnă frunză săracă / Dragostea vine, dragostea pleacă... // Prind, ca din palme, să se răsfire / Cioburi păstrate în amintire... // Ca o minciună consolatoare, / Vremea mă ninge, clipa mă doare...” Poezia am citat-o în întregime (“Punct de fug`”, pag. 39) şi o ştiu pe de rost. Dacă nici poezia asta nu este o rugăciune pioasă, atunci ce este ? Talentul poetului este desăvîrşit. Zău că îmi vine să citez tot volumul !

Fraza şlefuită pînă la delicateţea dantelei ţesute de păianjeni vrea să îi redea simplitaţii o dimensiune monumentală, cu scopul vădit de a-i sublima metaforei suavitatea. Metafora însă este actul pur al creaţiei : abundenţa de culori, de imagini poetice, de reverberaţii sublime – nu pot fi scoase înafara poeziei. Ca să îi (re)dai monumentalitate simplităţii – ca mijloc de expresie - trebuie să apelezi la o anume sobrietate a expresiei.
“Dar heruvimii tac!... Şi se întîmplă / Că tot mai rar ceasornicul din piept / Naşte lumina visului pe tîmplă... / Şi nu ştiu cum şi cît şi ce aştept” (“Ce taină”, pag. 64, “De la Anna la Caiafa”, Adrian Erbiceanu.)

                                                                                                            Ioan LILA




BUCURIILE TRISTE
 
 
Nu este un joc de cuvinte. Este titlul unui nou volum de poezie, sugerând, poate, că marile bucurii sunt învăluite de o inefabilă tristeţe, aparţinând poetei Victoria Milescu, a cărui lansare a avut loc joi, 10 decembrie 2009, ora 13, la Uniunea Scriitorilor, Sala Oglinzilor. Atât poeta cât şi versurile sale se bucură de multă  apreciere, dovadă – sala arhiplină de oameni şi flori, într-o zi de iarnă cu soare strălucitor. Prietenii şi cei care iubesc poezia au venit la acest eveniment într-un loc încărcat de frumuseţe şi istorie. Autoarea, membră a Uniunii Scriitorilor din 1995, a mai lansat aici câteva cărţi în prezenţa unui public numeros.
 Moderatorul întâlnirii, scriitorul Florentin Popescu, face oficiile de gazdă prezentând cartea şi autoarea şi salutând prezenţa dlui dr. Luan Topciu, secretar I la Ambasada Albaniei din Bucureşti, a dnei consilier Nazi Aronia de la Ambasada Georgiei din Bucureşti, precum şi a unor scriitori din Bucureşti şi din provincie.
Bucuriile triste/ Gëzimet e trishtme este o ediţie bilingvă, română-albaneză, scoasă la Editura Kriterion din Cluj-Napoca într-o formă grafică ireproşabilă şi reprezintă ,,o punte între culturi, care apropie oameni şi suflete‘‘, după cum remarca doamna Elena Diatcu, redactor al Editurii Kriterion. Dl. dr. Luan Topciu, critic literar, vorbind într-o limbă română perfectă - şi-a luat doctoratul în filologie în România, a remarcat rădăcinile comune ce-i leagă pe români şi albanezi, care ne sunt ,,rude de sânge‘‘. Dl. prof. dr. Gelcu Maksutovici, preşedinte-fondator al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, întăreşte faptul că această carte reprezintă o punte de legătură sui-generis şi face un laudatio pentru autoare, traducător şi editură, uluit de frumuseţea cărţii, de acest eveniment excelent într-o zi excelentă. Nu în ultimul rând este amintit traducătorul cărţii, Baki Ymeri, care a tradus un mare număr de autori români în albaneză, dar şi mulţi autori albanezi au avut şansa, datorită lui, să fie cunoscuţi de publicul cititor român. Scriitoarea Passionaria Stoicescu evidenţiază faptul că ,,este o bucurie să constatăm că, încă, apar cărţi de valoare, remarcabile din punct de vedere al conţinutului şi prezentării grafice. Cartea este un paşaport pentru frumos dintr-o limbă în alta‘‘, iar despre poetă spune că este ,,o Victorie a victoriei‘‘. Dl Constantin Carbarău, redactor-şef al revistei ,,Sud‘‘, unde autoarea colaborează de 10 ani cu o pagină de critică, întreabă tendenţios ,,Cum este un zâmbet de tigru?‘‘făcând aluzie la un alt titlu de carte al poetei, apărut anterior. Dl Vasile Căpăţână, poet şi conducător al cenaclului ,,Ideal‘‘, a produs o mare surpriză în sală anunţând, pentru data de 18 decembrie – ziua de naştere a poetei, lansarea unui nou volum al acesteia, 101 Poeme, în cadrul colecţiei Ideal, scos la editura Biodova pe care o conduce. În continuare, scriitorul Florentin Popescu menţionează caracterul deosebit al manifestării imprimat de personalitatea poetei dar şi de caracterul atipic al cărţii din punct de vedere al conţinutului, aceasta cuprinzând poezii şi recenzii asupra creaţiei unor poeţi albanezi, în final afirmând: ,,Poeta Victoria Milescu are audienţă la public. Ce-şi poate dori mai mult?‘‘ Şi exclamă: 1 000 de exemplare la o carte de versuri? Este nemaipomenit! Despre Baki Ymeri afirmă că, pe linie culturală, ,,acesta face mai mult decât instituţiile abilitate‘‘. Printre cei prezenţi în sală i-am mai remarcat pe: Zaira Samharadze, poetă, prozatoare şi traducătoare georgiană stabilită în România, Nicolae Grigore Mărăşanu, Gheorghe Istrate, Emil Lungeanu, Mihai Antonescu, Monica Mureşan, Titi Damian, Vasile Moldoveanu, George Corbu, Ioana Sandu, Viorela Codreanu Tiron, Grigore Grigore, Adnana Călinescu, George Peagu etc., care au ascultat recitalul de poezie al actriţei Doina Ghiţescu, ce a început cu ,,Rude de sânge‘‘.
În final, poeta Victoria Milescu a mulţumit celor prezenţi pentru participare, pentru cuvintele mult prea generoase, povestind că a călcat pe pământ albanez, într-o excursie, unde şi-a impresionat ghidul şi companionii amintind de poeţi ca: Sali Bashota, Haxhosaj, Merita Bajraktari, Jusuf Zenunaj, Leom, despre care ştia din cărţile cu care a alimentat-o Baki Ymeri, şi despre care a scris articolele publicate, în majoritate, în revista ,,Sud‘‘. I-a mulţumit în mod deosebit dlui. Luan Topciu, prezent în carte cu traducerea unui text în albaneză, dar şi lui Baki Ymeri, căruia i-a oferit un cadou adus din Albania cu însemnele acestei ţări.
Lansarea Bucuriilor triste - o bucurie împărtăşită cu prietenii şi sărbătorită cu un pahar de şampanie !

                                                                                                                                                                       Virginia Meheş


Ionuţ Caragea şi ,,Guru amnezic,,


Apărută la finele anului 2009, cartea semnată de Ionuţ Caragea şi intitulată, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare să fi intrat deja în conştiinţa  cititorilor de poezie contemporană.
Cu o copertă superbă, care se potriveşte cu textul, grafică  realizată de Vlad Turburea, cartea de faţă deţine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizările pentru un premiu internaţional de poezie.
Constantin Miu, în prefaţă, şi Agela Furtună, în postfaţă,  girează prin prezentările făcute o carte care are deja viitor.
Într-o manieră elegantă, prin notă lirică modernistă dar fără vulgarităţi şi ricoşeuri care să deranjeze bunul simţ, Ionuţ Caragea ne demonstrează şi în cea de-a 13–a carte a sa, că lumea în care trăim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrată, poate fi catalogată, dar mai ales poate şi trebuie să fie iubită.
Teme dintre cele mai tulburătoare din saga vieţii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectivă, toate sunt detalii care vin şi se prind în poem pentru a ne evidenţia o Lume. Viaţa musteşte  printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi  de-o acurateţe aproape ştiinţifică, ca trasate din riglă.
Poetul nu doar priveşte lumea reală, o trăieşte pe viu ca pe o experienţă personală şi care îi dă dreptul să tragă concluzii. Nu o face la modul didactic, sfătos şi declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasă pentru care Naşterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.
,,Există cuvântul în faţa căruia oamenii mor / fără să plângă / fără să-i doară...” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieşte magia care face dintr-un om obişnuit unul nemuritor.
Iubirea! Singura forţă care poate sta dinaintea Morţii cu capul sus, senină şi chiar victorioasă.
Pentru un poet tânăr, cum este Ionuţ Caragea, dar cu o experienţă de viaţă vastă, cultură solidă, şi cu o voinţă sisifică, poezia este aliajul pe care îl topeşte în retorta sufletului, apoi îl toarnă în matricea grijilor pentru  universalitatea omenirii.
Nu pentru sine însuşi trăieşte extazul şi agonia poemului, nu pentru persoana sa se luptă cu nimicnicia. ,,Sufăr de foamea altora”, spune într-un context în care, pe stradă, tot mai puţini oameni se uită în ochii unui om care cerşeşte vise, nu pâine.
O baladă frumos închegată este cartea aceasta, pe care, ca nişte persoane care credem că deţinem la degetul mic informaţia planetară, universul... trebuie să o citim pe îndelete, să revenim pe pagină, pentru a ne demonstra că GURU AMNEZIC nu este doar o metaforă.
Ionuţ Caragea stăpâneşte arta scrisului, are vocaţia de poet în sânge, iar ceea ce rezultă din paginile cărţii acesteia, sunt mostre de maturitate poetică certă.
Felicitări, Ionuţ Caragea !

                                                                                                                 Melania Cuc




PROFIL DE PERSONALITATE CREATOARE


Ce este George Roca? Un român plecat in Australia, dar care n-a uitat ce este şi de unde a pornit...

Cum este George Roca? Un individ vulcanic, imprevizibil, jovial, simpatic, superprietenos. Are dezinvoltură unui actor american, îndrazneala unui ziarist englez, alura unui suedez, olandez ori norvegian, privirea albastră ţintind la mari depărtări, de parcă ar aparţine popoarelor nordice, încăpaţânarea unui dac, profilul unui roman. E volubil, degajat, plin de personalitate. Şi are  foarte, foarte, foarte mulţi prieteni. Fiind gata oricând să capteze alţii, şi alţii, şi alţii. Fără să fie dezamăgit de cei care îl dezamăgesc, plictisit faţă de cei care îl plictisesc, arogant faţă de cei care insistă. Găsindu-le motivaţii, atunci când ele nu există, înţelegându-i, când aceştia fac gesturi de neînţeles, acceptând puţin, chiar dacă merită totul. Este şi rămâne un bun creştin, împăcat cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii.

Cine este George Roca? Jurnalistul neobosit, entuziast, gata oricând s-o ia de la capăt, să trimită noi şi noi articole, să comenteze, să dialogheze, să socializeze. Filolog de formaţie, el manifestă pasiunea pentru jurnalism, corespondând în atâtea şi atâtea reviste, ziare, publicaţii on-line, fiind redactor-şef ori simplu, prelucrând materiale, luând interviuri, remarcându-se, evidenţiindu-se, strălucind fără a epata, a exagera, afişa orgolii deşarte. Numai dacă vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumărate!) ori a participat efectiv la realizarea lor făcând parte din colegiul de redacţie: „Arcada” (Bucureşti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Română” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Românul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit românesc” şi „Viaţa Parohială” (Sydney); „Romanian VIP” (Dallas), „Mioriţa” (Sacramento) etc., ne vom întreba când a avut, are, va avea timp să le cuprindă pe toate... Este genul de jurnalist care asediază revistele cu materialele sale şi ale prietenilor săi literaţi pe care îi reprezintă, dar nu la modul agresiv (paradox!!!), ci pasionat-înţelegător. Afirm aceasta în ideea că s-ar văita unii sau alţii de tumultul, ori cascada. ori avalanşa de materiale realizate de simpaticul om de litere şi promotor cultural. Că ar agasa cu acest extraordinar (pe cât de simplu) fapt pe vreunul din confraţii săi... Poate are o sinceritate brutală şi e nemulţumit uneori în frustrările ce le acumulează în confruntările cu colegii, dar nu e genul de agresiv, care doreşte să se impună cu orice preţ... El spune lucrurilor pe nume şi se retrage elegant, lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit la o persoană... Spre deosebire de alţi confraţi care se infiltrează, care insinuează, făcând parada modestiei, declarând că nu vor nimic, nu cer o iotă, obţinând în final totul şi vrând şi mai mult. El este decent şi transparent. Nu are nevoie de nici o concesie. De nici o intervenţie specială.

Cine este George Roca? Artistul profund (cu studiile aferente), cu calităţi actoriceşti, dar şi de regizor, şi de scenarist, proteic, plin de posibilităţi, poznaş, gata oricând să interpreteze un rol, să-şi valorifice pasiunile, înclinaţia spre ludic... De altfel, a jucat pe scenă câţiva ani buni, având chiar şi un rol de compoziţie într-un film. El e artistul pasionat şi de alte arte, cum ar fi cea fotografică, design-ul – grafica digitală, calităţi pe care le valorifică în revistele sale sau unde colaborează. Imaginaţie, fantezie debordantă, simţ al culorii, al luminii - iată câteva trăsături definitorii. El se dovedeşte neobosit şi în acest domeniu.

Cine este George Roca? Poetul grav, gânditor, sentimental, pierdut în reverie. Poezia sa e o evadare, un refugiu. Lipsită de fior liric, ea impresioneaza prin detaliul semnificativ, prin amănuntul nud, învălmaşeală de fapte, câştigând prospeţimea trăirilor, veridicitatea senzaţiilor, verosimilitatea stărilor interioare. Fiecare vers împărtăşeste o mare seninatate, luminozitate, mulţumire sufletească, aceea de a exista, de a respira, de a simţi palpitul vieţii. Temperamental, coleric, poetul suferă de sentimentalism şi când afirm acest lucru nu mă gândesc la înţelesul peiorativ, ci la o impetuozitate a sentimentelor, la un entuziasm captivant, la o aglomerare de stări, percepţii şi simţăminte.

Acesta este cel care poartă numele de George Roca.
                                                                                                                    Carmen CĂTUNESCU



Stihuri în căutarea frumuseţii ascunse

“Cuvintele” de Victoriţa Duţu


Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul  S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la  Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie  2005.            Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie   "NAJI  NAAMAN", obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural şi educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.


“Liniştea ce nu se lasă cuprinsă de zgomot»

Pentru că dimensiunea principală a realităţii în care evoluează autoarea este imaginaţia, Victoriţa Duţu, spre deosebire de alţi poeţi, nu este interesată să evadeze din această realitate. La fel ca şi cuvintele, realitatea despre care vorbeşte poeta se defineşte prin imaterialitate. Într-o asemenea realitate, liniştea devine un autentic loc de refugiu din faţa cotidianului. “Liniştea/ce nu se lasă cuprinsă/de zgomot se manifestă ca o variantă la “gândul celuilalt”, gând ce capătă formă, de aceea, continuă poeta, atunci când “o mână din afara mea/m-a luat de mâna/mea stângă,/nu m-am speriat/că nu am putut/să o văd!” Mâna simbolizează actul creator, identificarea autorului cu creaţia sa. Victoriţa Duţu ne asigură că întreaga ei creaţie reflectă deschidere, sinceritate, curăţie a gândului, atunci când afirmă – “da, arăt mâna,/palma mi-o arăt.”

“Un drum din închipuire”

Dincolo de această identificare cu propria creaţie, poeta încearcă să trăiască şi ca spectator, nu doar în calitate de creator, emoţia estetică autentică. Iar o asemenea emoţie nu poate fi experiementată decât prin detaşarea totală de opera creată. Pigmalion, pământeanul îndrăgostit de propria operă de artă, există în fiecare creator, de aceea, Victoriţa Duţu consideră că trebuie să precizeze, la un moment dat: “am făcut o distincţie/între mine şi/un drum din închipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigură că îşi priveşte propria creaţie cu ochii consumatorului de artă şi nu ai celui ce compune. Fiind o poetă cu vocaţie, aceasta ştie că păşeşte “pe un drum/ce se lărgeşte la/infinit», ceea ce denotă convingerea că arta ei va supravieţui, că va avea puterea să înfrunte timpul şi circumstanţele, că destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la întuneric la lumină, spre infinit, semnifică ieşirea din profan, biruinţa elementului spiritual asupra celui profan.

Tristeţea şi calmul versurilor Victoriţei Duţu se manifestă în redarea propriilor trăiri interioare.  “O undă de şoc/face ca totul/să se inverseze/şi în loc să/privesc înainte/privesc înapoi”, spune poeta, cu o uşoară autoironie. Un element distinctiv în poezia sa este şi  alternanţa răsărit-apus, care ne trimite cu gândul la actul închinării. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vieţii, al puterii creatoare, al mântuirii, al spiritualităţii. Noaptea, cu tenebrele ei, evocă răul, spaimele, bucuriile deşarte, absenţa forţei morale. Victoriţa Duţu conştientizează lupta care se dă chiar în sufletul ei între bine şi rău, atunci când afirmă : « apare gândul/cuprins într-o umbră/ce se pune/între soarele răsărit/şi noaptea ce/vrea să apună/şi să răsară /la plus infinit.”

“Obiectul... ce şi-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat în “Cuvintele”, motivul golului, care se regăseşte şi în poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca şi umbra din versurile anterior menţionate, sugerează ceva misterios, indefinit, o stare de nelinişte, de aşteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” şi “golul” evocă intensitatea trăirilor sufleteşti ale poetei şi sporesc sentimentul de tristeţe. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/şi-a pierdut forma,/se striveşte acum/pe el insuşi/în două goluri/ce se intersectează/în ochiul meu/ce vrea să /ţâşnească prin spaţii.”

În contrast cu “obiectul... ce şi-a pierdut forma”, cartea rămâne la Victoriţa Duţu o imagine concretă, legată de realitate, pe care autoarea are puterea să o transforme “într-un gând/plutitor pe o linie/paralelă cu lumea”. În simbol, cartea marchează iniţierea, cunoaşterea, descifrarea enigmelor. În carte sălăşuieşte spiritualitatea cea mai profundă, frumuseţea care “se ascunde mereu.” Acest estetic în căutarea căruia se află poeta semnifică în cele din urmă, aceeaşi întoarcere la sine. Iată ce spune Victoriţa Duţu:  “nu ştiu pe unde/să merg,/pentru că ea (frumuseţea),/fiind a lumii,/vreau să o/pot cunoaşte.” Frumuseţea înseamnă vitalitate şi este opusă umbrei şi golului.

“Ştiu că pot să văd”

Interesant este şi faptul că autoarea îşi propune să înţeleagă “nesfârşitul..., în această călătorie” în lumea cuvintelor, în care a pornit. Ea tălmăceşte “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este că “nu se întâmplă/mare lucru”, pentru că  “doar gândul neputincios/se mai frământă,/să  poată scăpa,/de ceva neştiut.” Experienţa de până aici a poetei relevă absenţa emoţiei, pentru că aşa cum ne anunţă chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un îngheţ/al normalului”, având ca ultim rezultat scufundarea “în vârtejul uitării.”

Singura certitudine incontestabilă pe care poeta ne-o împărtăşeşte este aceasta: “ştiu/că pot să văd./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decât imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistentă, întrucât  “gândul neputincios/se mai frământă,/să  poată scăpa,/de ceva neştiut.” Mai mult, Victoriţa Duţu este urmărită “de frica unei noi căderi,/de spaima unei îndepărtări/în prăpăstii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai ştiu,/o simplă mişcare de aer ,/un zbor de pasăre,/cu o viteză uluitoare /ce se ascunde/de zborul răpitor.” Acest “zbor răpitor” nu este altceva decât “lacrima morţii/ce plouă pretutindeni”, o realitate de coşmar care are tangenţă cu lumea muritoare. Într-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasă pradă”.

De obicei, pasărea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede şi ireversibil şi ale morţii. Prin zbor, pasărea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele şi luna, cele patru vânturi, dar şi “cele patru drumuri” despre care poeta mărturiseşte - “nu le pot vedea”. Zborul face legătura între lumea reală şi cea iluzorie, oferind acces la “nesfârşitul” pe care autoarea se străduieşte să îl descifreze.

“Într-o oglindă”

Un alt simbol important în “Cuvintele” este oglinda, străvechi obiect al civilizaţiei umane, care aduce vindecare de spaime şi alungă “umbra”. În istoria culturii oglinda este simbolul cunoaşterii, metaforă a literaturii şi artei. Oglinda nu semnifică o cunoaştere directă, ci una refractată. Oglinda curată este un simbol al purităţii, iar cea murdară este simbolul minciunii şi al păcatului. “Într-o oglindă/se vedea pe/el însuşi/în această /străfulgerare/şi nu-i mai era frică./da, da, nu-i mai era frică,/pentru că/obiectul acesta/a devenit un gând/ce nu mai făcea/nici o umbră.” Oglinda este şi un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. În oglindă se reflectă ca într-o străfulgerare, eul iniţiat prin intermediul unei cunoaşteri indirecte, căruia frica îi este străină. (Să ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastică “La ţigănci”. Profesorul Gavrilescu se trezeşte la un moment dat, într-un labirint, printre paravane şi oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru că îi este frică, iar frica face imposibilă iniţierea.)

“Mi-a adus copacul în palmă”

Iată de ce, pentru a ieşi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune că singura şansă este de a fi « cu el/cu cel care ma împinge  de la spate/să merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorită faptului că “grădina/a făcut un ocol/şi mi-a adus copacul în palmă”. În creştinism, acest copac simbolizează arborele cosmic, pomul vieţii, iar grădina este Edenul sădit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac oferă veşnică regenerare. Cu rădăcina înfiptă în pământ şi ramurile înălţate spre înalt, pomul vieţii face legătura între uman şi divin şi are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru creştini, Isus este Pomul Vieţii, Sursa binelui absolut, Susţinătorul.

“Cuvintele” Victoriţei Duţu se încheie în mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastră apoi/sticla se topeşte/într-o rază,/venită de nicăieri./raza luminează/într-un alt întuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa   gândului.” Fereastra este simbolul receptivităţii şi al deschiderii către lume, ea marchează legătura dintre interior şi exterior. De altfel, în vis comunicarea se realizează prin intermediul ferestrei şi al oglinzii. Dacă iniţial, poeta declara că “oboseala închide o/fereastră,/închide două ferestre,/închide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /mă închid pe mine/în oboseala gândului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoriţei Duţu se topeşte la apariţia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranţă, lumină, bucurie, cunoaştere.  Raza este atributul divinităţii şi astfel, frumuseţea, în a cărei căutare se află poeta, devine o realitate tangibilă. De data aceasta,“frica/şi oboseala” nu se mai îmbrăţişează, iar drumul infinit al cuvintelor Victoriţei Duţu abia începe -  “eu merg până departe,/fac un pas.”
Octavian Curpaş Surprise, Arizona



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971