Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE

 FEMEIA, FIE EA REGINĂ...

- fragmente dintr-un nou roman de Corneliu LEU –

- continuare II -

XII

S-ar fi aşteptat să fie primit cu acel „ah zoo, iubitule...”, dar comportarea de protocol solemn a bătrânului rămas într-o neschimbare uscată îi sugeră lui Brătianu că acela primise informări amănunţite din ţară.
- Ce mai faci, domnule Brătianu? Am auzit că prosperi. Faceţi bănci, porniţi antreprize. Vă organizaţi şi ca partid...
- Lumea progresează, alteţă; - replică elegant, cu aceeaşi insinuoasă flatare, noul venit – şi Înălţimea Voastră sunteţi acum tată de prince-regnant în România, socru de rege în Portugalia, socru de prinţ moştenitor în Belgia... Pe lângă aceste înalte...  onorururi – spuse el corectându-se în ultima clipă ca să n-o scape spre „gheşefturi” – micile  afaceri prin care  noi ne chinuim să câştigăm un ban, să ne facem o casă şi o fermă, nu un palat şi un domeniu, sunt mărunţişuri burgheze!
- Mărunţişuri sau nemărunţişuri, afacerea-i afacere iar câştigul, mic sau mare, e tot câştig! – deveni şi principele de-a dreptul burghez – vreau să spun că mă bucur că eşti în ascensiune financiară, ceea ce...
Ne prea convenindu-i aluziile la lumea afacerilor  în jurul căreia se dădeau toate bătăliile şi prin care trebuia să existe făcând aranjamente de tot felul pe vechiul principiu că banii n-au miros, Brătianu recunoscu:
- Ne străduim să urmăm exemplul vostru nobiliar. Că... de n-ar fi fost Napoleon să se opună la înţelegerea cu regina Isabella a doua, aţi fi avut şi un fiu rege al Spaniei, nu? – îl întrebă el chiar curios, ca pe unul cu care face de mult afaceri şi nu mai are rost să se ascundă – Nu-i aşa că, atunci când... când am... negociat – îşi căută el cuvintele - şi mi-aţi spus că nu mi-l daţi pentru tronul nostru  pe alteţa sa Leopold, ci ni l-aţi oferit pe fiul mai mic, fiindcă şi noi aveam o ţară mai mică, îl păstraţi pe alteţa sa pentru Spania, nu?... – şi-l obligă să recunoască, aşa, ca-ntr-o şmecherie negustorească la târg: Că doar cu mine aţi tratat afacerea asta, tot aşa cum aţi tratat cu Juan Prim, cealaltă!... Dacă nu intervenea cu ambiţiile lui Napoleon, astăzi, prinţul Leopold ar fi fost...
Dar nu mai apucă să spună ce, pentru că vocea principelui răsună răzbunătoare sub toate ogivele care susţineau tavanul cabinetului său:
- De la asta i s-a tras; de la asta a căzut aventurierul după douăzeci de ani de glorie şi n-a mai putut să se ridice. Bătălia de la Sedan, domnule Brătianu, a început tot atunci când au început intrigile lui contra fiului meu pe tronul Spaniei. Să se ştie asta!
Era nervos, era fioros într-un mod sec, mai ameninţător decât dacă ar fi fost agresiv. Şi nu-ţi puteai da seama bine dacă toate acele resentimente îi proveneau doar de de la fraza ce-i amintea ultima umilinţă la care îl supusese Napoleon după ce că se spunea că îi cam tăvălise cândva şi nevasta, sau nemulţumirile i se acumulaseră de la începutul întrevederii, de la tot modul în care valahul din faţa sa îl înţepase mărunt făcându-i la modul terre-a-terre, grosolan şi burghez, inventarul afacerilor sale nobiliare. Şi, parcă autoadmonestându-se cu austera ambiţie impusă de impozanţa ce şi-o dădea din ancestrale reflexe, făcu semn că n-are chef de alte introduceri şi trecu la subiectul pe care simţea că trebuie să-l rezolve ignobil şi peşin cu acel om cu care nu era prima dată când negustorea afaceri. Nu-i mai păsă de înălţimea serenissimă pe care trebuia să o asigure familiei sale faţă de cei dinafară şi întrebă ca despre un copil nătâng căruia el, tatăl, trebuia să-i îndrepte, prin împăcarea altora, boacănele:
- Ia spune cu ce te mai nemulţumeşte fiul meu, ca să găsim o soluţie onorabilă... – Şi chiar adăugă acordându-i o apreciere prin care să-l atragă: ...Eu, întotdeauna am ştiut că eşti omul cu care se găsesc soluţii onorabile de colaborare. Acum ştie mai multă lume: Ai un partid serios in spatele dumitale, ai câştigat şi prin avertizarea masoneriei care nu s-a mai lăsat acaparată de tendinţe autocrate...
- Nu e meritul meu; eu mi-am exprimat o nemulţumire însă, la vremea respectivă, cei pe care i-am avertizat nu m-au susţinut si am renunţat la a mai face parte dintre ei.
- Ei, dar acum, au câştigat ideile dumitale; lojile din Paris se redresează, poate chiar mai temeinic decât ritul scoţian; ca om care ai tras semnalul, o să-ţi revii...
- Mai e de văzut. Dacă locul lui Napoleon îl va lua cancelarul Bismark?... – atacă Brătianu. Iar reacţia fu promptă:
- Nu, nu... Să nu-l implicăm pe cancelarul Bismark în aşa ceva; şi nici Prusia! – porunci prinţul fără a-i păsa că, pe cealaltă parte, părea slugarnic faţă de cancelar..
- Prusia, de acord; dar Bismark, de ce nu?... – îl supuse Brătianu unor şocuri fine – Cancelarul capătă importanţă odată cu Prusia!… A ajuns la înalt prestigiu internaţional... Bine-nţeles, după ce v-a surclasat pe dumneavoastră, marii nobili ai imperiului... Ce vă spun eu?! Doar Înălţimea Voastră aţi fost  prim-ministrul căruia el i-a luat locul!
- Nu mie; a mai fost von Hohenlohe-Ingelfingen – protestă prin asta principele, dar se vedea că altceva îl deranja.
- Trecător. Câteva luni… – nu se lăsă Brătianu ironizând cu elegante aduceri din condei – Şi nici nu mă refeream la persoane; cum aş fi pututu să-mi permit să mă refer la Înălţimea Voastră?!… Voiam să spun că v-a luat locul dumneavoastră, marilor nobili, venind mai de jos; iar acum vă ajunge şi ca înnobilare. Dacă vă şi întrece? – continuă  să-l tachineze şi pentru plăcerea de-a-i arăta că ştie mai multe, dar şi ca să-l vadă cât îi devenise de aservit cancelarului care conducea toată politica noului imperiu.
- Asta e altceva! – răspunse iritat bătrânul neconvenindu-i şi vrând să arate că aşa a vrut – E o altă epocă pe care noi, marile case princiare o înţelegem... O înţelegem - preciză ca şi cum ar fi pretins că nu e vorba de capacităţile politice ale celuilalt, ci el a procedat de bună voie la propria sa schimbare -  e o lume de afaceri, de antreprenoriat şi de bănci care implică mai multe clase sociale; aşa că unul dintr-o familie nobilă ceva mai măruntă, poate administra mai bine lucrurile... Ad-mi-ni-stra! Mă înţelegi, domnule Brătianu? Dacă era vorba numai de a con-du-ce, sau a co-man-da, bine înţeles că acesta este privilegiul nostru, al marii nobilimi. Dar aici e vorba de a ad-mi-ni-stra imperiul! – şi se simţi  satisfăcut ridicându-şi coada sus: Nu m-a înlocuit pe mine Bismark; eu m-am dus co-man-dant la Dusseldorf, iar el a rămas can-ce-lar spre a ad-mi-ni-stra!
- A administra până la a ajunge a dicta!... – veni replica
- Cancelarul imperiului nostru ştie ce face! – insistă principele ca şi cum ar fi contat pe faptul că asta va ajunge la urechile lui Bismark.
- Tocmai asta spuneam şi eu!
- Cred că prea vezi lucrurile ca prietenii dumitale din lojile franţuzeşti.
Independentul din Brătianu se răsculă. De sub toate compromisurile pe care le făcuse în viaţă şi toate lucrurile compromiţătoare care i se puteau pune în cârcă, simţi cum îi ies la iveală principiile ideale, cele puţine pe care le păstrase cu sfinţenie în adâncul sufletului său şi la care nu renunţa. Dădu să răspundă demn că, el, om cu principii nu se mai întoarce de unde a plecat, fie aceea şi masoneria!… Şi chiar începu să spună:
- Înălţimea Voastră, faţă de toate compromisurile vieţii, omul păstrează în suflet şi nişte principii, chiar dacă nu le...
Se opri. Îşi dădu seama că pornise pe linia unei prea mari sincerităţi, ca şi atunci când îi spusese fiului acestui principe că are nevoie neapărată de el, nevoie de urgenţă,  ca să se păstreze tronul Principatelor Unite care se clătina ameninţând cu redivizarea. Iar, de atunci, dându-şi seama de această slăbiciune a Românilor, Carol îl şantaja de câte ori putea. Până când a ajuns la ideea cu abdicarea de mai acum o vreme, la care a anunţat că renunţă numai când şi-a văzut guvernul conservator şi filonemţesc consolidat... Ei bine, nu mai avea rost să se dea pe mâna nimănui, iar relaţiile lui cu masoneria trebuiau păstrate în secretul statutelor acestei organizaţii. Nimeni nu trebuia să ştie dacă erau bune sau proaste, rupte sau reînnodate, sau oricum altfel. Şi, răzgândindu-se, sfârşi într-o altă idee decât cum începuse:
- Chiar dacă nu le... declarăm pe faţă.
- E dreptul dumitale! – îi dădu prinţul dreptate doar cu intenţia de a iscodi puterea celui din faţa sa în reţelele internaţionale-  Eu te felicitam doar pentru atitudinea care acum îţi poate aduce ascensiune!
- Nu am urmărit această ascensiune – răspunse Brătianu ca să nu spună nici da nici nu.
- Dar o meriţi! - insistă celălalt din dorinţa de a-l cântări exact făcându-i fişa la zi.
- Nu sunt eu cel care trebuie să se gândească la aşa ceva.
- Bine-nţeles! – i se dădu din nou dreptate cu acea insistenţă scormonitoare – e de datoria altora să se gândească... Spune-mi: S-au gândit?
Atent la joc, la provocări şi la datoria sa de a nu-şi diminua şansele în faţa unui asemenea om gata sa profite de orice greşeală a celuilalt, Brătianu nu-i confirmă şi nici nu-i infirmă:
- Masoneria e o opţiune intimă faţă de nişte legi ferme.
- Da, dar dumneata ai meritul de a fi atras atenţia asupra tendinţelor dictatoriale, iar, după căderea lui Napoleon al treilea, tendinţele celelalte au avut câştig de cauză.
- N-aţi dori să discutăm mai degrabă despre tendinţele politicii curente, cea la vedere, care ar putea avantaja România?
Bătrânul principe rămase uimit de tonul categoric şi, poate tocmai de asta, nu ricană părând a ceda.
- Înţeleg ; masoneria înseamnă şi tăcere. Despre ce anume vrei să vorbim.
- Am să vă spun mai întîi despre ce nu vreau să vorbim, pentru ca Înălţimea Voastră să nu se teamă de vreo provocare.
-Spune – îşi reintră prinţul în drepturile senioriale.
- Nu vreau să vorbim despre afacerea Stroussberg, pe care mi-aţi impus-o şi care putea să conducă la căderea şi descalificarea mea politică.
- Ai fost destul de abil ca să te speli, să pari curat şi s-o foloseşti ca armă împotriva adversarilor politici – coborâ principele stacheta serenităţii până aproape de tonul de tarabă.
- Am spus că nu vreau să vorbim.
Dar principele nu se lăsă.
- Ba, chiar ai ştiut să dai vina pe ei.
- Despre ei, da, vreau să discutăm, Înălţimea Voastră. Ei constituie partidul filo-prusian pe care vi l-aţi pregătit... – îşi folosi Brătianu inteligenta tactică pentru a nu devoala nimic din ce avea să urmeze şi adăugă: Catargiu area acum în P.P. Carp un politician tânăr foarte ataşat de marea familie a partidelor conservatoare conduse de Bismark, are şi un ministru de finanţe foarte priceput şi onest în Mavrogheni... – şi dădu lovitura: ...Eu am venit să vă declar că susţin politica lor!
- Vrei să glumim, domnule Brătianu?! – mârâi principele intuind capcana, dar enervat de faptul că mecanica minţii lui n-o dibuia.
- Deloc. Nu fac decât să vă informez că acest onest ministru de finanţe cum îl prezintă toată propaganda familiei conservatoare europene condusă de cancelarul dumneavoastră, chiar dacă a fost prins abia acum cu cinci sute de mii de lei mită ca să concesioneze monopolul tutunului nu dumneavoastră, ci Băncii Franco-Ungare, a apucat să concesioneze şi englezilor o parte din căile ferate care erau ale dumneavoastră.
Lovitura era atât de neaşteptată încât replica principelui, tocmai pentru că venea în numele unui secret drept de control, apăru cam lipsită de control:
- Cum şi-a permis?!...
- Din patriotism, înălţimea voastră – rosti Brătianu cu un ton pe care nu ştiai dacă trebuia luat în serios; dar, imediat, puse o pedală care nu mai arăta a joacă: Exact cum voi proceda şi eu.
- Dumneata?… Ca şi conservatorii?… - arătă bătrânul principe că ştia câte ceva – Păi n-ai venit aici ca să vorbim, să ne-nţelegem, să te-aducem la putere şi să-mi asiguri ceea ce am stabilit odată?!…
- Odată… a fost odată, Înălţimea Voastră!
Răspunsul venea la fel de ferm ca şi condiţia pusă prin privilegiul său de a-l putea aduce pe acel om la putere; ceea ce-l făcea ca, din pieptul înălţat cu prestanţă pe bătrânul trup, să răsune ca o comandă:
- Ce s-a stabilit odată, e pentru totdeauna, domnule Brătianu, câtă vreme sunteţi sub sceptrul Casei de Hohenzollern!
- Asta, dacă ar fi existat continuitate – rosti Brătianu fără jenă argumentul de refuz. Dacă fiul Înălţimii Voastre ar fi respectat cele stabilite între noi. Dacă nu s-ar fi compromis jalnic, v-am spus, nu vreau să amintesc escrocheriile Strousberg pe care le-a susţinut…
- Le-ai susţinut şi dumneata!
- Eu, din respect pentru cele stabilite aici; dar nu şi pentru exagerările fiului Vostru care au indignat naţiunea!… Am acceptat marile afaceri ale societăţilor prusace; de ce trebuie să acordăm oneroase favoruri si Austro-Ungariei? De ce fiul Vostru ne impune tratatul comercial care e atât de avantajos pentru aceasta încât Adunarea noastră îl respinge?! Protejatul Vostru austriac Offenheim,  e judecat acum pentru fraudă…
- Nu e protejatul meu!
Simţind supărarea cu care bătrânul parcă îi ordona să creadă afirmaţia, Brătianu atacă:
- E al fiului Vostru care trezeşte riposte vehemente. Naţiunea e indignată, Alteţă, iar concesiunea căilor ferate e o problemă de interes pentru multe state mari care ne pot susţine. Nu ne putem juca cu ea; avem nevoie de susţinerea europeană pe care fiul Vostru a neglijat-o!… Alte naţiuni se ridică; turcii masează armate la Dunăre iar, la noi, Domnitorul se ceartă cu Adunarea… Da, suntem sub un sceptru; dar care tremură!… E sceptrul Vostru. Îl vreţi în continuare vasal turcilor sau domnind peste o ţară independentă?!
 Greu, întâi încercând să riposteze, apoi ezitând furios în reţinere, apoi obligându-se să facă un calcul în care, oricât de rău şi potrivnic ar fi fost, tot trebuia să-i dea dreptate celuilalt, bătrânul principe mârâi:
 - Deci, asta te nemulţumeşte la fiul meu.
 - Şi asta, alteţă!… Altele se află în programul noului nostru partid: Vrem să înlăturăm asuprirea ţăranilor de către boierii conservatori, vrem reformarea armatei si a justiţiei; vrem reducerea cheltuielilor publice pentru ca să reducem povara fiscală asupra orăşenilor, vrem descentralizare încurajând administraţia comunală şi judeţeană… La toate acestea, Domnitorul cu guvernul lui conservator se opune. E grav, dar le mai putem discuta. Însă prima şi marea nemulţumire pe care aţi înregistrat-o, îi poate clătina tronul!… Dacă vrem ca şi celelalte naţiuni să susţină ţara noastră, nu putem respinge capitalul venit dinspre ele favorizând alte contracte evident cusute cu aţă albă, de provenienţă berlineză. Vedeţi că nici conservatorii dumneavoastră n-au făcut-o!… Berlinul trebuie să înţeleagă că miza căilor ferate, miza circulaţiei şi comerţului pe Dunăre pe care ne-o obstrucţionează Viena, precum şi altele, sunt prea mari ca să nu le oferim întregii Europe care ne va ajuta. Acum nu-l mai avem pe Napoleon care să-i dea curaj lui Cuza să trimită armata la Dunăre; eu am datoria să atrag cât mai multe guverne care să-i dea acest curaj lui Carol de Hohenzollern!… Eu…
 - Bine; gata, gata!…- strigă bătrânul prinţ ca şi cum i-ar fi fost teamă să mai audă vorbe care, cu fiecare imputare îl făceau să tresară nemulţumit, chiar furios, dar să-şi dea seama că furiile îi erau îndreptate şi spre greşelile  propriului fiu. Era din nou ca în situaţia când, ca să facă rost de bani pentru a-i cheltui cu Anna Murat la Paris, acest fiu al său pierduse la bursă o parte din averea familiei. Iar acum, în loc să-şi facă datoria pe tronul pe care-l trimisese şi să redreseze această avere, el ajungea la asemenea greşeli şi provoca numai crahuri financiare!…Vorbele veneau de la Brătianu, dar ciocanul cu care ele loveau era chiar sceptrul ţinut de Carol cu neîndemânare. Iscusitul politician valah îşi pregătise tirul prea bine pentru a fi anihilat cu un refuz, aşa cum l-ar fi îndemnat pe principe furia. Cu toată aroganţa sa de veche spiţă nobiliară, bătrânul simţise  nevoia să se devoaleze şi să strige ca şi cum, în disperare, ar fi comandat retragerea unor trupe părăsind câmpul de luptă. În vreme ce vorbele inamice loveau orgoliile lui, mândria lui strânsă cu uşa, interesele lui financiare deconspirate, pretenţiile senioriale compromise printr-un fiu ale cărui slăbiciuni le ştia. Se trezi strigând şi mai descumpănit: Ajunge!… Lasă oratoria, că nu eşti la tribuna Adunării!… - Şi, ca şi cum ar fi plecat steagul recunoscându-şi învingerea, avu instinctul să schimbe complet tactica şi să ceară într-un mod convingător, ca şi cum ar fi dăruit: Ce-mi dai în schimb?… Dacă ai venit să ceri atâtea, nu se poate să nu te fi gândit la ce dai în schimb, domnule Brătianu!
 Întrerupt din avântul care, poate, da, fusese oarecum oratoric, Brătianu nu mai avu aceeaşi prezenţă de spirit  ca să-l mai poată juca puţin, obosindu-l şi  păstrându-şi superioritatea. Poate că obosise şi el; poate că, obţinând ceea ce era mai important, se garăbea să parafeze; aşa că puse pe masă, poate cam prea repede, dar puse pe masă  ceea ce avea pregătit ca să-l tenteze pe bătrân, spunându-i ca şi cum l-ar fi întrebat „oare nu ţi-e de-ajuns?!”
 - Vom avea un război; armata trebuie dotată, înzestrată, înarmată!…
 - Dar cu drumurile pentru ea, cum staţi?
 - Şi drumurile! – recunoscu el, pentru ca de-abia după aceea  să-şi dea seama că cedase fără opunere la acest punct, cedase repede devoalându-şi calculele făcute dinainte cu ceea ce trebuia cedat. – Nu toate drumurile… - încercă inutil să mai păstreze ceva.
 - Toate; dacă vrei să înlocuim unele căi ferate şi să te pui bine cu englezii.
 - Asta au făcut-o conservatorii.
 Dar era prea târziu. Nervos, parcă scormonindu-şi mintea cu acribie, aşa cum făcuse şi mai înainte, ca să găsească argumente contra,  pe când Brătianu îl ataca  folosind unele prea puternice, principele tată avertiză:
- Din acest motiv vor pierde în favoarea dumitale… Ei, ia să vedem, redeveni dictatorial bătrânul căutând acum idei mai folositoare în diverse domenii, mai mult gândind cu glas tare pe direcţia a ceea ce ar mai putea stoarce şi impunându-i câte o obligaţie, decât comentând cu el posibilităţile. Adică, parcă i-ar fi bifat lista:
 - Cu monopolul tutunului, zici că e concesionat; deci compromis!… A mai rămas, totuşi, păcura şi sarea!… Ati făcut un Credit Funciar Rural fără să apelaţi la bancherii noştri!… Va mai trebui să vedem cu gaterele mecanice şi cu locomotivele vechi de folosit la treierat, cu navigaţia pe râurile interioare, cu podurile; neapărat cu podurile, înţelegi?…
 Înţelegea. Înţelegea Brătianu că, lăsându-se încântat de primul succes, partea doua a partidei era pierdută. Meticulos, neamţul nu va încheia niciodată lista, ci îşi va mai aminti mereu câte ceva care va trebui adăugat storcându-l şi storcându-l şi storcându-l… Mătăhălos, în somptuoasa uniformă cu fireturi, epoleţi, revere colorate şi nasturi auriţi a armatei prusace, bătrânul principe intrase într-un ritm de intensă mărşăluială cu paşi apăsaţi de înaintare pe teritoriul cucerit. Şi o făcea cu toată îndârjirea, văzându-se pe faţa lui că încă nu uitase înfrângerea care-i trebuia răzbunată.


XIII

Aşa că, scopul său principal îndeplinindu-şi-l, Brătianu ieşi totuşi cu un gust amar pe porţile mari ale castelului care se închideau greoi şi apăsător în urma lui, împinse de servitorii în uniforme militare pe care, ca fost comandant, pesemne că principele îi obţinuse tot pe gratis dintre ordonanţele armatei, prin vreun hatâr imperial.
Îi supraveghea din umbră ochiul atent al şambelanului, în vreme ce, descheindu-şi redingota ca şi cum s-ar fi eliberat de constrângerile stării dinainte, Brătianu îşi repeta cele gândite la venirea spre acea poartă: „Asta-i civilizaţia!... La Înalta Poartă trebuia să te duci încărcat, ca să laşi în fiecare încăpere de demnitar greutatea peşcheşului, până ce, eliberat de toată apăsarea asta materială, ajungeai uşor ca un fulg la cele serenissime din preajma padişahului. Aici, vii uşor la cele serenissime ale tatălui castelan, ca să pleci împovărat de obligaţii faţă de toţi cei care-şi vor lua singuri darul prin simple credite bancare!”...
Şi nu putea, nu putea în ruptul capului să se consoleze cu  obişnuita dar superficiala constatare că „aşa e viaţa”!… O ştia, dracului, că aşa era; dar tare ar fi fost bucuros  dacă ar fi putut să nu recurgă la o asemenea banală explicaţie. Ştia chiar şi faptul că, în fond, el câştigase; că, una peste alta luând lucrurile, avantajul era de partea lui. Dar nu putea să-şi ierte starea prin care era obligat să ştie că, urcând această colină pe care acum o cobora, intrând pe porţile castelului aceluia care sfida prin puterea deţinută în timp, el era cel care trebuia să dea, el era cel care, oricât de îndemânatic ar fi parat, tot era supus acelei menghine de stors de la alţii, a cărui mânuire îi venea mănuşă castelanului ce nu-şi făcea nici un scrupul din strângerea ei, ci era ca un robot dotat cu ştiinţa de a apăsa şi a apăsa, a strânge şi a strânge, a nu lăsa nimic de la el câtă vreme poate face asta. Şi, în acest fel, el, inteligentul pragmatic venit pregătit să dea tot ce cuprinde trocul, pregătit prin replica scurtă: dotarea şi înarmarea unei întregi armate – care se putea rosti uşor şi repede spre a pune imediat punct - în acest fel, fără să-şi dea seama cum, a pierdut tocmai prezenţa de spirit faţă de acest punct şi s-a trezit cu virgula prin care bătrânul storcător trecea la altele şi la altele mărind preţul… Trăia o ciudă de moarte şi o ruşine faţă de sine însuşi, consolându-se numai cu faptul că, de data asta îl lovise atât de puternic la început încât arogantul în fastuoasa uniformă care-i îmbrăca în culori şi aurării meschinăria, nu mai avusese şi obrăznicia de a-l bate părinteşte pe umăr ca data trecută, consolându-l stereotip cu aceleaşi cuvinte: „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”... Nu mai avusese superioritatea sau îndemânarea să facă şi asta, fiind fiert în umorile vanităţii rănite de dezavantajele create prin mediocritatea meschină a fiului său. Dar şi Brătianu îşi avea orgoliile sale rănite care-i lăsau acel gust amar al unei reuşite triste, lipsite de glorie. Cum şi-ar fi dorit măcar odată în viaţă: să iasă nepătat dintr-o asemenea înfruntare cu acest feudalism absurd şi totalitar pe care-l detesta; să iasă fără umbra compromisurilor, cu conştiinţa că îşi atinsese deplin idealul revoluţionar al tinereţii lui cinstite… Dar viaţa e viaţă, iar tu nu trebuie decât să recunoşti banala dezarmare că „aşa e ea”!…

Lipsa superiorităţii de suveran spoliator pe care i-ar fi dat-o starea lejeră de a-l simţi pe celălalt anihilat (sau măcar cumpărat prin gestul părintesc de a-l bate pe umăr consolându-l cu acel  „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...) îl lipsea şi pe bătrânul principe de satisfacţii. Nu-l împăca încă socoteala câştigurilor prin care reuşise să recupereze cele pierdute, cât îl frământau furiile provocate de gândul la pierderi. Îşi pocnea degetele nervos în acea strângere necontrolată caracteristică oamenilor bătrâni şi se răzbuna pe şambelanul căruia numai că nu-i zgâlţâia favoriţii:
- Şi tu şi Ambronn, nepricopsiţilor, oricât v-am învăţat şi v-am poruncit să… să… - orgoliul îl făcu să ezite, să caute a nu folosi adjectivele meritate de boacănele fiului său – să… temperaţi, să… corectaţi şi să-mi sesizaţi actele lui Carol, acte… în fine, voi, nepricopsiţilor… - Şi nu mai adăugă nimic în acestă direcţie, ci se trezi ţipând o întrebare care, pesemne, îl chinuia de mult dacă, prin cine ştie ce asociaţie de idei privind neputinţa, îi izbucnea de-abia acuma: Spune-mi, atunci când el era zăpăcit de fufa aia de la curtea lui Napoleon, iar eu te-am rugat să-l faci s-o uite… ştii prin ce metode… te-am rugat, ştii?
- Ştiu, Înălţimea Voastră, cum să nu ştiu!
- Atunci spune-mi!
- Să vă spun, ce?
Principele se uită deosebit de furios la barbetele şambelanului său ca şi cum ar fi calculat din ce parte să-l tragă:
- L-ai făcut?!
- Eu… l-am făcut, Înălţimea Voastră, dar…
- Dar…?!
- Dar… el n-a prea vrut.
- N-a vruuut! – urlă principele ca şi cum n-ar fi înţeles – Spune, mă, mai clar!
- Păi, v-am spus clar.
- Ce clar, mă?!… Noi ştim amândoi şi am discutat, că eşti ca şi din familie; noi ştim că acest copil uneori face prostii… Ştim că din acea iubire refulată îi vin multe hachiţe şi se-nchide-n el!
- Ştim, Înălţimea Voastră.
- Şi ţi-am dat bani sa te duci cu el la femei din alea…vivandiere. Ce-ai facut?
- Nu voia, Înălţimea Voastră. Încercam sa-i fac şi poftă, să-l incit retrăgându-mă eu cu câte una; ca să-i fac poftă, nu de altceva!… Dar tot nu voia!
- Aha, ticălosule, el nu voia, dar tu te… „retrăgeai” pe banii mei!
- Am încercat chiar si cu Katichen, care vă plăcea şi Înălţimii Voastre.
- Si te-ai retras tot tu cu ea, ticalosule?!
- Mi-am călcat pe inimă; ştiţi, doar, că pe Katichen am plăcut-o atât de mult încât, când Inălţimea Voastra v-aţi… retras, eu aş fi luat-o şi de nevastă! Aşa că, eu, mi-am călcat pe inimă pentru interesele casei de Hohenzollern, oferind-o Inălţimii Sale prinţului…
- Iar el n-a vrut!
- N-a vrut.
- Nici pe Katichen care era aşa de… atât de… era…
- Era grozavă! – se lumină la faţă şambelanul şi, oricât s-ar fi aflat sub acuzaţie, se pierdu nostalgic lingându-şi buzele – Era… cum doar odată în viaţă întălneşti o femeie atât de fierbinte!… Era… - şi, copleşit de amintiri, îşi permise sentimental: Ştiţi prea bine şi Înălţimea Voastră cum era!
Pentru ca stăpânul său să ezite între a-l pune la punct sau a deveni şi el nostalgic: 
- Hm, în fine… să lăsăm asta! – Şi deodată se trezi ţipându-şi iarăşi nemulţumirea: Deci, n-a vrut!
- Nu. Era imun la orice femeie.
- Şi de-abia acum îmi spui?!
- Nu m-aţi mai întrebat, Înălţimea Voastră!
           Abia atunci pe bătrânul principe îl apucară cu adevărat furiile care-i înlocuiau nemulţumirea şi găsi pe cine să se răzbune: 
       - Ah, această curviştină pariziană de Anna a lui Murat, care i-a sucit minţile fătălăului de Carol, că toată viaţa va rămâne complexat faţă de femei! – spuse el cu ciudă.
        Dar ciuda era mult mai mare, pentru că ecoul venea din tinereţea lui, când Josefina de Baden cu care se căsătorise şi care avea sânge viciat, franţuzesc, de Beauharnais, acceptase aventura cu Napoleon al treilea. Aventură din pricina căreia şi el, soţul încornorat, a rămas complexat toată viaţa, neputând-o în nici un caz răzbuna, nici imputa, nici măcar s-o poată povesti cuiva plângându-se.
 - Ai iubit-o pe Katichen?! – se repezi el asupra slujitorului căruia i-o pasase regretând.
 - Am iubit-o nespus de mult, Înălţimea Voastră – răspunse acela în virtutea tinereţilor comune, ne uitând, însă, să-şi sublinieze devotamentul – Am iubit-o nespus; dar pentru fiul stăpânului meu aş fi fost gata să mă sacrific – pentru a deveni lacrimogen 
recunoscând – Mai ales că ştiam că şi ei i-ar fi făcut onoare!…
 - Onoare?! – urlă iarăşi din motivele sale ascunse principele.
 - Onoare… plăcere… - nuanţă slujnicul iarăşi luându-l martor -… Ştiţi şi înălţimea voastră cum era Katichen!…
 - Nu ştiu nimic! – protestă principele apărându-şi rangul – Ştiu numai că dobitocul acesta de fiu-meu a refuzat o asemenea bucăţică!
 - Ce bucăţică!… - chipul bătrânului şambelan era stors de amintiri – Nemţoiacă, atât cât îi trebuia ca să nu aibă prejudecăţi, unguroaică mai mult decât îi trebuia ca să fie focoasă şi, pe deasupra, cu ceva sânge polonez care a împins la succes toate vivandierele Parisului!… Mult am mai iubit-o pe femeia asta, Înălţimea Voastră!…
 Ceea ce, pe bătrînul principe, îl pleoşti mai rău decât pe slujitorul său stors de amintiri:
 - Tu, măcar ai iubit-o!… Eu, nici asta nu mi-am permis cum trebuie, ca să nu iasă scandal!… Ce spuneai? Că nemţoaicele n-au prejudecăţi?!… Păi de asta n-au! Fiindcă noi nu ştim să le satisfacem cum trebuie!… Caută şi ele, săracele, dacă dau peste un sloi cum e fiu-meu!… - Iar gândul acesta îi aduse aminte de înaltele sale răspunderi ca şef al casei princiare – Oare… Oare cum îşi satisface principesa?… Fata lui von Wied era cam zburdalnică şi cam zăltată, visând poetic!… Ascultă! – tună el din nou.
 - Ascult, Înălţimea Voastră!
 - Şi tu şi Ambronn să fiţi atenţi la problema asta. Casa princiară trebuie să ştie tot! Să nu ne trezim ca atunci, cu Constituţia, că şiretul acesta de Brătianu a vrut şi atunci să ne traga pe sfoară cu monarhia constituţională şi gogoriţa că „regele domneşte dar nu guvernează”!… Dacă nu-i atrăgeam eu atenţia lui Carol că trebuie să ţină în mână toate legile, adică să le poată sancţiona cum vrea el, cădea în capcană şi rămânea marioneta lor, ca-n Belgia!… Ia vezi, acum să nu fie făcut marionetă altfel, prin nevastă-sa!… Că, de dominat el pe ea, slabă nădejde!
 - Femeia se domină greu, Înălţimea Voastră! – încercă şambelanul să-l consoleze, dar mai rău îl înfurie. Şi, tocmai când se pregătea să revină la exemplul cu nostalgia lor comună, ale cărei amintiri îi storcea prin evocarea lui Katichen, nu mai reuşi decât să rostească prima silabă din numele acesteia, că se simţi luat de tunică şi ridicat, cu tot cu zorzoane şi barbete în faţa privirilor neiertătoare ale stăpânului său:
 - O dominăm noi, dacă n-o domină el!… Tu, cu Ambronn veţi acţiona; dar fără consuli, fără să ştie Bismark asta, că ne facem de râs ca familie. Vegheaţi şi-mi aduceţi la cunoştinţă!… Dacă armăsarul nu ştie să încalece, calul bătrân trebuie să ştie să ţină iepele în buestru!…  Iar, dacă are vreun armăsăraş, îl castrăm!… Important e să aflaţi ce slăbiciuni manifestă femeia!
 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971