Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE”
2.CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE” - continuare
Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea: CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?”
2.Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?” - continuare
3.TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ? de ing. Gheorghe Manea - continuare II
OPERA EMINESCIANĂ ÎN TRADUCEREA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DEZBATERE PE TEMA ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI DETERMINISMUL MORALEI sau „LEIT- MORAL“ un articol de Lucian HETCO
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Mircea BUNEA : « … de criză-i doare-n flaut! »
Dan Ghelase - Zece măsuri pentru scoaterea României din criză
DOUĂ ECOURI DE LA SĂRBĂTORIREA PE INTERNET A ZILEI NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE DOUĂ ARTICOLE SEMNATE DE Camelia TRIPON ŞI Maria CRISAN
„PASO DOBLE” - o rubrică de Ioan LILĂ
Pagini folclor internet - transmise de Dan LUPESCU

 ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA

MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI

 

LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI
DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE

 Mulţi, dacă nu chiar majoritatea oamenilor cu pretenţii intelectuale exagerate şi prezenţă intelectuală relativă, fac această confuzie. Unii ignoră propria lor existenţă ca persoană umană printre alte persoane umane (care te respectă doar în măsura în care le respecţi şi tu), dar se vor deodată personalităţi, adică deasupra celorlalţi. Alţii, care prin diferite concursuri de împrejurări au ajuns la faimă fără a fi adevărate personalităţi, se consideră lucraţi când decad şi nu-şi dau seama că le-a jucat festa necultivarea propriei lor persoane. În vreme ce persoane care ştiu să-şi cultive eul în raport cu egalitatea în drepturi a celorlalte persoane cu care convieţuiesc, devin personalităţi prin reperul moral pe care îl reprezintă. Legile democraţiei reale, cea care va înlocui ficţiunea democratică a statisticilor electorale drept criteriu de evaluare a triumfului social, aduc normele de conduită morală pe prim plan  şi fac din spiritualitate o determinantă a progresului material. În aceste condiţii, triumful politic nu mai e totuna cu triumful social, rămânând mult mai găunos şi mai prejos decât acesta. E capabil de succese imediate şi chiar de lovituri neaşteptate prin manipulări dar, ne ţinând seama de aspectele etice ale progresului, nu poate produce acea stabilitate obştească, aptă a asigura  o continuă perfecţionare a democraţiei, deci o continuitate mulţumitoare în evoluţia acestei omeniri formată din persoane „născute egal în faţa lui Dumnezeu”. Speranţa mea într-un concept meritocratic este că vom reuşi să avem cândva o orânduire (sau un sistem, cum spune autorul cărţii de faţă) în care succesul politic să nu fie altceva decât corolarul succesului social al persoanei respective.
Pe măsură ce democraţia vrea să înainteze, să progreseze depăşind politicianismul
intereselor personale sau de grup şi devenind atât o normă de vieţuire a fiecăruia în parte cât şi a comunităţii la un loc, aceasta devine în primul rând o problemă de înţelegere morală a existenţei persoanei noastre. Aş îndrăzni să spun: de diacronie a moralei în perfecţionarea persoanei noastre şi, de aici, în perfecţionarea societăţii umane. Iar, cum volumul pe care îl publică acum Lucian Hetco este intitulat definitoriu „SISTEMUL ŞI MORALA COLECTIVĂ” întrunind titluri precum: „Despre criză şi morală”, „Autonomia spiritului”, „Avem nevoie de caractere”, „Sistemul actual poate fi perfecţionat prin morala colectivă” , este firească divagaţia spre definirea personalistă a termenilor,  la care ne îndeamnă parcurgerea lui.
Programatic sau neprogramatic, deliberat ca demers de cercetare-comentare sau chiar nedeliberat, dar provenind dintr-o preocupare care chinuie fiinţa autorului, această culegere de eseistică pe diferite teme stringente ale anilor noştri, publicate cam în ultimii cinci-şase, ajunge mereu, orice temă şi-ar propune, la o problemă cheie: aceea a omului responsabil, a celui care, respectându-se pe sine îi respectă şi pe alţii şi, preocupându-l comunitatea cu ceilalţi, se cizelează pe sine însuşi ajungând la a impune acea mult dorită „morală colectivă”. Care, iarăşi din punct de vedere personalist, s-ar numi mult mai bine „morală comunitară” deoarece „colectivă” ar putea însemna de la unul mai mult şi de la altul mai puţin, în vreme ce existenţa comunitară presupune participarea fiecărei persoane respectate ca atare, cu drepturile ei şi îndatoririle ei.
Este o sugestie pe care o fac, tot aşa cum, încă din titlu, mi-am permis să sugerez şi comentatorilor acestui important autor afirmat în ultimul deceniu (intuiţi deja în cei care i-au luat interviurile),  să  nu se repeadă a vorbi despre personalitatea lui fără a-i studia persoana. Deoarece personalitatea este mai întotdeauna doar desenul de suprafaţă, acoperind cu rele şi bune aspectul public în decorul de rigoare, în vreme ce adevăratul model social, capabil să facă nu numai prozeliţi, ci semeni, oameni de acelaşi calibru moral care pot pune picioru-n prag determinând progresul, este persoana. Persoana în toată evoluţia ei ca ambiţie de perfecţionare, de cizelare în bine, de ajungere la nişte convingeri hotărâte privind această viaţă şi cu capacitatea de a ne convingere că nu le va abandona.
Chiar dacă aceştia au motive de admiraţie sau de recunoştinţă pentru un om dăruit, ştiind să creeze, benevol şi dezinteresat material, un climat cultural românesc de care beneficiază şi ei, le sugerez nu atât să-i caute meritele, cât să-l imite tocmai pentru impunerea comunitară a acestui tip de om. Să fie mai întâi atenţi la persoana sa, aşa cum a fost formată şi aşa cum s-a autoformat apoi în continuare – persoana sa care devine, de fapt, personajul gânditor al acestei cărţi – şi, de aici pornind, să deducă de ce  personalitatea sa se conturează bine în prezentul cultural românesc.

* * *

Recunosc faptul că sunt subiectiv, ba chiar foarte subiectiv în aceste afirmaţii deoarece, citind cartea altfel decât cum citeşti articolele disparate publicate în timp, mi-am găsit suport pentru o teză pe care o susţin de câtăva vreme şi care, din produs al dezamăgirilor politice ca român trăitor al societăţii sale tot mai degradate în aceşti douăzeci de ani (şi uitându-şi speranţa naivă, dar nu demagogică a luminiţei de la capătul tunelului), a început să-mi devină convingere destul de fermă. Adică, atât de fermă cât pot fi soluţiile la care recurgi atunci când ajungi să nu mai vezi o a doua. Raţionamentul acestei convingeri este următorul: Aşa cum marea generaţie a renaşterii româneşti s-a constituit la 1848 prin fermentul intelectual al celor reveniţi din lumea occidentală, după ce s-au dedicat acolo frământărilor sociale ale epocii şi şi-au însuşit idealurile pe care le avea cea mai deschisă către democraţie parte a omenirii, tot astfel, instabilitatea noastră politică de astăzi, datorată lipsei de caractere care se conjugă cu sechelele unui trecut nefast, ca şi nevoia unei clase politice autentice, capabile să impună acele puţine dar definitorii criterii ale democraţiei avansate, află rezolvare prin revenirea sau implicarea celor care au muncit, au trăit, s-au format şi şi-au consolidat preceptele într-o asemenea democraţie dinafară, conştienţi şi de imperfecţiunile ei, dar şi de dezideratele ei ferme, bine impuse social.
Din acest unghi şi cu această intenţie declarată, să vedem cum ni se descrie personajul principal al cărţii de faţă:

- Crescut într-un mediu intelectual românesc autentic, de formaţie militant naţională şi religioasă, adică având continuitatea tocmai a acelei formări spirituale pe care comunismul a încercat să o decapiteze ca să-şi impună o manipulabilă intelectualitate pseudomarxistă sau, în egală măsură, o pseudointelectualitate marxistă.
- Contaminat şi cu cât trebuie ca să ştie în ce constă, de educaţia publică a epocii, cu toate relele şi mai puţin relele ei, inclusiv stagiul militar al demagogiei pentru „apărarea cuceririlor poporului”.
- Angajat în sistemul economiei socialiste, aflat în direct contact cu problemele de atunci ale economiei reale, ale repartiţiei ei nedrepte, ale aspectelor ei de pricepere a unora şi de neeficienţă a altora, ale minciunilor triumfaliste cu care era împodobită, ale consolidării unei clase profitoare şi ale demagogiei patriotarde pusă în locul eficienţei bazate pe morală şi competenţă.
- Nu a fost nici măcar unul dintre cei care şi-au căutat libertatea dinainte, ci şi-a ales de bunăvoie să trăiască în Germania după 1990.
- Lucrează acolo constant, într-un domeniu tehnic de concepţie, făcând carieră de specialitate în aceeaşi firmă la care s-a angajat de la început, ceea ce demonstrează că nu e afectat prea tare de complexul emigrantului ci  ci ştie să-şi însuşească atributele pozitive necesare existenţei în acel mediu social avansat.
- Dar, în acelaşi timp, nu-şi uită nici identitatea culturală ajungând să reprezinte prin propriul său eu splendidul principiu modern al interculturalităţii europene.
- Aduce şi un aport substanţial la afirmarea acestuia, aport care este, în egală măsură, o contribuţie de cetăţean german respectuos cu toate principiile democraţiei occidentale, ca şi de etnic român dedicat spiritualităţii limbii sale.
- Şi face aceasta nu ca un Rastignac visând să cucerească, indiferent cum, gloria marilor metropole, ci dedicându-şi timpul liber, voluntar şi fără vreun interes financiar, politicilor culturale pe care le promovează.

Schiţând acest portret, în mod deliberat n-am vrut să intru în amănunte personale, ci m-am rezumat la trăsături care pot fi mai generale, alţi români, poate, la fel de dăruiţi ca el, putând să se realizeze în alte direcţii şi putând să se dedice altora dintre politicile promovate prin experienţa Uniunii Europene şi a vieţii civilizat-democratice a continentului nostru: Sociale, educaţionale, de mediu sau chiar de politică curentă în cadrul unor partide corespunzând idealurilor lor, deoarece, în democraţia adevărată, şi apartenenţa la un partid tot voluntariat înseamnă, profitul şi lipiciul de avantaje fiind doar atributul găştilor şi mafiilor.
Am încercat, aşadar, să las cât mai largi deschiderile acestui portret, importantă fiind doar concluzia la care vor ajunge, alături de Lucian Hetco, toţi românii dinafara hotarelor ţării care se vor regăsi în el: Faptul că ei, oameni realizaţi acolo simt nevoia să atragă atenţia conaţionalilor lor din ţară că singura cale de a scăpa sistemul nostru politic de viciile care îl subminează este aceea morală; şi că, redeşteptarea naţională făcându-se prin comandamentele moralei, numai însuşirea ei de cât mai mulţi va conduce şi la impunerea ei în viaţa tuturor. Aceasta nu este atât o problemă de mare filozofie, cât una de voinţă colectivă pentru reînnodarea multor precepte morale pe care le-am avut, pentru reanimarea normelor de conduită cetăţenească liberă pe care comunismul a încercat să ni le extirpe, pentru aplecarea cu atenţie asupra celor câtorva principii de muncă cinstită, de strădanie pentru competenţă, de respect pentru iniţiativele altuia şi de neîncălcare a libertăţilor nimănui, care dau stabilitate popoarelor de tradiţie europeană prin acel amănunt semnificativ că: Imoralitatea şi amoralitatea se manifestă întotdeauna; important însă, este ca morala comunitară, morala colectivă, cum spune autorul despre care vorbim, să fie mai puternică decât acestea.
Cu o asemenea speranţă, a modelului de seriozitate europeană însuşită acolo unde ei s-au realizat neuitându-şi identitatea culturală românească, eu sper în aportul substanţial al unor atari persoane bine formate democratic, în sisteme bine constituite democratic. Sper că, prin ei,  vom ajunge la formarea unei adevărate culturi politice democratice româneşti şi la producerea, de acum înainte, după ce vom scăpa de reziduuri, a unei clase politice româneşti a redresării naţionale. Din acest motiv pun accentul nu atât pe personalităţile româneşti care au triumfat înafara ţarii, ci pe persoana umană care s-a format după modelele bune dinafara ţării şi care poate deveni personalitate politică pentru ai ei. 
Personajul Lucian Hetco ce ni se profilează din această carte care, ca alcătuire, prezintă un risc despre care voi vorbi în final, este astăzi o persoană realizată acolo, care nu şi-ar ierta faptul că ar putea să nu-şi împărtăşească experienţa şi aici. Anterioara lui carte de publicistică se cheamă „ROMÂNUL PLANETAR”, dar tocmai din această conştiinţă el nu şi-a uitat rădăcinile şi, fără a se da exemplu, se constituie pentru conaţionalii săi ca un manual din care poţi învăţa ce înseamnă seriozitatea într-o societate serioasă. Iată cum îşi defineşte el adaptarea la cerinţele uneia dintre ţările întemeietoare ale Uniunii Europene: „Orice adaptare la o nouă cultură este o provocare. Ea cere ani de zile de muncă susţinută, ca să nu-i spun efort,   mai ales că nu a fost uşor să trec de la mentalitatea noastră balcanică şi romanică în acelaşi timp, la cea germană, care presupune alte valori şi pune înaintea oricăror alte deziderate, disciplina, perseverenţa şi calitatea. Cum însă am  fost întotdeuana un om corect şi disciplinat, mi-a fost mai uşor, decât altor  etnici români, care au ajuns în Germania şi au avut senzaţia de victime, ori de neînţelegere din partea localnicilor. Oricum am drege lucrurile, uşor n-a fost şi basta.” Pentru ca, în aceeaşi ordine de idei, într-o altă pagină să completeze: „…Cu timpul însă, te obişnuieşti şi înveţi că trebuie să accepţi realitatea aşa dură cum este ea. În fond, decizia de a emigra îmi aparţine şi port răspunderea pentru ea. Nu pot regreta deloc faptul că am învăţat o limbă străină, a unei culturi de prim rang, că am interiorizat şi acceptat mentalitatea germană, ce presupune munca la baza oricărui succes. Actualmente sunt mulţumit şi fericit că pot trăi într-un stat de drept, cu forţă economică şi care este mai înainte de toate, un stat social. Am un drum lung în urma mea, a fost greu, dar nu imposibil.”
În acest sens, vorbeam mai înainte despre speranţa mea în aportul la redresarea României, mai ales prin structura ei morală, a acelor persoane care s-au realizat în alte ţări. Pentru că ele ştiu ce înseamnă  să te realizezi cu adevărat într-o societate stabilă şi serioasă. Dacă ei vor veni cu aceste convingeri de muncă şi nu descurcăreală, de aport social şi nu doar  pretenţii de la societate, de respect pentru aproapele tău şi nu fraierirea acestuia şi, mai ales, de voluntariat onest din partea celor care au vocaţii politice şi de prioritate statală a încurajării sprijinirii şi promovării iniţiativei în mod egal la toţi cetăţenii, dacă ei vor veni cu experienţa prin care şi-au adâncit şi şi-au perfecţionat persoana ca fond moral democratic într-un adevărat stat de drept şi au reuşit să fie apreciaţi acolo, fiecare la nivelul lui (pentru că nu vorbesc numai de intelectuali şi de vârfuri, ci de orice român, aflat la orice muncă, dar care a învăţat în străinătate mai multă cinste democratică), atunci vom învăţa cu toţii şi cum să ne consolidăm sistemul statal şi ce pretenţii să avem de la el. Aceasta pentru că, spre a încheia aici comentarea raporturilor dintre persoana umană care suntem fiecare şi personalitatea care se profilează mai distinct pe fundalul altora, aceşti oameni care au învăţat să se realizeze în contextul unor cerinţe superioare sunt dovada vie a faptului că: Lucrând moral şi spiritual asupra propriei tale persoane îţi clădeşti personalitatea.

* * *
Să revenim acum la această carte purtătoare a câtorva idei care nu pot să nu ne cucerească prin luciditatea dar şi onestitatea lor. Ea reprezintă viziunea unei experienţe moderne şi post-moderne a unui om de formaţie intelectuală care, prin morală, înţelege şi sensul formării creştine. Speranţele lui în perfecţionarea sistemului prin adâncirea şi generalizarea moralei nu pot să nu vină şi din acea conştiinţă pe care o avem în special noi, ca europeni: Faptul că istoria continentului nostru oferă exemplul clar al salvării unor societăţi viciate de tot felul  de „sisteme” ale epocii prin creştinismul care a răspândit morala adusă de Mântuitor.
În subtextul acestei cărţi găsim, de fapt, o continuitate firească, bazată pe observaţii de bun simţ asupra contemporaneităţii, a preocupării unor mari gânditori care, pornind de la exemplul creştinismului au definit soluţia morală ca prioritară în redresarea de orice fel a omenirii, preocupare privind societatea post-modernă cu aspectele ei de crize provocate prin falimentul moral al unui capitalism care prea a triumfat pe laturi de inginerie financiară ale căror speculaţii depăşesc nepermis de mult dimensiunile economiei reale. Din pricina aceasta, percepţia libertăţii autentice (care porneşte de la John Locke acum trei secole şi ajunge la Maritain, Mounier şi Dennis de Rougemont în secolul trecut) se continuă astăzi ca idee de realizare a persoanei umane prin afirmarea meritocraţiei într-o democraţie reală, care să nu mai permită nici un fel de lipsă de transparenţă a unor aşa zise „interese superioare” ce ne obturează accesul la datele propriului nostru destin, favorizând manipularea subterană a societăţii prin procedee ascunse (nu vreau să spun mafiote) care nu ţin nici de economia reală şi nici de realele nevoi democratice ale existenţei.
Nu vreau să-i pun în cârcă lui Lucian Hetco asemenea idei pe care nu le-a formulat, dar faptul că el vorbeşte despre reabilitarea adevărului public prin raţiune şi morală, despre criza economică prin determinante politice, despre echivalenţa falimentului unor state cu falimentul moral, despre centrele puterii şi mobilitatea lor iar, în acelaşi timp, lansează un apel pentru asumarea răspunderii de către o intelectualitate activă şi altul ca românii să fie mai puţin nostalgici şi mai mult pragmatici, cred că mă îndreptăţeşte ca, cel puţin, să-l iau aliat la acestea. Iar faptul că el vorbeşte despre conştientizarea sinelui care dă pacea interioară şi despre o Restauratio magna ca perfecţionare prin morala colectivă, mă face pe mine să subscriu la soluţia lui privind schimbarea de mentalitate, învăţându-ne că, într-un stat de drept şi, tocmai pentru consolidarea acestuia, este absolut necesară concentrarea asupra unor fapte simple, dar categorice: Să gândim, să muncim şi să ne plătim impozitele.
Iată aici un adevărat program cum n-am văzut până acum la nici un ministru al culturii de la noi:
„ Entertaiment nu poate deveni însă cultura în sensul sau clasic, aşa cum o percepem noi, românii. Sigur că ducem nostalgia clasicilor noştri şi căutăm pare-mi-se cu lumânarea modele, ori personalităţi publice (nu numai literaţi, ci în general oameni de caracter, cu o alură mesianică), care ne-ar putea ridica moral, mai întâi în ochii noştri pe noi înşine, iar mai apoi şi în cei ai străinilor. Cândva însă, vom renunţa să ne chinuim a mai dovedi altora, ori nouă înşine, ceea ce nu mai trebuie neapărat dovedit şi aceasta se va produce de îndată ce naţiunea română va câştiga în personalitate! O chestiune de câţiva ani buni, veţi vedea! Dar schimbarea este deja perceptibilă. Cred de aceea, că ne vom schimba treptat, dar în final radical, modul de gândire, vom consuma poate mai puţină cultură în sensul ei tradiţional, dacă vreţi, mă refer aici la literatură, istorie ori filosofie. Vom citi mai puţină beletristică, dar mai multe cărţi de specialitate. Vom descoperi şi aprofunda astfel aspecte noi ale culturii tehnice, economice, politice ori sociale. Vom începe să ne întrebăm dacă originalitatea noastră nu este totuşi de preferat modelelor, ori brandurilor ce ni se oferă din afara ţării. Şi această formă de cultură, noua cultură informatizată pe teme economice, sociale ori politice, mai puţin apreciate până acum la noi, va face parte din bagajul de cunostinţe şi informaţie al unei persoane ce se respectă. Aşa cum la fel, literatura nu va dispare, fiindcă este nevoie de ea ».
 Iată cum îşi defineşte condiţia personală : “Inainte de toate mă consider un intelectual român, de factură comunitară, de formaţie germană, prin convingere însă un român autentic, între ceilalţi europeni, ce şi-a văzut de treabă. Căci tot ceea ce am facut în cei 16 ani de diasporă în Germania, toată munca mea comunitară, indiferent că a fost la nivel de asociaţie la Agero, sau ca preşedinte al Ligii LARG (Liga Asocaţiilor Româno-Germane  din Germania), ori ca editor şi redactor al publicaţiei Agero, despre care vorbim astăzi, a fost pusă în slujba ideilor românismului. Personal mă consider a fi mai degrabă un vizionar sau dacă vreţi, de muncitor ce şi-a căutat silitor, întotdeauna ceva de lucru, cu un anume sens, nerisipind energii aiurea, trăindu-şi ziua la adevarata ei intensitate. Trăim însă vremuri frământate în viaţa românilor şi a lumii în general, căci neînţelegerile sunt tot mai grave, iar tarele societăţii trecute încă ne mai chinuie la noi acasă, laolaltă cu invidia, confuzia, păcatele sau alte angoase de factură comunistă ori neo-comunistă, însoţite de boli spirituale, ce ne afectează moralul şi cultura naţională. În antiteză, am gândit iniţial şi am vazut în Agero un spirit nou, un loc unde se respiră, se gândeşte liber şi se speră la mai bine, un loc de scăpare, de refugiu, sigur şi nealterat. Cele câteva cărţi sau unele eseuri pe care le-am scris de-a lungul anilor, au toate la baza lor, acest principiu, al unităţii româneşti, în fond simplu - şi eficient. »
 Iată cum a învăţat el, printr-o trăsătură de specific naţional, conştiinţa demnităţii omului : « . A plăti nemţeşte înseamnă a prelua fiecare, nota sa de plată. Adică, transpus în limbajul zilei, ar însemna în viaţa de toate zilele, că individul are personalitate suficientă ca să-şi accepte greşeala, confuzia, se autocritică, se acceptă în imperfecţiunea sa, la fel cum nici să nu aştepte să fie nici compătimit, ori lăudat din start, fiind conştient de propriile sale dimensiuni. Exclude servilismul, mita, corupţia! Este un act de delimitare socială şi un bun exerciţiu de caracter, ce l-am întâlnit adeseori şi care personal, place şi românului de rând.”
Iată cum analizează lucid poziţia ţării sale de origine: „Ceea ce s-a întâmplat cu ţara noastră n-a fost în niciun caz o restauraţie. Nici nu ştiu dacă m-aş aventura să mai vorbesc despre o revoluţie. Lucrurile au fost în parte dirijate din afară. Sigur că unii din liderii politici de atunci, ce se mai află în viaţă, ar putea să ne povestească mai multe. Dar de ce ar face-o, ca să se discretizeze şi mai mult? Cert este că schimbarea era necesară şi oarecum previzibilă în contextul momentului, chiar dacă unii dintre noi pierduseră speranţa în schimbare. Liderii politici ai momentului, mă refer la cei lichidaţi ori linşaţi, cum vreţi a-i spune, erau deja oameni în vârstă. Dacă evenimentele nu s-ar fi produs în 1989, s-ar fi întâmplat cu un an, doi, trei mai încolo. Momentul declanşării lor a fost însă, se pare, oarecum nepotrivit, sau, dacă vreţi, unele chestiuni s-au precipitat ori s-au produs ceva mai devreme şi puţin mai altfel decât se preconiza. De aceea am şi avut parte de harababura „revoluţiei” cunoscute, de tip balcanic, de „terorişti”, de diversiune, de informaţia parşivă, de manipularea în trombă a unei populaţii înfometate, ţinute conştient timp de decenii în neştiinţă. Harababura a fost voită, fiindcă a fost expresia unei manipulări colective, iar noi n-am fost nici breji, nici democraţi, ci ne-am comportat şi în 1989 întocmai aşteptărilor, adică am fost naţiune asupra căreia s-a hotărât ideologic, din umbră, malefic, fără a ţine cont de doleanţele celor mulţi. Unii activişti de partid au devenit peste noapte „democraţi”, noii noştri conducători. Iar noua clasa politică de după 1990 a fost la fel de diletantă, ca cea de dinaintea ei. O nouă restauratio magna s-ar fi putut produce doar în 30-40 de ani, aceasta presupunând o nouă mentalitate şi o nouă educaţie, fără totalitarism, autoritate excesivă şi o viaţă în demnitate. Este exact ceea ce nu am putut avea în 1989. Cel mai important lucru este că totuşi n-am fost divizaţi ca naţiune, deşi aceasta se încearcă permanent. Aici ar trebui să recunoaştem o oarecare competenţă politică, dar oare, cui să-i mulţumim?
Iată-l şi cum este cu gândul la ai lui: „România trece din nou printr-o periodă tulbure. Şi cred că românitatea trebuie privită cu seriozitate, căci România este tot ceea ce avem! Şi era şi de aşteptat să fie aşa, căci nu există priorităţi mai mari pentru mine, cel puţin, decât România şi oamenii săi. Dar ceea ce mă îngrijorează cel mai mult, dacă tot vorbim despre românitate, este faptul că actualei conduceri politice pare-se că nu-i este încă suficient de clar, că doar o Românie puternică economic, cu o rată redusă a şomajului şi cu mult mai puţină migraţie economică, va fi garantul…Munca şi disciplina, faptul de a se afirma real şi a trăi în sfârşit o viaţă demnă. In ţară din păcate este mult mai greu sa te afirmi profesional, aceasta şi datorită faptului că posibilitaţile financiare ale întreprinderilor sunt reduse. Motivaţia principală în străinătate este plata muncii, deci pentru muncă bună, românul aşteaptă bani buni şi în occident munca sa este în sfarsit platită, deoarece pragmatismul este în occident mai important decât faptul de a avea în Romania două facultaţi cu două masterate şi un titlu de doctor, dar un salar de mizerie. Cred că aici românii rămaşi acasă în tară, ar trebui să-şi schimbe mentalitatea şi optica şi să se orienteze mai mult spre practic… românii (din străinătate) încearca să se identifice cu noua societate şi doresc sa aibă în sfârşit succes, atât profesional, cât şi în viaţa de toate zilele, succes pe care nu l-au avut acasă în ţară… Tocmai respectul faţă de om şi de existenţa sa – acesta este principiul, singura soluţie valabilă şi care va fi permanent unanim acceptată. Cum spuneam mai sus, cel mai pozitiv sistem de până acum este democraţia, care va fi şi de acum înainte îmbunătăţit treptat. Nu vreau să vorbim de utopia unui socialism, fiindcă ştim din propria experienţă că nu poate funcţiona. Dar societatea, pentru a putea fi cu adevărat democratică, are nevoie de realizări economice, de industrie, de performanţă intelectuală, de gânditori, de filozofi, de standarde sociale, la fel cum are nevoie de un cod moral. Moralul societăţii, chiar dacă oscilează în timp, nu poate dispare, fiindcă este una dintre pârghiile existenţei. Şi cum fiecare dintre noi purtăm în noi un fel de arhetip al moralei, cred că este bine să avem încredere că sistemul actual poate fi perfecţionat permanent prin morala colectivă în mod corectiv.”
 Iată şi modul cum vede el emigraţia: „Nu în străinătate e viitorul neamului românesc ci acasă! Nu există o tragedie mai mare pentru mine, decât să aud sau să-i văd pe nostalgicii partidului comunist şi pe fanii ceauşismului, loviţi de amintirile dulcege pe ritmuri de  "Cântarea României” în suspine balansându-se.”
 Totul pentru a reajunge la teza care devine un fel de liant al acestei cărţi despre care nu se poate spune că este un studiu organizat: „Elementul social stabilizator al Eului, ce-l întreţine indirect pe cel existenţial, garantul fiinţării, se transmite de la generaţie la generaţie, nu prin genă, ci prin morală – ce pare a fi înnăscută şi posibil de îmbunătăţit, repetabil, înainte de trecerea ei la generaţia următoare”


* * *

 În final, mă simt obligat să explic sau să justific afirmaţia de mai sus: Da, parcurgând cartea şi gândindu-mă apoi la ideile ei, nu odată am simţit regretul că ele nu sunt aşezate într-o cursivitate logică a unui studiu organizat. Nu o dată am simţit tentaţia de a-i imputa autorului că s-a mulţumit cu o simplă culegere de texte scrise disparat şi nu a retopit totul într-o formulă rotundă de argumentare cu cap şi coadă.
 Prezentată astfel, şi ca gen literar – să-i zicem, cartea mai conţine o disfuncţionalitate: Ea e alcătuită din trei categorii distincte de publicistică: Articole scrise pe teme „la zi”, o discuţie pe criterii de egalitate ideatică şi colocvială şi o serie de interviuri date altor autori. Nu există, deci o unitate din punctul de vedere al redactării. Ai impresia că Lucian Hetco, sigur pe şi conştient de ideile sale, le-a adunat repede între copertele unei cărţi prin care ne arată : „Iată, acesta sunt, aşa gândesc!”… Iar eu, după cum am mărturisit, îi răspund: „Multe idei bune; organizează-le şi argumentează-le în consecuţia necesară unui studiu eseistic”.
 Şi, totuşi, iată-mă, cu toată încântarea scriu despre această carte care:
 - Ca literatură nu-şi propune un gen;
 - Ca argumentare nu-şi propune o dezvoltare tematică;
- Ca filosofie nu pledează pentru una anume.
Cel puţin pentru mine, sunt adevărate toate acestea rămânându-mi valabil şi îndemnul către autor pentru o retopire a importantului material ideatic. Dar, cu toate acestea…
Da: există un „dar” care trebuie adăugat. Pentru că, toate cele trei observaţii rămân valabile dar… Dar putem spune că am întâlnit în această carte un personaj deosebit de interesant care filosofează cu sentimentul cetăţeniei sale în secolul al douăzecişiunulea al erei noastre pe continentul numit „Europa”, scoţând la iveală cum nu se poate mai bine o tematică deosebită a locului şi timpului menţionat. El procedează la un act de profundă meditaţie faţă de destinul românului, ceea ce este deosebit de meritoriu în comparaţie cu literatura cârcotaşă a mărginaşilor publicisticii care se simt obligaţi să aibă  un punct de vedere despre tot şi despre nimic. Iar bunul lui simţ (de a pune degetul pe o rană sufletească autentică şi a nu se preface într-un „analist” în toate şi în orice) înseamnă foarte mult şi ca act publicistic de literatură angajată, şi ca filosofie a vieţii contemporane, şi ca dezvoltare de argumente privind soarta noastră astăzi.
Prin unitatea pe care i-o dă descoperirea acestui personaj ca o bine ancorată trestie gânditoare, putem spune că avem în faţa noastră o carte!

                                                                                                                Corneliu LEU

Ca demonstraţie la teza exprimată mai sus în legătură cu exemplul celor care s-au realizat pe alte meridiane, publicăm grupajul de interviuri care urmează:

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971