Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
 COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?

 Convinşi fiind ca scânteierile oricãrei stele adevãrate se profileazã mai bine pe întuneric, trebuie, totuşi sã ne întrebãm şi de unde vine acest întuneric şi care este semnificaţia sau motivaţia lui. Nu din alte motive, ci din fireasca noastrã conştiinţã cã întunericul nu este un mediu prielnic. Iar, cum vicisitudinile tranziţiei aduc surprize chiar de genul negãrii  inconştiente a valorilor naţionale, considerãm cã e bine sã le lãmurim. Din acest motiv punem aici alãturi câteva texte care încearcã sã aducã noi detalii în biografia geniului eminescian si a caror circulaţie, uneori contestatã, alteori încercându-se sã fie opritã, alteori ne bucurându-se de o interpretare responsabilã, alteori înfruntând chiar ele,  pe drept, încercãrile iconoclaste de dubioasã provenienţã, impun o discutare frontalã tocmai spre a nu întina ceea ce  Dumnezeirea ne-a dãruit mai frumos ca spiritualitate şi creaţie româneascã. Ne facem datoria de a  prelua, din unele articole recente, amanunte si afirmatii care pot edifica cititorul şi de a le aşeza la un loc spre a fi puse pe cântarul adevãrat al responsabilitãţii pe care o avem faţã de tot ce înseamnã moştenire eminescianã. Dar, în acelaşi timp, ne bucurãm sã putem începe cu o noutate despre interesul pe care-l poate produce în lume cunoaşterea geniului tutelar al literaturii noastre.

MARTIN CID  „CELE ŞAPTE PÃCATE ALE LUI EMINESCU”

Un spaniol e fascinat de opera marelui poet român şi s-a decis sã-l promoveze în lume. Scriitorul spaniol Martin Cid va publica un roman cu Eminescu personaj principal. Cartea va apãrea iniţial în România, apoi în Spania, Portugalia, Germania şi Israel. Martin Cid s-a nãscut la 26 iulie 1976, în Oviedo (Spania). A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Jurnalism, din cadrul Universitãţii Computense din Madrid. El a publicat cãrţile „Ariza“, „Un Siglo de Cenizas“, „Relatos Cortos“, „Mis Cien Escritores Favoritos“, „El Jugador Ante El Espejo“, „La Vieja Sirena“ şi „El Misogino. Una novela de «amor»“.

Cum aţi intrat în contact cu opera lui Mihai Eminescu?
Am urmat cursurile Facultãţii de Jurnalism şi ale Facultãţii de Litere de la Universitatea Computense din Madrid. Am studiat opera lui Eminescu în anii de universitate, în categoria poeţilor postromantici. În urmã cu doi ani, am citit operele mai multor scriitori români, printre care şi Eminescu. Temele pe care le trateazã în nuvele mi se par fascinante.
De ce aţi scris o carte despre Eminescu?
Am dedicat doi ani din viaţa mea pentru studierea vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. Biografia lui mi se pare fascinantã. Am asistat la numeroase conferinţe referitoare la traiectoria sa ca scriitor, am citit aproape toate cãrţile care au fost publicate despre el. Am vrut ca operele lui Eminescu sã fie mai cunoscute în Spania şi cea mai viabilã cale de a face acest lucru era sã îl transform în personajul principal al unui roman. Am ales sã scriu o carte despre Eminescu nu numai pentru cã este cel mai reprezentativ poet român, ci pentru cã este un suflet universal.
Cartea se numeşte „Eminescu şi cele şapte pãcate“. De ce aţi ales acest titlu?
Titlul este o metaforã, la fel ca întregul conţinut al cãrţii. Romanul oferã cititorilor o explicaţie paradoxalã despre pãcat şi virtute. Cartea are şapte capitole. Personajul principal, Eminescu, este foarte bolnav şi este supus unui tratament cu mercur, într-o clinicã din Bucureşti. ªi-a pierdut darul de a vorbi, nu mai poate crea şi nici mãcar nu mai ştie cine este. El este ajutat de şase scriitori, care au murit şi ale cãror fantasme îi apar în vise, pentru a-l ajuta nu numai sã îşi aminteascã adevãrata sa identitate, ci şi pentru a atinge perfecţiunea.
Care sunt cei şase scriitori care îl ajutã pe Eminescu?
Cei şase scriitori care îl ajutã pe Eminescu sã înţeleagã mai bine ce înseamnã şase pãcate sunt: Miguel Cervantes (invidia), Santa Teresa de Jesus (luxuria), Jose Saramago (vanitatea),  Jorge Luis Borges (avariţia), James Joyce (lãcomia) şi Valdoz (lenea). Ultimul pãcat despre care Mihai Eminescu trebuie sã înveţe este furia. Cea care îi explicã marelui poet ce înseamnã furia este o muzã, o zeiţã care îi inspirã pe artişti sã creeze capodopere capabile sã traverseze frontierele timpului. Dupã ce Eminescu este vizitat de cei şase scriitori şi de muzã, se transformã într-un nou scriitor, perfect, într-un spirit universal. În carte sunt redate cele mai reprezentative poezii ale lui Eminescu, care într-un fel sau altul fac legãturi cu fiecare dintre scriitorii care îi apar în vise.
Care este viziunea dumneavoastrã despre cultura românã?
Arta şi cultura românã mi se par deosebit de valoroase. Consider cã este o mare pierdere pentru cultura universalã faptul cã artiştii români, în special cei din perioada interbelicã, nu sunt suficient de cunoscuţi în lume. În calitatea mea de director al revistei de arte frumoase „Yareah Magazine“ am colaborat cu „Espacio Niram“ din Madrid (trust format din revista şi Editura Niram Art şi un bar lounge aparţinând pictorului român Romeo Niram) în organizarea a numeroase evenimente culturale pentru promovarea în Spania a multor artişti şi scriitori români, cum ar fi Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, Tristan Tzara, Eugen Ionescu şi personalitãţi contemporane. Tot în scopul promovãrii culturii, am creat douã pagini web în limba românã (
http://scriitormartincid.wordpress.com/ şi http://yareahmagazine.wordpress.com/).
Georgiana STROIE

Iatã acum o pateticã însemnare de Gheorghe-Gavrilã COPIL, intitulatã

ADEVÃRUL ÎN CAZUL ÎMBOLNÃVIRII  LUI EMINESCU, TRIUMFÃ!”

Se poate dovedi cã Eminescu a fost scos din viaţa socialã prin tratamentul medicamentos abuziv, administrat cu premeditare?! Da, prim mãrturiile celor care au fost supuşi uni tratament similar. Compromişi în faţa colegilor de serviciu, în faţa familiei, rudeniilor, cunoscuţilor. Persoanele supuse unui astfel de tratament, deşi printre noi, sãnãtoase, au evitat, sau evitã sã facã mãrturiile necesare, poate de teama de a nu reactiva convingerile celor care i-au crezut nebuni. Şi-i mai cred. Cu acelaşi efect de a fi scoşi şi azi din viaţa socialã. Alţii au rãmas cu dezechilibrãri pe planul sãnãtãţii, pentru tot restul vieţii lor. In Arhivele securitãţii, acum la CNSAS, se gãsesc datele necesare pentru cercetãri, analogii, similitudini cu situaţia lui Eminescu. Cazul pe care îl prezint nu se poate compara ca intensitate şi dramatism, nici cu a lui Mihai Eminescu şi nici cu a celor internaţi şi reinternaţi, dar, prin acest caz, sperãm sã se deschidã un nou domeniu de cercetare, prin analogie cu îmbolnãvirea lui Eminescu. Dupã rãpire, Eminescu a fost supus unui tratament medicamentos, cu ţintã clarã-dezechilibrarea sãnãtaţii.
Semantarul acestei comunicãri este autorul romanului Coşmarul, confiscat, prin proces penal, 1971-1973 (Vezi „Sus fruntea naţie românã!”, din Noi Dacii nr. 27-28, 2009 -
www.noidacii.ro). A fost internat de cãtre Ministerul de interne-Consiliul Securitãţii Statului, la un spital de psihiatrie. Dosar fond penal, 28.IX.1971, p. 80-82 - Spitalul D. Gh. Marinescu, secţia Bãlãceanca. Cãtre Consiliul Securitãţii Statului. Raport de expertizã psihiatricã. În acest scop comisia a examinat pe numitul COPIL GAVRIL, dosarul medical al acestuia, precum şi urmãtoarele date care urmeazã a fi interpretate: propagandã împotriva orânduirii socialiste. Diagnosticul numitului: „Fãrã tulburãti psihice clinic manifeste”. CONCUZII: “Are discernãmânt pãstrat”. Deci s-a confirmat cã eram sãnãtos. Dosar fond infomativ, NOTÃ-extras nr. 142/29.02.1972: „Cu trei sãptãmâni în urmã a venit la Centrul de îndrumare a Creaţiei populare jud. Ilfov, Copil Gavrilã, fost salariat al acestei instituţii, a luat loc pe un scaun şi dupã puţin timp a început sã întrebe ce mai facem, pe unde mai mergem pe teren, ce mai fac foştii lui colegi, etc. Se observã la Copil cã nu mai are un fir exact al ideilor, judecata nu-l mai ajutã pânã la capãt, iar memoria îi este tot mai puţin clarã. L-am întrebat unde lucreazã, ce gânduri de viitor mai are, dacã îl mai preocupã literatura, la aceste întrebãri Copil a încremenit pe loc şi am chemat pe secretara Mariana spunându-i cã lui Copil îi este rãu.”
 Mi s-a ridcat supraveghierea la domiciliu pentru un timp limitat. Al compromiterii publice. Chipurile eram liber. Aşa, câteva zile prin Bucureşti, apoi, spre Ardeal, la tata, la locurile natale. ªi aşa, lumea din jur a aflat, cã fiul lui Gavrilã a înnebunit. Tata şi un unchi, la miez de noapte , în puţine cuvinte, mi-au transmis, mare curaj, ce aveau sã-mi transmitã. Pentru ei eram un om perfect sãnãtos. Toţi trei fãceam parte din România frumoasã, de neînfrânt de nici o încercare a istoriei.  În urma unor minuţioase cercetãri, prin analogie cu tratamentul aplicat lui Eminescu, cele ce urmeazã poate nu s-ar fi aşternut pe hârtie niciodatã, dacã abuzul sãvârşit asupra lui Eminescu, în timpul vieţuirii lui trupeşti printre noi, nu ar continua şi azi, în timpul vieţuirii lui spirituale... Eminescu nu a fost lãsat în pace, nici în 1889, când a început sã publice iar, articole, în presa vremii. A fost din nou arestat şi …asasinat. Pentru Eminescu trebuie revendicate daune morale, acestea însemnând, înfiinţarea de catedre Mihai Eminescu la toate colegiile pentru învãţãtori şi la toate facultãţile de litere. Numai astfel poate statul român sã repare marele prejudiciu adus lui Eminescu şi totodatã poporului român!
 Suntem din oştirea naţionalã de sub flamura sfântã a sufletului eminescian.
Sãrut mâna Mihai Eminescu şi binecuvântã poporul român.

Iatã o parte din articolul „ Opinii privind moartea lui M. Eminescu”, transmis  de Pr. Al. Stanciulescu-Bârda, editorul revistei „Scrisoare pastoralã”

...Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziaristi de investigatie afiliati la organizatia Civic Media, pe tema sfarsitului abrupt a vietii ziaristului si omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neasteptate. Ipoteza lichidarii sale fizice a fost lansata ca o tema de ancheta de catre ziaristi si cercetatori de marca care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breasla” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluata si urmarita cu o deosebita atentie pentru cel mai mic detaliu arhivistic si istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai putin de zece volume, ale unei investigatii analitice complete realizate sub egida Academiei si Fundatiilor Mihai Eminescu. “Codul Invers - Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intituleaza seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, insemnari in facsimil din Eminescu, graitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul si memoriile regelui Carol I, din insemnarile zilnice ale lui Maiorescu si din ale altor contemporani ai crimei, parti ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale tarilor europene. Un astfel de “plan de masuri” in ce-l priveste pe militantul societatii conspirative “Carpatii” - Mihai Eminescu – poarta semnatura insusi imparatului Franz Josef! Deoarece Eminescu era o tinta de stat, o amenintare la adresa sigurantei imperiale! Context care dezvaluie un Eminescu geopolitician si nationalist implicat in actiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – Romania Mare. Eminescu a devenit o victima a regimului politic datorita in principal implicarii sale in presa si politica. Ziaristul Eminescu a fost o tinta operativa si a fost urmarit pas cu pas de agentii secreti ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politica s-a datorat unei actiuni conspirate executate cu profesionalism. Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca si multi alti ziaristi Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al politiei politice si - mai mult decat atat – a devenit o problema (si o afacere) de Stat. Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.
Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania mendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedarea in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verb”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Eminescu - omul politic national Pe scurt un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”. Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (“o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austroungar si totodata isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880 mai ales dupa ce ataca proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austroungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprimeaza pe romani ingradind accesul la scoala si biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila avertiza jurnalistul. Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu”). Scarbit, acesta protesteaza: “Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?.” Ca urmare in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese. Eminescu - tinta serviciilor secrete imperiale In 1882 Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG – “Societatea Carpatii”. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice “intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. “Societatea Carpatii”, era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara dar executa si actiuni conspirative. Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr catre ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpatilor” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica. S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei “Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei “Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159) Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o alta adunare a Societatii Carpatii, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele Societatii Carpatii, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocasanu si V.Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”.) Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala coordonate ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa societatea “Carpatii”, au mai aparut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmarit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: “Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883 Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. “Moartea civila” In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare in Ardeal pentru intimidarea Regatului Romaniei iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii. Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei in Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Lichidarea Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le, selectiv, la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu, sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecintele unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol I. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”. Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetica - romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul rupand o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc in martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politica a fost pusa la index. Defaimarea Defaimarea sa nu a incetat insa la peste un secol de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala sau cu aportul doctorului Vuia ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller, iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua insa propagarea operatiunii de dezinformare coordonata de serviciile secrete al Austroungariei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuri de prestigiu” - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei

Articolul citat mai sus a fost publicat de George Roncea in ziarul „Curentul” unde i s-au adaugat unele comentarii dintre care citãm:

Acest material apartine in egala masura Dl-ui Profesor Nae Georgescu, care este de drept coautor si principal “instigator” al articolului. Domnului Profesor i se datoreaza meritul scoaterii la lumina a nenumarate date de arhiva, necercetate sau ignorate de multi alti autori. Domnul Profesor Theodor Codreanu, din Husi, poarta deasemenea “vina” de a-l aduce mai aproape pe Eminescu de contemporaneitate, de a-i dezvalui trasaturi semnificative si de a-l oferi noilor generatii scuturat de zgura asezata cu sau fara voie de exegeti mai mult sau mai putin inspirati. Nu in ultimul rand i se cuvin multumiri Domnului Profesor Mihai Ungheanu, cel care a mijlocit publicarea primelor cercetari si ipoteze (la aceea data)formulate de Nae Georgescu in revista Luceafarul.
Scris de George Roncea

Omorât in timp ce canta «Desteapta-te, Romane!» 

Cum a murit Eminescu - ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular - o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu. (Editura Criterion - «Boala si moartea lui Eminescu», N Georgescu.  Redam mai jos, integral si conform cu originalul, relatarea de presa aparuta in «Universul», Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3, reluata in «Cuvantul Ardealului», Cluj, 1 iulie 1926, si in «Primavara», Sannicolau Mare, 4 iulie 1926. A murit in bratele frizerului Regelui  Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, «il servea» adeseori pe Eminescu, care venea acolo impreuna cu alti prieteni:     «Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorba si avea mare placere sa-l servesc eu. Cum intra intreba: «Da’ unde e Dumitrache?» Eu, ca unul care, slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt «specialist» si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute «funda». Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat. Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu «maestre» si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele. Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: «Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!» Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc... Asta m-a omorat!» L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic... Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!»   Din ultimele cuvinte scrise de Mihai Eminescu:   «Pana ce mor, Pleaca-te ingere»
(Scris de Nae Georgescu)

„Stelele ’n cer”

Harietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel :  ”Atata va spun si va rog sa spuneti la toti ca nenorocitul meu frate a murit în cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Sa fereasca Dumnezeu si pe cei mai rai oameni din lume sa fie instalati la d-rul Sutu, ca fiecare va avea sfarsitul iubitului meu frate.”  in halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, ultimele doua poezii scrise de Eminescu:   „Viata” si     „Stelele ’n cer”     Stelele ’n cer Deasupra marilor  Ard departarilor   Pana ce pier.  Dupa un semn  Clatind catargele, Tremura largile   Vase de lemn :   Niste cetati   Veghind întinsele   si necuprinsele Singuratati.     Orice noroc   si ’ntinde-aripele Gonit de clipele Starii pe loc.    Pana ce mor,   Pleaca-te îngere     La trista-mi plangere Plina de-amor.    Nu e pacat   Ca sa se lepede Clipa cea repede  Ce ni s-a dat?”    - publicate ambele în Fantana Blandusiei din 1 august 1889
(Scris de George Roncea)

In încheiere venim cu alte detalii extrase din articolul intitulat :

O alta fata a tristei povesti a unui geniu

Istoria oficialã a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un ş ablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţã labilã, neadaptatã, pierdutã în lumea sa de poet ş i ar fi murit nebun, bolnav de sifilis ş i alcoolic. Istoria sa realã este însã cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţionalã, bine ancorat în realitatea socialã ş i mai ales politicã a vremurilor zbuciumate în care a trãit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal ş i pentru unitatea naţionalã, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun ş i internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmãrea sã încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja sã îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionaliş ti.” ......Într-adevãr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramã prin care ameninţã România cu rãzboiul. La Bucureş ti au loc descinderi ş i percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care ş i Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.   Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţarã . La fel şi Zamfir C.. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţatã, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste mãsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor ş i îş i trãdeazã confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se aflã Simţion şi Chibici, preş edinţii Societãţii Carpaţii, Ocãş eanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaş i societãţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Ricã Venturiano. În semn de obedienţã, toţi aceş tia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţatã a lui Eminescu.   De ce era atât de incomod Eminescu?   Privitã în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internãrii sale, capãtã o nouã dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţã, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”  În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţã cã situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brãtianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stãtescu ş i Petre Grãdiş teanu merg la Viena, unde Grãdiş teanu îş i cere personal scuze pentru organizarea sãrbãtorii de la Iaşi, unde fusese dezvelitã statuia lui ªtefan cel Mare ş i fusese cititã poezia manifest a lui Eminescu, Doina .   Judecând dupã mãsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip sã renunţe la ideile ş i principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Junã, Societatea Carpaţii, din care fãcea parte ş i Slavici. Cu astfel de preocupãri, nu este de mirare cã era constant urmãrit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul sãu erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se numãra şi Ocãşanu de la Societatea Carpaţii.   La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notã informativã în care arãta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publicã cu un sens secret. Dintr-o sursã sigurã, am fost informat despre aceastã întrunire [n.n dupã toate probabilitãţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit cã lupta împotriva Austro-Ungariei sã fie continuatã. Eminescu, redactor principal la Timpul, a fãcut propunerea ca studenţii transilvãneni de naţionalitate românã, care frecventeazã instituţiile de învãţãmânt din România pentru a se instrui, sã fie puş i sã acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publicã în direcţia unei Dacii Mari.” Aceastã notã a dus în final la desfiinţarea Societãţii Carpaţi.  Activitatea sa ca jurnalist îl fãcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.  În aceastã publicaţie demascase corupţia politicienilor români ş i grasele comisioane pe care aceş tia le încasaserã din concesionarea cãilor ferate. Scrisese despre condiţionãrile umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaş terii Independenţei. În 1880 declanş ase o incitantã campanie de presã privind „chestiunea dunãreanã”, problemã sensibilã pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaş i la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare ş i citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina . Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârş it, chiar în dimineaţa zile în care avea sã fie dus cu forţa la balamuc, apãruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încãlcãrii dreptului la liberã exprimare şi demasca mãsurile represive luate de guvernul Brãtianu împotriva jurnalistului Emil Galli.   Titu Maiorescu pregãtise internarea lui Eminescu încã de la primele ore ale dimineţii   Varianta cea mai des vehiculatã despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este urmãtoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început sã se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdã, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele ş ase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i sã o scape de Eminescu.   Maiorescu ia o mãsurã de excepţie – în loc sã meargã direct la Slavici acasã, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreunã cu Constantin Simţion, preş edintele Societãţii Carpaţi, la spitalul doctorului ş uţu ş i, pentru suma de 300 de lei, aranjeazã internarea imediatã a lui Eminescu. A doua ciudãţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de cãtre doctorul ş uţu, aş a cum ar fi fost firesc.   Întors acasã, se pomeneş te însã cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apãruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabã nimic despre incidentul de dimineaţã cu doamna Slavici (presupunând cã acesta ar fi avut într-adevãr loc). Îl trimite însã la sediul Societãţii Carpaţi, unde Poliţia fãcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele sãu la internare.   „Numai, de s-ar face asta fãrã greutate” scrie Maiorescu în jurnalul sãu în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, dupã ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apãsarea a ceea ce ş tia cã va face a doua zi. Nu se va face însã „fãrã greutate”, aş a cum îş i dorea Maiorescu, cãci Eminescu îşi schimbã traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi fãcut fãrã martori, ci la Capş a. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci ş i sediul Ambasadei SUA ş i reş edinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capş a în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi ş i în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoş tea personal ş i care era un fervent apãrãtor al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi sã îş i schimbe planul.   Scena cu pistolul relatatã de Grig ore Ventura – o nouã înscenare   La Capş a, Eminescu este abordat de Grig ore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început sã ţinã un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului ş i ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Sã îl împuş c pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc sã îl calmeze, îi ţine isonul ş i îi propune sã meargã împreunã la palatul Cotroceni. Ajunş i acolo aflã cã Regele nu este în Bucureş ti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la bãile publice Mitraş evski, îl lasã într-una din camere ş i apoi alerteazã Poliţia cã un nebun s-a închis în baia publicã. Îi cheamã la faţa locului pe alţi doi membri ai Societãţii Carpaţi, Siderescu şi Ocãşanu. Ca un fãcut, cei doi au cu ei o cãmaş ã de forţã. Intrã în baie, îl imobilizeazã pe Eminescu ş i spre orele 19 îl duc la stabilimentul ş uţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.   Scena cu pistolul de la Capş a ş i declaraţia lui Eminescu cã îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţã ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însã doar de o singurã persoanã, Grig ore Ventura, care va povesti acest episod în stânga ş i dreapta, dar va ezita sã scrie totuş i despre el, deş i era ziarist. Scena va fi consemnatã de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apãrut în Adevãrul, „Eminescu, din amintirile mele”.   Povestea lui Grig ore Ventura nu stã însã deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine cã a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit sã aparã în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele sãu nu apare deloc. Ventura susţine cã el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat cã poliţia a fost sesizatã de domnii Ocãş eanu şi Siderescu. Aceş tia dau însã detalii pe care nu aveau cum sã le cunoascã, întrucât nu fuseserã prezenţi la faţa locului. Ceea ce aratã cã cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu ş i a face în aş a fel încât acesta sã poatã fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu cãzuse. Ventura a imaginat apoi şi a rãspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia cã Eminescu era nebun ş i a justifica astfel internarea.   Celãlalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capş a, despre care Ventura spune cã a fost persoana ameninţatã cu pistolul de Eminescu, nu menţioneazã în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre aceastã scenã, care, dacã ar fi avut loc, ar fi trebuit sã o fi marcat profund. Eminescu declarã cã vrea sã îl împuş te pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist sã nu ş tie cã Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.   În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteş te nimic de vreo armã, ci doar cã „Eminescu a venit singur la Bãile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintalã s-a încuiat singur pe dinãuntru ş i a refuzat sã deschidã”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocãş eanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încã de dimineaţã misiune de la Maiorescu sã îl ducã la casa de nebuni a doctorului ªuţu. Aceş tia intrã în baia unde Eminescu se aflã în apã, dezbrãcat. Eminescu le cere sã iasã. Îl imobilizeazã şi îi pun cãmaş a de forţã. Între timp Poliţia îi perchiziţioneazã locuinţa, îi ridicã bunurile, îi umblã prin hârtii şi manuscrise, sperând sã descopere ceva compromiţãtor. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetã, aş a cum proceda de obicei ş i cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplãtoare. Varianta cã Eminescu a venit singur ş i s-a închis în baie era mai credibilã pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura ş i care ar fi putut atrage suspiciuni.   Omorât lent prin otrãvire cu mercur   De la Bãile Mitraş evschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului ş uţu, unde tratamentul aplicat îl transformã într-o legumã. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadã, chipurile pentru a nu-i deranja liniş tea lui Eminescu,   Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la ş uţu în urmãtorii termeni: „Aş  vrea sã vã spun cã toţi domnii care cerceteazã mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (cautã miezul zilei la ora 14).   În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ş tia cel mai bine cã Eminescu nu este nebun ş i medicii din Viena îş i vor da uş or seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmã cedeazã, gândindu-se cã este mult mai important sã îl ţinã pe Eminescu departe de ţarã.   Eminescu ş tia foarte bine ce i se înscenase şi odatã reîntors în ţarã a fãcut chiar eforturi pentru o campanie de presã în favoarea sa. Privit însã ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replicã. Într-o scrisoare adresatã în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a rãspândit prin ziare ş tirea cã aş  fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt rãspândite poate cu rea credinţã, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a gãsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsã. Te rog a spune tuturor cã se aflã în deplinã eroare ş i cã afarã de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”   Timp de mai bine de o lunã, medicii austrieci nu reuş esc sã îş i dea seama deloc de ce boalã suferã Eminescu. În decembrie, îl declarã sãnãtos şi recomandã externarea. Nimeni nu are însã interesul sã îl readucã în ţarã , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri sã îl scoatã pe Eminescu din spital, unde nu-ş i are locul printre bolnavii psihic. Fiş ele de observaţie medicalã din timpul ş ederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.   Tot Maiorescu aranjeazã ca Eminescu sã plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea sã vinã la Bucureş ti, dar Maiorescu face tot posibilul sã îl ţinã departe de capitalã. Toate munca sa, cãrţile, notele de lecturã, manuscrisele se aflã la Bucureş ti, la Maiorescu. Prin intermediul diverş ilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia sã îi înapoieze „lada cu cãrţi”, fãrã de care ar fi trebuit sã îş i reia toatã munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.Cum nu se cuminţeş te, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângã Mânãstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernãuţi, cã a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 pânã în aprilie 1887. Gardienii aruncã pe el gãleţi de apã rece ş i îl bat cu funia udã pentru a-l „calma”. Încearcã sã fugã de mai multe ori ş i în cele din urmã reuş eş te sã obţinã o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac.   Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generalã progresivã”. Diagnosticul conţinea însã un mesaj important: Eminescu trebuia sã fie paralizat, Eminescu trebuia sã fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilã a lui Eminescu din 1883 va fi completatã de experimentele doctorului Iszac, care visa sã scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care sã intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arãtau cã mercurul este toxic ş i total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaş e de mercur, de 4 pânã la 7 grame.   Un alt psihiatru din Bucureş ti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodatã pe Eminescu ş i cunoş tea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac ş i chiar îl completeazã cu urmãtoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încã nopţi albe, ar fi fãcut orgii, ar fi mistuit narcotice ş i excitante (n.n. în condiţiile în care se ş tie cã Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns sã aibe perioade de furie, de inconş tienţã, de prozaicã întunecare a activitãţii psihice. ”   De-abia în 1888, Veronica Micle reuş eş te sã îl smulgã din mâinile doctorului Iszac ş i sã îl aducã în sfârş it la Bucureş ti. Aici reîncepe sã publice, ş i în urma unui articol împotriva guvernului, apãrut în România liberã, este internat cu forţa tot la dr. ş uţu, unde va ş i muri.   La moartea sa, produsã din câte s-a spus, de o loviturã la cap cu o piatrã, celebrul doctor G. Marinescu nu realizeazã dupã autopsie, analiza microscopicã a creierului, care ar fi dovedit cã Eminescu nu suferea de sifilis. Dupã o examinare superficialã, aruncã pur ş i simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv cã intrase în putrefacţie. Este totuş i nevoit sã consemneze cã a fost frapat de mãrimea acestui creier. Pe actul sãu de deces, nu apare semnãtura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.     
 
 Bibliografie:  1. Ovidiu Vuia: (Misterul morþii lui Eminescu),N. Georgescu (A doua viaþa a lui Eminescu, Cercul strâmt, Boala şi moartea lui Eminescu), Theodor Codreanu (Eminescu – drama sacrificãrii), Ion Spânu (Asasinarea lui Eminescu) –  sau dr. Vladimir Beliş, fostul director al Institutului de Medicinã

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971