Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE

 

 

  
 VISUL CA EXERCIŢIU AL IMAGINAŢIEI
O interesantã surprizã este cartea prozatoarei  Elisabeta Iosif, intitulatã simptomatic   „Globul de cristal”, obiect magic dãtãtor de energie, simbolul stelei Wen Chang, care activeazã spiritual, impulsioneazã creaţia literarã, inteligenţa, imagin aţia, dorinţa de cunoaştere  şi nu în ultimul rând visul.

Cartea, deschisã cu preambulul „Unde au dispãrut zeii”, semnat de autoare, cuprinde şapte povestiri ce tangenţiazã cu oniricul, fiecare având titluri extrase dintr-o interesantã surprizã este cartea prozatoarei  Elisabeta Iosif,   intitulatã simptomatic   “Globul de cristal”,  obiect magic dãtãtor de energie, simbolul stelei Wen Chang,  care activeazã spiritual, impulsioneazã creaţia literarã, inteligenţa, imaginaţia, dorinţa de cunoaştere  şi nu în ultimul rând visul.
 Cartea, deschisã cu preambulul”Unde au dispãrut zeii”, semnat de autoare, cuprinde şapte povestiri ce tangenţiazã cu oniricul, fiecare având titluri extrase din metaforã: ”Captiv în împãrãţia lui Hades”; ”Seara sânzienelor”; ”Globul de cristal”; ”Cometa cu plete”; ”Potopul de searã“; ”Cântecul fântânii din pãdurea surdã”  şi ”Trenul de duminicã“.
 Prozele  scrise cu acurateţe  sunt parabole ale singurãtãţii personajelor a cãror viaţã gliseazã între vis şi realitate, sunt exerciţii excelente de imaginaţie la graniţa dintre monotonia realitãţii şi izbucnirea ei în oniric. Personajele trãiesc cu un pas înaintea visului, tatonându-i misterul şi surpriza, percepţia are ceva incert, se inflameazã uşor de haloul visului, (Captiv în împãrãţia lui Hades)  starea lor e adesea între vis şi realitate (Seara sânzienelor), de confuzie oniricã (Cântecul fântânii din pãdurea surdã). Multe din ele sunt nişte fiinţe romantice, atinse de comportamentul bizar, imprevizibil, au reacţii stranii, nu cu totul în logica realului. Între ele şi normalitate e un dezechilibru fragil, un raport ambiguu, care le face insolite, ciudate. Naraţiunea oscileazã între realul prezent şi trecutul fantastic (Globul de cristal). Aceastã balansare e, de altfel,  şi sursa viziunilor, a anamorfozelor:”orbirea nu-i veşnicã, dar veşnic în viaţã stã stabilã orbirea”, fiindcã aceasta stimuleazã imaginaţia. Personajele povestirilor intuiesc în mişcarea lor o alegorie a destinului, consimţind sã se joace cu propria viaţã, sã-i accepte capricile, ca în foarte frumoasa povestire care dã titlul volumului. Elisabeta Iosif scrie curat,  stilul are o uşoarã poetizare, e alegru şi incitant.
 “Captiv în împãrãţia lui Hades” este o parabolã ce împleteşte elemente ale mitologiei, (Hades fiind zeul împãrãţiei subpãmântene, fiul lui Cronos, zeul timpului şi al Reheei, care s-a luptat cu Titanii) cu realul cotidian - fiind vorba de un artist plastic  ce cade în captivitatea unui tunel al timpului. Imaginea unei lumi polimorfe, capabilã sã renascã mereu sub alte înfãţişãri şi  în alte conflicte narative, are ceva de realism magic, întrucât metamorfoza se produce în starea de veghe, e contemplatã cu luciditate, plonjând, apoi,  într-o dereglare a percepţiei, dar şi a mecanismelor lumii. Majoritatea prozelor stau sub semnul unui joc ocult în care”nu lipseşte înţeleptul” dar şi unde ”clownul îşi face jocul”.  Personajele trãiesc într-o lume a lui als ob, fiindcã întreaga prozã izvorãşte din egoul autoarei, prizonierã în Arcadia (unde se aflau templele lui Zeus şi Hera), dar, în care se aflã şi Templul talentului Elisabetei Iosif.
                                                            Al.Florin ŢENE

 

EVADARE DIN SPAŢIUL VIRTUAL
 „Pe… meridiane şi paralele cãlcând” - aşa aş putea (re)întitula volumul de poezie semnat de George Roca, plachetã reali zatã într-o graficã modernã şi care a vãzut recent lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti.
Editorul, scriitoarea Rodica Elena Lupu, un observator fin al fenomenului literar din ultimii ani, ea însãşi trecând cu pasul (real) sau cu gândul (virtual) spaţiul scriitorilor de limba romanã fãrã de frontiere, - a editat una dintre cãrţile toamnei anului 2009, dar despre care se va mai vorbi mult şi în anii ce vin. ªi nu se poate altminteri, atâta timp cât George Roca a adunat între douã coperte palpabile, clasice, - emoţii  aproape adolescentine,  dor adevãrat românesc, mici fragmente din  tainele depãrtãrilor şi nu  în ultimul rând, un soi de scrisori sentimentale cu destinatar colectiv. George Roca scrie, comunicã, pentru cã el poartã cu sine o lume. Dezrãdãcinat fizic, prin schimbarea domiciliului de pe Criş, pe partea cealata a lumii, - el devine dintr-un cetãţean dresat de legile scrise, un luptãtor şi... arma sa, de data asta, este Cuvântul. Cum, din fostele caravelele cu scorţişoarã ce porneau dinspre Antipozi spre Europa, spre visul romantic din noi, nu mai ajunge în Carpaţi decât surogatul, parfumul sintetic,  tehologia de vârf, - poetul George Roca jongleazã cu spaţiul şi cu timpu-real, - cucerind avanposturi, legând prietenii  cu cei care  cred încã în miracolul unui simplu Poem. Poezia pe care George Roca o scrie şi ne-o dãruieşte cu largheţe de nabab veritabil, este ca o casã pãrinteascã în care amitirile se depoziteazã, unde, vremurile bune dar şi furtunile lasã urme vizibile.
Cartea „Evadare din spaţiul virtual” face joncţiunea între toate aceste aspecte, ale unui joc de noroc, imagini scoase dintr-un caleidoscop pe care omul modern îl foloseşte cum face magicianul cu bagheta la iarmaroc.Inegale pe plan setimental sunt stãrile de emoţie, ritmul şi stilul poemelor pe care George le adunã între douã „uşi” de carton, un „paravan”, dupã care Omul se ascunde şi lasã numai Poetul sã-şi destãinuiascã, sã-şi asume responsabilitãţile.
Defel testamentar, cu tuşe grave sau chiar jucãuşe, poemul care-l defineşte pe autor este cel al supravieţuirii sale în lumea nouã; sã reziste aşa rãstignit, ca o pasãre care ţine între aripile migraţiei douã continente concrete.George Roca scrie scrisori de prietenie, epistole fãrã pretenţii de-a primi premiul Nobel pentru Poezie. El scrie, lasând sã curgã cuvintele singure, aşa cum curge mustul din strugurii viţei de vie din curtea casei sale de la Oradea, asta... în vreme ce stãpânul casei, Poetul, trãieşte, de pe cealatã coastã a lumii, din ţara cangurilor, bucuria împlinirii vieţii.Dorul i se ascunde dupã silabe, el, românul face un pas înainte în faţa  cetãţeanului Planetei, un  titlu cu care ne place sã ne semnãm actul de identitate şi apartenenţã la lumea prezentã. Ironic, efervescent, molcom sau şãgalnic... ritmul în care George Roca ne face cunoscutã povestea iubirii sale incomensurabile pentru oameni, este cel al firescului. Deşi, uneori scrie dedicaţii prin strofele sale, poetul rãmâne el însuşi, fãrã a se drapa în sintagme care nu îi sunt pe potrivã, nu mimeazã nici o secundã.
Interesante, deşi intenţionat candrii, sunt şi parodiile sale. Tot acel dulce-amar ca un colb bãtut din vremuri care au fost, ne duce cu gândul la un poet autoexilat şi care, pentru a nu se îneca într-un pahar cu absint, se lasã în voia valurilor unui  discurs care, de cele mai multe ori, ferindu-se sã devinã riguros, scorţos, dã în acela românesc neoaş, în râs-plâns.
Cartea „Evadarea din spaţiul virtual”, este o mostrã de dependenţã a individului care se luptã real cu destinul. Volumul acesta este doar un eşantion din paginile foarte multe, pe care George Roca le scrie pentru prieteni, le introduce în sticle, pune dopul de plutã, le aruncã în valurile unii ocean fãrã dimensiune.Câţi dintre noi îi vom recepta mesajul, câţi îi vom rãspune?
                                                         Melania CUC


Monografia ,,GRÃDINA’’

In anul 2006, una dintre distincţiile „Valori culturale” oferite în cadrul Consfãtuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate de revista noastrã şi Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc a fost acordatã profesorului Anghel Bardac pentru monografia comunei dobrogene Grãdina. ªi iatã-l acum, pe autorul încurajat de premiul primit, venind cu o altã lucrare de aprofundare a dedicatei sale cercetãri pentru locurile cãrora li s-a dãruit: „STUDIU ISTORICO-ARHEOLOGIC PRIVIND EVOLUŢIA  COMUNEI GRÃDINA”.
 Subliniind acest pas de la monografia obişnuitã, realizatã (conform regulamentului de acordare a distincţiei menţionate)  într-o structurã exemplarã pentru alţi autori, la studiul monografic adâncit prin cercetare istorico-arheologicã, nu facem decât sã extindem exemplul pe care revista noastrã a dorit sã-l dea prin diploma din 2006, pânã astãzi când semnalãm aceastã nouã lucrare ce poate demonstra modul cum se adânceşte un asemenea efort: Fãcându-şi cunoscutã monografia acestei localitãţi cu existenţã milenarã între calcarele balcanice şi granitul munţilor bãtrâni care se îmbinã în peisajul unic al Cheilor Dobrogii printre care se strecoarã râul Casimcea, modest ca celebritate în hidrografie, dar peren pe teritoriul strãvechii Dobrogi şi chiar autoritar faţã de şi mai modeştii sãi afluenţi care-l slujesc de milenii, Anghel Bardac a atras cãtre locurile dragi lui  şi cercetãtori ai Muzeului Naţional de Istorie, şi studenţi ai universitãţii constãnţene şi alţi curioşi în materie de strãvechime a locurilor româneşti. Iar astãzi, iatã, avem un studiu care vorbeşte despre colţii granitici din Jurasicul superior, despre metalurgia cuprului, despre amfore de Thasos, despre drumul dintre Capidava şi Histria marcat cu millia passum  despre  altarele paleocreştine  de la Adam şi La Izvor, despre Hotarele Casienilor, pânã la pietrele scrise descifrate de Vasile Pârvan şi Constituţia Dobrogei – denumirea legii istorice elaboratã de Kogãlniceanu şi C.A.Rosetti, pentru a reajunge  la perioada postedecembristã când Grãdina şi-a recãpãtat statutul de comunã.
 Lucrare meritorie cu care nu numai autorul, ci toţi dobrogenii se pot mândri.


CARMEN CÃTUNESCU, PROZATOARE

     Volumul de prozã scurtã “MÃCAR SÔ de CARMEN CÃTUNESCU, apãrut la Editura Arial 2007, reprezintã o remarcabilã realizare literarã prin constanţele stilistice, competenta stãpânire a registrelor limbajului, punctele de vedere diversificate şi originalitatea ca diferenţã faţã de model.
1. SITUARE CONTEXTUALÃ. Schiţele au fost scrise şi publicate, majoritatea, în anii nouazeci, în plinã mişcare postmodernã. Felurite structuri, elemente şi modalitãţi narative: secvenţialitatea, fragmentarea şi discontinuitatea enunţului sintactic, renunţarea la semnele de punctuaţie şi regulile ortografice, expresiile indexicale, polifonia vocilor narative, marcatã de grafia diferitã a literelor, desenele şi cântecele de lume, introduse de naratorul de persoana întâi în text s.a. - apropie volumul de caracteristicile curentului.
     Carmen Cãtunescu se îndepãrteazã totuşi de excesele postmoderniste, menţinând constant o atitudine medianã. Ironia, de pildã, este introdusã ca procedeu de reflecţie textualã. Dar ceea ce individualizeazã schiţele este dramatismul inclus al fiecãrei situaţii narative. Un bãieţel de la “grupa mijlocie” se confruntã cu misterul morţii (“Ba da”), un tânãr arhitect îşi descoperã dragostea (“Fiind zise”), personalitatea contrastantã a unui profesor de matematici este evocatã în “Precum” etc.
     Unitatea volumului este datã de strategiile narative şi de specificitatea organizãrii textuale. Carmen Cãtunescu foloseşte un tipar personalizat de intitulare. Denominaţia volumului şi a fiecãrei schiţe este alcãtuitã din adverbe, locuţiuni adverbiale şi interjecţii predicative.
     Clasã invariabilã de cuvinte, adverbele se referã, în propoziţie  şi frazã, fie la o parte, fie la întregul conţinut semantic. Carmen Cãtunescu le avizeazã semantismul latent: caracteristici modale, circumstanţe cauzale, indicii temporale, le transformã în motive narative şi le extinde referinţa la întreaga naraţiune. În structura de adâncime, procedeul permite aproximarea sensurilor esenţiale.
     În “D-asta”, amprenta indicialã a locuţiunii adverbiale acţioneazã ca un semnal narativ: deschide textul in media res şi introduce  virtualul cititor în lumea ficţionalã: “ªi numai d-asta vreau, draga mea, sã-ţi “vorbesc”, deşi a trecut atâta vreme...”. Ghilimelele introduse de vocea narativã focalizeazã, ironic, atenţia asupra folosirii inadecvate a verbului. Alãturarea antonimicã a adverbelor “Ba da” rectificã ideea exprimatã anterior. “Chiar numai” exprimã exclusivitatea s.a.
     În cele mai multe schiţe: “Nicio”, “D-asta”, “Precum”, “Chiar numai”, “Fiind zise”, perspectiva aparţine unui narator homodiegetic; el relateazã evenimentele şi se implicã în desfãşurarea naraţiunii cu statut de personaj principal. Deseori, de undeva “par derrière”, perspectiva unui narator heterodiegetic organizeazã compoziţii textului  şi supravegheazã mişcarea personajelor.
     Frecvent, în structura naraţiunii sunt introduse mai multe instanţe discursive. “D-asta” este construitã pe trei voci distincte, douã la persoana întâi şi o alta la a treia; în “ª-aşa”, vocile sunt dublate de monologul interior al personajului principal. Indiferent de persoanã, naratorul se situeazã atât în prezent, cât şi într-un trecut apropiat, pe care îl desface în secvenţe analitice, cãutând semnificaţia evenimentelor în care a fost implicat.
     Personajele feminine şi masculine, de sex şi vârste diferite, surprinse într-un moment de crizã - de obicei, trãirea emoţionalã a unui sentiment încercatã pentru întâia oarã - folosesc varianta citadinã a limbajului popular, forme şi procedee specifice oralitãţii, sub aspect fonetic, lexical şi morfo-sintactic.
     “Nicio” şi “Chiar numai” sunt monologuri interioare, fãrã destinatar determinat. În cel dintâi, personalitatea scriitorului Savel Andrin este recreatã de vocea fratelui sãu, o fiinţa mediocrã: “toatã viaţa m-am protejat n-am citit nu m-am uitat la televizor prea-prea ca sã nu mã tâmpesc...” În relatare, se decanteazã atât invidia: “ultimu’ geniu da’ credeţi-mã cã scrântit aşea ca el mai rar ca unde e multã carte e şi multã prostie” - cât şi atitudinea dispreţuitoare: Savel nu a ştiut “sã trãiascã”..
     Dincolo de amintirile unui individ frustrat, Carmen Cãtunescu realizeaza un experiment textualist. Construit pe o frazã enormã, fãrã niciun semn de punctuaţie, monologul este apropiat, sub aspect conceptual, de trãirile interioare, iar accentul este mutat pe spontaneitatea analepticã.
     În “Chiar numai”, acelaşi procedeu este reluat pe dimensiuni mult mai ample. Subiectul enunţãrii, o voce femininã, îşi evocã existenţa cenuşie lângã un bãrbat   “manglitor” şi pasiunea pentru un medic, traitã cu o intensitate necunoscutã anterior. Expunerea este acronologicã, rememorarea lipsitã de organizare logic - formalã, iar trãirile psihice sunt situate la interferenţa dintre conştient şi inconştient. Într-un text cu o asemenea structurã, Oswald Ducot distingea - în “Le Dire et le dit” - trei instanţe inconfundabile: “Subiectul vorbitor, producãtorul empiric al enunţului, locutorul, responsabilul actelor ilocuţionare şi enunţiatorul, autorul unui punct de vedere, care nu este exprimat obligatoriu prin cuvinte.” În schiţã, subiectul vorbitor este o fiinţã simplã, marginalã, locutorul exprimã insatisfacţia provocatã de o cãsnicie nefericitã, iar enunţiatorul aspirã la o existenţa pasionalã imposibilã.
    

 

 

   

 

Genica vorbeşte asemenea lui Molly Bloom şi este evidentã nazuinţã prozatoarei de a crea o variantã autohtonã a fluxului de conştiinţã. Trezitã de întoarcerea soţului, Molly se strãduieşte sã readoarmã şi gândurile verbalizate într-un asemenea context sunt firesc confuze. Monologul Genicãi este doar tulburat de totala dezordine temporalã. Procedeul, ce atestã suplimentar înzestrarea creativã, are un precedent în romanul “Proces” de Ion Biberi. 
    
2. REGISTRUL POLIFONIC.  “Hai mã” este alcãtuitã din stratificarea mai multor voci, aflate în armonie sau discordanţã: expunerea unui narator “du dehors”, care înregistreazã neutru reperele spaţiale şi diversificarile temporale, vocea medicului, a fetiţei, glasurile pãrinţilor, surprinse într-un trecut nedefinit, lamentaţiile unei paciente şi voci diverse, fãrã menţionarea emiţãtorului.
     Inserţia în enunţ este marcatã şi prin alternarea diferitã a literelor şi a grafiei. Cronologia este alteratã, modalitatea oralã de exprimare, axatã pe situaţia de comunicare, provoacã selectarea anumitor tipare de construcţie şi preferinţa pentru câmpuri lexicale distincte, iar registrele discursive alterneazã între dialog, stil direct şi monolog.
     Sintagma “hai mã”, auzitã într-un timp trecut de fetiţa de vârsta preşcolarã, este rostitã într-un context incompatibil cu normele politeţii, ignorate din neştiinţã. Interjectie cu valoare imperativã, “hai” îndeamnã la acţiune, la ieşirea din inerţie; “mã”, forma familiarã a interjecţiei alocutive “mãi”, reflectã un raport de egalitate între participanţii la procesul de comunicare. Adresatã medicului, propoziţia aparent bizarã: “Hai mã la nisip”, invitaţia, rostitã cu inocentã seriozitate, impune o relaţie interacţionalã nefireascã între locutor şi interlocutor. Reiterarea propoziţiei sfideazã componenţa esenţialã a comportamentului comunicativ, explicã descumpãnirea medicului şi refuzul lui de a continua dialogul în faţa celorlalţi pacienţi.

Personajele vorbesc acelaşi limbaj popular citadin, cu frecvente greşeli de exprimare, aşa cum au auzit în familie sau in mediul socio-profesional. Adverbul “acilea”, folosit de “doamna Titi”, tautologiile: “un mãgar e un mãgar, iar un cal e un cal”, rostite de pacienta “care vorbea blând”, proteza vocalicã, utilizatã de aceeaşi: “m-am dus sã vad ageamia de la Mamaia”, forma oralã a pronumelui nehotarât, folosit de medic: “Lasã-mã sã te vãd un picuţ, olecuţã, cevaşilea” - aproximeazã aceeaşi vorbire perifericã, urbanã, în care se va dezvolta şi limbajul fetiţei.
     Copila cu “faţa serioasã, trãsãturile delicate, nasul şi gura mici”, internatã pentru amigdalitã, este pusã în mişcare de o nelinişte interioarã. Rãtãceşte fãrã astâmpãr pe “sãlile lungi”, mohorâte, întâmpinatã de asistente cu un prietenos “bonjur Ancuţa”. Fiecare propoziţie rostitã de personaj actualizeazã un referent psihic, alcãtuit din reprezentãri mentale.
     Invitaţia adresatã medicului constituie ecoul unui îndemn auzit pe malul mãrii. “Doamna Titi”, lungitã pe plajã, “cu ochelari mari de soare la ochi, cu un prosop pe cap, fredonând o melodie”, agasatã de prezenţa copilei, o trimite la nisip sã se joace cu “gãletuşa”. Aceeaşi propoziţie îi aduce în minte un ajun de Crãciun, într-un alt an, construit antitetic pe entuziamnul fetiţei şi indiferenţa enervatã a tatãlui.. Alt enunţ, adresat femeii “blânde” din salon : “Tanti mâine plecãm” este reflexul propoziţiei rostite de pãrinte într-un timp anterior celorlalte douã “Mâine plecãm Ancuţa-tatã”.
     Dincolo de imaginile sordide ale unui spital de provincie, se contureazã, cu fineţe, imaginea unui copil introvertit, cãruia “faţa i se lumineazã rar de un zâmbet, rar scoate o vorbã”. Tristeţea din “ochii mari, albaştri” dezvãluie drama unei minore ce îşi trãieşte însingurarea în indiferenţa pãrinţilor, impasibilitate dezaprobatã de autorul abstract.
  3.JOCUL DEICTIC  Pronumele personale de persoana întâi şi a doua, formele atone ale aceloraşi, adjectivele şi pronumele posesive, apelativele, numele proprii, prezentul indicativ al timpurilor verbale, împreunã cu deicticele ostensive alcãtuiesc modalitãţile expresive în “ª-aşa”.
     Punctul de vedere al unui narator omniscient controleazã dinamica evenimentelor şi urmãreşte aspectul acţional al fiecãrui enunţ. Glasurile, desfãşurate în aceleaşi structuri popular urbane, interfera cu vocea şi gândurile Tinei, personaj principal, aflat în pragul scolaritaţii: “Mai am un an şi mã duc la şcoalã.”
     Inserţia vocilor în discurs este suplimentar reliefatã prin schimbarea caracterelor grafice.  Evenimentele sunt banale. Insã prospeţimea observaţiei, naturaleţea percepţiei, spontaneitatea      limbajului, gestica nuanţatã, dinamica verbelor, interacţiunea permanentã dintre emiţãtor şi receptor imprimã textului intrinsecã originalitate.
     Tina descoperã semnificaţiile lumii referenţiale şi o irepresibilã dorinţã de cunoaştere o pune in mişcare; “Curioasã mai eşti deşteapta lumii” - constatã enervat-plictisitã mama. Iar copila rãspunde cu seriozitate: “Sunt.” Ea moşteneşte o energie ce nu aparţine pãrinţilor, ci coboarã în timp spre strãmoşi nestiuţi. Din cauza insuficienţei pregatiri culturale, pãrinţii nu o pot ajuta. Mama nu ştie sã explice sensul cuvintelor “pretenţii deocheate/deplasate”, refuzã decodarea neologismului “porno”.
     Strivindu-şi o lacrimã, fetiţa constatã imposibilitatea accederii la informaţie: “de ce se feresc toţi de mine au secrete mã pãcãlesc...” În gând, cu maturitate superioarã vârstei, comenteazã acţiunile adulţilor: “A râs de mine şi eu l-am crezut da’ el nu râdea când” - şi monologul se încheie în stil direct: mama nu râdea.”
     Adesea, replica dezvãluie o intuiţie a distanţei lingvistice dintre ea şi ceilalţi. În fraza urmãtoare, reiterarea verbului “a auzi” este rostitã cu voce tare, restul în gând, cu amarãciune: “Aud aud da’ nu pricep de ce vor toţi sã mã pãcãleascã oare par prea proastã prea nepriceputã...”
     Comportamentul personajului este atipic. Lentoarea gesturilor, mişcarea impleticitã, reacţiile întârziate - caracteristice unei atitudini introvertite - o întorc mereu spre lumea ei lãuntricã.
     Instanţa discursivã utilizeazã dezinvolt mãrcile deictice incluse în prezentul indicativ al verbelor şi deicticele ostensive, însoţite de mijloace extralingvistice: gest, privire, mişcare şi structuri anaforice, cu referinţa la substantivele cunoscute. In monologul inocent, fracturat de vocea naratorului, Tina - intrigatã de comportamentul aparent ilogic al personajelor - încearcã sã decodeze bancul “porno”: “nu pricep ce putea sã-i facã fetei - negrul sã-l omoare da’ el fetei.../ Alege nişte fotografii şi pune restul la loc./ pãi sigur s-o omoare şi el/ Închide uşa în urma ei./ da’ de ce cã doar nu-i fãcuse nimic...”
    Şocul emoţional trãit la cinematograf amplificã dorinţa de cunoaştere. Îmbrãţişarea dintre un bãrbat şi o femeie o aruncã într-o lume a ipotezelor? “Doamne ce i-o fi fãcând... Cred cã vrea sã glumeascã cu ea sã se joace...” Propriile explicaţii i se par inconcludente şi, arsã de curiozitate, se adreseazã pãrintelui: “Ce fac tatã  şopteşte  se joacã - îi mãnâncã urechea...”
     Râsul ei şi amintirea unui gest similar într-un timp trecut, când tatãl o sãrutã şi îi muşcã gingaş urechea se dizolvã într-o trãire necunoscutã pânã atunci: “Ceva dureros se ridicã din stomac şi rãmâne în piept, aşa încât, când vrea sã înghitã, întâmpinã o greutate. Şi atunci vrea sã plângã cã de câte ori o doare ceva, dar imaginea coloratã îi furã ochii...”
     În structura de profunzime, semantismul deicticului ostensiv, inclus în titlu se muleazã pe trãsãturile caracteriale: “Ş-aşa” semnificã atât o atitudine comportamentalã ce iese din tiparele comune, cât şi sensul difuz al contextului: nãzuinţa fetei de a rãmâne, în continuare, la fel cu sine însãşi.
     Dupã  momentul  2000, marcat prin debutul lui Sorin Stoica, la “Paralela 45” cu primul sãu volum de schiţe, “Mãcar sã” contureazã o altã etapã calitativã în dezvoltarea prozei scurte. Carmen Cãtunescu se întoarce spre psihismul de profunzime, cu impulsul de a surprinde însingurarea unei generaţii cãreia, în confruntarea cu rigorile realitãţii contemporane, aculturalitatea pãrinţilor îi rezervã opţiuni limitate şi reductive.
     Ambiguizarea, acuitatea percepţiei, spiritul analitic, descifrarea nucleelor psihice, modalitatea de a combina perspectivele diverse şi aptitudinea de a mânui cu dezinvolturã registrele limbajului atestã prezenţa unei prozatoare de excepţie.
                                               ION BÃLU

 

 

Eveniment editorial marcând şi un important pas spre afirmarea culturii româneşti

Antologia Asociaţiei Scriitorilor de Limbã Românã din Québec (2009)
La mii de kilometri de ţarã, oameni împãtimiţi de frumos, atât de diferiţi ca vârstã, educaţie sau preocupãri cotidiene, se asociazã, ori de câte ori se iveşte prilejul, întru sprijinirea necondiţionatã a promovãrii şi perpetuãrii limbii lor de origine. Asociaţiile, indiferent de vechimea sau coloratura lor, dacã sunt conduse cu onestitate şi conştiinciozitate, devin adevãrate puncte de sprijin pentru comunitãţile de care aparţin. Una dintre ele, mergând pe urmele acestui vechi deziderat, dar ancoratã puternic în curentul novator al timpului, este şi Asociaţia Scriitorilor de Limbã Românã din Québec (ASLRQ).

Adunând, iniţial, în jurul ei, oameni înzestraţi literar din zona oraşului Montréal şi din împrejurimi, conducerea ASLRQ şi-a dat seama cã, pentru a fi cu adevãrat de folos comunitãţii româneşti locale, are nevoie de internaţionalizare. Francofonia, prin extinderea şi plurivalenţa ei, s-a dovedit, în cazul nostru, linia naturalã, ligamentul necesar diversificãrii şi îmbogãţirii moştenirii noastre culturale. Ca urmare, ASLRQ şi-a mãrit constant numãrul de membri, încorporând, statutar, în rândurile ei, nume cunoscute din şi din afara provinciei Québec.

La numai un an de la înfiinţare, remarcându-se prin supleţe, iniţiativã şi inventivitate, ASLRQ a început sã se impunã ca una dintre organizaţiile locale care promoveazã susţinut cultura româneascã. Eterogenitatea asociaţiei, în pofida unor preziceri mai puţin optimiste, s-a dovedit a fi braţul ei de forţã. Debarasatã de pretenţii egocentriste, de mãcinãri interne futile, ţinându-se, declarat, în afara oricãror încercãri de partizanat politic, ASLRQ îşi continuã drumul pe care şi l-a ales.

În colaborare cu Fundaţia Românã din Montréal şi Asociaţia Culturalã Românã, ASLRQ a organizat, a sprijinit şi a participat la numeroase activitãţi de interes comun. Prin intermediul „Suplimentului literar“ al revistei Tribuna Noastrã, ASLRQ şi-a fãcut prezenţa cunoscutã, şi recunoscutã, pe planul cultural local, iar prin intermediul site-ului de internet (www.aslrq.ro), prezenţa globalã. În acelaşi timp, cenaclul virtual „Prietenii poeziei“ stã ca o mãrturie a înţelegerii cu care privim şi încurajãm participarea confraţilor noştri întru ale scrisului, indiferent de coordonatele lor de activitate. Scriitori şi poeţi de valoare recunoscutã împart frãţeşte spaţiul cu autori în curs de afirmare.

Sã nu fie nimãnui, în acest caz, cu mirare cã, bazându-ne pe un fundament atât de solid, am decis sã trecem la editarea unei antologii. Credem cã este cel mai potrivit mod de reprezentare a gradului de colaborare şi asociere la care am ajuns.

Mulţumind, cu acest prilej, tuturor celor care s-au implicat în realizarea acestui proiect, ne afirmãm convingerea cã eforturile noastre vor fi rãsplãtite.

                          Adrian ERBICEANU
                                 Preşedinte
                            Ionuţ CARAGEA
                             Vicepreşedinte

 


Scurtã prezentare
a ASLRQ

Dupã cum se menţioneazã şi pe siteul oficial www.aslrq.ro, site dezvoltat şi întreţinut în totalitate de însuşi vicepre şedintele şi cofondatorul ASLRQ, scriitorul Ionuţ Caragea, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Românã din Québec are ca scop sã reuneascã scriitorii de limbã românã din provincia Québec şi scriitorii români cu orientare francofonã din exteriorul provinciei Québec, implicându-se în promovarea culturii româneşti în provincia Québec, în Canada şi pretutindeni în lume. La doar un an şi jumãtate de la înfiinţare ASLRQ numãrã printre rândurile sale nu mai puţin de 45 membri stabiliţi în Canada, România, Franţa şi Polonia (aproape jumãtate fiind şi membri ai USR):  Decebal Armaşu, Angela Baciu-Moise, Veronica Balaj, Alina Beiu-Deşliu, Ovidiu Bufnilã, Elena Buicã, Mihaela Burlacu, Ionuţ Caragea, Eugen Enea Caraghiaur, Marius Chelaru, Daniel Corbu, Melania Cuc, Valeriu Cuşner, Emilia Dabu, Ion Anton Datcu, Ştefan Doru Dãncuş, Adrian Erbiceanu, Petre Flueraşu, Constantin Frosin, Angela Furtunã, Traian Gãrduş, Basile Gliga, Corneliu Leu, Rodica Elena Lupu, Ionela Manolescu, Virginia Mateiaş, Adrian Munteanu, Angela Nache-Mamier, George L. Nimigeanu, Mia Pãdurean, Carmen Poenaru, Aurel Pop, Mariana-Ionela Pop, Ionel Popa, Virgil Rãzeşu, Ana Ruse, Lia Ruse, Dumitru Scorţanu, Petruţa Spânu, Luminiţa Suse, Elena ªtefoi, Miruna Tarcãu, Vicky Tarcãu, George Tãutan, Viorel Zegheru.
Antologia ASLRQ, a treia carte apãrutã la Editura ASLRQ din Montréal, editurã fondatã de Adrian Erbiceanu şi Ionuţ Caragea, prezintã primii 39 membri, în ordinea intrãrii în asociaţie. Antologia cuprinde biografii şi creaţii în limbile românã şi francezã, aşezate în 164 pagini, format academic.
Antologia ASLRQ a apãrut prin efortul colectiv al membrilor, drept pentru care ţinem sã ne exprimãm deosebita recunoştinţã celor care s-au implicat în acest proiect îndrãznet.
Cu deosebitã stimã şi bucurie sufleteascã,

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971