Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE”
2.CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE” - continuare
Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea: CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?”
2.Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?” - continuare
3.TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ? de ing. Gheorghe Manea - continuare II
OPERA EMINESCIANĂ ÎN TRADUCEREA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DEZBATERE PE TEMA ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI DETERMINISMUL MORALEI sau „LEIT- MORAL“ un articol de Lucian HETCO
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Mircea BUNEA : « … de criză-i doare-n flaut! »
Dan Ghelase - Zece măsuri pentru scoaterea României din criză
DOUĂ ECOURI DE LA SĂRBĂTORIREA PE INTERNET A ZILEI NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE DOUĂ ARTICOLE SEMNATE DE Camelia TRIPON ŞI Maria CRISAN
„PASO DOBLE” - o rubrică de Ioan LILĂ
Pagini folclor internet - transmise de Dan LUPESCU

 

  - continuare

Corneliu LEU

NUMAI ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTÃRII DURABILE

 

4
Mândria de stabilitate şi de perfecţionare laolaltã cu mediul pe care şi-l perfecţioneazã este strãveche la omul sedentar şi din ea se naşte cultura  specificã ruralã.  A venit, însã, împotriva ei incitarea la o fratricidã „luptã de clasã” pe care teoria marxist-leninistã a stârnit-o şi a întreţinut-o demagogic doar spre beneficiul potentat şi dictatorial al noii pãturi sociale a birocraţiei totalitariste care se diferenţiase  puternic decât restul populaţiei, ne mai asigurându-se competiţia în egalitatea de şanse.  Şi, astfel, aceastã strãveche culturã cizelatã în timp a fost acuzatã de ceea ce are ea mai benefic şi mai productiv: continua generare de „capitalism”, adicã de modernizare material-comercialã şi de democratizare statal-socialã, ambele fiind, la rândul lor, generatoare de libertãţi tot mai mari şi de tot mai mult conţinut pentru conceptul de egalitate. Ceea ce ne face şi astãzi sã uitãm cã prin aceastã culturã se genereazã, sau se construieşte o societate deschisã, punându-şi amprentele ei asupra persoanei umane care porneşte de la şansele egale ale existenţei comunitare.
Este vorba aici de o emulaţie benefic umanã în condiţii de sedentaritate şi nicidecum de sedentarism, termenii respectivi fiind antinomici, mai ales din punctul de vedere al trãsãturilor orânduirii sociale. O demonstreazã  ceea s-a petrecut în aceşti douãzeci de ani cu satul românesc: Sedentaritatea lui funciarã, care însemna îndelungatã tradiţie în cunoaşterea mediului şi a potenţialului, de valorificare şi aprofundarea relaţiilor sociale în cunoaştere, comunicare, moralã şi solidaritate, garant al progresului prin stabilitate, perseverenţã  şi competitivitate  în iniţiativã, s-a transformat în sedentarismul inactivitãţii şi ineficienţei economice de astãzi. Or, din punct de vedere istoric, în tot ce semnificã diacronia existenţei umane, termenul de „populaţii sedentare” nu înseamnã câtuşi de puţin inacţiune, nu consemneazã un fenomen static, necreator şi neevolutiv, ci o anumitã culturã care cultivã convingerea omului cã-şi poate asigura existenţa prin pricepere creatoare şi nu prin cãutarea veşnicã în alte locuri, cele vechi pe care a vieţuit o vreme sau un sezon „consumându-se” şi împingându-l în starea migratoare a hazardului. Din punct de vedere istoric, acesta este pasul cel mai mare sau pasul cu adevãrat mare faţã de lumea animalã, este momentul ajungerii persoanei umane de la instinctul apucãtor pentru supravieţuire,  la conştiinţa creatoare de supravieţuire în sensul de continuitate a vieţii. Sau, cum spune Tielhard de Chardin: „omul devenit unealtã a Creaţiei Divine”, adicã mijlocul prin Care Creatorul asigurã continuitatea Creaţiei sale în lucrul necontenit asupra perfecţionãrii lumii acesteia. A proceda invers, a-l rearunca pe om, chiar şi cu mijloacele moderne ale înrobirii prin aşa zise servicii economice sau financiare care-l pun în situaţia de a nu mai avea el iniţiativa organizãrii şi gestionãrii propriei sale vieţi, înseamnã pentru direcţiile funciare ale omenirii acelaşi mare pericol ca şi tendinţa de dictaturã asupra unei mase lipsite de iniţiativã, tendinţã care a atentat la însãşi procesul de definire a persoanei umane. Mãnuşa de catifea cu bomboana dulce a unei comoditãţi în sedentarism, în schimbul renunţãrii la simţul de proprietate, se dovedeşte a fi o armã la fel de perfidã folositã în acelaşi scop: Unii urmãreau internaţionalizarea puterii dictatoriale printr-o aşa zisã internaţionalã a proletariatului lipsit de proprietate, alţii urmãresc globalizarea puterii monopolurilor printr-o mondializare a consumatorilor lipsiţi de roadele proprietãţii lor. Este vorba de douã modalitãţi de alienare a omenirii, de îndepãrtare a ei de la competiţionala evoluţie fireascã al cãrei uni scop este  persoana umanã şi realizarea ei ca atare în mediul asupra cãruia lucreazã creator.
 Aşa cã, aşezarea, descãlecarea, stabilirea unui univers definit, sau mai bine zis a unor universuri înconjurãtoare, favorizatoare, stimulative pentru om prin ceea ce-i oferã spre transformare şi ce-i oferã prin stabilitate, devine o etapã definitorie  pentru persoana umanã în evoluţia sa şi o marcheazã tot mai precis, tot mai caracteristic. Vechimea acestui eveniment trãit de ea, prin evoluţia ei, se simte din plin în cultura pe care, socialmente, aceastã persoanã o dezvoltã şi pe coordonatele pe care ea personal se dezvoltã.
 Dintr-un asemenea punct de vedere, cred cã experienţa noastrã de popor cu o veche sedentaritate, provenind chiar din popoare şi populaţii cu o şi mai veche sedentaritate pe aceste locuri, toate aceste experienţe de populaţii sau grupuri de populaţii poate chiar apãrute aici de prima datã şi, în ori ce caz, evoluate aici în funcţie de momentele marilor schimbãri climatice, geologice, morfologice, de vegetaţie şi de mediu în general, îşi are importanţa ei pentru omenire. Cât în ceea ce ne priveşte, aşa cum amprenta ei geneticã este esenţialã, ca spiritualitate vine cu toate accentele pe care le pune asupra culturii pe care o practicã, a culturii care ne caracterizeazã şi pe care, de fapt, o trãim. Ea este cea care ne analizeazã şi ne explicã termenul de sedentaritate prin acela de „orizont stabil” acesta, la rându-i, stratificându-se în preocupãri stabile: Metode stabile de contact cu mediul, maniere stabile de a aborda existenţa, credinţe stabile ale cãror valori se determinã şi se verificã în timp. Apoi, cele caracteristice acestei stabilitãţi precum specificul hranei cu posibilitãţile ei de regenerare şi de asigurare în timp, specificul habitatului, specificul uneltelor cu care prelucrãm cele ale naturii, specificul gândirii tehnice care îşi aduce  contribuţia esenţialã la formarea unor priceperi şi unor reguli ale muncii ce ne garanteazã aceastã existenţã sedentarã. Ca şi specificul spiritual prin care  completãm cealaltã laturã a gândirii, ca formã a sensibilitãţilor noastre, a autostudierii impulsurilor şi instinctelor şi chemãrilor pe care le avem, a studierii mediului şi universurilor lui, a contemplãrii acestora şi a meditaţiei pe marginea modului cum îşi aflã existenţa ta loc, rost şi mediu propice în interiorul lor.
 Toate acestea constituie la un loc cultura  pe care ne-am creat-o şi în firea cãreia trãim, adicã tot ceea ce este mai firesc şi mai afirmant ca personalitate pentru fiecare în parte şi, ca obşte, pentru personalitatea colectivã pe care o constituim prin trãsãturi comune. Iar, dintre aceste trãsãturi, ruralismul nu trebuie deloc neglijat, nu numai pentru faptul material cã are cea mai mare continuitate în societatea noastrã şi încã un procent redutabil în actualitate, ci şi pentru faptul cã, prin întinderea sa în devenirea noastrã, el şi-a pus puternic amprenta atât asupra calendarului nostru biologic cât şi al celui spiritual. Mai mult decât atât: a ajuns sã condiţioneze funcţionarea acestora şi, în funcţie de convergenţa lor cu mediul din influenţele cãruia au provenit, creându-ne şi oferindu-ne ceea ce ne dorim mai mult: echilibrele fireşti care ne satisfac şi care produc fericirea, bucuria de a trãi.
 Din acest punct de vedere, în competiţia dintre culturile lumii – în accentul lor pus atât pe cultivarea cu cunoştinţe a fiecãruia prin tradiţia familiei şi prin formele publice în pas cu vremea, cât şi pe civilizaţia propriu-zisã, creatã şi perfecţionatã într-o anumitã viziune asupra lumii în general, ca şi asupra  lumii înconjurãtoare – au câştig întotdeauna nu cele care au ajuns la stachete mai mari sau mai înalte, cât cele care sunt mai fireşti, mai pe mãsura populaţiilor respective. Se ajunge, astfel, la un moment dat ca anumite culturi emanate, cizelate, trãite şi practicate diferit, de diferite comunitãţi sau grupuri sociale, sã se armonizeze prin schimburi reciproce de valori, tocmai acelea care se demonstreazã a fi la fel de fireşti şi pentru alţii, devenindu-le convenabile. Iar, pe mãsurã ce comunitãţile sau grupurile respective îşi dau seama de aceste similitudini care le apropie, creşte şi toleranţa lor faţã de celelalte atribute specifice ale culturii celorlalţi pe care, chiar dacã nu le înţeleg sau încã nu ajung sã le înţeleagã, le respectã în virtutea credibilitãţii pe care au cãpãtat-o prin criteriile valorice a cãror ierarhie le-a devenit comunã.
Este vorba şi de o apropiere şi de o delimitare între culturi produse în acelaşi timp şi în aceeaşi sincronie, realizate prin cunoaşterea reciprocã ce nu mai permite respingerea prejudecatã şi poziţia de duşmãnie a interesatei manipulãri colectiviste manicheist-dezbinatorii: „cine nu-i cu noi e împotriva noastrã”. Act social şi nerealist şi rãu intenţionat faţã de conceptul de coexistenţã umanã, faţã de practicile lui care demonstreazã cã, pe mãsurã ce are loc acel schimb de valori ce corespund simţirii mai multora, delimitarea se face prin respectul faţã de ceea ce, cu toate cã nu este convenabil sau nu este interesant pentru unii, este perceput valoric de alţii şi practicat ca atare. Pornind de la ideea unor culturi calate pe diacronia specificului fiecãruia, aşa cum pornim de la tradiţii diferite putem sã avem şi unele prioritãţi diferite de valori, respectându-ne reciproc opţiunile, delimitându-ne de ele fãrã a respinge ceea ce nu înţelegem,  refuzând şi refuzându-ne tentativele de prozelitism şi de impunere forţatã şi ne deranjându-ne ceea ce se aflã tradiţional diferit în practica altora. În acest mod omenirea trece de la calea existenţei conflictuale, a excesului de concurenţialitate şi a respingerii valorilor altora, la cea de respect reciproc şi a înţelegerii dreptului celuilalt de a exista învãluit în cultura specificã sieşi.
5
 Astfel se configureazã modul de devenire a populaţiilor prin culturi proprii, adaptate la universurile proprii, promovându-şi  valorile proprii şi consolidându-le pe acestea într-o tradiţie proprie, afirmându-şi psihologia dobânditã şi cizelatã într-un mod propriu de modernizare, care are cu atât mai mult succes în ceea ce priveşte binele comun şi bunãstarea fiecãrei persoane, fiecãrei familii şi fiecãrei obşti, cu cât îşi respectã mai mult propriile trãsãturi şi propriile adaptãri afirmându-şi identitatea prin ceea ce îi este firesc.
 Constatarea devine evidentã prin prezenţa contrariului în lumea noastrã contemporanã, în care societãţile umane sunt cu atât mai bolnave şi mai viciate cu cât se îndepãrteazã mai mult de firescul existenţei lor tradiţionale, iar decãderea umanã apare acolo unde adaptarea forţatã la alte condiţii veştejeşte forţa de afirmare prin energii proprii producând grave stãri de înapoiere, ceea ce înseamnã înjosirea persoanei. 
În ţãrile noastre nãpãstuite, lumea ţãrãnimii, ce reprezintã majoritatea populaţiei, a fost, pe parcursul ultimelor douã sau chiar trei generaţii, în continuu atacatã, umilitã, terorizatã, obligatã la declasare. Tinând seama de acest fapt, considerãm cã una dintre cele mai pregnante probleme sociologice ale epocii este antinomia dintre personalism şi colectivism. In acest raport, personalismul se prezintã ca o formã naturalã a filozofiei de viaţã izvorâtã din pragmatica existenţei, în vreme ce colectivismul este livresc la origini şi terorist în practicã.
De ce oare tocmai ţãrãnimea a avut nefericirea de a fi disputatã sãlbatec în confruntarea dintre cele douã doctrine? Cred cã este vorba aici de faptul cã ţãranul, familia sa, bunurile şi tradiţiile sale se înscriu - prin însãşi natura lor - într-o viziune personalistã asupra existenţei, aceastã viziune provenind, desigur, mai degrabã dintr-o experienţã practicã decât din teorie. Colectivismul, dimpotrivã, a fost inventat ( artificial, desigur, cum devine foarte limpede de abia astãzi), special pentru a fi opus acestui personalism care n-ar fi permis în nici un fel dirijismul centralizat. Ca teorie, colectivismul a fost impus prin teroare propagandisticã în întreaga societate; dar la ţarã a cãpãtat forma monstruoasã a colectivizãrii forţate. Iar, când foloseşti poliţia şi toate formele administrative pentru a impune o „mişcare filozoficã”, devine limpede cã e vorba de un rapt cãruia i se cautã pseudojustificãri teoretice. Si astfel, ca teorie, colectivismul rãmâne doar o justificare artificialã fabricatã în interesul celor care au confiscat puterea. Lumea ruralã a fost pentru comunism câmpul de bãtaie  unde trebuia distrus absolut totul, deoarece acolo se aflau rãdãcinile unei concepţii personaliste de viaţã, care-l deranja cel mai mult. Singura şansã, constatatã astãzi prin întreaga raţiune filozoficã, a fost artificialitatea colectivismului care, prefabricat în laboratoarele marxiste, n-a putut prinde rãdãcini. Sau, dacã luãm cuvintele Scripturii: „n-a fost de la Dumnezeu”.
Pânã la urmã, ceea ce este natural a supravieţuit şi a învins. Dar cu mari traume pentru morala şi conştiinţa umanã, traume manifestate printr-o retragere a participãrii la  viaţa publicã, în paralel cu lipsa de interes faţã de piaţa de mãrfuri. Deoarece piaţa de mãrfuri monopolizatã de stat, ca şi ideologia unicã impusã oficial, au inhibat şi au anulat spiritul de participare al ţãranului şi al cetãţeanului în general. Prin asta s-a concretizat glorioasa construcţie psiho-socialã a regimului totalitar: extirparea genei personaliste din om pentru a-l transforma într-o disciplinatã maşinã de producţie. Actualmente, ţãrile noastre sãrãcesc din pricina moştenirii acestei mentalitãţi de neparticipare atât materialã cât şi politico-moralã. Rezultã astfel o înãbuşire care poate conveni doar unor politicieni criptocomunişti. Din acest punct de vedere, personalismul nu este numai una dintre soluţiile pe care le oferã o existenţã pluralistã;  el este şi remediul faţã de sechelele colectiviste care ne bântuie.
Dar remediul îşi poate avea efect doar în timp, deoarece abandonarea firescului conduce la alienarea de el, la declasare socialã şi moralã, la decrepitudine, declasaţii constituind turbulenţa distructivã a societãţilor contaminate.
 Acest lucru poate fi confirmat chiar şi prin scurtul istoric al degradãrii conceptului creator de micã proprietate ruralã în satul românesc al cãrui spirit de obşte solidarã prin morala creştinã şi politicile democratice ale emancipãrii produse în secolul al nouãsprezecelea a decãzut doar într-o jumãtate de secol de statalitate bolşevicã dezumanizantã,  continuatã cu totalul dezinteres administrativ politic şi statal post-decembrist pentru destinele acestei mari categorii a populaţiei. Este vorba aici de o devenire inversã, retrogradã, produs al desprinderii de moralã prin imoralitatea demagogiei comuniste care l-a îndemnat pe om sã fure de la statul care îi furase proprietatea ca obiect şi mijloc de producţie; iar, dincolo de aceasta, urmând modelul clasei care i se suprapunea furând privilegii în numele desfiinţãrii lor.
 Pe deasupra, însã,  aceastã degradare a beneficiat  de o „perfecţionare” ulterioarã prin dezamãgirea totalã faţã de roadele retrocedãrii fãcute doar în jumãtatea ei cea strâmbã, adicã în conferirea calitãţii de proprietar atât cât conduce ea la obligaţii faţã de stat şi fãrã nici un sprijin din partea acestuia pentru compensarea celeilalte jumãtãţi care ar fi trebuit sã completeze obiectul retrocedãrii: mijloacele de producţie cooperativizate cândva şi care ar fi trebuit sã se regãseascã în prestãri de servicii corespunzãtoare. Pe aceastã cale s-a ajuns la „visul de aur” al capitalismului monopolist: Transformarea populaţiei satelor într-o categorie de consumatori la care se continuã şi lipsa spiritului de iniţiativã extirpat de comunism.
Aşa cã, ceea ce se mai pãstreazã ca element cultural românesc în mediul rural este doar de natura patriotismului şi a unor îndemnuri intelectuale venite dinafarã. Motorul energetic material al competitivitãţii pe terenul micii proprietãţi, ca mediu prielnic de afirmare personalã şi de împlinire moralã proprie a dispãrut; neîncrederea s-a adâncit prin neregãsirea intereselor acestei mici proprietãţi productive în programele de guvernare oferite de spectrul politic actual; elementele declasate îşi aflã libertãţi mai mari decât în socialism şi îşi pun amprenta retrogradã. Furtul deprins ca o formulã de rezistenţã faţã de minciuna economiei socialiste devine pentru unii vocaţie ca act penal sãvârşit pe faţã, mica producţie, dacã se realizeazã trebuie şi pãzitã, ceea ce construieşte temeiuri şi mai puternice pentru blazare şi lipsã de activitate. Satul cinstit, bazat pe o puternicã moralã obşteascã se topeşte în neantul unor nostalgii pe mãsurã ce dispare mediul cel bun, prielnic, de împlinire. Pentru cã, pierzându-şi capacitatea de a produce împlinindu-se pe sine, micul proprietar îşi pierde şi împlinirea ca moral ridicat şi împlinirea ca moralã aplicatã.
 Acesta este momentul prezent de la care plecãm în contextul stãrii actuale de culturã şi civilizaţie a satului românesc, ceea ce ne obligã imperios sã acceptãm pasul înapoi spre mica producţie de strictã subzistenţã care sã ne scape într-o oarecare mãsurã de dependenţa  ţãranului faţã de produsele alimentare venite din altã parte; pentru ca apoi, încurajat mãcar într-o asemenea iniţiativã minorã, sã reclãdim spiritul de iniţiativã la urmãtoarele generaţii refãcând din mica proprietate ruralã acel motor socio-economic de care, pe bunã dreptate, se temea teoria comunistã acuzându-l cã genereazã  capitalism. Ceea ce, în fond, înseamnã cã genereazã egalitatea, independenţa personalã şi libertãţile pe care le conferã o adevãratã economie de piaţã. Iar societatea româneascã va putea ajunge astfel la o teorie politicã prin care sã se arate recunoscãtoare acestei generãri şi generalizãri de capitalism activ, bazat pe structurile progresului naţional.
6
Intrebarea care se pune intotdeauna este: cu cine vom realiza o asemenea reîntoarcere la productivitatea realã a micii proprietãţi?
În cazul nostru ea se continuã şi se nuanţeazã: Cu cine vom realiza reîntoarcerea la productivitatea ei  şi la întregul fenomen de redresare umanã,  fenomen de recãpãtare a rãdãcinilor şi tradiţiilor de iniţiativã ce vor face trecerea de la subzistenţã la o competitivitate mai amplã, care sã poatã însemna într-adevãr supravieţuire în sensul calm şi evolutiv al vieţuirii durabile, dacã visul dezvoltãrii durabile se situeazã, totuşi, ceva mai departe de noi, iar conceptul lui priveşte mai degrabã mediul în care ne dezvoltãm decât propria noastrã dezvoltare?
Iar rãspunsul este conţinut în afirmaţia destul de des repetatã în aceste rânduri privind nevoia de existenţã fireascã a omului, în mediul firesc în care îşi gãseşte condiţii pentru devenire şi rãspuns faţã de aspiraţii. O asemenea nevoie de existenţã fireascã în mediul natural al satelor ( foarte vizibilã, de fapt, în lume, la rezidenţii cu dare de mânã),  ne face sã credem atât în întoarcerea unei pãrţi din familiile ţãrãneşti la condiţiile de mediu natural ale proprietãţii lor de familie, în mãsura în care aceasta le poate asigura subzistenţa şi le poate compensa relativa pierdere a citadinismului prin libertãţile şi satisfacţiile conferite de situl natural al unei proprietãţi cu care te completezi reciproc, în cicluri de viaţã mult mai prielnice naturii umane, cât şi în sedentaritatea pe care acestea le-o vor conferi acolo generaţiilor viitoare.
Încercãm, ca argumentare întru aceasta, sã alcãtuim câteva liste cu categorii de subiecte şi de raporturi între ele, la care trebuie meditat pentru o posibilã viziune neoruralistã  asupra aspiraţiilor omului contemporan, a satului românesc în mileniul trei şi a rolului încã important pe care îl are de jucat mica proprietate ruralã prin valorificarea ei  în realizarea produsului intern brut al statului modern.     

 


Starea de sedentaritate şi sentimentul înrãdãcinãrii
- sunt cele care au produs dezvoltarea unei culturi specifice, a tradiţiilor de familie şi de existenţã obşteascã prin care suntem marcaţi;
- sentimentul de casã pãrinteascã ce cuprinde întreaga proprietate de familie de care nu ne-am desprins nici astãzi, acolo fiind cãminul la care revenim şi adevãratul loc de rezidenţã în mentalitatea de care nu ne-am putut despãrţi;
- identitatea personalã trece prin identitatea acestui loc rezidenţial la care revenim;
- vocaţia de a întreţine acest loc şi legãtura cu el ca o continuare a vocaţiei de a ne realiza prin el, pe care, chiar dacã am pierdut-o, o putem recãpãta oricând;
- universul din care face parte locul de care ne simţim legaţi constituie universurile de care ne simţim legaţi, ele devenind universurile persoanei noastre.


Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este: În ce mãsurã convulsiile vieţii citadine şi depãşirea obsesiilor exagerate inoculate de obsesiile civilizaţiei de consum vor convinge oamenii la a se restabili în mediul lor natural, mediul unei subzistenţe modeste dar sigure pe mica proprietate de familie?

 


Aceste universuri care ne marcheazã prin dezvoltarea noastrã în interiorul lor sunt:
- universul naturii înconjurãtoare;
- universul proprietãţilor fizice şi psihice ca manifestare şi afirmare a persoanei noastre;
- universul familiei ca devenire şi amplificare a persoanei în rezonanţã cu altele care se trag din aceeaşi rãdãcinã;
- universul proprietãţii sau proprietãţilor materiale ca manifestare şi afirmare a persoanei;
- universul vecinãtãţilor ca extindere a persoanei în socializare şi relaţii materiale comune;
- universul obştei  ca extindere a persoanei într-o spiritualitate comunã;
- universul moralei;
- universul naţiunii;
- universul omenirii.

Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este: Din ce loc al aşezãrii sale, persoana umanã are mai bine conturate aceste universuri? Sau: Cum îşi simte frustrarea aflându-se într-un loc în care îşi pierde conştiinţa unora dintre aceste universuri?

 


Din îngemãnarea acestor universuri rezultã direcţiile culturii care ne caracterizeazã sau culturile circumscrise acestor direcţii:
- Cultura apropierii omului de mediu şi a adaptãrii mediului la priceperea omului (versus cea a acaparãrii şi spolierii mediului, ce conduce la mentalitatea de migrator, care poate fi şi preistoric dar şi contemporan, de vreme ce îşi aflã unic rost în cãutarea altui mediu de spoliat)
- Cultura comunicãrii peste mediu cu forţe transcendente care te îndrumã pe calea: „ceea ce este firesc este folositor> ceea ce este folositor este bine> ceea ce este bine este moral”…
- Cultura regulilor comune de trai comun;
- Cultura valorii muncii şi stimulãrii reciproce (versus nefirescul însingurãrii umane);
-  Cultura iniţiativei personale  şi a dezvoltãrii ei cu ajutorul altor persoane, conducând la cultura existenţei comunitare (versus instinctul de nãvãlire şi rapt)
- Idem, cultura relaţiilor intercomunitare (versus brutalitate);
- Idem, cultura libertãţilor umane prin opunerea la brutalitate, rapt şi privilegii;
- Cultura egalitãţii – mai întâi ca producãtor de bunuri prin libertatea pieţei, apoi în faza superioarã de egalitate socialã;
- Cultura existenţei civice şi a independenţei personale (versus dictaturã, versus colectivism).


Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este: Cum ne simţim mai aproape de mediul nostru cultural format pe aceste direcţii?

 

Conform acestor direcţii ale culturii în care ne naştem şi devenim ca persoanã se constituie VOCAŢIA PRIVIND LIBERTÃŢILE ŞI DREPTURILE:
- asupra proprietãţilor biologice intelectuale, spirituale, fizice şi a celor de bunuri materiale ale persoanei tale;
- asupra timpului care stã la dispoziţia persoanei tale; asupra acţiunilor şi iniţiativelor tale;
- asupra perfecţionãrii naturii umane şi a naturii înconjurãtoare;
- asupra autodeciziei persoanei, ca formã a libertãţii reale recunoscute reciproc.

Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este:  Care mediu, cel citadin sau cel rural obligã la mai multe constrângeri faţã de asemenea vocaţii?

 

UNELE CONCLUZII PRACTICE

Meditând la fiecare rãspuns în parte, constatãm cã, pentru mentalitatea unei pãrţi dintre noi - şi dintre cei afectaţi de vicisitudini economice conducând la convulsiile unor mutaţii sociale, dar şi dintre cei intelectualmente dezamãgiţi de neconcordanţa îngrãdirii libertãţilor naturale în marile aşezãri, ca şi în sistemul muncii patronale, cu înţelesurile politice ale democraţiei - constatãm cã, în vreme ce mediul citadin modificã şi prin alienãri dar şi prin fireşti obligaţii crescânde dimensiunile acestei democraţii, mediul rural şi axarea pe valorificarea micii proprietãţi personale sau de familie, poate fi pentru ei o soluţie de care suntem convinşi cã va deveni din ce în ce mai atractivã pânã se va restabili ca mod de trai. Într-un  asemenea mediu, dezvoltarea persoanei umane beneficiazã de cele mai multe elemente de firesc şi de cele mai puţine constrângeri. În vreme ce tot ce înseamnã tehnicã introdusã în existenţã înseamnã şi reguli, deci restricţii, deci pierderea unei pãrţi din timpul de loasir, de destindere sau de meditaţie proprie şi ocuparea lui fie pe direcţia  atenţiei la respectarea acestor reguli, fie la eludarea unor asemenea restricţii, morala satului ca societate stabilã, bazatã pe regulile mai intime ale comunitãţilor mici, conferã omului un mult mai firesc sentiment de viaţã liberã.
 Bine înţeles, toate acestea cu obligaţia permanentã a administraţiei publice de a-şi îndeplini principalul deziderat: acela al efortului pentru ştergerea diferenţierilor dintre sat şi oraş, dar nu şi a specificului de comunitate micã, bazatã pe motorul micii proprietãţi rurale. Adicã, în principal ar fi vorba de ştergerea diferenţierilor privind facilitãţile publice, serviciile, modul de aprovizionare/desfacere.
 Şi, mai existã încã douã obligaţii categorice din partea administraţiilor locale şi centrale:

 

1. Încurajarea fiecãrei comune de a-şi definitiva un plan de lungã perspectivã de dezvoltare bazatã în principal pe dezvoltarea valorificãrii producţiilor micilor proprietãţi rurale, cu evidenţierea tuturor oportunitãţilor şi valorilor locale care pot atrage investiţii şi cu evidenţierea unor forţe de muncã în plus, rezultate din timpul liber al lucrãtorilor din agriculturã, aşa zisul „şomaj parţial” produs de sezoanele fixe ale muncilor agricole, pe care nimeni nu are bunul simţ sau buna credinţã de a-l evidenţia în statisticile naţionale. Includerea tuturor acestora, cu termene fixe de rezolvare sau realizare, în programele de candidaturã ale primarilor şi consilierilor locali. Stabilirea, dupã alegerea acestui corpus politic local, a unei persoane cu funcţii executive, nu aleasã, ci numitã pe criteriile calitãţilor de profesionist al dezvoltãrii rurale actuale care, prin cursuri ale unor instituţii de formare ce trebuie sã ia fiinţã imediat sau sã dezvolte aceastã direcţie pe lângã învãţãmântul public existent, sã fie specializat în  „dezvoltarea prin mica proprietate ruralã şi producţia casnicã” Acest specialist, care devine factor executiv, trebuie verificat în cunoaşterea arealului comunei respective cu potenţialul care-l caracterizeazã, printr-o lucrare de absolvire a specializãrii, bazatã pe datele din comuna faţã de care se angajeazã. Lucrare care va deveni caietul de sarcini avizat de foruri de specialitate şi aprobat de Consiliul local pentru obţinerea funcţiei respective.

 

2. Asigurarea unui termen de graţie pe o perioadã foarte îndelungatã, calculatã în ciclurile naturale ale lucrãrii şi odihnirii pãmântului, privind scutirea de impozite şi taxe a întreprinzãtorilor de pe mica proprietate agrarã, a familiilor antrenate în producţia casnicã, a valorificãrii unui cuantum de marfã peste producţia de subzistenţã. Asigurarea funcţionãrii pieţelor locale şi a unui sistem de valorificare pe alte pieţe a produselor oferite de „producãtorii direcţi”.  Asigurarea formãrii gratuite a acestor producãtori şi a consultanţei gratuite în agriculturã, fãrã ca, în urmãtorii cincisprezece – douãzeci de ani statul sã mai tenteze a avea diverse încasãri de pe urma micului producãtor rural, fiind vinovat faţã de el tocmai prin faptul cã l-a alungat cu asemenea practici pe care le-am comentat îndeajuns în paginile de mai înainte, aşa cã nu mai stãruim aici decât asupra  experienţei de perfidã deturnare a Agenţiei Naţionale de Consultanţã Agricolã: 


Iniţiatã pe baza unor fonduri pesemne structurale sau europene care presupuneau oricum achitarea faţã de una dintre obligaţiile integrãrii europene din douã foarte importante domenii ale acestei integrãri: agricultura şi forţa de muncã, aceastã agenţie, dupã ce s-a lãbãrţat funcţionãreşte cu patruzeci şi una de agenţii judeţene tocând fonduri mari dintre cele prevãzute în obligaţiile europene, a ajuns la concluzia cã meritã sã se şi rentabilizeze pe spinarea ţãranului român pe care se lãuda cã-l scoate din nevoie. Aşa au apãrut cursurile obligatorii de calificare/perfecţionare în practici agricole, horticole şi zootehnice al cãror singur atu era faptul cã, fãrã diploma obţinutã astfel, producãtorul agricol nu putea obţine nici o subvenţie de la stat. Era, de fapt, o neruşinatã dijmuire a acestei subvenţii în folosul unui fond de venituri (poate, uneori şi suplimentare) pentru funcţionarii încrengãturilor acestei Agenţii de stat, adicã a instituţiei prin care guvernarea îşi demonstra efortul pentru stimularea agriculturii. Mai mult decât atât, atunci când s-au tocat banii respectivi şi fondurile de salarii judeţene şi locale au dispãrut, s-a venit cu ideea obligãrii ţãranului de a cere consultanţã agricolã şi a o plãti pentru a asigura în continuare existenţa acelor funcţionari.
Cert lucru cã ultimele abandonãri din domeniul lucrãrii pãmântului pe mica proprietate ruralã, din şirul lung al abandonãrii care a condus la transformarea acestora în pârloagã, s-a produs în urma unor asemenea mãsuri. Cât despre subvenţiile din agriculturã, aşa cum apar ele în momentul actual, cred cã de multã vreme, absolvenţii respectivi n-au mai avut pentru ce sã-şi foloseascã diplomele.
Dupa ce am dat acest exemplu negativ spre a ilustra cum nu trebuie indeplinite primele doua puncte, revenim laun al treilea punct, de data asta nu ca obligaţie a administraţiei publice, ci ca sprijin de parteneriat social venit din partea patronatelor şi a Camerelor judeţene de Comerţ, Industrie şi Agriculturã:
 

 

3.Este vorba de acel „şomaj parţial” caracteristic muncii în agriculturã şi care reprezintã mai bine de o sutã de zile de muncã libere pentru micii producãtori agricoli în activitate sau potenţiali. El poate fi compensat prin comenzi de producţie la domiciliu a unor piese sau componente industriale  care nu presupun neapãrat lucrul în hala fabricii. Practica existã peste tot în lume şi nu depinde decât de bunãvoinţa industriaşilor de a defini în cadrul producţiei lor asemenea posibilitãţi, mai ales pe plan judeţean, ajungându-se la relaţii contractuale permanente sau sezoniere, a cãror evidenţã sã fie ţinutã şi a cãror îndeplinire sã fie asiguratã tot prin funcţia executivã a specialistului angajat pentru „dezvoltarea comunalã prin mica proprietate ruralã şi producţia casnicã”, acesta având obligaţia de a identifica şi obţine asemenea comenzi, iar instituţia lui devenind şi o interfaţã a muncii la domiciliu cu industria de asamblare care comandã componentele respective, ca şi un planificator real al calificãrilor şi recalificãrilor în funcţie de posibilitãţile de comenzi existente în zonã.


*  *  *


Propunem aceste trei prime mãsuri pentru începerea unei vaste şi îndelungi campanii care sã  reasigure supravieţuirea satului românesc şi a clasei de mici proprietari agricoli caracteristicã lui. Dar caracteristicã, în acelaşi timp, întregii noastre deveniri naţionale. La fel cum pe plan internaţional dezvoltarea durabilã a mediului presupune ample proiecte de reabilitãri a habitatului natural şi a salvãrii condiţiilor fireşti ale biosferei, specificul nostru economic şi, mai ales social impune reconstituirea şi vitalizarea în condiţii moderne a acestei pãturi sociale şi reabilitarea mediului ei spiritual-moral bazat pe tradiţia valorificãrii proprietãţii proprii, generatoare de competitivitate eticã şi de impunere a unor noi valori ale iniţiativei umane, factor determinant în restabilirea unei psihologii de popor care îşi cunoaşte calea de supravieţuire, a unei conştiinţe a posibilitãţii de vieţuire durabilã în teritoriul nostru natural istoric determinat, a unui sentiment de învingãtori în aceastã supravieţuire cu sens de durabilitate a vieţuirii, depãşind spaimele, degringolada, mişcãrile haotice şi mãsurile arbitrare caracteristice celuilalt sens al termenului, care este doar un strigãt de salvare.
Strigãtul de salvare îl dãm azi, în condiţiile de crizã când, analizând ceea ce ne poate salva din haosul ei,  ajungem la a ne da seama de importanţa micii proprietãţi agricole prin multitudinea ei şi de nevoia de valorificare a iniţiativei celei mai  mari pãturi a populaţiei României. Şi îl dãm, pentru cã apare la vedere pericolul deteriorãrii morale a acestei populaţii prin paşi înapoi pânã la pierderea sentimentului durabilitãţii pe care îl are omul producãtor de bunuri proprii, sigur cã prin ele îşi poate asigura continuitatea vieţuirii. Iar dacã ne dãm seama de demnitatea naţionalã pe care ne-o poate conferi un asemenea sentiment, atunci vom înţelege şi de ce, cu aceleaşi procedee ecologice ale reabilitãrii naturii faţã de care avem aceastã obligaţie fiindcã am degradat-o prin nepermise acţiuni invazive, avem obligaţia sã ştergem cât mai repede efectele acţiunilor invazive care au deteriorat satul românesc producãtor de bunuri şi vocaţia de iniţiativã în muncã a locuitorilor lui.
Nu e vorba de o nostalgie faţã de bucolice aspecte idilice, nici de interpretarea romanticã a figurii ţãranului român. Ci de un comandament naţional imperios necesar, care ne readuce cu picioarele pe pãmânt la idealul foarte pragmatic, dacã ne putem exprima astfel, de a ajunge sã trãim într-o ŢARÃ BOGATÃ CU ŢÃRANI BOGAŢI, singura cale de a ne recâştiga mentalitatea de învingãtori în lupta pentru o VIEŢUIRE DURABILÃ.
La aceasta se va ajunge dacã vom şti mai întâi sã ne asigurãm subzistenţa, chiar fãcând pasul înapoi necesar, dar consolidându-ne moralul ca voinţã naţionalã şi reasigurându-ne morala ca voinţã spiritualã. Dupã ce vom fi siguri cã am atins acest prag de vieţuire durabilã, de abia atunci vom putea intra în rândurile celor care îşi asigurã DEZVOLTAREA DURABILÃ, vom putea aspira la ea şi se va putea avea aceastã pretenţie de la noi. 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971