Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
GEORGE ROCA - Interviu Corneliu LEU
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃTENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUNUL COMUN AL CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI DATORIA GUVERNÃRII DE A LE ASIGURA FOLOSIREA LUI
REVENIND LA DEZBATEREA NOASTRA PRIVIND:BUNUL COMUN ŞI BINELE COMUN
Apel către Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român
Corneliu FLOREA, George ANCAProf. Univ. Dr. lie RAD, Petru Birău, Ioan LILA Virginia Meheş, Melania Cuc, Carmen CĂTUNESCU, Octavian Curpaş, ELENA M. CÎMPAN, SEMNEAZĂ RECENZII DESPRE: Petru Popescu, A.Melicovici, Lucian Boz, Al.Fl. Ţene, Adrian Erbiceanu, Victoria Milescu, Ionut Caragea George Roca, Victoriţa Duţu, Melania Cuc
RECENZII - CONTINUARE
RECENZII - CONTINUARE 2
MIHAI EMINESCU: „MUŞATINII” - Versiune engleză de George ANCA
Alexandru MACEDONSKI - NUIT DE DÉCEMBRE -Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN
PARADOXISMUL LUI FLORENTIN SMARANDACHE într-un interviu şi o explicaţie mai largă dată de autor
Dimitrie GRAMA (medic emerit în Danemarca şi, la fel, poet în limba română)
Ştefan Plugaru vicepreşedinte ACPBB şi Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al \"Dacia Revival International Society\" of New York
Prof. Mariana Terra şi Alexandru PETRESCU - Preşedintele asociaţiei românilor din Spania
CORNELIU FLOREA, Viorel ROMAN-Universitatea din Bremen, Alexandru TOMA-CERVESY ( Madrid),Antonie POPESCU,Florin ZAHEU
George ROCA - interviu cu Corneliu LEU
George ROCA - Interviu Corneliu LEU - continuare
Tudor LEU - Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE TATĂLUI MEU
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
PAPA CERE PREOŢILOR SĂ PROPOVĂDUIASCĂ PE INTERNET
Manifestul Internetului, în 17 puncte
FLORENTIN SMARANDACHE - Despre Internet
IONUT CARAGEA -INTERVIU CU SCRIITORUL AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
VIDEOPOEZIE
TABLETA LUI Paul Maria Mefietic
„PASO DOBLE” - rubrica lui Ioan LILĂ:
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
MAGIE PE INTERNET
PIESA FOLCLORICĂ
GHICEŞTE OCUPAŢIA

 

ACTUALITATEA LITERARA

 SI EDITORIALA

 

 

Corneliu FLOREA „ÎNTOARCEREA   SUPLEANTULUI”

Adevărul  este acelaşi pe orice faţa a lui.
 Minciuna-i  transparentă;
 daca te uiţi atent, se străvede bine prin ea.”
SENECA (din epistolele sale)

Atent am citit cele două cărţi ale lui Petru Popescu publicate în limba română în acest mileniu. Prima, publicata în 2001, şi intitulată „Întoarcerea” este un volum autobiografic şi reportericesc de 400 de pagini. Cea de-a doua „Supleantul”, editată la Curtea Veche în 2009, ficţiune hollywoodiana de consum, cu orice preţ, lansată cu tam-tam pe măsura autorului, în diferite oraşe din România de însusi Petru Popescu. De aici şi titlul acestui pamflet al meu: ÎNTOARCEREA  SUPLEANTULUI. Până la aceste cărţi, citisem, atunci de mult în România, primele sale cărţi, ce au avut un impact puternic asupra cititorilor şi imediat s-a creat opinia că Petru Popescu va deveni, în curând, un mare romancier orăşenesc, având o indiscutabilă dexteritate de condei. Adevărat, a fost un adevărat eveniment Petru Popescu în beletristica din România, până când am auzit că ne-a părasit. Mulţi dintre cei ramaşi în lagărul socialist, poleit în  epoca de aur, doreau să-i urmeze  exemplul, gândindu-se cum ar reuşi!
Petru Popescu a plecat cu paşaport de serviciu, cu viză pentru şase luni la o universitate în Iowa din Statele Unite, nu cea din URSS! Viza i-a fost acordată personal de Nicolae Ceauşescu în urma unei audienţe, în care Petru Popescu i-a motivat dorinţa de-a a merge la universitatea americană, unde: „aş putea să răspândesc gândirea dumneavoastră marxistă printre tinerii americani’’ (vezi „Întoarcerea”, editura Nemira 2001, pag 191). Aşa scrie, aşa citim! Ca fapt divers, la Universitatea din Iowa, a fost coleg cu Ana Blandiana şi cu Romulus Rusan. Nu ştiu pe cine au periat şi linguşit pentru viza cei doi, pentru că pe vremea aceea altfel nu se pleca, dar ei s-au întors. Nu şi Petru Popescu care a rămas să răspândească gândirea marxistă a tovarăşului...
Nu am ştiut, dar din citite multe se află, că romancierul orăşenesc răspândise marxismul lui Nicolae Ceauşescu şi mai înainte. Întâi, ca membru supleant în Comitetul Central al UTC-ului, apoi ca ghid autorizat (de partid şi securitate) în Ministerul Culturii, vrăjind grupurile străine cu realizările partidului, adică a tovaraşului secretar general după care, de bine ştiut şi fără excepţie, trebuia să dea raportul undeva. Dar cel mai asidiuu a răspindit gândirea marxistă a lui Nicolae Ceauşescu în America Latina, fiindcă a făcut parte din grupul de ziarişti care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu în vizitele istorice din statele sud-americane. Nu e cazul să fac o paranteză despre câţi gazetari bucureşteni l-au invidiat pe el atunci, dar îl arată cu degetul în bârfele lor de azi, fiindcă se înţelege. În această vizită  istorica în care Petru Popescu a scris, articole peste articole şi mai ales reportaje dinaintea evenimentului, o inovaţie personală a lui Petru Popescu de preamărire a lui Nicolae Ceausescu în avans, s-au întâmplat două lucruri asupra cărora mă opresc. Întâi, în vizita oficială din America Latina se pornise  aproape întreaga Familie Ceauşescu: conducătorul, conducătoarea, urmaşul şi Zoia, trasă de mâna de părinţi. Despre Nicu şi Zoia, Petru Popescu scrie în cartea sa „Întoarcerea” - care pe copertă are un car cu fân băgat în şură, semnificativ nu – „Copiii şefului erau nişte ştrengari. Fiica lui (eu îi spuneam Domnişoara Tovaraşul) nici măcar nu se prefăcea că e politicoasă… era o belea pentru tovarăşii de la secţia de protocol”. Ce draguţi sunt portretizaţi copiii şefului, îţi vine să-i pupi, nu altceva! Citiţi această pagină 183 şi pentru că în ea găsiţi, pentru prima dată în aceast volum de 400 de pagini, că Zoia i-a  citit una dintre cărţi şi... i-a plăcut. Sigur, şi aici se pot face speculaţii! Doar şi Zoia era în CC al UTC-ului, iar Petru Popescu nu ar fi neglijat ocazia să-i fi dat o carte, aşa ca de la un tovarăş la altul, iar Zoia, acolo în Peru, a găsit un moment să-i mulţumească spunându-i ca i-a plăcut.
Zoia era inteligentă, educată şi ştia să fie şi politicoasă, în timp ce orice scriitor cu dexteritate poate întoarce cum îi convine vorbele şi faptele în scrisele sale. Atâta tot despre Zoia pâna acum. Al doilea eveniment a fost că... în Chile, unde Nicolae Ceauşescu urma să se îmbrăţiseze cu socialistul Salvador Allende, o huntă militară, tipică pentru America Latină, cu voie şi îndemn de la Washington, a dat peste Salvator Allende care s-a sinucis cu gloante de puşcă automată! Istoria e unică, scrierea ei foarte diferită! Bineînţeles, mulţi români au fost supăraţi foc pe generalul Augusto Pinochet că nu a mai avut răbdare până ce venea şi Nicolae Ceauşescu în Chile, la Santiago! De groază românii ăştia” Dar nici cu scriitorul american de origine româna, Petru Popescu, nu mi-e ruşine, recitind paginile 186 şi 187 din „Întoarcerea” în care scrie printe altele: „Am scris cea mai greţoasă declaraţie de prietenie între România şi popoarele Africii, care, câteva ore mai târziu, a fost citită, aproape fără modificari de vocea dogită a tovaraşului!”.
Trebuie lămurit faptul că, la întoarcerea din America Latină, Nicolae Ceauşescu s-a oprit în Africa, în Senegal. Era anul 1973, iar cartea lui Petru Popescu a fost scrisă mult după ce Elena şi Nicolae Ceauşescu s-au lăsat să fie sinucişi, tot cu gloanţe de puşcă automată! Aşa că, şi în cazul acestei carţi, de întoarcere şi întoarceri din mai multe puncte de vedere ne vin în minte vechi proverbe cu vitejia măgarilor care dau o copită  leului mort, dar, oricum, răgetul lor nu se aude până  la ceruri. Din nefericire, e destul  că se aude  pe pămînt printre alte… covieţuitoare.
  Întors în România, Petru Popescu trăieşte două drame; una venirea îngheţului cultural  şi ce se va întîmpla cu el scriitor (supleant) şi a doua, cea a zvonului despre relaţia lui cu Zoia, despre care scrie  în „Întoarcerea”, la pagina 188: „Zvonul prostesc, nefondat, al aventurii mele cu fata bosului continuase să se răspândească. M-am întrebat dacă nu cumva era ţinut în circulaţie de marele răspanditor de zvonuri, Securitatea”. Este a doua menţiune despre Zoia şi apoi îl cuprinde o pseudopanică legată de refuzul aprobării unei vize de plecare, pe care cu siguranţă o explică cititorului: „Domnişoara Tovaraşul, îmbrăcată în costume Chanel, dar cu degetele îngălbenite de ţigările Kent şi Marlboro  aprinse una de la alta, ordonase să fiu ţinut la îndemână”. La îndemână, de ce? Era de acum la îndemână, doar era supleant! Atât tot despre Zoia Ceauşescu în aceste 400 de pagini.
Mai departe, date autobiografie din ţară şi de emigrant, cu multe justificări despre hotarârea sa de-a rămâne în Statele Unite, de parcă cititorii români ar fi trăit pe altă lume şi numai el, Petru Popescu, se ofilea în mijlocul epocii de aur. Scrie despre marele lui picaj psihic: „din avionul prezidenţial pe canapeaua psihiatrului american...”  („Întoarcerea”  pag. 202) ce trebuia să-l recupereze din disperare şi depresie, despre un mariaj formal care nu a rezistat şi hotărârea de-a începe o şcoală de film la Institutul Academic de Film din Los Angeles, ce avea strânsă legatură cu Hollywood-ul. Foarte bine, a avut succes şi noroc întâlnindu-şi viitoarea soţie, pe Iris Friedman. Fericire de al nouălea cer şi doi copii: o fetiţă, Chloe, şi un baieţel, Adam, despre care, daddy Petru Popescu scrie că, sunt americani. Normal, ce altceva puteau să fie din moment ce s-au născut în Statele Unite! Patagonezi?! S.a.m.d. până ce, Ion Iliescu, fostul ministru al tineretului pe vremea când Petru Popescu era supleant în conducerea aceluiaşi tineret, ajunge preşedinte post-decembrist, conform dictonului bucureştean „eroii mor la revoluţie şi paveniţii îi iau caimacul!”.
Lui Petru Popescu i se face un dor aprins şi nemărginit de România, deşi i s-a spus de atâtea ori la Hollywood: „lecuieşte-te de rădăcinile tale, de trecut” („Întoarcerea” pag. 206). Acum, „după revoluţie”, acut, brusc şi dintr-odată şi-a reamintit de rădăcini şi împreuna cu soţia, Iris Friedman, au venit în România, via Praga... pe la rădăcinile soţiei sale, întîi. Gurile rele - nici nu se poate fară ele - spun că aici, în România, undeva, era şi un dosar Petru Popescu ce nu ar fi fost potrivit  să fie ştiut! Despre aşa ceva, nu se scrie nimic nici în „Întoarcerea”  nici în „Supleantul”, şi nici nu a fost pomenit vreodată pe undeva prin revistele literare sau de CNSAS!
Fară presupuneri bazate pe gurile rele, odată ajuns la Bucuresti, Ion Iliescu cu care fusese în bune relaţii pe când păstoreau împreună tineretul din România, l-a invitat la Cotroceni unde l-a îmbrăţişat şi sărutat tovărăşeşte pe amândoi obraji („Întoarcerea” pag. 346). Ceea ce eu, să-mi fie îngăduit, asemuiesc cu întoarcerea supleantului risipitor, de „viţel’’  nu ştiu nimic. După aceasta întâlnire, Petru Popescu aşa sărutat pe amîndoi obraji s-a întors în Statele Unite şi a făcut lobby pentru Ion Iliescu, iar  gurile rele zic ca o mână  spală pe alta şi amîndouă obrazul murdar. Aşa-s gurile rele, vorba aia populară: „gura lumi-i slobodă să mănânce lobodă!”.
Urmează pagini şi pagini de reportaje la faţa locului, a Bucureştiului şi a bucureştenilor,  imediat „după revoluţie’’, din care cu maximum de transparenţă se relevează că el, Petru Popescu, este un  hollywoodian făcut, superior-ajuns. Toţi românii din jurul lui îl privesc cu admiraţie şi îl servesc cu ploconire otomană, iar Augustin Buzura îi întrece pe toţi, ducându-l să doarma în Palatul Elisabeta (regele încă era personă nongratis) şi îi propune să facă business împreună: „am putea să facem bani cu tine”  („Întoarcerea”  pag. 314). Asta place americanilor, născuţi sau făcuţi pe parcurs, şi aşa a apărut  „Supleantul” la Curtea Veche, în 2009, o graforee de consum, prin care Petru Popescu, romancier bucureştean şi hollywoodian în goana după facere de bani (buni şi leii româneşti) calcă totul în picioare, dezvaluindu-şi astfel, indirect, carenţele de personalitate sau, cum s-a spus: de romancier oraşenesc cu caracter de mahala! Păcat de el, şi nu-s de vina Ceauşestii, pe ale căror morminte s-a urcat şi-i balăcareşte ca un mahalagiu în această carte, iar pe Zoia Ceausescu o poseda sub stelele de la Machu Picchu: „Stânca e tare, dar nu-i simt asprimea; pe fundul acelei crevase s-a adunat praful, stravechi, parca lunar. – Nu te grabi, murmura ea, şi-i răspund nu, nu… fară să ştiu dacă îmi face o rugaminte ori o sugestie din experienţa… ş.a.m.d.”  („Supleantul” pag. 246). Cu cele scrise la această pagină şi următoarea, Petru Popescu s-a compromis în faţa majorităţi cititorilor. Când Petru Popescu scria acest  hollywood-fiction despre Zoia Ceauşescu, ea era deja cenuşă de cîţiva ani. De mortuis nihil nisi bonum, zic bucureştenii creştini. El, însă, scrib supleant la Hollywood, inconştient, îşi  dezvăluie părţi din personalitatea sa lamentabilă şi prin această graforee se identifică cu birjarii de odinioară din Bucureşti, care seara beţi prin crâşme, povesteau în gura mare cum au f...-o şi ei pe regină! Ştim că libertatea ficţiunilor de dragoste, erotice şi porno sunt fară margini, că se găsesc mulţi cititori  pentru  aşa ceva, dar prestigiul scriitorului stă în discenamânt şi decenţă, nu în câte coapse dă la o parte să-şi înfigă falusul.
   
Am citit cu greaţă acest op petrepopoescian, nu cu o greaţa de tub digestiv ci cu acea greaţa grea de cortex. Cu toată greaţa asta corticală care se accentua de la o pagină la alta, am citit tot, fiindca am vrut să văd până unde coboară. A coborât atât de jos, întrecându-l chiar şi pe Mircea Cartarescu cu a lui „De ce iubim femeile”, fiindcă Petru Popescu îşi alege personaje de maltratat în plăsmuirea lui de consum dintre morţi, ca un parafilic, pe cei răpuşi de gloanţe sau de malignitate neoplazică, care nu mai pot să-i dea replică. Zoia Ceauşescu este personajul maltratat, răstignit cu picioarele desfăcute de Petru Popescu în „Supleantul”, ea care nu a fost vinovată de dictatura comunistă din România sau de soarta vieţii  scriitorului. Dar Petru Popescu nu se lasă, e potent şi o abuzează bădărăneşte din toate punctele de vedere, de la primele pagini până la sfârşitul cărtii, acum, la câţiva ani de la moartea ei prematură, declanşată de trauma suferită în anchete şi închisori pe nedrept, din răzbunare faţă de părinţii ei. Şi când guvernul de salvare naţională în frunte cu Ion Marcel Ilici Iliescu a lăsat-o din mîna, când boala a transformat-o în cenuşă, o ia în primire Petru Popescu ca un psihopat macabru şi o devastează ca persoană, ca femeie. Felicitaţi-l tovaraşi critici literari bucureşteni, e pe măsura voastră!  Nu te lăsa Gusti dragă.
Ce oribil, ce repulsie provoacă portretizând în ceea ce nu a fost, gonind  lugubru peste trecut, călcînd morţii în picioare, pentru a stoarce bani, acum când se trăieşte bine vânzând-şi erotomania pe hirtie, chiar şi cu morţii! Oare ce zvîrcolire parafrenica îl domină pe Petru Popescu, la atâţia ani de la execuţia Ceauşestilor, să profaneze şi cenuşa Zoiei Ceauşescu? Ce înseamnă de fapt când un bărbat, cât de cât, matur cu pretenţii, ficţionarist de Hollywood, îşi închipuie că poate deveni mai mare, mai important şi triumfator dacă se urcă şi călareşte pe învinşii unui sistem? Învinşi de alţii, nu de el! Este din cauza scăderii discernămîntului, este doar o formă ordinară de ştergere a laşitătii şi obedienţei de supleant din trecut? Sau îşi caută o nouă întoarcere, o nouă imagine în România, acum când îşi dă seama că la Hollywood nu s-a realizat precum ar fi dorit, că odată plecat de acolo, după el mai ramîne doar praful de pe gong!? Pe când, în România, încă mai poate intra în istoria literaturii scrisă de Alex  Ştefanescu, care-l sponsorează cu cronici pompoase alături de caracaleanul Marius Tuca şi alţii, care nu au citit aceste doua scrieri în întregime, lucid, meditativ şi comparativ. Mă simt dezgustat şi mă dau bătut în faţa acestor întrebari, încheind ca simplu cititor, cu drepturi depline de a-mi exprima părerile personale despre cărţile pe care le-am cumpărat şi citit, că „supleantul” din trecut şi din prezent, de la Hollywood, a eşuat lamentabil cu acest rebut graforeic ce este o amestecătură de ficţiune bolnavă de libertinism de mahala şi erotomanie, cu fapte politico-sociale răstălmacite şi date autobiografice contradictorii. În „Supleantul’’, chiar şi tabloul morţii fratelui său, Pavel, este total replăsmuit în ficţiunea hollywoodiana faţă de cel din „Întoarcerea”. Ce blasfemie!
   
„Supleantul”, pe a cărui copertă şi-a pus o poză artistică din olimpul supleanţilor - în timp ce poza Zoiei e tăiata pe jumătate ca o răfuială -  este o carte de vizită ce va sfârşi  în containărul pentru reciclarea hârtiei, iar Petru Popescu ar trebui să se întoarcă pe canapeaua psihiatrului... Totuşi,  înainte de-a mă apostrofa, citiţi cele doua cărţi ale lui Petru Popescu, apărute în România în acest nou mileniu. Pe urmă daţi-mi bătaie!
    
Corneliu FLOREA
decembrie 2009
Winnipeg, CANADA

„SODOMA ŞI GOMORA” 
 
Când Helvetius sfătuia tinerii să nu se apuce, pentru glorie, de meşteşugul literaturii, acesta fiind prea greu de atins, cu vârfuri ameţitoare, nu se gândea la vremurile de azi. România nu exista, acum nu mai există literatura. Iată că se reinventează frenetic, iată un roman scris în Moreni de Adrian Melicovici, cu setting în Bucureşti şi Manhattan, via Surprize-surprize.
Lansările de romane, la târguri sau în librării, mondenizează nostalgic balul de odinioară al literaturii, printre statui de clasici şi condamnaţi glorioşi, la umbra cenzorilor, în adoraţia sau  respingerea cititorilor. Anual, scriitorii târgovişteni îşi prezintă ediţiile la Gaudeamus în standul editurii Bibliotheca. 2oo9 pare să fi impresionat printr-un roman documentar al masacrului de la Otopeni, de faţă fiind şi martori, şi mama unui erou al genocidului. Romanului de debut al lui Adrian Melicovici – Ecouri din Sodoma şi Gomora, ed. Independent Film, Bucureşti – i-a venit rândul în preajma Crăciunului, la librăria “Sadoveanu”.
    Aparent, titlul biblic se edulcorează cinematografic, dacă nu într-o telenovelă, într-un scenariu erotic paranormal, corect politic, americanofil. De mai demult Bacăul devenise, într-un roman de Petru Cimpoeşu, Bakwo, în altul de Mihai Stan, personajul se chema Stanley, via sf, iar Emil Lungianu îşi sfătuia cititorii cardiaci să se oprească din citit înaintea dezgropării de morţi în Bezdead. Dar aici americanizarea parodică se dedublează în românizare, ba chiar, “două naţiuni se unesc acum prin Rosa şi Tony”, trepidăm la “dragostea dintre cele două naţiuni şi cei doi” (p.230)
    “Taj” lansase, pe toamnă, versiunea românească a romanului de debut al lui Vikas Swarup, Q & A, devenit în filmul cu opt  Oscar-uri la Holywood (asta dragoste) Slamdog Millionaire şi, la Bucureşti, Vagabondul milionar (întoarcere subconştientă la “avara”, la sovietici?) Penibile or fi fost referinţele româneşti ale  lui Saul Bellow (Nobel) în cărţi ale lui, docte cele glosate de Melicovici asupra paradisului american (alias Sodoma şi Gomora?)
    O mai verosimilă apropiere s-ar putea face cu “scrisoarea de dragoste” (Mihai Drumeş included), ca gen, aici şi în virtuală traducere engleză, altfel descrierile de iniţiere sexuală excelând în cursivitate românească (Rosa - Tony, Ana Maria – Tony, Rosa – Jim, Tony – Ramona). Dar romanul se citeşte cu cât e mai jurnalier (revoluţia română, Piaţa Universităţii, tranziţia, investitorul american, istoria-libertatea americană etc.), dar cei pasionaţi de soartă-suspans, de poveste-amor, de destine alese nu-l vor lăsa probabil din mână (liceenii, navetiştii, comunitatea?). Că ultimul val, un tsunami, desăvârşeşte în fatalitate ecourile din Sodoma şi Gomora  propriu-zise ale romanului (răpirea Rosei, cutremurul din Los Angeles, Codul / lui Brown, prăbuşirea World Trade Center), ar putea şterge, prea brusc, verosimilitatea tematică a poveştii, mutându-ne, ludic, în kabală.
    Nici mai mult, nici mai puţin, cartea este dedicată “românilor şi americanilor cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la revoluţia română şi a 8 ani de la 11 septembrie, World Trade Centre”. În trei părţi: “Vremuri schimbătoare”, “Presimţiri”, “Apocalipsa”. Scris alert, alternat, story-cenuşăreasă. John Samuel Walker soseşte pentru a investi tocmai pe 16 iunie 1990, la Intercontinental, în ochi cu năruirea Pieţei Universităţii (va muri între ruinele WTC). Vizitează la spital, îndemnat de fiica lui, “tânăra americancă” Rosa, un adolescent, “tânărul român”, Antonio Popescu, rănit la evenimente. În vederea de poveste se îndrăgostesc, el spălător de parbrize, ea prinţesă yankee. Se despart şi, trei ani, Tony merge bine cu şcoala, îşi pierde tatăl, este iniţiat sexual de o colegă, de alta (imediat violată şi ucisă de tatăl ei, cu acoperire tv trei zile), iar peste ocean, Rosa învaţă şi ea bine, la colegiu, este răpită (mediatizată şi în Bucureşti, ca pentru a fi văzută şi de mama lui Tony), îşi vădeşte darul previziunii, biciuită de un cod blasfemiator asupra “păcatului” lui Isus, de cutremure, de apocalipsă (vag, în comparaţie cu fireasca fervoare hormonală). Rosa prima, Tony al doilea sunt premiaţi la – evident – Cannes, la un concurs de management, nu se duc să-şi ridice trofeele, ci ea, cu bodygard şi şofer, îl vizitează în Bucureşti, unde dragostea se pune în act. Iar se despart, nu fără a participa curând la un duplex-surprize “Şocul de seară” - “Fanatik News”, audiat, of course, de vreun miliard de lume, în care Tony o cere în direct de nevastă pe Rosa, vede “celebrul New York”, merg la ocean spre a sfârşi (apocaliptic).
    Melicovici epatează poate voit în slalomul epic-sentimental printre slogane mediatice şi panseuri sporovăite: “aşa cugeta magnatul”; “nu putuseră să o salveze pe tovarăşa lui de viaţă”; “cine eşti şi ce doreşti”; “li se spune Terorişti”; “prognozez o criză la nivel mondial”; “Mihai I de Hohenzzollern şi regina sa Maria”(sic.); “nu putem intra în Europa cu cei care asund adevărul”; “se dovedise pentru a infinita oare că viaţa este plină de surprize”; “parcă întreg univesrul se redusese în imaginea celor doi”; “parcă vii din altă viaţă”; “nu ştii că eu şi cu tine avem un destin ales?”.     “Pentru ce a trebuit ca femeiea să se sinucidă?” se întreabă, la sfârşitul lecturii romanului tolstoian Rosa, iar Anna Karenina îi mulţumeşte în ruseşte. Şi oceanul îi vorbeşte: “Bine ai venit, te aşteptam.”
    Ne-am afla într-un basm jurnalistic, dacă relaţiile prorpiu-zise dintre personaje n-ar ţine de o anume conştiinţă literară, iar întreaga poveste nu s-ar urmări cu interes printre clişeele media. Să fie Sodoma România, iar Gomora America?

George ANCA


RECUPERAREA UNUI SCRIITOR: LUCIAN BOZ        
1. Preliminarii.

Pentru literatura românǎ, Lucian Boz reprezintǎ un caz de douǎ ori interesant şi oarecum singular. Mai întâi, analizând statutul sǎu la noi, în perioada comunistǎ: deşi nu a criticat niciodatǎ regimul politic de la Bucureşti (nici mǎcar în corespondenţa particularǎ; doar într-o scrisoare cǎtre Arşavir Acterian, din 15 mai 1992, deci dupǎ Revoluţie, el considera una din „ctitoriile” epocii, Canalul, ca o „nefastǎ întreprindere a dementului Ceauşescu”), Lucian Boz nu a putut fi reeditat înainte de 1989. E adevǎrat cǎ despre el s-au scris câteva articole în presa din România acelor ani, cenzurate sau autocenzurate (într-un articol din Orizont, de pildǎ, din 1981, N. Steinhardt, prietenul sǎu, care îi cunoştea foarte bine destinul, scrie cǎ „Lucian Boz a plecat din România în ultimele zile ale anului 1937. Întâi la Paris, apoi în Australia”. De aici se poate înţelege cǎ Boz n-a plecat din România comunistǎ, cum s-a întâmplat de fapt, în 1947, ci din cea ... capitalistǎ, a anului 1937!), iar diverse ediţii critice (din G. Cǎlinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu) au inclus comentariile celor trei autori la cǎrţile semnate de Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ. Totuşi, reeditarea lucrǎrilor sale a fost obstrucţionatǎ de regimul politic comunist, pentru cǎ Boz era, nu-i aşa, un transfug! O tentativǎ a lui Emil Boldan – colegul sǎu de liceu şi facultate – şi Constantin Crişan, de a-i reedita un volum de eseuri, în anii ’80, a rǎmas fǎrǎ rezultat (cartea proiectatǎ n-a putut fi publicatǎ „sub regimul trecut din cauzǎ cǎ mǎ aflam în afara graniţelor ţǎrii”, recunoaşte însuşi scriitorul, într-un dialog cu Nicolae Florescu).
În al doilea rând, e interesant de analizat ce putea deveni Lucian Boz în cultura românǎ şi ce a devenit efectiv („Pǎduri ce ar putea sǎ fie/ şi niciodatǎ nu vor fi” – cum zicea Blaga, într-un poem). La doar 24 de ani, publicǎ eseul Eminescu. Încercare criticǎ (1932), care a atras atenţia lui G. Cǎlinescu şi care îi va face un elogios comentariu, încheiat astfel: „Remarcǎm o putere de speculaţiune atât de pǎtrunzǎtoare uneori, încât, faţǎ de sutele de pagini ale recenţilor eminescologi, care au studiat aşa de mizer ideile posibile ale poetului, puţinele pagini ale tânǎrului eseist meritǎ cele mai cǎlduroase  şi neprecupeţite laude (Adevǎrul literar şi artistic, an XI, nr. 617, 2 octombrie 1932, p. 7). Peste trei ani, Boz îşi reuneşte în volum (Cartea cu poeţi, 1935) eseurile despre 31 de poeţi români ai momentului, aproape toţi validaţi de istoria literarǎ. Tot acum publicǎ frecvent cronici literare la cǎrţi de prozǎ (care vor fi reunite în volum abia în anul 1981, la Sydney, în regie proprie, sub titlul Anii literari ’30).
În 1951 emigreazǎ din Franţa în Australia, iar aceastǎ aventurǎ, cauzatǎ de vitregiile istoriei, nu „i-a servit”, cum ar fi spus Constantin Noica, nu a fost profitabilǎ pentru el, ca intelectual român. Obligat sǎ presteze o altǎ muncǎ, fǎrǎ legǎturǎ cu literatura şi cultura, putea citi doar seara şi în zilele de duminicǎ. Dupǎ ieşirea la pensie (1974), s-a ocupat de reeditarea, în regie proprie şi în tiraje mici, a unora din cǎrţile sale. Ar fi putut sǎ îşi scrie memoriile, dacǎ ar fi avut imboldul necesar din ţarǎ. Nu l-a avut! Aşa încât el ar trebui inclus în categoria „nǎpǎstuiţilor”, nu în cea a „privilegiaţilor”, dupǎ o clasificare a lui Arşavir Acterian

2. Viaţa şi activitatea literarǎ.

Lucian Boz s-a nǎscut la 9 noiembrie 1908, la  Hârlău, jud. Iaşi, şi a murit la 14 martie 2003, la Sydney, Australia. A fost critic literar, eseist, romancier, poet şi traducător. Este fiul Clarei (n. Sapina) şi al lui Mendel Boz. Tatǎl sǎu a participat, a fost rǎnit şi decorat în Primul Rǎzboi Mondial. În 1909, familia Boz se mutǎ la Bucureşti, astfel încât viitorul scriitor urmeazǎ, în Capitalǎ, Liceul „Gheorghe Lazǎr”. Îşi continuǎ studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti (unde i-a avut profesori, între alţii, pe Istrate Micescu – ministru al Afacerilor Externe, în Guvernul Goga-Cuza, 1937-1938, şi ministru al Justiţiei, 1939-1940 –, Constantin Stoicescu, Vintilǎ Dongoroz, J. Vermeuleu ş.a.), obţinând licenţa în 1934. Nu profeseazǎ avocatura, ci se lanseazǎ în presǎ şi în critica literarǎ.
Debuteazǎ în revista Premiera, cu un medalion consacrat lui Walt Whitman (1927). Frecventeazǎ Cenaclul „Sburǎtorul”, condus de Eugen Lovinescu. Colaboreazǎ la Facla, Adam, Adevǎrul literar şi artistic, Tiparniţa literarǎ, Capricorn, Mişcarea, unu (unde a semnat cu pseudonimul Vasile Cernat),  Contimporanul (secretar de redacţie, 1930-1931), Zodiac, Discobolul, Jurnalul, Viaţa româneascǎ, apoi, în 1933, devine redactor al ziarelor Dimineaţa, Adevãrul şi al sãptãmânalului Cuvântul liber. În Facla lui Ion Vinea, din 27 martie 1930, Lucian Boz a publicat unicul interviu acordat vreodatǎ de Constantin Brâncuşi, care se afla atunci la Bucureşti (interviul va fi inclus în volumul Anii literari 30, din 1981).
Editeazǎ revista avangardistǎ Ulise, din care au apǎrut patru numere (1932-1933). Dupǎ suprimarea ziarelor Adevǎrul şi Dimineaţa, de cǎtre Guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, Lucian Boz pleacǎ la Paris, urmând cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, neterminate din cauza rǎzboiului, respectiv a ocupaţiei germane. Participǎ la conferinţe publice şi îi audiazǎ pe Jaques Maritain, Gabriel Peri, Dolores Ibarruri Gomez (La Pasionaria, viitorul lider comunist spaniol). Devine membru al PEN-Clubului. Îi întâlneşte pe Barbu Fundoianu şi Ilarie Voronca.
În 1939, e acreditat corespondent la Paris al Jurnalului lui T. Teodorescu-Branişte. De asemenea, face cronicǎ diplomaticǎ pentru agenţia americanǎ United Press în Franţa. Colaboreazǎ la ziare franţuzeşti, pentru a-şi câştiga existenţa. Dupǎ ocuparea Franţei, se implicǎ în mişcarea de Rezistenţǎ, fiind arestaţi (în 1943, împreunǎ cu soţia sa, Cora) de Gestapo şi internaţi în lagǎrul La Cite de la Muette (sau Sammellager, în germanǎ) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului, în apropierea gǎrii Austerlitz. Sunt salvaţi de la deportarea în Germania de cǎtre Legaţia României din Franţa (doar 12 persoane, printre care şi soţii Boz, din câteva mii).
La Paris colaboreazǎ la publicaţiile La Petit Parisien, Excelsior şi Dimanche illustrée. La sfârşitul anului 1944 revine în ţarǎ şi, cum „diavolul reportericesc din el nu-l lasǎ în pace”, creeazǎ, împreunǎ cu Martin Economu, cotidianul în limbã francezã L’Information Internationale, devenind şi redactor al cotidianului Finanţe şi industrie şi lucrând şi la Agenţia Românǎ de Informaţii pentru Presǎ, ARIP. Publicǎ lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945).
Traduce Tǎcerea mǎrii de Vercors (pseudonimul lui Jean Bruller), în introducerea acesteia arǎtând modul de comportare a scriitorilor francezi în anii ocupaţiei: rezistenţi sau colaboraţionişti. În martie 1946 se întoarce la Paris, ca reprezentant al Adevǎrului (reapǎrut sub direcţia lui H. Soreanu), al cotidienelor Finanţe şi industrie şi L’Information Internationale (acesta se va transforma în sǎptǎmânal, dar în limba englezǎ: International News). Simultan, colaboreazǎ ocazional la ziarul Le Monde. Expediazǎ corespondenţe la unele ziare scandinave.
În 1947 este trimis în ţară, de cǎtre ziarul Le Monde, pentru un reportaj în regiunile bântuite de secetã, venind pentru ultima oarã în România. Cum şi ziarele din România, pe care le reprezenta, aveau sǎ disparǎ din peisajul revuistic românesc, iar colaborarea la ziarele franţuzeşti şi la Radio Paris era doar ocazionalǎ, Boz se angajeazǎ funcţionar la o întreprindere parizianǎ.
La sfârşitul anului 1950 decide sǎ emigreze în Australia, nevoind sǎ revinǎ în România ocupatǎ de tancurile sovietice. Dupǎ un scurt sejur la Genova, pleacǎ spre Australia, unde ajunge în februarie 1951, dupǎ o cǎlǎtorie de 35 de zile! Se opreşte mai întâi la Canberra, unde presteazǎ munci necalificate, pentru a se întreţine (a fost sudor – fiincǎ urmase un curs de sudurǎ cu arcul electric, în Franţa –  într-o uzinǎ, dar a suferit un accident, care l-a obligat sǎ îşi schimbe “jobul”), apoi se stabileşte la Sydney. Aici creeazǎ un birou de PR, fǎrǎ angajaţi, fiind ajutat doar de soţia sa, Carola, fostǎ jurnalistǎ la Dimineaţa, şi ea mare iubitoare a literaturii şi culturii.

Beneficiind de excelenta cunoaştere a limbilor francezǎ şi englezǎ, Compania Air France îi oferǎ conducerea reprezentanţei acesteia în Australia, soţia angajându-se la Ambasada Franţei. În aceastǎ calitate, publicǎ, în ziare şi reviste australiene, sute de articole despre aviaţia şi industria aero-spaţialǎ francezǎ. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de Cavaler al Meritului Comercial”, iar în 1979, statul francez, luând în calcul şi activitatea sa din Rezistenţa francezǎ, îi conferǎ „Crucea de Cavaler al Ordinului Naţional al Meritului”, pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.
Spuneam cǎ activitatea firmei sale îl solicitǎ foarte mult, încât gǎseşte puţin timp sǎ se ocupe şi de literaturǎ (o va face abia dupǎ pensionarea din 1974). În anii ’80 îşi reediteazǎ, prin xerocopiere, câteva lucrǎri din perioada interbelicǎ, pe care le trimite unor prieteni şi cunoscuţi. Dupǎ 1990, colaboreazǎ la Jurnalul literar  (1994-2002), unde publicǎ scrisori, amintiri, medalioane etc. Membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Australieni. Colaboreazǎ la ziare şi reviste australiene: The Daily Telegraph, The Sydney Mornig Herald, The Australian. Intenţiona sǎ scrie un eseu despre tinerii scriitori australieni.

A publicat volumele:

•    Eminescu. Încercare critică, Editura Slava, Bucureşti 1932 (ediţia a II-a, fotocopiatǎ, Sydney, 1979);
•    Cartea cu poeţi, Editura Vremea, Bucureşti, 1935;
•    Franţa, 1938-1944. Reportaj precedat de o scrisoare a D-lui Roger Sarret, delegat al Guvernului Provizoriu Francez în România, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1945;
•    „Masca lui Eminescu”, urmatǎ de “Eminescu. Încercare criticǎ” şi încheiatǎ de “Critica literarǎ despre eseul meu”, fotocopiatǎ, Sydney, 1979;
•    Moartea abstractã si alte trei nuvele, cu desene de Perahim, fotocopiatǎ, Sydney, 1980;
•    Săptămâna a poeziei, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
•    Anii literari ’30. Cronici, eseuri, medalioane critice, cu un portret al autorului şi un desen de Marcel Iancu, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
•    Scrieri, I. Ediţie îngrijitǎ de Nicolae Ţone, Editura Vinea, Bucureşti, 1998;
•    Piatra de încercare, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, la care se adaugǎ volumul de scrisori:
•    Lucian Boz, Scrisori din exil. Lucian Boz în corespondenţǎ cu Ştefan Baciu, Emil Cioran, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt. Ediţie îngrijitǎ şi note de Mircea Popa. Traduceri de Doru Burlacu, Cǎlin Teutişan şi Rozalia Groza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
•    A prefaţat volumul de versuri al lui Ştefan Baciu, Poemele poetului tânǎr (1971), şi Brǎţari (1991), de Horia Groza, poetul asasinat de Securitate.

3. Douǎ volume mai puţin comentate.

Dacǎ volumele de criticǎ literarǎ ale lui Lucian Boz au fost comentate şi analizate de specialişti, douǎ din titlurile sale par aproape necunoscute publicului românesc: Franţa, 1938-1944 (1945) şi Piatra de încercare (2000).
 Scrisǎ „la cald”, lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945, pǎstratǎ la fondul secret, pânǎ la Revoluţie) reprezintǎ mǎrturia sa ca participant direct la evenimentele pe care le-a traversat Franţa, în intervalul amintit. Cu un evident şi pronunţat caracter memorialistic, lucrarea are douǎ pǎrţi: în prima, aflǎm informaţii interesante despre Parisul anilor 1938-1940, despre Linia Maginot şi capitularea Franţei, cu toate urmǎrile, tratate în capitole speciale: exodul, consecinţele armistiţiului, cauzele cǎderii Franţei, activitatea Guvernului de la Vichy, economia Franţei sub ocupaţia germanǎ, mişcarea de Rezistenţǎ, scriitorii „Maquis”-ului, presa şi propaganda prin radio etc.
În partea a II-a, este descrisǎ debarcarea aliatǎ în Africa de Nord, urmând un capitol despre arestarea sa şi a soţiei sale şi trimiterea lor în lagǎrul de la Drancy. Redau aici o mǎrturie luatǎ de jurnalistul George Roca doamnei Carola Boz, la Sydney: „Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, niciunul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză, drămuite şi economisite cu greu.  Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei Române de la Paris.
Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală, urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutaţi de prietenul Cioran [...], care a plecat de urgenţă la Vichy, să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.” (George Roca, Boz, ultimul astru, în revista electronicǎ Noi, NU!, din 9 iunie 2006).
Urmeazǎ un şir de portrete, ale unor oameni care au avut merite imense în victoria Franţei asupra nazismului, dar şi ale câtorva colaboraţionişti, trǎdǎtori fascinaţi de ideile lui Hitler: Paul Boncour (luptǎtor în Rezistenţa francezǎ, prieten cu Elena Vǎcǎrescu), Léon Blum (intelectual şi om politic de mare anvergurǎ, asasinat de nazişti în lagǎrul de la Lublin), Georges Mandel (ministrul Coloniilor, executat de colaboraţionişti), Delattre de Tassigny (mare general francez, luptǎtor pentru cauza ţǎrii sale), Susanne Borel (jurnalistǎ şi om politic, devotatǎ Franţei), Marcel Déat (apologet al naţional-socialismului), Darnard (fascist înveterat), Lucien Rebatet (lider al nazismului francez), Darquier de Pellepoix (antisemit notoriu), capitolul final fiind Eliberarea Franţei.
Atât de mult mizeazǎ autorul pe faptul trǎit, autentic, încât capitolul despre arestarea soţiei sale, Cora, este relatat de ea însǎşi (Închisoarea din Moulins în 1941). Ca şi în cazul volumelor de eseuri literare, remarcǎm şi aici câteva trǎsǎturi care dau valoare textului: obiectivitatea autorului, plasarea unui eveniment într-un context mai larg, european, lipsa de resentimente, excelenta documentare (ca ziarist, a fost tot timpul în mijlocul evenimentelor). Rigoarea istoricului se împleteşte cu talentul ziaristului, care nu evitǎ elementele insolite, pitoreşti: pentru a umili Franţa şi pentru a se rǎzbuna, armistiţiul cu Germania a fost semnat, la 22 iunie 1940, în pǎdurea de la Compiègne, în acelaşi vagon în care mareşalul francez Foch dictase condiţiile sale diplomaţilor germani, în ziua de 11 noiembrie 1918; cazuri spectaculoase de evadare; pedepsele şi execuţiile de ostateci, fǎcute cu o sǎlbǎticie rarǎ, uneori pentru motive insignifinate: „inscripţia de cǎtre copii, cu cǎrbune, pe asfaltul unui oraş a semnului V (care însemna victoria aliatǎ), era urmatǎ de amenzi grele şi de arestǎri fǎcute la întâmplare.” (p. 72); scene incredibile, precum aceasta: „S-au produs cazuri dramatice ca, de pildǎ, într-o micǎ garǎ din sudul Franţei, unde familiile celor cari trebuiau sǎ plece, neveste şi copii, s-au trântit de-a lungul şinelor, în faţa locomotivei, crezând cǎ, în felul acesta, vor îpiedica plecarea. «Feldgendarmeria» şi Gestapo-ul au înconjurat gara, au tras câteva rafale de mitralierǎ asupra celor culcaţi pe şine şi, dupǎ ce o parte din ei au fost ucişi, ceilalţi fugirǎ şi trenul putu fi îndrumat spre Germania” (p. 56); întâlnirea, la Vichy, cu un soldat SS, care le-a vorbit româneşte, fiind sas din Ardeal, şi care ceruse sǎ fie înrolat în armata germanǎ: „Şi nu-mi pare rǎu, pentru cǎ mǎnânc, beau şi câştig mai bine ca la români.”; repatrierea unor evrei români şi maghiari în ţǎrile lor (câţiva, din miile de evrei închişi în lagǎrul de la Drancy) se datoreazǎ faptului cǎ, în Franţa, „Legaţiile românǎ şi ungarǎ erau în... concurenţǎ! Dacǎ aparea un articol favorabil Ungariei într-o gazetǎ, puteai fi sigur cǎ a doua zi vor apǎrea articole, clişee sau note favorabile despre România (şi viceversa).” (p. 147). La fel s-a întâmplat şi cu repatrierile evreilor.
Puţine observaţii aş putea face acestei cǎrţi, în cazul în care ea ar trebui reeditatǎ. Una dintre acestea ar viza percepţia asupra actului de la 23 august 1944: „În ziua în care România devenea liberǎ, Parisul, ţinut timp de patru ani sub ocupaţie nazistǎ, era şi el eliberat, graţie spiritului de eroism şi sacrificiu al locuitorilor sǎi” (p. 187). Autorul nu putea avea, atunci, în 1945, perspectiva necesarǎ pentru a judeca anumite lucruri: se ştie cǎ “eliberarea” de la 23 august a fost, în fapt, înlocuirea unui ocupant cu altul, respectiv a nemţilor cu sovieticii.
   Povestirea Piatra de încercare (Editura Vinea, Bucureşti, 2000), subintitulatǎ “roman”, se hrǎneşte din aceeaşi experienţǎ a autorului, având personaje în parte fictive, în parte reale. Dupǎ o informaţie a lui Florin Manolescu, prima variantǎ a fost scrisǎ în englezǎ, sub titlul The Testing Bench, dar nu se ştie dacǎ a fost vreodatǎ publicatǎ. Fǎrǎ alte precizǎri, deducem cǎ versiunea în limba românǎ a fost scrisǎ în aceastǎ limbǎ, ceea ce o integreazǎ din start literaturii române. În spatele personajelor fictive sunt uşor de recunoscut prototipurile din viaţa realǎ: Serge Romanescu = Lucian Boz, Ştefan Cornea = Emil Cioran, Liviu Adrian = Mircea Eliade, Lina = Cora, soţia scriitorului, Roland = Alan, fiul celor doi etc.
Acţiunea reia destinul autorului din cartea Franţa, 1938-1940. Personajul principal este ziaristul şi omul de litere Serge Romanescu, care lucreazǎ la Paris, fiind acreditat ca ziarist pe lângǎ guvernul francez. El scrie o serie de articole antinaziste, convins cǎ “fascismul nu e altceva  decât o întoarcere la barbarie, prin ceea ce ne oferǎ: lagǎre de concentrare, teroare şi sclavie.” Romanul începe la 15 mai 1940, când guvernul francez se pregǎtea sǎ pǎrǎseascǎ Parisul. Autorul surprinde calvarul refugiului, anunţarea armistiţiului de cǎtre mareşalul Pètain, cucerirea Parisului, tortura anchetelor conduse de nazişti, universul carceral etc. Romanescu se implicǎ într-un act de sabotaj în localitatea Montbrison, dupǎ care pleacǎ la Lyon, unde va fi arestat şi aruncat în închisoare. Aici are ocazia de a vedea cum reacţioneazǎ populaţia Franţei – adevǎratǎ “piatrǎ de încercare” – în faţa cotropitorului nazist. Este recuperat din lagǎr de cǎtre mişcarea de rezistenţǎ, cu puţin timp înainte de a fi deportat. Revine la Paris, dupǎ eliberarea oraşului, unde se întâlneşte cu soţia sa, Liana. Un capitol intitulat Meşterul Manole are rolul de a sublinia nevoia jertfei în orice creaţie. La câţiva ani de la declaşarea “rǎzboiului rece”, familia decide sǎ emigreze în Australia: „Perspectiva unui nou rǎzboi şi, mai ales, dorinţa de a proteja viaţa lui Roland (copilul lor, n. I.R.), îi decise pe Serge şi Liana sǎ se depǎrteze cât mai mult de Europa”, alegând Australia.
Scris cu o mânǎ sigurǎ, microromanul lui Lucian Boz exceleazǎ prin conturarea atmosferei de epocǎ, fie ca e vorba de boema bucureşteanǎ înterbelicǎ, fie de Parisul ocupat vremelnic de nazişti.

4. Relaţia cu România şi cultura ei.
Deşi aflat la o depǎrtare atât de mare de ţara natalǎ, Lucian Boz a continuat sǎ-i vorbeascǎ limba, alǎturi de celelalte douǎ limbi pe care le stǎpânea perfect: franceza şi engleza. Unul din prietenii rǎmaşi în ţarǎ, Constantin Noica, se şi mirǎ, la un moment dat, de cât de bine şi-a pǎstrat el limba românǎ.
Aşa cum spuneam, Lucian Boz nu s-a înscris în corul celor care atacau cu înverşunare regimul politic de la Bucureşti (ca Ştefan Baciu, de pildǎ). Într-o scrisoare cǎtre Arşavir Acterian, îi reproşeazǎ acestuia susţinerea teorei (preluate de la Nae Ionescu) cǎ „ar aparţine literaturii române doar cei care se considerǎ «români», trǎind în ceastǎ ţarǎ şi scriind româneşte”. Iatǎ replica sa: „Fără falsă modestie, să vorbesc niţel şi despre mine. Am fost şi continuu de a fi rodul unei creşteri şi educaţii româneşti. Am dovedit, cred, de-a lungul unei exietenţe, cât de mult sunt încadrat, trup şi suflet, României”.  Într-adevǎr, autorul a fǎcut nenumǎrate gesturi de ataşament faţǎ de prima lui patrie. În Australia, a ţinut conferinţe despre cultura românǎ şi a publicat articole despre unui autori români (cum ar fi Emil Cioran). Când Ionel Jianu îi cere informaţii în legǎturǎ cu artiştii români din exil, respectiv din Australia, îi furnizeazǎ informaţii despre patru persoane: pictorii Aida Tomescu şi Victor Sellu, respectiv sculptorii Geroge Turcu şi Dan Lache, toţi incluşi în cartea lui Jianu, Les artistes roumains en Occident (1986).
Interesantǎ, în acest sens, este şi atitudinea lui Boz faţǎ de filmul lui Lucian Pintilie, Le Chêne, de care este efectiv indignat: „ambii am fost şocaţi de brutalitatea subiectului şi de un dialog de o nespusă vulgaritate.”, îi scrie lui Arşavir Acterian, la 26 noiembrie 1992. Şi continuǎ : „Ceea ce e de necrezut este că filmul a fost făcut cu banii Ministerului Românesc al Culturii. Recent, fostele colonii africane au prezentat filme pline de demnitate. Filmul lui Pintilie ar fi putut fi semnat de cel mai crunt duşman al României, aşa de deformat e felul cum e prezentată ţara: ca un fel de stat barbar, brutal, violent.”, iar în scrisoarea urmǎtoare, din 4 martie 1993, revine asupra subiectului: „Cum am scris recent lui Barbu [Brezianu], singura nedumerire este că Pintilie n-a fost decorat de guvernul maghiar. Într-adevăr, nici cel mai crâncen duşman al ţării n-ar fi fost în stare să realizeze această lucrare atât de defavorabilă României.” (ambele scrisori au fost publicate în România literarǎ, nr. 39, 2003). Cred cǎ aceste dovezi sunt suficiente pentru a dovedi ataşamentul scriitorului faţǎ de limba şi cultura în care s-a format ca intelectual.

5. Concluzii.

Cǎrţile lui Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ, au fost, de regulǎ, elogios comentate de G. Cǎlinescu, Eugen Ionescu, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. În anii regimului comunist, au scris despre el, în presa din România, N. Steinhardt, Constantin Crişan, Constantin Darie. Dupǎ Revoluţie, s-a bucurat de atenţia unor critici precum Mircea Popa, Florin Manolescu, Valentin Chifor, Nicolae Mecu, Nicolae Florescu, Nicolae Ţone, Cornelia Ştefǎnescu, Andrei şi Barbu Brezianu, Constantin Crişan, Horia Ion Groza şi alţii. Este inclus în dicţionarele noastre literare postdecembriste. Faptul cel mai important este cǎ Nicolae Ţone a început editarea operei sale (a apǎrut deja primul volum de Scrieri, Editura Vinea, Bucureşti, 1998). „Într-o generaţie strǎlucitǎ – scria Mircea Zaciu –, puţinǎtatea operei nu înseamnǎ loc mǎrginaş, periferic”, iar scrisul lui Lucian Boz ar putea fi considerat ca fiind „din aceeaşi materie densǎ şi purǎ, meteor Voi propune o teză dedoctorat despre activitatea literarǎ şi publicisticǎ a lui Lucian Boz, contribuind şi pe aceastǎ cale la integrarea completǎ a scriitorului în universul culturii române.
       
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971