Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Virgil UNTILĂ: MIRCEA ELIADE ŞI A DOUA CĂDERE
MIRCEA ELIADE BĂTRÂN ŞI POSTUM Însemnări de George Anca şi câteva scrisori către el
SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE
Liviu ANTONESEI „BUNUL SIMŢ – O BĂTĂLIE GATA PIERDUTĂ!”
Gh. Dolinski : De la Ulma la Grămeşti şi de la Arbore la Siret
Vlad Pohilă: „Scandalul limbii moldoveneşti“
POETUL DISTINS ŞI CĂRTURARUL PATRIOT Ion Hadîrcă
GHEORGHE-GAVRILĂ COPIL: DIN CAPITALA ROMÂNIEI, SE SFIDEAZĂ ISTORIA ROMÂNILOR
Galina LUNGU: DESPRE POPULAŢIA TRANSNISTRIEI
Vlad POHILĂ despre PICTORUL GLEBUS SAINCIUC
Constantin FROSIN îi prezintă în limba franceză pe TUDOR ARGHEZI şi GEORGE BACOVIA
Versuri de Gheorghe TOMOZEI îngrijite de Cleopatra LORINŢIU
Corneliu LEU : DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ SI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE
Versuri de Ionuţ CARAGEA
Oana STOICA-MUJEA : RĂMÂNEM FĂRĂ EDITURI
Gabriela Petcu: George Roca, un evadat din spaţiul virtual, regăsit într-o poveste pe insula fericirii
-Florentin Smarandache la 55 de ani
Magdalena ALBU : CONSTERNAREA DE A FI sau DON QUIJOTE CA VIS
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI: Noi vrem pa neamtz!
Se repetă istoria ?- Dan BRUDASCU
ACEŞTI IDIOŢI CARE NE GUVERNEAZĂ - Liviu ANTONESEI
PASSO DOBLE – rubrica permanentă a lui Ioan LILĂ
IARĂŞI DIN FLOCLORUL INTERNETULUI: Vă oferim spre descărcare filme documentare şi slide-show-uri
CASTELUL IULIA HASDEU

 … iar  Liviu ANTONESEI
publică în „Pagini româneşti în Noua Zeelandă”
Editorialul intitulat:

ACEŞTI IDIOŢI CARE NE GUVERNEAZĂ

Cand ma uit prin notatia mea, datata 23 decembrie 1989, din “Jurnal din anii ciumei”, ma apuca un sentiment foarte amestecat – de nostalgie fata de entuziasmul si optimismul de care putusem da dovada, desi eram dupa vreo doua luni de domiciliu fortat si cu moralul tinzand spre zero pentru ca la Congresul al XIV-lea nu se intamplase nimic, cum spera toata lumea, dar si de rusine aproape depresiva, gandindu-ma cat de naiv fusesem crezand ca totul se va schimba radical, in bine desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul si optimismul nu aveau sa astepte douazeci de ani pentru a se risipi. Au fost suficiente cateva zile din ianuarie 1990, pentru a se intampla acest lucru – 6 ianuarie, cand Sevarnadze, pe atunci ministru de externe al URSS, sosit la Bucuresti, avea sa se intalneasca exclusiv cu Iliescu si Brucan, nu si cu Mazilu, care reprezenta, totusi, „externele” Frontului; 12 ianuarie, cand „batalia de pe tanc” a fost castigata de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care dupa toate aparentele – si informatiile aparute ulterior – juca pe cartea americana, chestiune ce nu avea sa ramana fara urmari in evolutia ulterioara a situatiei Romaniei, macar pentru vreun deceniu; in fine, manifestatiile opozitiei din 21, carora FSN le-a raspuns cu contramanifestatiile violente de a doua zi, dupa cel mai clar, mai limpede tipic bolsevic. Faptul ca incidentele cu pricina au condus la aparitia CPUN, in care, in principiu, „puterea provizorie” oferea o tribuna oficiala de exprimare si opozitiei, nu m-a indus in eroare. Opozitiei nu i se oferea ceva, i se inchidea in realitate gura, facand-o si mai fragila decat era, decat ar fi fost daca ar fi ramas in afara oricarui exercitiu de simulare a participarii la putere. O opozitie care ar fi ramas exclusiv in strada si in paginile ziarelor, ar fi obtinut rezultate mai bune la alegerile din 20 mai decat cele obtinute, cautionand practic puterea neocomunista prin acceptarea cooptarii in CPUN. Pentru mine, aceste evenimente au fost revelatorul faptului ca singurul gand al „puterii provizorii” era cum sa se eternizeze la putere, in buna traditie a partidului comunist din care se nascuse, aparent precum Afrodita din spuma marii.
Si, totusi, aceste concluzii amare la care am ajuns atat de repede nu m-au
demobilizat, ci mai degraba au avut efectul invers, altfel nu s-ar explica militantismul civic si jurnalistic, apoi politic in care m-am inscris, imediat dupa demisia din conducerea nationala a FSN, care a urmat contramanifestatiei feseniste amintite. Am scris sute, mii de articole impotriva „noii puteri”, am organizat vreme de vreo doi ani zeci de mitinguri de protest, m-am trezit fondator si lider al Aliantei Civice, apoi al partidului acesteia, ba chiar si prim-secretar de tip nou, vreme de vreo doi ani jumatate, pana cand m-a apucat boala si dezgustul constatand ca „ai mei” nu erau nici mai competenti, nici mai onesti decat „ai lor”. Am plecat si bolnav de acolo, ca sa nu se poata spune ca plec cu mana goala dintr-o demnitate publica! Dar nu regret.
Experienta mi-a acordat o vizibilitate pe care nu as fi avut-o altfel – practic, de la ultimul secretar de primarie comunala din judetul condus de mine si pana la toti cei trei presedinti post-ceausisti ai Romaniei, am cunoscut cam toata floarea cea vestita a politichiei romanesti post-decembriste. Sigur, asta m-a vindecat de maniheism si de orice iluzii legate de clasa politica aborigena! Pana la implicarea politica, mai ales pana la exercitarea puterii, imi imaginam ca toti cei „buni” sunt in partea in care ma situam eu, in vreme ce „raii” se aflau exclusiv in tabara adversa. Dupa aceasta experienta, stiam deja ca cei „buni” sunt foarte putini, iar numarul lor era si el in scadere continua, cei „rai” foarte multi si, de buna seama, in crestere continua, iar distributia lor era relativ proportionala in toate taberele – ca partide ar fi destul de pretentios sa le numesc. Gasti clientelare, chiar mafii, mi se par denominatii mai adecvate.
Asa am ajuns sa nu mai pot vota decat negativ, sa merg pe strategia „raului cel mai mic”, daca de „bine” era clar ca nu putea fi vorba, iar de doi-trei ani, sa nu mai votez chiar deloc. M-am fript in 2000 votand – si instigand la vot! – pe unul cu miinile pline de sange, ca sa nu castige altul cu gura plina de cacat! Care, acum, ne reprezinta in Europa, frate!
In fond, cand nu ai de ales, nu alegi – e si aceasta o atitudine, o optiune politica ferma, chiar daca manifestata, oarecum buddhist, ca inoptiune. Si, totusi, chiar daca am strigat si eu la mitingurile din primii ani post-decembristi „Tineti minte cinci cuvinte/ E la fel ca inainte!”, cu varianta inca mai dura „Tineti minte cinci cuvinte/ E mai rau ca inainte”, nici o clipa n-am crezut asta. Cum urmau sa evolueze lucrurile a depins de noi in fiecare moment. Din pacate, nu exclusiv! Pentru ca nu putem evalua lucrurile in absenta a ceea ce avea sa devina clasa noastra politica.
In fond, aceasta a aparut din laboratoarele PCR si ale UTC, din directorimea industriei socialiste falimentare, din randurile intelectualilor autentici sau parati convertiti la jurnalism si politica, din putinii supravietuitori ai gulagului si chiar mai putinii fosti disidenti si opozanti anticomunisti din ultimele decenii ale regimului de trista memorie. Aceasta clasa politica nu avea cum sa nu poarte toate stigmatele originilor sale si asta s-a vazut limpede in intarzierea de cel putin zece ani cu care s-au facut toate modernizarile, toate reformele necesare – daca trecem peste pluralismul formal, declarat inca din zilele in care mai curgea sange, cam totul, in ce priveste economia, institutiile politice, administrative si juridice, s-a facut mereu cu zece ani mai tarziu Principalul vinovat este, desigur, Ion Iliescu, care a facut acestei tari cel mai mare rau, cand i-ar fi putut face un mare bine. Printr-un simplu gest, retragerea cat mai rapida, de preferat inaintea alegerilor din 20 mai 1990. Dar cum avea sa se retraga cel care a stat aproape treizeci de ani la panda in spatele scaunului lui Ceausescu?! L-am intrebat odata pe prietenul meu Vladimir Tismaneanu cum de a putut face cartea aceea rusinoasa de interviuri cu Ion Iliescu. Mi-a raspuns excedat ca si Adam Michnik a facut una cu generalul Jaruzelski. De parca situatiile ar fi fost comparabile! Pai, nici Volo nu e Adam, cu atat mai putin Iliescu nu e Jaruzelski!
Cel din urma, a facut Poloniei „raul cel mai mic”, ocupatia militara interna, cand putea lasa sa se petreaca „raul cel mai mare”, ocupatia sovietica, pe cand Iliescu i-a facut Romaniei cel mai mare rau posibil in contextul dat, cand ii putea face cel mai mare bine, printr-o retragere care ar fi lasat jocul politic deschis si posibilitatea nasterii unui pluralism autentic, pe care nu-l avem nici astazi, desi s-a schimbat puterea de cateva ori si guvernele inca si de mai multe ori!
Da, suntem unde suntem, am ajuns unde am ajuns la 20 de ani de la o revolutie care ar fi putut sa ne schimbe complet in bine destinele, mai ales din pricina conducatorilor nostri. I-am numit idioti, i-as putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini. Dar acestea nu sint calificative injurioase, ci termeni tehnici utilizati in sensul lor psihologic. Se refera la oameni care, pusi in situatia de a face ceva, nu stiu, nu sint in stare, poate nici nu vor sa faca.
Din acest motiv sint idioti, chiar daca IQ-urile se inscriu in limitele normalului sau trec peste acestea. Cum poti numi altfel o clasa politica, desi politrucime mi se pare un termen mai adecvat!, care a chinuit de doua ori un text consitutional pentru a obtine ceva atat de stufos, de contradictoriu si de aberant incat nici macar forma de guvernamant nu e limpede? Si, pe deasupra, aceasta n-ar putea fi schimbata decat pe cale revolutionara, daca tuturor romanilor le-ar trece prin cap sa treaca de la republica la monarhie!
Cum poate fi numita o clasa politica in interiorul careia, cu o constanta remarcabila, tensiunile si conflictele din interiorul aceleiasi tabere sunt mai violente decat cele intretinute cu tabara adversa? Cum naiba poate fi numita aceasta banda de politruci care, in materie de functie suprema in stat, n-a fost in stare sa ne ofere decat un inalt demnitar bolsevic nici macar reciclat ca lumea, un profesoras de buna credinta, dar mediocru pana la ultima fibra, si un incult, cu gura spurcata, dar care, provenit din aparat, ca si ceilalti, isi imagineaza ca ar fi Sfantul Gheorghe ucigand balaurul comunismului?! Dar care gaseste suficienti intelectuali – de n-o fi exagerat cuvantul! – care sa-l aplaude, linguseasca si promoveze!
Si nu toti pentru avantaje si sinecuri, unii din pricina obiceiului de care se scapa greu, altii din masochism, iar ultimii „ca asa e la moda”! Pai, atunci, cum sa nu-l voteze „popor, prostime”, daca domnii astia cu carte sustin ca e bun, ca e mare si tare ca Stefan cel Mare?! Mai ales ca, in materie de adversari, celalalta cloaca a clasei politice ii expediaza pe baiatul bun la toate, dar transparent ca sticla, fara pic de continut, si pe cel atit nimerit poreclit de Ion Iliescu? Iaca, o mai nimereste si batrinul bolsevic cateodata!
Tortul pe coliva, cel putin pe moment, este pus de asuma-rea rasunderii guvernamentale pentru trei pachete de legi importante, dar pline nu doar de contradictii interne si aspecte neconstitutionale, cum a sesizat deja Consiliul Constitutional, dar si de sute de erori de limba romana stramoseasca, dupa cum poate observa toata lumea!
Ceea ce ar explica oarecum logic si tentativa de desfiintare a Institutului Limbii Romane – exista riscul clar ca strainii sa invete limba strabunilor mai bine decit legiuitorii nostri! Iar asta face pandant perfect cu discursul in Parlament al locatarului de la Cotroceni – daca inchideai ochii si ascultai numai vocea, aveai senzatia ca a inviat Tatuca!
Asta avem dupa douazeci de ani – in locul unui singur idiot cu soata sa, care stiau si faceau totul, o puzderie de idioti de calibru mai mic, dar care sunt in stare sa faca aproape la fel de mult rau. Noroc ca, prin efort propriu, parca impotriva idiotilor care ne guverneaza, societatea aceasta bolnava a reusit sa-si creeze anumite insule de normalitate, zone de autonomie – economica, culturala, de loisir etc – in care lucrurile par sa se desfasoare dupa regulile unei lumi care ar putea fi cea viitoare. Daca nu vor fi sufocate de bravii nostri politruci, daca vor avea putere de iradiere...
Pentru ca singura sansa de ameliorare a clasei politice este renasterea – de fapt, nasterea, prima tentativa a fost un avorton! – societatii civile. Daca nu, nu!

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971