Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE

 FEMEIA, FIE EA REGINĂ...

- fragmente dintr-un nou roman de Corneliu LEU –


IX

 După moartea copilei păru să-şi amintească de Brătianu. Şi-o fi amintit de el ca prieten, posibil aliat într-o viaţă politică pe care ea o privea, într-adevăr, cu nobila detaşare a nebuniei artistice? Sau ca bărbat, ca haiduc frumos spre cuceritorul declin încărunţit al vârstei, bărbatul experimentat ale cărui sensibilităţi sunt chiar antiromantice şi căruia îi mărturisise cea mai inelectuală admiraţie: cea livrescă, susţinută mai mult de imaginaţia ei incitată de lecturi, decât de porniri senzuale pe care nu i le-ar fi permis starea avansată a sarcinii. Bunul simţ - care la el era funciar în ciuda tuturor durităţilor pe care le învăţase în lunga carieră politică, iar ea, ca orice om sensibil şi bine cultivat, îl avea mai dezvoltat - dăduse tatonării lor trecute acel aer camaraderesc şi intelectual care lasă o amintire plăcută, ca o trecere pe lângă o iluzorie posibilitate de sublim pe care o înţeleg concomitent două suflete chiar şi fără să-şi mărturisească unul altuia acest lucru. Dar, în acelaşi timp, o plasase în planul trecutului care nu se mai reia niciodată cu aceeaşi intensitate, ci farmecul lui rămâne amintirea, ocazia ratată a unei apropieri, posibilul nedus până la capăt şi transformat într-o mică nostalgie aşezată  stângagi pe raftul cu suveniri, licărind de acolo dar ne mai având îndeajunsă lumină pentru a se răstălmăci în stare prezentă.
Din acest motiv, peste timp, unele mesaje rare care întruchipau chemările ei, nu erau porunci la care să se conformeze, ci mai mult întrebări, ca spre o rudă de care-ţi aminteşti nu la nevoie, cu o anumită nevoie, ci la stări mai romantice, sau mai sentimentale, cu acel: „... spune-i: de ce nu trece pe aici?”, adresat unor terţi. Adresat fără vreo chemare anume ci, mai degrabă ca o exclamaţie nostalgică a unei amintiri care, şi aceea, ar putea fi mai mult iluzorie decât reală, mai degrabă un produs  a ceea ce ne-am imaginat despre o persoană, decât urmare a unui fapt petrecut sau ale unor simţăminte trăite.
 Trecuseră aproape încă patru ani de opoziţie a lui faţă de Palat şi, de data asta,  faţă de guvernul conservator al acelui mai tânăr decât el şi mai bătrânicios în acelaşi timp, bun politician care era Lascăr, băiatul Catargiului celui bătrân cu bogăţii mari prin judeţele de mijloc ale Moldovei. Iar, la o asemenea chemare a ei, exact când Carol îşi îndeplinea ritualul de a vizita taberele militare ca să-şi atragă ofiţerii mâncând cu ei la popotă un meniu rigid şi indigest  şi ştiind că aceia, abia după plecarea lui de protocol prusac îşi descheiau copcile tunicii şi porneau sfântul lor chiolhan autohton, Brătianu urcă smerit şi aprinse lumânări la Sfînta Mănăstire a Sinaii, unde ştia  că, în arhondaricul din stânga, spre valea Peleşului pe care-o cumpăraseră începându-şi trasarea viitorului castel, îşi amenajaseră ei micul lăcaş de vară al familiei domnitoare. Încă cernită, mai slăbită de durere, ceea ce-i interioriza distins obrazul de păpuşă, aşa cum sunt nemţoaicele cele frumuşele în contrast cu atracţia de altă natură a femeilor din neamurile cu păr negru, Elisabeta apăru în cerdacul cioplit monahiceşte din lemn brun, creind frumosul său contrast specific românesc faţă de varul alb şi liniştitor al zidurilor de mănăstire.
 Plecat, lăsîndu-şi să cadă-ntr-o parte şi pletele scurte, tăiate după moda insurgenţilor care vorbeau cândva împătimit mulţimii în intersecţiile Parisului revoluţionar, el coborâ treptele bisericii în sfeşnicele căreia tocmai îşi aşezase lumânările şi veni spre bolta de balcon ce se arăta pentru bustul ei ca o cadră între cei doi stâlpi sculptaţi. Veni până lângă sentinela înfiretată ce străjuia domeniul princiar, făcându-şi plecăciunea tot mai expresivă şi în smerenie şi în curtoazie.
 - Domnule Brătianu, ai venit... la mănăstire! – dădu ea un aer convenţional exclamaţiei care începuse cu un accent de reală bucurie.
 - E sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, Măria Ta – arătă el spre frumuseţea luminoasă a zilei de vară – dacă va fi să-l urmez la osândă, mi-am zis să-mi aprind singur o lumânare!
 Ea aprecie gluma zâmbind trist şi nu se sfii a recunoaşte că-i cerceta cu atenţie chipul acela de brigand, sau cărvunar, sau haiduc în legătură cu care îşi petrecuse imaginaţiile adolescenţei:
 - Ai încărunţit; ai acum mai mult argint decât păr negru!
 - E-n directă legătură cu gândurile, Măria Ta: mai multe gânduri triste, mai multe frământări.
 - Dar nu e-n legătură şi cu o poziţie politică mai radicală?
 Brătianu chibzui fără a ascunde nici el că simţea nevoia să-i cerceteze chipul cu sentimentală atenţie şi-şi revărsă asupra mâinii întinse pletele:
 - În preajma Voastră aş vrea să uit de politică...
 Când  ridică privirile, ea tocmai îşi dezvelea spre ureche vălul negru ce-i cobora din cununa creştetului, arătându-şi tâmpla:
            - Şi eu am încărunţit, domnule Brătianu.
-Condoleanţe, Măria Voastră; nu m-am putut apropia atunci, în cortegiu, dar am plâns ca pentru o floare a ţării mele, pe care aş fi stropit-o cu lacrimi, numai să crească!...
- Hai pe balcon, dincolo - îl invită ea şi, profitând de faptul că treceau printr-o încăpere în care nu se afla nimeni, spuse în continuarea celor dinainte - El se consolează fiindcă priveşte lucrurile ca la administraţia palatului: Chiar zice că pierderea nu e aşa de mare fiindcă tot nu era băiat!... Închipuieţi, da, poate să zică asta!... Vezi, domnule Brătianu, au trecut patru ani de când am stat prima data de vorbă mai pe-ndelete, dar n-am uitat sentimentul de încredere pe care mi-l inspiri!... Voiam să te văd; de multe ori am vrut să te văd sau m-am gândit că aş vrea să te văd. Simt că dumneata înţelegi, sau în ori ce caz accepţi nebunia mea poetică... Ai să vezi, am şi un motiv special pentru care te-am invitat, dar nu e vorba numai de aceasta.
- Nu numai că o înţeleg, Măria voastră, dar m-am gândit. M-am gândit în ceasurile grele prin care aţi trecut ca mamă, că aveţi drept sprijin poezia; ceea ce nu e puţin lucru!... Vă puteţi dărui ei, dacă viaţa vă lipseşte de alte satisfacţii!...
- Şi, atunci, de ce-ai uitat ce te-am rugat?! – deveni ea deodată foarte apropiată în imputare – era vorba să-mi recomanzi doamne de onoare, talentate; ăsta-i universul meu: Am plecat dintr-un castel unde mă defulam în artă, iar el îmi construieşte altul acum, în care tot asta am să fac... Vocaţia mea de mamă, pentru care şi voi şi el m-aţi adus aici, a luat sfârşit, domnule Brătianu – îi comunică ea ca un act oficial, cum mai făcuse considerând că printr-unul ca el vorbea ţării – nu cred că voi mai putea face copii; stai de vorbă cu doctorul Kremnitz şi-ţi va explica ce-a aflat de la specialişti; dar am vrut să-ţi spun eu: Voi, care v-aţi dorit o familie domnitoare străină, trebuie să ştiţi că nu e doar vina mea; e şi vina lui Carol... – tăcu cam aspru, nemaidorind să intre în amănunte- Ca să n-o spun altcuiva, ţi-am făcut această declaraţie deoarece consider că ţara trebuie să ştie. Dar deocamdată numai dumneata eşti ţara şi e deajuns s-o ştii numai dumneata. Pot conta?... Fii atent: te-ntreabă acea fetiţă sentimentală care am fost cândva, împletindu-mi petale şi frunze-n păr ca sânzienele; cea  pe care unii, cei care nu cunosc poezia, o credeau că face doar mici spectacole de nebuneală artistică în luncile din Westerland. Îţi aminteşti? Ţi-am mai vorbit despre asta....
Iar el îşi amintea chiar şi de tonul cu care îi vorbise: Un ton la fel de febril, ca şi acum. Pe care, atunci, îl pusese pe seama sarcinii, acum îl putea pune pe seama doliului, dar, cercetat mai pe-ndelete, putea fie să aparţină temperamentului ei, febril şi dornic de trăire sensibilă în întregime, fie căsniciei ei nefericite lângă un bărbat atât de prozaic şi, iată, mai dovedindu-şi şi alte beteşuguri... Iar Brătianu, ajuns prea dintr-o dată confident al acestor stări, îşi accepta rolul cu sincer raţionament, dându-şi seama, oricâte frivolităţi bărbăteşti l-ar fi încercat, că mergeau pe altă cale decât cea de a-i putea fi amant. Orice considerent psihic se opunea şi excludea lucrul acesta, cu toate că principesa părea să nu-şi dea seama de aşa ceva. Devenise, prin spontaneitatea ei de atunci, confidentul din ultimele zile ale sarcinii; era acum confidentul durerii îndoliate şi se pregătea să devină, conform romanţiozităţii ei care-şi juca frumos rolul de cap încoronat, confidentul care trebuia să păstreze pentru ţară explicaţia incapacităţii ei de a da un prinţ moştenitor. Din pricina aceasta reajunsese la tonul febril care, pesemne, în repetate rânduri punea stăpânire pe temperamentul ei neastâmpărat şi schimbător.
- Vreau să fiu prietenul poetei care sunteţi şi vă veţi afirma – schimbă el vorba – şi vă rog să-mi spuneţi tot ce pot face pentru asta. Voi găsi cele mai talentate fete pentru salonul Măriei Voastre, dar voi strădui să avem şi instituţii publice aşa cum le visaţi! Carmen Sylva, cum am auzit că semnaţi - se arătă el informat – e tocmai ce spuneţi Măria Voastră. E cântecul pădurii pe care, desigur, cei simpli şi săraci cu duhul, care nu înţeleg sufletul artistului, îl pot considera o nebunie, fără a-şi da seama în prostia lor că face parte din frumoasele nebunii, puţinele frumoase nebunii ale vieţii acesteia. Si eu am scris, Măria Ta, am avut ani întregi la Paris când am publicat cu succes. M-am ratat amestecându-mă în toată politica asta! Dar nu-nseamnă că nu ştiu şi că nu simt ce poate însemna aşa ceva pentru un spirit intelectual.
- Asta fiindcă eşti contraiul lui Carol, reveni ea la ceea ce simţea nevoia prea mult să explice. Uite, să ieşim pe balcon, să vezi valea în care a început construcţia castelului. E un act artistic pe care îl face fără pic de artă. E ca un castor care din instinct îşi construieşte cotloanele. El a primit ordin de la tatăl său să minuneze acest loc cu un castel demn de Hohenzollerni şi chiar a transformat asta în pasiune. Dar ştii cum?... Nu pe frumos sau pe urât, ci pe cât costă  - viefiel kostet?! El ştie că trebuie să coste mai mult decât al altor prinţi, ca să le facă acelora o demonstraţie de superioritate şi munceşte pe şantier ca un salahor; munceşte cum muncesc eunucii aceia perseverenţi care n-au altă plăcere decât să mărească bogăţiile palatelor; dar nici nu-i trece prin minte să aprecieze... măcar parcul, ci zice doar că va avea atâtea hectare de parc!... Imi pare rău, îl cunosc de mic drept un copil fără haz, fiindcă familiile noastre sunt rude de sânge... Poate chiar prea apropiate. Întreabă-l pe Kremnitz ca să-ţi spună că şi asta e una dintre cauzele pentru care nu mai pot face copii. Să zicem – vorbi ea iarăşi cu un îndemn cinic de a-şi flagela soarta – că el ar fi în stare să mai conceapă unul. Dar şi viaţa aceluia va fi în pericol din pricina combinaţiilor sterile din sângele nostru apropiat. Bătrânul Karl Anton m-a ales fiindcă eram cea mai necheltuitoare dintre toate candidatele. Alea ar fi irosit pe rochii şi petreceri, eu îmi cheltuiam timpul citind, ceea ce însemna că n-o să-i cost. Şi n-au mai ţinut seama de sângele prea apropiat!… Întreabă-l pe Kremnitz; am să-i spun că are permisiunea mea. Dumneata trebuie să ştii... Aşa – rosti ea chiar cu o tragedie antică în glas – voi avea conştiinţa că ţara o să ştie, chiar dacă oficial, pentru a se putea aduce dinafară un principe moştenitor cum el de mult are în gând, se va spune că organismul meu e de vină fiindcă nu poate duce sarcina. Da, să nu crezi că nu i-am spus: Aş vrea să-l văd bărbat măcar cu altă femeie. Să facă un bastard pe care apoi să-l înfiem. Da, i-am dat ideea asta, de vreme ce el m-a adus aici în scop de prăsilă. Că prăsila se face cu armăsari ca lumea!... I-am făcut sugestia dându-i şi garanţii că nu mă supăr, dar se pare că nu-l interesează acest aspect. Pe el, însăşi ideea de femeie îl înfurie. El vorbeşte frumos soldaţilor, dar are cel mai ursuz comportament faţă de doamnele şi domnişoarele mele de onoare. Parcă l-ar mânca, parcă l-ar agresa, parcă i-ar descoperi ceva ce ţine ascuns. Nu vrea apropierea pe care i-o propun. În schimb, se gândeşte la birocraţie. La ce documente ale casei princiare se vor formula pentru ca să se ştie că eu nu mai pot face copii şi trebuie adus din familie un moştenitor. Adică, numai eu sunt de vină, iar el e serenissimul fără defect! –deveni ea deodată îndurerata femeie  care se vedea că într-adevăr era, lovită de jignire, chinuită de neputinţă şi furioasă pe împrejurările care-i stâlceau menirea maternă.
Brătianu îi sprijini în palmele sale coatele ce căutau sprijin, desprinzând-o de masivul stâlp cioplit munteneşte ce mărginea balconul; şi-i aşeză grijuliu, în balansoarul cu catifele roşii, trupul purtând haine cernite. Pe furiş, ea îşi şterse o lacrimă; una singură de pe expresia de asceză ce nu stătea bine obrazului ei rotunjor, de peisaj pastoral cu femei vesele. Şi, spre a-şi drege vocea scăpând de accentele dramatice, porunci valetului care aşeza tava cu dulceţuri:
- Adu-i domnului Brătianu un scaun!... – pentru ca revenindu-i glasul melodios într-o oarecare veselie a ironiei să-i spună acestuia:
- E balconul în care stau singură privind la zidurile cu care prinţul meu îmi înalţă un castel... – pentru a accentua apoi şi mai mult: Bine-nţeles, punând în zidurile astea şi-n toate furniturile pe care le trece în catastive, întreaga, absolut întreaga lui dragoste!...
Era un balcon îngust, sprijinit pe zidul ce întărea malul pe care se ridica mănăstirea clădită de meşterii locali ai Cantacuzinilor după asemănarea celei de la muntele Sinai, cu uşi boltite scund pentru smerenie la aplecarea capului, dar cu cioplitură bogată de lemnărie românească. De pe el se vedea valea cu firul apei Peleşului şi şantierul în forfotă, cu muncitori, animale de muncă şi care manipulând materialele spre  satisfacţia domnitorului ce-şi ocupa cu asta plăcerile vieţii.
- Eu un foarte bun antreprenor; ca un maistru de şantier căruia nu-i scapa nimic pe parcursul întregii zile, apoi se hrăneşte şi bea copios făcând în continuare socoteli pe colţul mesii şi adoarme lângă jupâneasă renumărându-şi câştigul în somn, fără să considere că mai are în viaţa asta şi alte obligaţii.
- Măria Ta, dar asta e o imagine de oameni simpli, de burghezie primitivă pe care nobleţea o sfidează prin cavalerismul pe care încercăm să-l deprindem şi noi, intelectualii claselor mai de jos!...
- Se poate. Eu am spus că este „ca un” şi nu „un”. Nu m-am gândit la el sau la austeritatea portretului lui de militar scund şi drept, ci la acele prezentări copioase ale pictorilor flamanzi – se dovedi ea rafinată şi plină de intuiţie... Nobilimea?!... Eh, dumneata n-ai trăit cu ea pe cap ca să-ţi dai seama, în fond, că nu e cu nimic mai puţin banală decât acea burghezie ghiftuită de care scriitorii, oamenii cu spirit, adică, au început să râdă!... Sigur: lui nu i se potriveşte imaginea cu „se hrăneşte şi bea copios”. El e cumpătat fără să-i pese că asta poate proveni din zgârcenie, sau din lipsă de comunicare cu oamenii. Nu i se potriveşte nici cea cu „numărarea câştigului în somn” care ar fi mai apropiată de personajele domnului Balzac; el numără castelele verilor lui, faţă de care a fost mai sărac şi vrea acum să-i întreacă... dar, în rest, te asigur: lucrurile sunt asemănătoare...
- Nu credeţi că-l judecaţi cam aspru? – îi veni lui Brătianu o idee provocatoare, care ţinea mai degrabă de interesele lui politice decât de confidenţa nefericirilor cu care-l dăruia acea femeie a cărei sinceritate de moment nu prefera deloc stoicismul.
- Cine l-a pus să se căsătorească tocmai cu mine, fără ca să se întrebe dacă nu cumva am personalitatea mea şi visurile mele? –sfidă ea – Eram convenabilă pentru ei, pentru calculele lor. Carol bătrânul, tatăl lui, putea face afaceri bune cu domeniile noastre şi banii veniţi de aici, Bismark era mulţumit că nu-i strica socotelile vreo prinţesă din altă ţară, lui Wilhelm îi creşteau visurile imperiale pe care şi le-a şi îndeplinit încoronându-se chiar în palatul învinşilor, la Versailles, cu o suită în care puteam să fiu şi eu o mică piatră preţioasă, iar pretendentul, mirele, nu avea vreo preferinţă expresă fiindcă e tipul de om care, după cum am auzit, a avut un singur puseu de dragoste pentru frivola aceea pariziană a lui Murat; după care a plâns ca un copil care-şi cere jucăria, iar apoi s-a blazat complet în materie de femei, aşa că-i era indiferent că eu eram nebuna singuratecă din Westernland!... Mi-a cerut acceptul şi s-a-nclinat încercând o sărutare, apoi s-a dus să facă actele cu cei care habar n-aveau câte lucruri citisem eu, câte lucruri visasem eu; nici măcar câte lucruri scrisesem eu, că aveam caietele pline!... Fiindcă am vorbit de Balzac, să luăm chiar în comparaţie cu personajele lui Walter Scott – reajunse ea la acea febrilitate de vorbire în care nu mai făcea distincţia clară dintre personajele din cărţi şi cele din viaţă – nu crezi că suntem foarte aproape de ele şi de meschinăria lor pe care voi, intelectualii de stânga o condamnaţi drept burgheză?...
- Fiecare clasă îşi are spiritele ei luminate şi spiritele terne, Măria Ta!
- Voi vorbiţi cu superioritate despre acea lume burgheză limitată mental la câştig şi la ghiftuială, domnule Brătianu, dar eu pot vorbi la fel despre acea lume nobilă de care mă izolam în bibliotecă sau colindând luncile la Neuwied. Aş spune că e vorba de lumea nobilă îmburghezită în aşa măsură încât şi-a pierdut şi trăsătura principală: cavalerismul, generozitatea gestului, lărgimea aspiraţiei, chiar războinică fiind. Pentru că una e Războiul dintre cele două Roze, domnule Brătianu - ajunse febrilitatea ei la împătimire, rostind lucruri asupra cărora se vedea că meditase cu periculoasă inteligenţă – şi alta jaful unor corsari care strâng averi şi devin nobili prin ocuparea unor castele! Da, da; mă gândesc de mult la asta şi m-am frământat să găsesc nobleţea adevărată în stări mai pure, până ce mi s-a dus vestea că sunt o mică nebună ce face jocul ielelor pădurii!... – Avea ochii aprinşi şi sărea de la una la alta în mod ciudat, dar cu logică; o logică subînţeleasă, parcă i-ar fi vorbit unuia cu care avusese multe conversaţii asemănătoare – Ştii ce fericită am fost odată ţinând copila-n braţe în vreme ce ei, familia domnitoare, nu pot să spun că nu-i dădeau atenţie, dar vorbeau negustoreşte, ca la piaţă, despre descendenţa bărbătească pentru asigurarea tronului?!... Printre ei toţi m-am simţit deodată singură cu ea şi am strâns-o în braţe cu fericire fiindcă mi-am dat seama ce aveam de făcut. Mi-am dat seama că Dumnezeu mă hărăzise cu ea, ca să alergăm amândouă prin pădurile astea din Carpaţii crora le-am studiat legendele tocmai ca să i le spun ei, să fie ale ei, ale copilăriei ei confundându-se cu acestă ţară!… Iar, când va creşte un pic, să hoinărim împreună prin ele impodobindu-ne părul cu petale şi căutând ielele, sau sânzienele, cum le spuneţi voi, depărtându-ne de toţi ceilalţi şi lăsându-i cu viaţa lor meschină, ternă şi telurică prin care au îmburghezit sentimentele nobile şi mi-au înjosit mie trăirile poetice, considerându-mă mica nebună inofensivă bună pentru afacerile dintre un regat şi un imperiu!... Da, eram atât de fericită că Dumnezeu mi-a dat o fetiţă pe care o strângeam la piept cu atât mai tare cu cât lor le dezamăgise genealogia…  Şi care - Dumnezeule, de ce m-ai pedepsit?! -  trebuia să mai crească numai un pic, pentru ca să zburdăm cu adevărat amândouă în jocul ielelor, să avem viaţa noastră bucolică în ţara asta atât de frumos bucolică, lăsând problemele meschine ale tronului în seama lor, a familiei lor unde n-au decât s-aducă ce urmaş vor!... N-a fost să fie aşa, domnule Brătianu, iar eu îţi spun toate acestea dumitale... Oare de ce ţi le spun?... Oare de ce tocmai dumitale?...
Brătianu ezită, chibzui, renunţă şi reveni la ideea care-i stătea pe buze cu un cuvânt care se putea să nu fie deloc un compliment:
- Pentru că eu ştiu, Măria ta...
- Ce ştii, domnule Brătianu?
- Că, poate, sunteţi... – ezită el  simţindu-se cum schimba direcţia –  …sunteţi o scriitoare pentru a cărei frumoasă imaginaţie eu ar fi trebuit să fac mai mult…
- Chiar asta voiai să-mi spui? – insistă ea necrezându-l; iar el încercă să se justifice:
- Mă jur că nu odată m-am gândit să merg la Paris, să reiau relaţiile mele cu ziarele şi să le atrag atenţia că România are o poetă care i-a cunoscut frumuseţile şi i le cântă.
- Asta te cred. Asta ai face-o. Nu atât pentru mine, faţă de care nu simţi mare lucru - îl tatonă ea -  dar pentru ţara dumitale ai face-o!
Şi reuşi prin asta să obţină ceea ce instinctul ei femeiesc nu se putea să nu dorească de la un personaj asemănător cu cele din literatura prin care visase.
- Alteţa Voastră – îi declară Brătianu ridicând bărbăteştile sale priviri convingătoare – ca principesă vă respect, dar ca poetă şi femeie să ştiţi că îmi treziţi foarte multe simţăminte; să nu mai spuneţi niciodată că nu simt mare lucru!..
- Ai fi în stare să mă iubeşti?
Comportamentul ei derutant, pe care i-l ştia plin de surprize venind din frustările pe care şi le îndulcea singură cu alintările extravaganţei artistice, se întrecea de data asta uimindu-l.
- Aş face orice ca să rămâneţi numai cu poezie în suflet – găsi el o formă de declaraţie mângăietoare atingându-i vălul care încă-i mai sublinia viaţa cernită – dar cred că mă-ntrebaţi dacă v-aş iubi, exact aşa cum m-aţi întrebat altă dată dacă v-aş duce la eşafod. Mă vedeţi un alt personaj.
- Te văd aşa cum eşti, domnule Brătianu – vorbi ea de-a dreptul – văd că eşti bărbatul care ar şti să-mi aline sufletul făcându-mi glorie literară, dar eu nu vreau numai atât!
- Cum să vă dovedesc?
- Simplu –  apucă ea mâna pe care celălalt nu-şi permisese să o întindă mai mult de vălul negru şi îi explică dovedindu-se iarăşi fata nebunatecă plină de surprizele schimbărilor de stare sufletească: Nu-ţi cer să-mi faci declaraţii; îţi cer doar să mi-o dovedeşti recunoscând cu adevărat ce voiai să spui că ştii despre mine… Da; nu-ţi cer declaraţii pătimaşe – îl înfruntă ea femeieşte – mă voi mulţumi spunându-mi că sinceritatea dumitale e o demonstraţie de iubire. Dar să-mi spui sincer ce aveai în gând atunci, înainte de a întoarce vorba diplomatic, referindu-te numai la poeta care sunt. Îţi amintesc – se alintă apoi, mângâindu-i uşor doar mâneca hainei şi nu braţul, tot aşa cum el îi atinsese doar vălul – te întrebam oare de ce mă destăinuiesc eu tocmai dumitale, iar dumneata ai început doar să-mi spui că „ştii”. Ce ştii?… Spune sincer, pentru că eu am presimţit!… - Şi, împungându-l cu degetul într-un gest de delicată familiaritate, îi repetă începutul : Spuneai că sunt… Hai, că nu te gândiseşi atunci la poetă – strădui ea cu graţie să-i smulgă adevărul – spuneai că: …poate… sunt…
Era atâta căldură şi joc de delicată feminitate care, întradevăr, presimţise ce ar fi vrut el să spună, încât bărbatul se predă făcând un gest de sentimentală supunere:
- …Că sunteţi, poate, o fire fantezistă, dar oricum, nu ce se crede; că sunteţi înţeleapta şi rafinata fecioară din luncile Westernwaldului şi nu...
- Şi nu nebuna!... Nu-i aşa că asta voia să spui: nebuna care mă consideră ceilalţi! Nu-i aşa ?! – deveni ea veselă bătând din mâini ca o fetiţă.
Şi deodată-l sărută. Poate cu o poftă de mult visată, pentru că nu-l sărută ca o amantă, ci ca o fetiţă drăgăstoasă. Nu-i sărută gura; trecu doar cu buzele pe lângă ea şi-i sărută obrajii. Obrajii aceia sănătoşi, cu pielea frumos întinsă, care, acolo unde prindeau reflexesanguine, subliniau aerul lui frust şi natural de brigand frumos răsărit într-o pădure din visurile tinereţii ei; visuri provocate de lecturile romantice.
Pentru ca apoi, cu îndemânare princiară, să ştie a se reţine de la alte gesturi, sau a le amâna tocmai spre plăcerea jocului:
- Ia loc, domnule Brătianu; m-ai făcut fericită recunoscând ce voiai să spui!
- Sunt şi eu fericit; înseamnă că mi-am păstrat ceva din puritatea simţirilor carvonare, prin toate ascunzişurile politicilor ăstora în care m-am înfundat! – se simţi şi el obligat să spună pe faţă ceea ce gândea în clipa aceea.
Iar ea, uitându-şi doliul, se referi cu minte inteligentă la ceea ce-i producea voioşia:
- Ce-şi poate dori mai mult o prinţesă, decât să aibă un principe bun cavaler, care s-o accepte nebună pe tronul lui, dar şi un carvonar înţelegător, care să ştie în adâncul sufletului său că nu-i nebună?!…  Domnule Brătianu, să nu mă minţi!… Chiar voiai să spui că nu sunt nebună?!…
- Asta voiam să spun, Măria Ta! – confirmă ferm bărbatul cărunt aşezându-se în scaunul său  - cât despre serenissimul vostru soţ - adăugă el căutându-şi cuvintele - pot să sper că nu este chiar atât de îmburghezit în sensul prost al cuvântului. El, într-adevăr, încă ştie ce-i acela cavalerism. Eu mă bazez pe credinţa asta şi încă îl susţin…
- Să înţeleg că, altfel, dacă nu te-ai mai baza nici pe asta, l-ai răsturna? – întrebă ea deodată veselă, în modul acela în care s-ar fi pregătit de o şotie aliindu-se lui într-un asemenea scop.
- A trecut timpul răsturnărilor, Măria Ta; e criză mare în Europa şi toată lumea strigă de foame!... Am vrut să spun doar că aştept ca acest om care ştie ce-i acela cavalerismul, să-l pună şi în practică.
- Şi dacă nu-l va pune? – provocă ea făţiş ca şi cum l-ar fi îndemnat la ceva radical.
- Nu pot să vă spun altceva – vorbi drept bărbatul – dar dezamăgirea mea că l-am cerut cândva pentru ţară, va fi totală.
Principesa se bucură sincer spunându-i ca şi cum i-ar fi atras atenţia că-l înţelesese total.
- Ştiu, domnule Brătianu; eşti ca şi mine: Ţi-ar fi ruşine să dai înapoi. Ai dezamăgi prea multă lume. Dumneata l-ai judecat ca politician, cerându-l pentru ţară; eu ca femeie, cerându-mă pentru căsnicie!... Mergem înainte, domnule Brătianu. Castelul se construieşte, domnitorul adoarme în fiecare seară cu metri cubi de zidărie, metri pătraţi de curte de onoare şi pogoane de parc în minte!... Cred că mai târziu va calcula vânatul şi câinii de însoţire iar, la urmă, lista atentă a invitaţilor pe care să-i covârşească în parvenitismul lor.
- Mie mi-aţi făcut, totuşi, o mare bucurie, Măria Voastră, arătându-mi şantierul şi vorbindu-mi despre pasiunea domnitorului. O mare bucurie!...
- Îmi pare bine; dar pot să ştiu de ce?
- Pentru că aveam o impresie mai proastă, Măria Ta, gândindu-mă la cât de mult au stors ţara domnii Ambronn şi Strousberg, oamenii domnitorului, trimiţând bănuţii noştri în străinătate.
- Şi?
- Şi acum îmi dau seama că banii noştri revin în parte sub formă de investiţie a Casei de Hohenzollern. Ceea ce nu e rău; ba, chiar e bine că, măcar, investiţia-i pe pământ românesc.
Atentă, totuşi, dacă nu cumva era atrasă într-o cursă, principesa avu prezenţa de spirit să-i spună:
- Eu nu sunt Adunarea Deputaţilor, ca să judec aşa ceva, domnule Brătianu.
Iar el se întristă:
- Nu mi-o luaţi în nume de rău, Doamnă, vă făceam numai o confidenţă; în faţa Adunării nu îndrăznesc să vin doar cu bănuieli. În faţa Adunării, domnitorul e strălucitor, onest şi îşi construieşte castel din proprii săi bani, cum şi-a construit şi Cuza la Ruginoasa; aşa că nu este nici un fel de problemă şi nu sunt eu acela care şi-ar permite să o ridice.
Dar această mare şi fermă sinceritate îi fu anulată de afirmaţia ei:
- Ba este una; ai să vezi imediat...
Principesa se ridică dispărând în interior şi lăsându-l pe Brătianu să privească şantierul din acel balcon sprijinit pe stânca de deasupra văii Peleşului. Îl privea pentru prima dată mai obiectivat, mai inginereşte, tocmai pentru că i se mărturisise ei. Până atunci, până la acea mărturisire, trăia mereu o indignare subiectivă care-i spunea că neamţul cheltuia acolo bani storşi de la ţară, aşa cum combăteau multe ziare. Până atunci, el, ca autor al aducerii acelui neamţ, n-ar fi vrut să recunoască atâta meschinărie din partea celui pe care-l prezentase naţiunii ca pe un principe frumos şi necesar. Acum se liniştise: avea răspunsul şi pentru acele ziare puse pe scandal. Un răspuns cinic dar justificativ care-i va crea ascendent politic. „Nici ca voi, dar nici ca el – avea să le spună detractorilor – neamţul stoarce ţara; Ambronn şi Strousberg duc banii în Germania; dar iată-i că se întorc sub forma de castel cu temelii în Romania; deci are şi ţara un avantaj, chiar dacă nu vor locui în el cei care au fost storşi!”… Cam asta gândea politicianul dur, lipsit de sentimentalisme din el: Bucurându-se doar de a putea spune că e mai bine decât pe vremea turcilor, când tot ce se lua de aici era bine luat şi că, la asta, avusese şi el o contribuţie… Adăugând apoi, în secret, doar pentru sine: Contrbuţie care, iată, i se răsplătea măcar prin avansurile de dragoste ale acestei femei…
Iar femeia, pricipesa, cu mersul ei de alintare aproape dansată, tocmai reveni pe balcon punându-i în mână un obiect înfăşurat în muselină fină ca şi mănuşa ce-i făcea atingerea şi mai moale. Un obiect mic, de formă dreptunghiulară, dar care atârna destul de greu pentru o bijuterie, cum ea afirma:
- Are, sau a avut, zeci din astea. Voia să le topească, iar eu i-am cerut să-mi dea măcar una. Şi mi-a dat-o în locul unei bijuterii pe care aş fi meritat-o la aniversare… Desfă; desfă şi uită-te!… Că eu, care am studiat limbi clasice şi nu doar tactica artileriei – insinuă ea – nu o consider bijuterie pentru aurul din ea; ci pentru valorile istorice pe care le-ar putea conţine!… Uită-te, domnule Brătianu; uită-te bine şi s-ar putea să fii şi mai mândru de strămoşii dumitale!… Ţi-o spune o nemţoaică mândră de neamul ei dar care, fiind mai mult citită decât ahtiată după aur – îşi îndreptă iarăşi aluzia spre cine ştiau ei -  e absolut de acord şi cu ardelenii care vorbesc despre vechimea voastră şi cu revistele pe care le tipărea Kogălniceanu!… Eu citesc, nu umblu după bani să construiesc castele; şi am vrut să-l împiedic să facă asta!… Nu mă-nţelegi, nu?… Am spus totul dintr-o suflare fiindcă nu te-am mai văzut de mult!… I-am spus-o şi lui Lascăr Catargiu, dar primul ministru vrea să-i arate regelui că nu-i iese din cuvânt…  Hai: desfă, priveşte şi-ţi vei da seama că e o antichitate importantă pentru care va trebuie un Champollion ca să descifreze ce scrie!

„Femeia, fie ea oricât de nobilă, nu-şi uită răzbunarea faţă de cine a dezamăgit-o” – îşi spunea  Brătianu multă vreme după aceea, amintindu-şi de tirada lungă cu care se-ntorsese principesa aducând tăbliţa învelită-n muselină parfumată cu parfumul ei, cel pe care, în originalitatea sa poetică pe care unii o luau drept ciudăţenie, principesa şi-l pregătea singură din miresme de pădure culese tocmai spre a-şi găsi îndeletniciri înafara protocoalelor unde trona Carol şi a evita atenţia formală pe care acel neîndemânatec la femei i-o dădea mai mult în public, prin gesturi stereotipe, cum învăţase la cadeţi, şi mai deloc în relaţiile intime.
Brătianu, însă, îşi spunea astfel, tocmai gândind că nu era înţelept să procedeze ca-n îndemnurile ei oarecum împătimite, dar nici nu trebuia să-l ierte pe Catargiu pentru că acceptase topirea unor asemenea valori… Da, era barbar: Tăbliţe cu scriitură antică topite pentru aur. Putea oricând să facă o demascare producând un mare scandal politic, dar amâna un asemenea act întrebându-se în ce măsură era bine pentru ţară şi cântărind lucrurile cu pragmatism chiar pentru interesele partidului lor în perioada aceea când lumea slavilor din jur năştea mişcări împotriva turcimii. Ar fi slăbit el puterea interioară creând un asemenea scandal?… Grav, răspunzător ca-ntotdeauna cu sine însuşi, calcula chiar fără să-i spună bunului său prieten Rosetti care ar fi procedat la un  gest radical. Dar el nu voia, nu avea dreptul în acele momente să fie nesăbuit, aşa că l-a obligat pe rivalul său conservator la o explicaţie bărbătească.
- Lascăre, domnule prim-ministru, să rămânem puţin între patru ochi – îi spuse el când găsi ocazia şi ţinti ca-ntr-o fandare de duel: Să rămânem între patru ochi şi să-mi spui câte zeci sau sute de tăbliţe de aur cu acel scris foarte vechi, de mare antichitate, a topit principele ca să-şi facă tezaur cu acordul tău?!
Calculul mişcării îi reuşi, pentru că, în dulceagul său accent, moldoveanul dovedi că-l preocupase problema, îşi dăduse seama de gravitatea ei şi avea pregătit un răspuns pentru orice eventualitate:
- N-a fost acordul meu; eu am vrut să le păstrăm şi l-am convins apoi ca măcar să le turnăm în plumb ca s-avem copii ce vor putea fi descifrate.
- Deci te-ai gândit că acolo s-ar putea să fie istoria noastră, chiar o istorie foarte veche. Cam ce fel de scris era?
- Nu mi-am putut da seama. Un scris diferit de altele.
- Să fi avut dacii scrisul ăsta?
- Dar dacii, se spune că n-au avut alfabet, nu s-au găsit de la ei pietre cu înscrisuri; ar putea fi alte neamuri care au trecut pe aici.
- Bun;  înseamnă că ministerul a studiat problema înainte de a face concesie poftei de aur a principelui.
- Nu a făcut nici o concesie. Au fost găsite pe terenul lui; pe proprietatea lui din Valea Peleşului unde face săpături pentru castel. Sunt proprietatea lui.
- Chiar dacă privesc istoria noastră?
- Eu, ţi-am spus: ce-am reuşit a fost să-l conving să se facă acele copii în plumb. Aurul e proprietatea lui şi-l poate folosi foarte bine ca să ridice castelul care e tot proprietatea lui; avem o Constituţie în sensul acesta! – îşi reveni primul ministru căpătând oarecare agresivitate pe care Brătianu i-o domoli:
- Stai liniştit. Nu voi face caz public, nici parlamentar, din asta. Te-ntreb ca român,  când avem zeci de cărturari români care străduie acum ca să ne scrie istoria. Lui Kogălniceanu i le-ai arătat?… Sau tânărului Odobescu ce se arată deosebit de…
- Am consultat arheologi vienezi – se grăbi acela să răspundă – care să fie discreţi şi să nu facă parte din… din opoziţie!… Da, ca să nu fie de partea ta! – recunoscu loial în concluzie. Dar Brătianu i-o plăti cu dispreţ:
- Dacă voiai unul din afară, puteai să iei măcar un ardelean, că şi pe ei îi preocupă sufleteşte; şi ei caută altare ale dacilor şi romanilor aici, la noi. Vestigiile astea erau o proprietate de simţire naţională. Ce poate să simtă un străin?!… Ca dovadă că neamţul tău le-a topit!
- „Neamţul meu”?!… Spui asta ca şi cum nu tu l-ai adus în ţară; ca şi cum nu tu mi-ai spus că e mai bine să-i fiu eu prim-ministru!
- Lascăre, să fii prim-ministru înseamnă să veghezi şi la prezent şi la istorie!… Carol le-a topit. Cu acordul tău le-a topit şi le-a băgat doar valoarea de aur în construcţia castelului. Valoarea istorică era pentru neamul nostru. Bălcescu s-ar răsuci în mormânt!
- Se studiază copiile. Vom avea rezultate de la Academia din Viena. Le vom face publice prin studii de specialitate pe care principele le v a finanţa…
Atunci, pragmaticul Brătianu îşi dădu arama pe faţă renunţând la întregul discurs patriotic, dar şi la a-şi recunoaşte lipsa de funcţie publică faţă de primul ministru care o avea, ba chiar faţă de principele invocat. Şi, fără să-şi facă scrupule, îi porunci:
- Nu faci nimic public, fiindcă ne facem dracului de râs!… Am adus pe tron unul pentru care valorează mai mult aurul decât valorile naţionale!… În afacerea asta suntem legaţi unul de altul cu cătuşe, Lascăre; aşa că: tăcere!… Ascunde cât poţi, cum ai ascuns şi până acum. Lasă lucrurile moarte, până găsim vreo explicaţie mai nobilă privind  folosirea acestui aur! Eu nu te voi acuza; atâta pot să fac! Ai înţeles?
Cu toate că nu-i convenea, cu toate că vanităţile lui tresăreau la fiecare cuvânt ce i se adresa cu ton de ordin din partea unuia care nu avea nici o cădere să-i ordone, acel precaut politician încăpăţânat şi sigur pe susţinerea boierimii căreia ştiuse să-i servească interesele, nu mai rosti nici măcar un sunet. Acceptă prin tăcere; o tăcere supărată, dar de care nu s-ar fi îndoit nimeni, pentru că era aşezată ca un garant între două caractere tari. Ceea ce, chiar îl făcu pe Brătianu să capete un mult mai îngăduitor ton explicativ. Tonul unui sentiment trist care-i apropia ca români conştienţi că soarta-i împinsese până atunci cam spre marginile istoriei:
- Ţi-am vorbit de mai tânărul Odobescu. L-am auzit cum, venind de la studii mai noi decât ale noastre, crede că aici a fost cândva o civilizaţie minunată!… El vrea să caute, de-o parte şi de alta a munţilor, altarele acelea bogate-n aur pe care le-au tot căutat romanii până le-a găsit Traian!… Ei  bine, urcă-te pe platou, la Babele, privind acele pietre care te vor convinge c-au fost mai degrabă altar, decât o joacă a vântului şi ploilor. Chiar principesa, care e o fire cultivată, crede că a fost mână omenească acolo… Iar plăcile astea cu înscrisuri pe care principele le-a topit, s-or fi găsit pe proprietatea lui, dar proprietatea e chiar la picioarele acestui munte!… Să tăcem, Lascăre, să tăcem; că ne facem de râs în omenire şi nu ne mai eliberăm nici o dată!…
De atunci s-a petrecut o schimbare şi-n sufletul lui, dar şi-n modalităţile mai puţin agresive, mai mult bazate pe tenacitate şi calcul de fond, decât pe luptă parlamentară, ale confruntării lui cu conservatorii aflaţi la guvernare. Cu Catargiu s-a contracarat, dar nu s-au duşmănit, fiind şi acela un caracter. Purtau amândoi ruşinea ascunderii acestei fapte şi ştiau, numai ei doi ştiau, ce trebuia ascuns încă multă vreme pentru ca românii să aibă încredere în cel care le era şi capul armatei prin care ar fi urmat să se elibereze.
Iar când acea femeie care nu se sfia să-i arate dragostea chiar de pe tronul ce-l ocupa alături de Carol, l-a îndemnat din nou ca, în loc de demersuri pe lângă principe, să atace direct la Siegmaringen de unde prinţul tată dirija lucrurile, el avea strategia gata pusă la punct.
 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971