Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE

 UN STUDIU CU MULTE DATE NOI DESPRE

 FAMILIA CANTEMIR
 

Rădăcinile dinastiei domneşti Cantemir se trag de la conducătorii Hoardei de Aur; mama unuia dintre strămoşii Cantemirilor era chinezoaică; bunelul domnitorului Dimitrie Cantemir a fost executat de sultan pentru că a fost incomod; iar tatăl lui Dimitrie, Constantin, a primit tronul Moldovei drept răsplată pentru că a salvat haremul sultanului de la moarte – aceste şi alte descoperiri de senzaţie au fost făcute de ambasadorul Feodor Angheli în manuscrisul cărţii sale „Epoca şi arborele genealogic al neamului Cantemir (interpretare nouă)”, transmite Info-Prim Neo.
Diplomatul, jurnalistul, scriitorul şi cercetătorul Feodor Angheli a făcut aceste descoperiri consultând materiale
de arhivă turceşti, austriece şi ale poporului Nogai. Potrivit lui Angheli, concluziile unor istorici precum că neamul lui Cantemir ar fi avut rădăcini comune cu Emirul Timur (Tamerlan, 1336-1405) nu sunt susţinute de fapte istorice. „Tamerlan este un fenomen exclusiv al Asiei Centrale, iar Cantemir – un fenomen de pe malurile râului Volga”. Genealogia familiei Cantemir, originară din tribul Mansur al Marii Hoarde Nogai, cuprinde şase sau şapte ramificaţii. Mansur a fost han al Hoardei de Aur în anii 1419-1427. În anii următori, '20-30 ai secolului XV, s-a format Hoarda Nogai, după dezintegrarea Hoardei de Aur, iar fondatorul acestei hoarde a fost Edigey. Mama lui Edigey a fost chinezoaică. Către mijlocul sec. XVI, Hoarda Nogai cuprindea 18 popoare tribale, printre care şi cel al Mansurilor, de la care se trage neamul Cantemireştilor, susţine Angheli. Toţi stramoşii Cantemirilor au fost musulmani, afirmă autorul, şi ei nu puteau purta nume greceşti, slavone sau latine, precum afirmă unii istorici. Conform arhivelor, neamul Cantemireştilor are următoarele trepte: Edigey – Mansur – Divey – Araslan Divey – Araslanoglu Cantemir (alias Cantemir Divey, bunicul lui Dimitrie Cantemir) – Constantin Cantemir.
Cantemir este un pseudonim şi se compune din două cuvinte: kan (han) + demir (fier), ceea ce împreună ar înseamnă “han de fier” sau “han puternic”. Strămoşii Cantemirilor puteau să se stabilească în Bugeac după ocuparea de către otomani, în anul 1484, a Akkermanului şi Chiliei, când sultanul Baiazid II adăposteşte în aceste locuri 40 de mii de tătari Nogai şi crimeeni, scutindu-i de impozite. Dar, cel mai probabil, ei au ajuns aici după campania din 1538 a sultanului Suleiman I Magnificul, când turcii au cucerit Tighina, numind-o Bender. În aceeaşi perioadă, a fost definit hotarul între Bugeac şi Moldova , de-a lungul Valului lui Traian, după care poarta a mutat la gura Niprului şi în Bugeac mulţi tătari Nogai. În secolul XVI, din tătarii Nogai s-a desprins o parte care a format hoarda Bugeacului (Akkerman). În 1610-1617, uluşii lui Cantemir traiau în partea de vest a cursului inferior al Niprului, susţine Angheli.
Între 1622-1637, Cantemir Araslanoglu a fost guvernator al provinciei Silistra, care se întindea de la Silistra bulgărească până la gurile Niprului şi Dunării, inclusiv Dobrogea, Akkerman şi Chilia. Araslanoglu, bunicul lui Dimitrie Cantemir, a avut cel mai înalt titlu militar
oferit de Paşă – vizir (ministru), “administratorul malurilor Mării Negre” – drept răsplată pentru contribuţia sa în bătăliile cu polonezii în timpul campaniei din 1621 a sultanului Osman II la Hotin.
Potrivit lui Angheli, bunicul lui Dimitrie Cantemir avea un pronunţat sentiment antipolonez, fiind în acelaşi timp un apărător vehement al islamului. Deţinea în Bugeac, în anumite perioade, armate de până la 40 de mii, o forţă de care se temeau şi în Hanatul Crimeii, dar şi la Istanbul . Din ordinul sultanului Murad IV, la 5 iulie 1637, Cantemir Araslanoglu a fost executat la Istanbul. Pretext a servit faptul că feciorul său mai mic, aflat în stare de ebrietate, omorâse un musulman. Adevăratul motiv
, însă, a fost altul. Poarta se pregătea de război cu Iranul şi avea nevoie să facă pace cu polonezii, care vedeau în Cantemir Araslanoglu un duşman implacabil. Aici se adaugase şi rivalitatea aprigă dintre hanul Crimeei, Inayet Girey şi Cantemir Araslanolgu, care ţinea Poarta în permanentă tensiune. Astfel, sultanul a hotărât să-l elimine pe incomodul conducător al Nogailor din Bugeac, după ce l-a înlăturat mai întâi pe hanul Crimeei.
Bunicul lui Dimitrie Cantemir avea multe soţii şi în Crimeea, şi pe malurile Niprului şi ale Dunării. În documente
sunt fixate patru soţii – atât cât permitea islamul, celelalte erau cadâne. Se pare că una dintre soţiile lui a fost creştină. De la Constantin Cantemir şi porneşte „originea creştină” a unei noi dinastii, numită dinastia lui Constantin Cantemir. Potrivit autorului, la 15 august 1672, Constantin Cantemir şi oştenii lui moldoveni au salvat de la un atac polonez haremul sultanului Mehmet IV. Drept răsplată, la 15 iulie 1685, Cantemir a ocupat tronul (1685-1693) Moldovei şi a primit numele de Constantin. Pe linie paternă, dinastia Cantemir a durat 117 ani. În anul 1820, dinastia Cantemir a luat sfârşit, prin moartea nepotului lui Dimitrie Cantemir, colonelul Dmitri Constantinovici, care se îmbolnăvise de ideea fixă că ar fi domn al Moldovei şi Valahiei.
____________________
Autorul acestei carti este  Fiodor Angheli, născut la 24 octombrie 1935 în satul Gaidar, raionul Ceadâr-Lunga, Fiodor Angheli este absolvent al Institutului statelor Asiei şi Africii al Universităţii „M. Lomonosov” şi al Şcolii superioare de partid din Moscova. A fost corespondent al ziarelor „Novosti” (1967-1972) şi „Pravda” (1974-1979) la Bucureşti. A activat în secţia relaţii externe a Comitetului Central al PC din RSSM (1972-1974). A fost directorul general al Agenţiei „Moldpress” (1983-1990) şi, ulterior, şeful Biroului Agenţiei „Itar-Tass” în Moldova (1990-1994). Deputat în Parlamentul R. Moldova (1990-1998). Ambasador al R. Moldova în Turcia, Egipt şi Quweit, cu reşedinţa la Ankara (1998-2001).

 

 

 

 

 

AUTOPORTRET/AUTOPORTRAIT,
de Rodica Elena LUPU
Editura ANAMAROL, 2009, Bucuresti

 

Cât de rar te poţi privi in oglinda sufletului unui Poet – cartea lui de versuri – şi să-ţi revezi propriul suflet, cu trăirile lui, de fapt, ale tale, cu bucuriile şi suferinţele lui, de fapt ale tale. De fapt, ale tuturor. De fapt, ale lui homo universalis, care este suma lui homo faber, homo sapiens, homo ludens… De fapt, să te revezi, în primul rând, întru neuitare, OM, şi-apoi, rând pe rând, întru mirare şi delectare, faber, sapiens şi ludens…

Poezia ca stare. Să fii in stare să-ţi întrebi propriul eu, acela, insondabilul : «Oglinda, oglinjoară /Care-i cea mai benefică stare, bunăoară?» Iar răspunsul să ţi-l culegi de pe buze, în chip de petale de flori, şi să-l depui ca omagiu la picioarele Poetului…

Poezia ca mod de viaţă. Să te uiti în ochii semenilor, şi-apoi să le culegi impresiile, să vezi ce-ai semanat, şi să le depui în tainitele inimii : «Poezia ta cu noi are / De fapt, nu are/ Asemănare… ». Iar tu să roseşti frunzărindu-ţi inima, şi să-ţi crească, în chip de Crez, aripioare…
Poezia ca Iubire. Să-ţi iubeşti Trecutul, Istoria, să-nţelegi, cu indulgenţă, Prezentul şi să te rogi pentru Viitor şi Viitorime. Să vezi şi să crezi… Să vezi şi să creezi… Crede şi nu cerceta… Creează şi vezi ce-au zămislit propriile tale plăzmuiri… Şi nu uita că la început a fost Cuvântul…  

Poezia este timp (o farâmă de Timp) spaţializat (Spaţiu circumscris unui petic de hârtie), pus în mişcare de Iubire (îngemănarea cu Muza, cu inspiraţia – inspirăm şi trăim). Poetul inspiră Poezie şi trăieşte. Prin ea şi pentru ea. De fapt, pentru noi, pentru a ne face mai buni, mai frumoşi.
Şi reuşeşte să ne facă viaţa mai bună. Nu mult, doar atât cât trebuie pentru a cunoaşte străfulgerarea crâmpeiului de fericire, cea atât de efemeră, de evanescentă, ba chiar mirobolantă… Mirarea de a ne descoperi altfel, pe noi şi lumea înconjurătoare, e de ajuns pentru a ne face fericiţi.

Poezia este o lecţie de mirare. Ne mirăm că suntem, în ciuda a toţi si a toate. Ne mirăm că iubim, în ciuda urii şi ostilităţii ce ne strivesc din toate părţile. Ne mirăm că ne putem prelungi şi înmulţi prin iubire, prin vlăstarele cărora le dăm rod, asemeni Arborelui Vieţii şi al Adevărului. Ne mirăm că ne mai putem mira…
 
Poezia ca delectare. Înainte de atemporala răfuială decembristă, rafturile librăriilor erau pline de cărţi de poezie clasică şi modernă, care se epuiza rapid. Se editau cărţi de poezie, chiar şi ale unor poeţi nu extrem de cunoscuţi şi proslăviţi de critică, în tiraje de 20.000 exemplare, clasicii şi cei celebri ajungând la tiraje de sute de mii de exemplare. Unde sunt acele vremuri, veţi întreba, reluând, retoric : Où sont les neiges d’antan ? Où sont les bons vieux temps ? Eu aş întreba cvasi-retoric: Unde ne sunt visătorii ? Unde ne sunt cititorii de poezie? Vor fi dispărut ei cu toţii în tulburele vârtej?!

Era, în adevăr, Poezia pentru ei o delectare? Sau sperau să-şi alunge plictisul şi disperarea, găsind eventual acolo reţete ale fericirii posibile în acele vremi, sau vreo scânteie de revoltă? Erau cititorii aceia fideli Poeziei ? Sau le cumpărau pentru că erau mai ieftine decât romanele, de exemplu? Doar pentru a umple un gol în bibliotecă? Existau de pe atunci bogaţi în devenire şi cereau librarilor – eram prieten cu aceştia, cum sunt şi acum - să le dea vreo doi, să zicem, metri de cărţi de o anumită înălţime şi lăţime, ca să fie uniforme, să dea bine la imagine… Sau eram toti o ţară de bogaţi în devenire?!   

Eram o ţară de oameni care visam la mai bine. Ucigând Poezia din noi şi condamnând poeţii la uitare, am devenit mai săraci ca înainte, pustiul din suflete neputând fi mobilat ori decorat cu zorzoanele din tinichele lucitoare, oferite de economia de piaţă, care ne îndeamna la vânzarea de suflet, mult mai cumplită ca vânzarea de ţară. Ţara era exterioriul, sufletul este lăuntricul, este Sinele, este firea şi firescul, natura noastră. Suntem vinovaţi de extrem de înaltă trădare pentru că am trădat Poezia şi Poeţii la uitare prin nelectură, prin abandonul de spiritualitate.

Nu vom redeveni bogaţi spiritual decât prin întoarcerea la izvoare, la Poeta Vates, la Poezie, la Cuvântul cel dintâi stătător, decât redevenind noi cei primordiali, independenţi de perisabilă şi înjositoare materie. Revenind intra muros, reintegrând acel Palat în care desfătarea spirituală este singura preocupare, cea mai înălţătoare şi innobilantă dintre toate. Trăim paradoxul unor vremuri teribile: nu Poeţii au fost daţi afară din Cetate, ci noi ne-am alungat din Cetatea Poeziei, lasându-ne atraşi cu mărgeluţe de sticlă colorată de neguţătorii noului Bizanţ care este Occidentul actual.

În actualul Occident, editorii de poezie dau faliment, căci NIMENI nu mai citeşte Poezie… Trist! Să fie oare adevărat că Occident este participiul verbului occire: a ucide, în franceza veche, ceea ce ar da în limba română: cel care ucide?! Sau că, în aceeaşi franceză veche, unde oc însemna DA, Occident ar însemna: Cel care spune DA la toate?! Problema este cu eşti de acord, la ce spui DA, se prea poate să spui DA în loc de NU, atunci când, de fapt, ar trebui să te opui! Să te revolţi sau să iei măsuri ca un anumit lucru să nu se producă, să nu aibă loc! Asta ar însemna supunere oarbă, depersonalizare!

Iată lumea în care am intrat, în care ne-am dorit într-atât să intrăm, după care am jinduit ani de-a rândul… O lume în care, într-un dicţionar Larousse, citeam, în anii ’90 : «Poetul este o fiinţă ruptă de realitate, cu capul în nori, care nu se poate apuca de treburi serioase»! Iată în ce mod ruşinos este expediat Poetul în această lume, de Cetatea actuală care, nici ea, nu acceptă ingerinţa sufletescului, spiritualului şi mentalului în societatea contemporană, care are cu totul alte idealuri – să vândă tot ce se poate vinde şi să câştige sume enorme de bani.
Acesta fiind, de altfel, singurul lucru care poate face fericit, pare-se, pe omul contemporan, locuitor al Planetei numite Occident, străină de planeta Micului Prinţ, a Poeziei şi a Rozei: “L’important, c’est la rose, l’important!”, spunea un cântecel cu ceva vreme în urmă (desigur, roza de acolo desemna cu totul altceva...). Şi totuşi, cântecul de lebadă al lumii ăsteia nebune în cursa ei după bani şi spre nicăieri, ar fi întoarcerea la poezie, sensibilitate, frumuseţe, puritate, subtilitate etc. La starea de bine pe care ţi-o conferă lectura unei poezii de bună calitate, pe un fundal muzical de calitate...

Toate acestea le desluşim din poemele unei Doamne a Poeziei, pe care am descoperit-o cu delicii, într-atât de intens agreabilă a fost surpriza ocazionată de momentul cunoaşterii acestei Personalităţi a Prezentului, prezenţa ei pe scenele culturale de la noi augurând un bun viitor al literelor şi artelor în această ţară. Par poeme scrise de mine, de tine, de el sau de ea, de noi sau de voi, de ei ori de ele, de oricare dintre noi, căci în fiecare poem ne regăsim, în ipostaze care ne fac plăcere sau ne storc lacrimi. Greu de încadrat în tipare poetice o astfel de poezie, straină oricăror obediente. 

Fără teama de a greşi, o putem încadra pe RE LUPU (ştiaţi că Re înseamnă Rege, iar uneori, cuvântul Re’, un soi de abreviere ad hoc, era desemnarea Reginei de către Rege aşa, ca un alint: La mia Re’, come sta la Sua Maestà?), într-o singură categorie, mai puţin (sau deloc) convenţionala: cea a Poeţilor fără Frontiere! Imprevizibilă, transgresând orice orizont de aşteptare, demolând vechile grile de lectură, reinventându-se continuu sau întorcându-se, la modul propriu, în trecutul (uneori abscons) al Poeziei, RE LUPU ne-a demitizat imaginea Poetului locuitor al propriului Turn de Fildeş.

Peregrină pe meridianele lumii, prin civilizaţii şi societăţi diverse şi heteroclite, poezia ei pare un Jurnal de bord, consemnând momentele demne de a învinge curgerea vremii, par oglinda propriului suflet în care se priveşte înainte de culcare, dar şi înainte de ivirea zorilor, pare emanaţia propriei aure purtătoare a unui nimb unic, dar şi înregistrarea sonoră, în tonalităţi specifice simfoniei, a vocilor inimii. Poeta călătoreşte prin lume în căutarea propriului Sine, sperând, cvasi-utopic, într-o grabnică revedere şi regăsire, nemaiavând nimic în comun cu poetul prizonier al Turnului de Fildeş.

Poeta coboară în Agora (nicidecum claustrofobia nu e de vină!), căci unde este mai probabilă şi propice găsirea lui UNU, decât în Multiplu? Asumarea condiţiei umane, a responsabilităţii ce-i revine ca deschizătoare de suflete şi de lumină (încleştată uneori în lupta cu întunericul), mântuitoare de angoase şi anxietăţi, Poeta închină adevărate Ode şi Imnuri mamei iubite, trimiterea la Primordial, la Mama Primordială care este Viaţa, la Creatorul nostru al tuturor, fiind, dacă nu foarte evidentă, cel putin plauzibilă. Remarcabilă şi subtilă ODA închinată Tatălui Ceresc, prin Imnul închinat Mamei!

Rândurile puţine dar, sperăm noi, elocvente, ne-au fost inspirate de Poezia Doamnei RE LUPU, dar şi de puţinele clipe petrecute în extrem de plăcuta ei companie, în care am încercat să o descos, cu delicată discreţie, despre unele aspecte care-mi scăpau, de exemplu, cum reuşeste să se împartă între funcţia de conducere, posturi de radio şi de televiziune, între propria creaţie şi cea a celor publicaţi de editura pe care o conduce. O Poeta fără Frontiere, dar şi fără Timp, iată o posibilă definiţie a Poetei în chestiune, dar care domină maiestuos Spaţiul Poeziei, unde se mişcă cu dezinvoltură!

Am tradus cu plăcere această Poezie, care, trebuie s-o recunoaştem, la început ne-a intrigat, alteori ne-a lăsat interzis, anumite poeme fiind descinse parcă din pana marilor Poeţi ai Panteonului literaturii române unde, e de presupus, va avea un loc al ei. Alteori, ne întrebam de unde provine această poezie, care sunt sursele ei şi ce a inspirat-o. Lupa extrem de puternică cu care operează Traducătorul, ne-a edificat curând ! Pare o variantă feminină a eliadescului Mit al Veşnicei Reîntoarceri... Dar care nu întoarce spatele Realităţii, Oamenilor, Timpului ori Spaţiului, într-o Mişcare rectilinie spre Înalt. Superb!

Prof. univ. dr. Constantin FROSIN

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971