Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE”
2.CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE” - continuare
Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea: CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?”
2.Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?” - continuare
3.TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ? de ing. Gheorghe Manea - continuare II
OPERA EMINESCIANĂ ÎN TRADUCEREA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DEZBATERE PE TEMA ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI DETERMINISMUL MORALEI sau „LEIT- MORAL“ un articol de Lucian HETCO
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Mircea BUNEA : « … de criză-i doare-n flaut! »
Dan Ghelase - Zece măsuri pentru scoaterea României din criză
DOUĂ ECOURI DE LA SĂRBĂTORIREA PE INTERNET A ZILEI NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE DOUĂ ARTICOLE SEMNATE DE Camelia TRIPON ŞI Maria CRISAN
„PASO DOBLE” - o rubrică de Ioan LILĂ
Pagini folclor internet - transmise de Dan LUPESCU

 CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA?- Partea a doua

 

 

 

 

 

Cele douã studii pe care le prezentãm dezvolta idei dezbãtute in ultimele trei ediţii ale CONSFÃTUIRII NAŢIONALE A INTELECTUALILOR DE LA SATE organizatã anual de Fundaţia noastrã, propunând unele concluzii în aceastã formã prescurtatã. Ele reprezintã un rezumat al carţii care urmeazã sã aparã aducând mult mai multe constãtãri, argumente şi aspecte ale fenomenului. Cititorii, specialiştii şi colaboratorii care doresc sã ne trimitã texte şi consideraţii pentru a fi publicate în addenda volumului pe care-l anunţãm, le pot adresa catre:
MIŞCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC, bd. Dacia 126, Bucuresti 020064, e-mail:
leuc@b.astral.ro

 

 Gheorghe MANEA

TREBUIE  SALVATà MICA  PROPRIETATE  AGRICOLà ?

Agricultura României a cunoscut o prãbuşire fãrã precedent în istoria ei, în ultimii 20 ani, fãcând ţara importatoare netã de produse alimentare într-o proporţie extrem de periculoasã pentru siguranţa alimentarã a populaţiei. Se importã cca 70% din totalul produselor alimentare în condiţile în care balanţa de comerţ exterior este continuu deficitarã, iar tendinţele nu sunt favorabile amplificãrii aportului agriculturii proprii la asigurarea necesarului de produsea agricole şi alimentare  pentru populaţie
                          Un subsector al agriculturii a rãmas independent de importul de alimente şi anume mica gospodãrie ruralã. Cu o populaţie de cca 6 milioane locuitori şi cu o suprafaţã cultivatã de 2,3 mil ha, mica gospodãrie supravieţuieşte la nivelul subzistenţei, fãrã a afecta bugetul statului pentru import, dar cu tentinţe clare de involuţie economicã şi socialã, atât în prezent cât şi în perspectivã        
      Lucrarea de faţã îşi propune sã evidenţieze locul şi rolul micii gospodãrii ţãrãneşti în ansamblul agriculturii României şi sã încerce sã contureze un scenariu posibil în care aceastã formã de organizare a agriculturii sã nu disparã, ba chiar sã evolueze cãtre agricultura de semisubzistenţã sau, parţial, cãtre dezvoltare economicã. 
1.Ce se poate spune în favoarea micii gospodãrii rurale?    
                       Sunt numeroase motive de a privi cu atenţie prezentul şi viitorul micii proprietãţi agricole ca de exemplu:
Ø Îşi asigurã independenţa alimentarã la nivelul minim la nevoilor fundamentale ale omului, nivelul de subzistenţã se suprapune peste cel al sãrãciei.
Ø Este  singura formã de organizare a exploataţiilor agricole pe terenuri  pe care marea proprietate agricolã, agricultura industrialã, nu reuşesc sã valorifice resursele naturale şi umane locale (zonele de deal  şi munte).
Ø Tezaurizeazã cunoaşterea tradiţionalã care a permis sutelor de generaţii umane    ale populaţiei indigene sã trãiascã în armonie cu sistemele naturale.
Ø Supravieţuirea timp îndelungat pe acelaşi teritoriu a dus la formarea unei culturi proprii care, mai târziu s-a înscris în cultura naţionalã.
Ø În România, în ultimii 18 ani, gospodãria de subzistenţã nu a afectat bugetul statului, şi-a asigurat autoaprovizionarea cu alimente, iar emigranţii din zonã au adus, anual, în ţarã cca 4 mild euro.
Ø Este o componentã – poate singura viabilã a economiei româneşti- a conceptului de dezvoltare durabilã, concept însuşit de decidenţii români încã de la începutul anilor  90 (Constituţia României, art.35.1).
                  Şi, în sfârşit, existã şi o încurajare din afara ţãrii, acolo unde multe ţãri îşi gestioneazã cu atenţie mica gosodãrie ţãrãneascã, care cunoaşte ponderi semnificative în agricultura acestor ţãri. De pildã, ponderea micilor gospodãrii rurale este de 98% în China, 80% în India, 95% în Ucraina şi Rusia, 95% în Bulgaria, 92% în SUA, 51% în Polonia, 63,7% în România etc.
            Precizãri noţionale.       Mica gospodãrie ţãrãneascã, ca formã de subzistenţã este definitã deInstitulul Naţional de Statisticã, “ acea exploataţie agricolã individualã cu dimensiunea economicã sub 1 ESU şi ale cãrei produse sunt destinate consumului propriu (1 ESU - unitate de dimensiune economicã echivalentã cu 1200 euro/an).
      Accepţiuni ale noţiunii de subzistenţã: asigurarea de mijloace suficiente pentru susţinerea vieţii; întreţinerea procesului  de vieţuire fãrã creştere; rãmânerea în viaţã la nivelul minim al nevoilor esenţiale etc.      Supravieţuirea, include starea de subzistenţã drept componentã fundamentalã, la care se adaugã elemente ce privesc mediul înconjurãtor, spaţiul public, economic, social din exteriorul micii gospodãrii.
                  Dimensiunea economiei de subzistenţã.      Locul micii gospodãrii rurale în economia României este sugerat de datele din tabelul 1. Cu o proporţie de 63,7% în totalul exploataţiilor agricole, mica gospodãrie ruralã reprezintã 66,6% din totalul forţei de muncã din agriculturã şi posedã  2,844 mil ha – din potenţialul naţional total de 9,423 mil ha teren arabil, ceea ce revine  la o cotã de 30%  sau, cu referire la anul 2007, cota a fost de 36,6%.
        Suprafaţa de teren ce revine, în medie,  unei gospodãrii de subzistenţã  este de 0,79 ha, sau cca 37% din media naţionalã care este de 2,1 ha/ exploataţie.
  Scãderea drasticã a numãrului de a  animale  şi pãsãri domestice dupã 1989  ( la jumãtate pentru unele specii) este o altã  caracteristicã a  involuţiei spaţiului rural actual. În anul 2007, la o gospodãrie reveneau  10 pãsãri, o oaie la trei exploataţii, o bovinã la cinci gospodãrii, o vacã cu lapte la şapte familii, un porc la trei  gospodãrii etc, cifre ce dau mãsura sãrãciei rurale şi explicã exodul populaţiei apte de muncã .


Ø Populaţia activã în agricultura din România, faţã de totalul populaţiei este de 30%: pentru comparaţie, în UE, acelaş indicator are valoare de 5,6%.
Ø Ponderea personalului în vârstã de peste 50 ani în agriculturã este de 45%, faţã de 24,4% la nivelul economiei naţionale.
Ø Fertilitatea femininã între 15-48 ani (la ansamablul ţãrii) a fost de 89,9 nãscuţii vii la 1000 femei în anul 1956,  66,3 în anul 1989 şi a scãzut la 38,9 nãscuţi vii la 1000 femei, în anul 2007.       
Ø Existã un disponibil  important   de timp de lucru, de aproape 50% din fondul de timp calendaristic care ar putea fi valorificat – ca potenţial – la amplificarea activitãţii economice, atât pentru activitãţile în câmp cât, mai ales, în grãdinã, în gospodãrie, în casã.
Ø Sporul demografic (copii per familie ) nesatisfãcãtor, situat sub valoarea 2 la nivelul Europei,  al rasei albe în general, este evident şi în cazul micilor  gospodãrii rurale din România. Aici, la 3,844 mil exploataţii agricole corespunde o populaţie de 5,917 mil sau 2,08 persoane/exploataţie, ( 1,04 familii/exploataţie), fiind evidentã lipsa copiilor, a celor ce vor prelua rolul de gospodari ai generaţiei viitoare.
Într-un comunicat recent al MAPDR (Economistul din 16 sept.2009) se
   afirmã cã din numãrul total de 4.256.152 exploataţii agricole, 90,96% îl reprezintã
   cele de subzistenţã, 7,55% cele de semisubzistenţã şi 1,49% cele comerciale.
2.Economia gospodãrei de subzistenţã, astãzi
            Interesul pentru mica gospodãrie ruralã la începutul sec.XXI la nivel global este real  şi ca rãspuns la urmãtoarele constatãri:
• Scãderea valorii nutritive a alimentelor (cu cca 50%) obţinute prin practicarea agriculturii industriale în ultimii 50 ani şi soluţia întoarcerii la soiurile locale de plante de culturã, fãrã hibrizi, chimicale şi organisme modificate genetic.
• Dublarea preţului produselor agricole şi alimentare în ultimii ani,  impune gãsirea şi mobilizarea unor resurse suplimentare de produse agricole care pot fi oferite şi de   mica gospodãrie ţãrãneascã (Robert Zoellick – Preşedintele Bãncii Mondiale).
• Organizarea micilor producãtori în asociaţii de producţie, procesare sau desfacere este cale sigurã spre amplificarea activitãţii economice. India, de exemplu, ocupã locul întâi mondial la producţia de lapte, loc obţinut prin asocierea ţãranilor ce posedã 1 - 2 vaci/gospodãrie  şi care proceseazã laptele în mininstalaţii locale .
• Ofensiva hipermarketurilor pe pieţele mondiale marginalizeazã produsele agricole oferite de micii producãtori, comercializând, cu predilecţie, alimente oferite de marii producãtori agricoli . Este necesarã intervenţia guvernelor de a proteja  mica gospodãrie. În Ungaria, în acest scop, hipermarketurile sunt obligate sã comercialize pânã la 8o% produse alimentare indigene .
• Eradicarea sãrãciei în multe zone ale Terrei  cu populaţie densã, începe cu mica gspodãrie  ruralã, evident, fãrã a neglija şi agricultura modernã.
• Considerente de ordin ecologic (emisia de CO2) şi energetic, determinã guvernele şi autoritãţile locale sã reconsidere utilitatea tracţiunii animale în micile exploataţii agricole, acolo unde tractorul şi maşinile moderne nu pot funcţiona sau nu sunt eficiente.(zonele de munte şi deal); astfel a  apãrut în Polonia, Legea calului, de încurajare a creşterii şi folosirii acestui animal la muncile agricole şi transportul mãrfurilor .Existã o organizaţie „Federation Europeenne du Cheval de Trait” care susţine aceastã formã ecologicã de tracţiune.
• Produsele ecologice şi dezvoltarea pieţei mondiale (numai în SUA, piaţa acestor produse a totalizat 23,8 mild dolari în anul 2008, faţã de numai un miliard în anul 1990) propulseazã micul producãtor printre actorii principali ai pieţei poduselor ecologice ( cu subdiviziunile: organice, tradiţionale etc) .
• Atingerea limitelor de productivitate şi eficienţã a agriculturii industriale şi perspectiva atingerii plafonului de 10 mild locuitori ai Terrei pe termen lung, sunt premisele gândirii Noii revoluţiei agrare ( a începutului de sec XXI)  în care apare şi ideia revenirii la tradiţii. Agricultura de subzistenţã ar putea deveni situaţia limitã admisibilã pentru supravieţuirea unei populaţii numeroase, în cãutare de noi modele de producţie, de consum şi de resurse.
• Modalitãţii noi de producţie agricolã sunt în desfãşurare, iar locul optim pentru acestea este spaţiul rural, al micii gospodãrii. Exemple: pisciculturã în mini-bazine promovate masiv în China şi Japonia, rãspândirea agriculturi periurbane şi urbane, recolte pe sol artificial etc.

           În România,  mica gospodãrie ruralã involueazã: cca 6000 sate sunt în curs de depopulare, apar loturi  de teren agricol nelucrate, procesul sau, mai corect spus, fenomenul de sãrãcie se accentueazã cu tot ce înseamnã acesta pentru viaţa ruralã: nivel de trai, involuţia învãţãmântului (doar 2% din absolvenţii de liceu din mediul rural acced la învãţãmântul superior), natalitate, sãnãtate, dotarea cu  utilaje de lucrat pãmîntul, prezenţa pe piaţã a produselor alimentare proprii, în reprezentare în viaţa politicã a ţãrii, în accentuarea manifestãrilor de violenţã sau a apetitului pentru viciile moderne: alcoolism, tabagism, demotivarea lucrãrii pãmântului, divizarea în continuare a micii gospodãrii, urmare a moştenirii pãmântului.
  Mica gospodãrie ţãrãneascã este ameninţatã ca existenţã, nu numai din interior, dar şi din exterior. Din interior, pericolele cele mai mari provin din  emigrarea tinerilor,  lipsa dorinţei de asociere pentru producerea, procesarea şi, mai ales, pentru comercializarea produselor, îmbãtrânirea populaţiei, sãrãcirea în continuare. Sinergic cu aceste provocãri acţioneazã şi politicile Uniunii Europene care nu subvenţioneazã agricultura de subzistenţã,  optând pentru comasarea proprietãţilor.
    Statul român, la rândul lui, lasã în afara prioritãţilor mica gospodãrie ţãrãneascã: fondurile de investiţii în modernizarea satelor, în infrastructura de transport, de învãţãmânt, de asistenţã medicalã, culturã ruralã, sport etc sunt nesemnificative. Nu s-au gãsit soluţii pentru oganizarea creditului agricol şi stimularea astfel, a investiţiilor. Nu sunt încercãri de a realiza canale de comercializare a produselor agricole cãtre oraş, de a proteja propria producţie agricolã împotriva invaziei agresive, ofensive, a produselor alimentare din import etc. Hipermarketurile se construiesc în incinta sau chiar în centrul oraşelor, desfiinţând micile magazine de produse alimentare care se  aprovizionau de la producãtorii autohtoni. O încercare de desfiinţare a taxelor de promovare a produselor agricole în marile magazine şi de reducere, pe aceastã cale, a profiturile exagerate (1,735 miliarde euro/an),  şi de a facilita şi accesul pe piaţã al producãtorilor agricoli din România a eşuat, la lobby-ul marilor retaileri.    Existã impresia cã dependenţa  României în proporţie de 70% de importul de produse alimentare nu se înscrie printre prioritãţile decidenţilor.Nici ponderea de peste 9% a valorii importurilor de produse agroalimentare, bãuturi şi tutun în balanţa de plãţi a ţãrii nu este resimţitã în  activitãţile Guvernului sau ale Parlamentului.
   Din exterior, modelul agriculturii industrializate, practicate pe loturi mari de teren, rãmâne duşmanul micii gospodãrii ţãrãneşti care nu-şi poate comasa proprietãţile (care  se situeazã, ca suprafaţã unitarã, sub un ha), în loturi de 40-60 sau 100 ha fiecare!  Interesele marilor corporaţii transnaţionale ce comercializeazã pesticide, hibrizi, stimulatori de creştere, conservanţi, maşini agricole, organisme modificate genetic etc nu sunt consonante cu mica gospodãrie ţãrãneascã, dispersatã, sãracã, neinformatã. Spre exemplificare, la Conferinţa „Cum relansãm economia?”,organizatã de Ziarul Financiarul, la Buc. în iunie 2009, reprezentanţii marelui business din România, ai bãncilor etc. au propus, în finalul manifestãrii, 10 mãsuri care, dacã ar fi realizate, ar relansa, în opinia lor, economia. Mãsura nr.9 prevede:”majorarea de lo ori a impozitului pe terenul agricol pentru forţarea comasãrii”!!!
  Presupunând cã sunt ascultaţi acesti specialişti şi cã cca 6 mil de gospodãrii de subzistenţã formeazã loturi de cãte 40-6o ha, rezultã cã cca un milion de ţãrani vor avea de lucru pe aceste loturi,  vor contribui la  depãşirea crizei economice actuale a României, iar cinci milioane de şomeri agricoli vor trebui sã lucreze undeva, sã trãiascã. Cine gândeşte soarta a cca un sfert din populaţia ţãrii care astãzi nu cere nimic guvenului, bugetului, parlametului etc. ?
În finalul acestor scurte consideraţii, o întrebare obsesivã pentru autori :dacã suprafaţa terenurilor rãmase necultivate totalizeazã între 2 şi 3 milioane ha, situate în cea mai fertilã zonã a ţãrii, iar suprafaţa loturilor micilor gospodãrii rurale, situate în zone nu tocmai propice agriculturii (zona de deal şi munte) este de  2,3 mil ha, dar care produce hranã pentru 6 mil suflete), de ce ne concentrãm atenţia asupra comasãrii  loturilor micii gospodãrii rurale şi nu valorificãrii  terenului nelucrat? Aducerea acestuia în circuitul economic ar fi şi un atractor pentru emigranţii care se vor reîntoarce în ţarã, putând sã se angajeze pe aceste milioane de ha de teren arabil neproductive astãzi.
     Şi acceptând cã micii gospodari îşi comaseazã terenurile (nici comuniştii nu au reuşit sã colectivizeze zona de deal şi munte) cum vor fi lucrate aceste terenuri de mari dimensiuni? Cu cele 730.000 cãruţe şi 800.000 cai   existenţi în gospodãriile de subzistenţã?
3. Supravieţuirea  gospodãriei de subzistenţã
În opinia multor specialişti români, gospodãria de subzistenţã este suportul unei noi abordãri a satului românesc: neoruralismul propus de prof.Dumitru Teaci, concepţiile personaliste care pun în centrul atenţiei ţãranul (colecţia revistei PLURALITAS), transformarea micilor exploataţii agricole  în exploataţii agricole familiale – bazã a agriculturii durabile multifuncţionale ,atragerea şi stabilizarea tineretului în mediul rural,depãşirea stadiului de agriculturã de subzistenţã de tip feudal cãtre o agriculturã durabilã, modernã şi comercialã, cu ajutorul statului ,consolidarea economiei  de subzistenţã, etc.
   În cele ce urmeazã se încearcã conturarea unor elemente ale strategiei de  evoluţie a  micii gospodãrii rurale din România care  sã punã în valoare  economicã şi socialã acest sector important al agriculturii româneşti.
   Premisa care justificã etapa de supravieţuire a nivelului subzistenţei este realitatea cã statul  nu intervine în evoluţia satului,  mica gospodãrie  este lãsatã sã-şi autogestioneze destinul, iar acesta, în prezent, are cap compas – involuţia. Probabil cã o altã clasã de decidenţi cu altã viziune asupra agriculturii (ca loc şi rol în economia ţãrii), cunoscãtori ai intersului naţional (care urmeazã a fi defint), caracterizaţi prin excelenţã profesionalã, cu gîndire modernã anticipativã, aceastã clasã de decidenţi va gãsi soluţii noi de a pune în valoare resursa  pãmânt  - ca ultimã resursã asupra cãreia statul mai exercitã controlul – în favoarea populaţiei României,  si de a o face independentã de importul de alimente, de creditele externe, de ajutoarele în alimente acordate de U.E. similar ţãrilor din lumea a treia, în condiţiile în care România ar putea hrãni o populaţie de  2-3 ori mai numeroasã, numai pe seama creşterii productivitãţii la hectar!.
 3.1     Elemente ale unei strategii  de evoluţie a agriculturii româneşti:  consolidarea  agriculturii subzistenţã
   Se considerã necesarã  abordarea teoreticã şi practicã  a locului şi rolului micii gospodãrii ţãrãneşti în ansamblul agriculturii, în perspectiva pe termen lung a evoluţiei economiei României. O modalitate de a rãspunde acestui desiderat este gândirea unei strategii sau, mãcar a unor elemente strategice, care sã dea contur la ce ar trebui fãcut pentru supravieţuirea micilor gospodãrii rurale ele reprezentând sectorul cel mai vulnerabil  al spaţiului  rural  românesc actual.             ,
      3.1.1Filosofia strategiei
    Are la bazã conceptul de supravieţuire  propus de autori cu precizarea cã el  priveşte nivelul actual  economic şi social existent al mediului rural românesc. De la acest nivel, poate fi iniţiat procesul ulterior de dezvoltare ale cãrui limite superioare vor fi determinate de potenţialul uman, natural şi de capacitatea de regenerare a resurselor vitale procesului de vieţuire.
       Procesul de supravieţuire este selectiv: presupune nu numai câştigãtori, dar şi perdanţi, ambele categorii sunt deja prezente în spaţiul economic şi social românesc. Sunt localitãţi rurale în curs de depopulare, dupã cum sunt şi sate ori comune prospere, gopodari cu spirit întreprinzãtor, adaptaţi la greutãţile şi specificul economiei de piaţã şi care „luptã” serios pentru supravieţuire, dar şi altã categorie de gospodari, care  aşteaptã încã,  ajutorul statului, ca acesta sã le ridice standardul de viaţã.
   La înclinarea balanţei într-un sens sau în celãlalt, conteazã esenţial  determinarea gospodarului de a-şi depãşi condiţia economicã,  comandamentul   comunitãţii – primãria şi primarul, vocaţia localã şi vârsta medie a locuitorilor, conjunctura exteriorã satului.
 Supravieţuirea nu este înţeleasã ca o menţinere întocmai  a prezentului sau întoarcere la ce a reprezentat trecutul, ci reţinerea a tot ce are pozitiv acest prezent sau trecut, a elementelor de progres, toate acestea, ridicând nivelul subzistenţei la un  alt palier decât cel anterior,  gãsit în literaturã sub denumirea de, consolidarea  stãrii de subzistenţã. Nu poate fi vorba, în evoluţia satului, de copierea tuturor modelelor anterioare de vieţuire, chiar dacã unele din acestea ar însemna mult, în bine, pentru evoluţia gospodarului şi a gospodãriei sale, dar vremea vremuieşte, se schimbã moravurile, moda, comportamentele societãţii (în bine sau în rãu) şi care nu pot lãsa neatinse structurile satului, gândirea locuitorilor şi reacţiile lor la semnalele din exteriorul satului. Nu sunt aşteptate schimbãri esenţiale în firea ţãranului, în atitudinea lui faţã de pãmânt,  de familie, de comunitate: acestea l-ar desfiinţa. Ţãranul rãmâne ţãran, dar adaptat la secolul XXI, cu care el se  va integra, dar, drama sau destinul lui, spectrul subzistenţei nu va dispare şi aceasta, nu din cauza lui. „Când va dispãrea ultimul ţãran din lume... va dispãrea şi ultimul om din specia om. ªi atunci or sã aparã maimuţe cu haine (Petre Ţuţea).
   Schimbarea „modelului ţãran” în muncitor pe o mare suprafaţã de teren arabil, al cãrui proprietar poate sã rãmânã necunoscut lui, dispariţia micii gospodãrii  rurale, transformã ţãranii de astãzi în” cetãţeni ai lumii”, efect – dorit sau nu – al procesului de globalizare, pas important spre dispariţia naţiunii, conştiinţei de neam (deja noţiune perimatã), sau culturii naţionale.  Marile companii transnaţionale care croiesc economia modernã, nu au nevoie, în strategiile lor de dezvoltare orientate spre profit, de componentele de mai sus,  ale statului învechit, dinainte de sec.XXI. 
Filosofia stãrii de subzistenţã trebuie sã înregistreze şi faptul cã ţãranii ce trãiesc la acest nivel, impus de împrejurãri exterioare dorinţei lor, cer foarte puţin de la societate, de la administraţia centralã. Supravieţuirea micii gospodãrii permite statului (mai ales unui stat ce se gãseşte în crizã politicã sau economicã, conjuncturalã sau permanentã) sã-şi dirijeze eforturile cãtre alte obiective, considerate  prioritare de cãtre decidenţi.
     În sfîrşit, strategia bazatã pe conceptul de supravieţuire trebuie sã se ocupe şi de efectele perverse ale acesteia: gestiunea celor ce  nu reuşesc sã supravieţuiascã, atât ca dramã personalã, cât şi ca proces sau fenomen social (sate pustiite, depopulate) cu efecte la nivel naţional (scãderea numãrului populaţiei ţãrii, resurse naturale în afara circuitului economic)
3.1.2     Obiective strategice  propuse.
   Propuneri de obiective concentrate pe mica gospodãrie ţãrãneascã au fost prezente în literatura de specialitate din România ultimilor 10-15  ani. De amintit, neselectiv, nume ca Dumitru Teaci, Mihai Miasnicov, Mihai Berca, Ioan Alecu, Petre Sãbãdeanu, Vasile V Dumitrescu, Vasile Morãrescu, Stelian Cârstea, Vergil Voineagu etc, la care as adãuga eseistica unor scriitori ca Toma George Maiorescu şi Corneliu Leu, colaborator chiar în cele de faţã, expunerile de motive pentru propuneri legislative elaborate de Asociaţia Comunelor din România,  Publicaţiile ca Albina Româneascã, Pluralitas, Economistul, Portalul web Cartesiarte, întâlnirile periodice cu intelectualii de la sate, organizate de Mişcarea Pentru Progresul Satului Românesc, serialul de articole publicate în luna iunie 2009, în ziarul Economistul,  cu tema: Cine va hrãni România?, manifestãrile ştiinţifice dedicate viitorului satului românesc (ultima, cu tema ”Agricultura României, încotro?”, organizatã de CNCSIS  ) etc.
  Pe acest suport valoros propus de specialişti, de oameni care ştiu ce se întâmpa în satele noastre, s-a putut face un inventar de  peste patru sute  de propuneri ce priveau ansamblul agriculturii, din care,  86 se refereau la mica gospodãrie ruralã.
    Ca factor cvasicomun al acestor ultime propuneri, se putea selecta, ca obiectiv strategic, necesitatea ca mica gospodãrie ruralã sã nu disparã prin formarea de loturi agricole de mari dimensiuni dupã modelul din U.E.  Dar ea este şi rãmâne o cerinţã negociatã şi acceptatã de statul român, dar valabilã pentru zonele geografice unde asemenea suprafeţe mari pot fi comasate şi lucrate  cu tehnici moderne. Pot fi încurajate şi comasãri de loturi agricole şi în zona de deal şi munte, dar suprafeţele totale sunt mici, starea de subzistenţã nu va fi depãşitã sensibil, evidente vor fi unele efecte pozitive care ar trebui urmãrite ( apropierea lotului de casã, supraveghere mai uşoarã, recurgerea la minitractoare, marketing, miniinvestiţii pentru producţie, desfacere, într-ajutorare între locuitori ,  etc).
     Nuanţãrile opiniilor s-au referit la evoluţia posibilã a micii gospodãrii rurale:  conservarea subzistenţei,  consolidarea acesteia, dezvoltarea pentru a putea asimila componente ale civilizaţiei urbane. Alte propuneri au aparţinut, în special, autoritãţilor sau acelora care reprezintã interesele firmelor  strãine, şi care insistã asupra asocierii ţãranilor, promovãrii unor forme cooperatiste de producţie şi desfacere.
         
 Transformarea propunerilor în obiective presupune un proces selectiv condus  dupã un set de criterii ca, de pildã:
         Dupã criteriul socia ,comunitatea ruralã a micilor gopodari  are dreptul la dezvoltare, dar aceasta sã fie circumscrisã potenţialului resurselor naturale, capacitãţii de regenerare a ecosistemelor locale.
              Dacã pe termen scurt starea de subzistenţã este de acceptat, pe termen lung însã, ea trebuie sã lase loc dezvoltãrii consonante cu realitãţile sec.XXI. În cazul României, ce prezintã o economie destructuratã, ţare va prelua greu 4-5 milioane de ţãrani, vârstnici mulţi dintre ei, de dragul comasãrii loturilor agriculturii de subzistenţã şi atingerii raportului populaţie urbanã/populaţie ruralã, similar celui din U.E.(care are alt istoric al evoluţiei  agriculturii, alte modele de  existenţã a acesteia).
       Dupã criteriul social, vor fi favorizate obiectivele care minimizeazã suferinţele populaţiei  rurale, care creazã premisele depãşirii stãrii de subzistenţã şi îndreptarea proprietarilor micilor gospodãrii cãtre dezvoltare, printr-o mai bunã gestiune a patrimoniului agricol şi o organizare mult mai bunã, nu numai  a muncii, dar şi a desfacerii produselor. Trebuie sã aibã loc o ofensivã a activitãţilor economice nonagricole – generatore de venit – dar şi o şansã de supravieţuire a comunitãţilor locale.
          Dupã criteriul ecologic,  obiectivele strategice trebuie sã se încadreze capacitãţii – suport a ecosistemelor naturale în care evoluezã satul. Pânã la atingerea acestei limite pot fi gestionate procese economice de creştere, dezvoltare sau stagnare economicã. 
      
   Dupã criteriul economic, obiectivele strategiei vor fi selecţionate dupã mai multe principii, precum:
Ø Eficienţa capitalului natural, uman, financiar, al celui antropic realizat de  generaţiile anterioare care aparţin gospodarului  sau este bun comun al satului. Esenţa ultimei prevederi poate fi şi astfel formlatã.”A construi, nu a dãrâma”(Pãrintele Galeriu: definiţia binelui şi a rãului).
Ø Experienţa generaţiilor trecute, cunoaşterea tradiţionalã, formeazã un tezaur deosebit de important, un adevãrat soft al procesului de supravieţuire condus pe parcursul multor generaţii umane. Cunoaşterea tradiţionalã poate fi asimilatã şi cu un lest ce dã stabilitate unui vapor şi capacitate de a rezista furtunilor. Poate de aceea şi adaptarea la nou a mediului rural este mai lentã, dar nu absentã. Transmiterea acestui sumum de cunoştinţe, unele ancestrale, de-alungul multor generaţii umane a dus la supravieţuirea pânã astãzi a speciei umane şi la diferenţierea culturalã a populaţiilor indigene, faţã de cele alogene, venite cu alt sumum de cunoaştere.                              
    „Decolarea” cãtre dezvoltare a micilor gospodãrii începe cu apariţia şi comercializarea excedentului de produse agricole şi cu  creşterea veniturilor obţinute din activitãţi nonagricole. Nici una din cele douã surse nu se asigurã fãrã eforturi suplimentare faţã de situaţia actualã. Eforturile sunt  atât de ordin investiţional, cât şi de perfecţionare a pregãtirii profesionale, de solicitare a spiritului întreprinzãtor, inovator al gospodarului sau viitorului patron. Produsele agricole se vor întâlni, pe pieţele oraşelor, cu o concurenţã acerbã a lanţurilor de hipermarketuri, cu produsele ţãrilor membre ale U.E (cu economie agrarã mult avansatã faţã de cea din România) sau ale altor ţãri cu agriculturã profilatã pe export. Vor trebui selectate acele obiective strategice care încurajeazã gãsirea de nişe în exportul european de produse, probabil acestea sã fie produsele ecologice, preparatele  tradiţionale. Artizanatul va fi axat pe tipurile diferite de turism care, este de aşteptat, sã fie promovate şi în România, odatã cu refacerea sistemul staţiunilor balneo-climatice pentru atragerea turiştilor în vârstã din Europa, Rusia, etc.
          Dupã  criteriul moral,  cu  conexiuni  în zona spiritualitãţii, se opereazã cu ierarhia valorilor, cu  respectarea comportamentelor sociale corecte. În gândirea comunã este prezentã grija pentru generaţiile viitoare: copii, nepoţi, dar şi aranjamente pentru perioada când pãrinţii nu vor mai putea lucra. Populaţia ruralã a primit noi modele de comportament în ultimii 50 ani, cu osebire în ultimii 19 ani, care au alterat modelele tradiţionale. Peste  viciile noastre ca hoţia, alcoolismul, s-au adãugat, din import,  şi violenţa, lenea, neglijarea muncii fizice, situarea şcolii pe plan secund, ateismul. Au dispãrut noţiuni ca: onoarea, datoria moralã, mândria de a fi cel mai bun din comunitate, patriotismul. În locul lor şi-au fãcut locul noţiuni noi ca: politicianismul, demagogia, clientelismul politic, adevãrul viciat de o justiţie aleatorie ca decizii, corupţia.
    Obiectivele strategice trebuie sã reaşeze pe un fundament solid moral, valorile dovedite perene, comportamentele noi ce dau conţinut noţiunii de civilizaţie şi de epocã modernã. Satul trebuie sã-şi regãseascã sau sã-şi regândeascã seturi noi de norme morale – acestea fac parte din şansa lui de supravieţuire într-o lume al cãrei sens se lasã greu de descifrat.
     Dupã criteriul speranţei   sunt prioritare obiectivele pe termen lung care   stimuleazã locuitorii de astãzi ai satului sã-şi imagineze perspectiva, sã-şi asume responsabilitãţi în îndeplinirea ţelurilor proprii sau ale comunitãţii.
   Speranţa catalizeazã dorinţa de supravieţuire şi poate face diferenţa între obiectivele strategice, selectând pe acelea ce contribuie la amplificarea forţelor locale de a produce mai mult, mai bine, mai eficient.  În categoria forţelor locale se înscriu  şi  gândirea, talentul, cunoaşterea tradiţionalã, solidaritatea familialã şi a comunitãţii.
3.2      Obiective  strategice  selectate
   Din jocul criteriilor şi principiilor care caracterizeazã conceptul de supravieţuire a rezultat urmãtoarea  configuraţie finalã a obiectivelor selectate.
             Obiectivul principal: Consolidarea micii gospodãrii rurale cu etapele: subzistenţã – supravieţuire – dezvoltare, corespunzãtoare orizonturilor de timp  scurt, mediu şi lung
 Obiective derivate:
Ø Dezvoltarea ruralã în sens larg: economic, social, ecologic, cultural etc. ca drept constituţional;
Ø Pãstrarea integritãţii ecosistemelor naturale;
Ø Eficienţã la punerea în valoare a capitalului natural, uman, financiar, antropic construit de generaţia actualã sau anterioarã;
Ø Valorificarea şi transmiterea cunoaşterii tradiţionale şi cãtre generaţiile umane viitoare;
Ø Predominarea gândirii prospective în toate deciziile ce privesc viitorul gospodãriei şi al localitãţii.
            Presupunând, într-o ipotezã optimistã, cã aceste obiective se vor realiza în  urmãtorii 15 – 25 ani, efectele lor ar trebui  sã se regãseascã, cu certitudine, în
Ø Cel puţin menţinerea micilor gospodãrii rurale în stare viabilã în cadrul unui proces de supravieţuire;
Ø Procesul de dezvoltare economicã este impus şi  de  nevoia compensãrii scãderii numãrului populaţiei rurale (prin migraţie, îmbãtrânire, reducerea sporului demografic etc.) cu persoane provenite din surse diverse pentru a nu se diminua forţa de muncã necesarã valorificãrii resurselor naturale. Infuzia de personal poate proveni din  mediul urban românesc, şomeri, tineri ce vor sã lucreze pãmântul sprijiniţi de stat, persoane fãrã pãmânt, şomeri, ţigani care acceptã sã fie împroprietãriţi şi stabilizaţi în mediul rural, imigranţi atent selecţionaţi dupã o politicã naţionalã riguros respectatã.
Ø Creşterea veniturilor din agricultura de subzistenţã şi din activitãţi nonagricole, astfel ca pe durata orizontului strategiei, veniturile sã se dubleze.
Ø Spor de produse agricole pe piaţa internã şi externã, valorificându-se avantajele comparative şi competitive ale zonei sau ale gospodãriei. Excedentul de produse, corect valorificat pe piaţa internã ar putea reduce importul de alimente cu 10 - 20%.
Ø Formele asociative de tot felul - primele în domeniul desfacerii produselor - vor facilita procesul de adaptare a agriculturii locale la cerinţele pieţii, la diversificarea producţiei agricole şi a meşteşugurilor,
Familiile, comunitãţile care ies din limitele subzistenţei vor pãrãsi localitatea, vor trãi în mizerie şi se vor stinge treptat. Nu sunt gândite, în actele oficiale, soluţii pentru aceste cazuri., cu toate cã cca 3000 de localitãţi sunt în curs de depopulare. Nici plecarea masivã a saşilor cu 30–40 ani în urmã nu a generat o politicã coerentã, în interes naţional, de punere în valoare a aşezãrilor şi proprietãţilor pãrãsite.
  La dublarea veniturilor gospodãriilor de mici dimensiuni în urmãtorii 15 – 25 an s-au avut in vedere urmãtoarele argumente:
Ø Numãrul animalelor şi pãsãrilor domestice era dublu cu 20 ani în urmã;
Ø Productivitatea actualã a terenului agricol este redusã, ea poate fi ameliorat şi
            pe seama creşterii numãrului de animale domestice;
Ø Resursele naturale (pãşuni, fâneţe, teren arabil etc) nu s-au redus ca supafaţã ci  a  scãzut numai gradul lor de valorificare, potenţialul a rãms neafectat, faţã de  perioada când produceau dublu;
Ø  Se reduce volumul cheltuielilor pentru construcţia de case noi, deoarece, cele mai multe dintre acestea, s-au construit deja, cu banii persoanelor ce au lucrat sau lucreazã în strãinãtate. Este şi un semnal cã emigranţii se vor întoarce în satele lor şi se vor antrena într-o activitate economicã productivã;
Ø Infuzia de persoane nou venite în agricultura de subzistenţã va stimula apariţia de idei noi de dezvoltare a producţiei  agricole sau a activitãţilor nonagricole.
   3.3     Scenarii  posibile de evoluţie a spaţiului economic rural
    Pentru simplificarea demersului schiţãrii strategiei se presupun trei scenarii posibile şi anume:
   a.  scenariul optimist;
            b.  scenariul pesimist;
   c.  scenariul „merge şi aşa”, adaptat la realitãţile gândirii româneşti.
    Alegerea scenariului optimist nu este o aventurã: este o trãsãturã a conceptului de supravieţuire, a principiului speranţei şi presupune schimbãri fundamentale în gestiunea agriculturii, a sistemelor şi subsistemelor de decizie care au  fãcut ca în ultimii 19 ani, sectorul sã cunoascã o”cãdere” ce a dus-o cu 30-50 ani în urmã, decalaj greu şi foarte greu de surmontat în timpul unei generaţii umane.
 La alegerea scenariului optimist se crede cã factorii favorizanţi vor fi
precumpãnitori asupra acelora ce împiedicã evoluţia agriculturii şi  anume:
Ø dorinţa şi capacitatea de supravieţuire a populaţiei locale,
Ø istoricul depãşirii unor situaţii de crizã anterioare,
Ø flexibilitatea producţiei agricole în condiţii diferite de climã, diversitatea culturilor şi a condiţiilor geopedologice, piaţã internã  cu capacitate marede  absorbţie,
Ø existenţa cunoştinţele necesare agricultorilor de a lucra pãmântul,
Ø apariţia posibilã a unor oameni de excepţie, lideri, în comunitãţile rurale (primari, de pildã) sau în nivelurile superioare de decizie.
   Restricţiile cunoscute astãzi, nu puţine, ameninţã optimismul scenariului,iar dintre ele, se amintesc:
Ø lipsa interfeţei satului cu piaţa,
Ø îmbãtrânirea populaţiei,
Ø migraţia tinerilor,
Ø sãrãcirea indusã de deciziile guvernamentale: preţuri nejustificat de mari
      pentru energie electricã, motorinã, produse industriale, apã de irigaţii, taxe şi impozite,
Ø  preţ controlat al grâului, lipsa subvenţiilor sau cuantum redus al acestora faţa de cele din U.E.
Ø schimbarea climei, inundaţii, secetã,
Ø lipsa creditului agricol,
Ø nereglementarea preţului pãmîntului agricol,
Ø prãbuşirea calitãţii învãţãmântului şi a sistemului sanitar,
Ø dreptatea greu de accesat ( vezi procesele de punere în posesie a terenului),
Ø cheltuieli „parazite” ale populaţiei care ar putea fi folosite altfel. De exemplu,  românii alocã 5,9% din venitul lor pentru alcool şi tutun,
Ø neintervenţia statului (investiţii în infrastructurã, sãnãtate, învãţãmânt etc).
Eforturile necesare susţinerii scenariului optimist sunt de ordin organizatoric (predominante la nivelul comunitãţii), voliţional (voinţa de a supravieţui, de a progresa, de a produce şi câştiga mai mult, în condiţii de concurenţã),  financiar ( investiţii, credite curente), de învãţãturã ( cunoştinţe  de marketing, însuşirea de meşteşuguri diverse), demografice (menţinerea unui nucleu activ al forţei de muncã), etc.
  Efectele scontate. Pe suportul scenariului optimist se pot desfãşura toate  etapele necesare realizãrii obiectivelor strategiei. Optimismul ar putea deveni liantul gândirii celor ce proiectezã viitorul agriculturii.Astfel, pe termen lung va fi depãşitã starea de subzistenţã, generalizatã etapa de supravieţuire a micii gospodãrii rurale şi pregãtitã „decolarea” cãtre  faza de dezvoltare economicã.
3.4 Politicile şi programele propuse pentru realizarea obiectivelor Strategice
    Politicile cuprind programe asemãnãtoare tematic şi ajutã la operaţionalizarea mai bunã a strategiei. Desemnarea politicilor se poate face dupã metodologia uzualã: politicã economicã, socialã, ecologicã, culturalã, a investiţiilor, formelor asociative etc. Pot fi, de asemenea, luate în seamã şi criteriile conceptului de supravieţuire, transformate în politici. În aceastã ultimã  accepţiune, pentru început, se va insista numai asupra a douã tipuri de politici: cea ecologicã (esenţialã pentru procesul de dezvoltare a agriculturii) şi cea demograficã care ţine de existenţa satului, în viitor.
                   
POLITICA  ECOLOGICÃ
       E concentratã pe conservarea şi reconstrucţia ecologicã a ecosistemelor afectate sau degradate de activitãţi economice, de intervenţia omului.  Sunt propuse şapte programe şi schiţate un minim de mãsuri corespunzãtoare acestora:  
1. Stoparea  defrişãrii pãdurilor.  La începutul sec. XX, România avea o suprafaţã  împãduritã de 35 - 36%, astãzi a coborât sub 27%, şi jaful pãdurilor   continuã, procesul defrişãrilor s-a transformat în fenomen, ieşind de sub controlul autoritãţilor (cu voia acestora).
             Mãsuri propuse:
Ø stoparea exploatãrii pãdurilor pânã la reforestarea suprafeţelor  excesiv exploatate. Aceasta presupune: respectarea legilor ţãrii (Codului Silvic), legalizarea funcţionãriii celor 12 mii gatere ce funcţioneazã, majoritar, în afara legii, intoleranţã faţã de furtul lemnului din pãduri, interzicerea exportului de lemn neprelucrat şi a schimbãrii destinaţiei pãdurilor (case de vacanţã, cartiere de locuinţe etc.), inclusiv a pãdurilor comunale;
Ø extinderea suprafeţei parcurilor naturale  şi a numãrului acestora;
Ø lemnul de foc sã fie, treptat, înlocuit cu rumeguş brichetat, energie solarã  deşeuri provenite din agriculturã etc. Subvenţionarea  parţialã a centralelor   solare şi eoliene;
Ø culturi rapid crescãtoare, plantate pe terenuri reconstruite ecologic, în beneficul fabricilor de hârtie, lemnului de foc, materiei prime pentru chimizare, etc;
Ø gestiunea terenurilor supuse inundaţiilor, alunecãrilor de teren pentru a se evita
      dezastre asupra localitãţilor  rurale
     2. Reconsiderarea oportunitãţii incintelor îndiguite din Lunca şi  Delta    Dunãrii. În timp ce, între 2 şi 3 mil ha teren arabil stau nelucrate, se justificã   menţinerea incintelor îndiguite, în mod paradoxal,  ca teren pentru utilizãri agricole.            
                   Mãsuri propuse:
Ø renaturarea incintelor lipsite de importanţã economicã;
Ø refacerea perdelelor de vegetaţie specificã perimetrului lacurilor;
Ø activitãţi economice conexe noilor lacuri apãrute, suport pentru localitãţile  rurale  din zonã;
Ø politicã unitarã privitoare la punerea în valoare economicã a tuturor lacurilor din România (inclusiv a celor din amenajãrile hidroenergetice), al cãror aport piscicol actual este nesemnificativ.
2.Protejarea aşezãrilor rurale împotriva investiţiilor industriale ce modifica  ireversibil mediul înconjurãtor  sau duc la desfiinţarea aşezãrilor rurale.
                          Mãsuri propuse:     
Ø reconstrucţia ecologiã a batalurilor, iazurilor, haldelor de deşeuri solide sau lichide, amplasate pe terenurile agricole şi care prezintã pericol pentru sãnãtatea oamenilor,  pentru integritatea mediului;
Ø interzicerea folosirii cianurilor la exloatarea aurului în România:  cianurile reziduale sunt bionedegradabile în timp.
3. Adaptarea de specii de plante, pãsãri, animale domestice la noile condiţii de  climã, în România.
                   Mãsuri propuse :   
Ø urmãrirea şi încurajarea iniţiativelor existente;
Ø învãţarea din experienţa altor ţãri din zonã;
Ø idei şi iniţiative proprii :aportul sectorului cercetare;
Ø extinderea arealului unor specii de plante cultivate sau care se pot cultiva în România (smochinul, castanul dulce, alunul domestic, salcia dulce, kiwi, mãslinul,  jatropha etc.)
                  Mãsuri propuse:
Ø atestarea calitãţii produselor tradiţionale;
Ø promovarea pe piaţã a produselor tradiţionale ( printr-un
      marketing ofensiv pânã la agresiv).
 5.     Produse agricole de calitate tradiţionalã sau ecologicã   
                   Mãsuri propuse: 
Ø  subvenţionarea produselor ecologice şi tradiţionale;
Ø acces pe pieţele interne a produselor ecologice şi  aprovizionarea instituţiilor publice ca: armatã, închisori, şcoli şi universitãţi, parlament, tabere şcolare, spitale etc.;
Ø asociaţii de producãtori pentru a-şi vinde producţia în condiţiile pieţei moderne (concurenţã, preţuri, etc.);
Ø oganizarea de târguri, expoziţii, magazine speciale;
Ø participare la manifestãri internaţionale în scopul promovãrii acestor
       produse care pot reprezenta o şansã pentru agricultura româneascã;
Ø obligarea firmelor de catering ce acţioneazã pe teritoriul României de a
.               include în oferta proprie şi produse româneşti (ecologice, tradiţionale, ale
               agriculturii convenţionale) în proporţie de cel puţin 50%.
   6.    Îmbunãtãţirea calitãţii apei  esenţialã pentru sãnãtatea oamenilor, calitatea recoltelor.
                      Mãsuri propuse .
Ø înlocuirea latrinelor (primitive) din mediul rural cu closete ecologice (de tip  uscat);
Ø reţele de apã potabilã  în mediul rural;
Ø gestiunea corectã ecologic a deşeurilor organice din gospodãrii, inclusiv a dejecţiilor animalelor domestice;                               
Ø soluţii pentru localitãţile ale cãror ape freatice sunt contaminate organic sau cu nitriţi;
Ø alimentarea gravitaţionalã a sistemelor de irigaţii;sisteme de microirigaţii pentru zona de deal;
Ø perdele silvice de protecţie ca alternativã la sistemele de irigaţii (experienţã reuşitã  în Bulgaria);
Ø staţii de tratare a apelor uzate (fecaloid–menajere), conform normelor din U.E., prioritar Municipiul Bucureşti ale cãrui ape curgãtoare produc mari probleme satelor riverane din  aval, ce au nevoie de apã pentru vite, irigaţii, etc.;
Ø depoluarea lacurilor de agrement, de practicare a pisciculturii profesionale sau sportive;
Ø respectarea legilor existente de depozitarea a gunoaielor, de tratare a apelor uzate provenite din activitãţi economice, de la locuinţele vicinale apelor curgãtoare sau lacurilor şi care sunt lipsite de sisteme de canalizare centralizate (cazul cartierelor din nordul Bucureştilor, a celor situate  de-alungul  râului Colentina etc);
Ø valorificarea şlamului, rezultat la epurarea biologicã a apelor uzate din marile oraşe, ca fertilizant al solului.
7.  Gestiunea deşeurilor solide menajere şi industriale la standardele U.E. Program dificil de realizat, deoarece experienţa de pânã acum este negativã, în ciuda a  peste  60  reglementãri existente, a unor obligaţii ferme asumate la aderarea la U.E. şi  cu riscul plãţii unor mari penalizãri impuse de U.E. pentru neconformarea depozitãrii de&#

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971