Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Cea mai dulce limbă – versuri de Vasile POENARU
AL XXX-lea CONGRES AL ASOCIAŢIEI ÎNVĂŢĂTORILOR DIN ROMÂNIA A VOTAT
Documentele demersului legislativ pentru instituirea sărbătorii
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI
MESAJE PRIMITE ÎN SĂPTĂMÂNA SĂRBĂTORIRII
MESAJE CĂTRE CHIŞINĂU ŞI RELATĂRI DIN ALTE COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI
Limba ca element de structurare a tiparului de gîndire european – de Lucia DĂRĂMUŞ
Mesajul MPSR către Congresul Asociaţiei Generale a Invăţătorilor : DISCRIMINĂRI DEMNE DE TEATRUL ABSURDULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR - de Prof. Viorel DOLHA
DOUĂ STUDII DE Prof. dr. Carmen CĂTUNESCU
Manual de istorie pentru românii din Bulgaria şi din Serbia
Cartea-prieten sau duşman? – de Marieta GĂUREAN
Simpozion universitar la Cluj-Napoca
ADRIAN ERBICEANU – Montreal-Quebec CANADA
Ioan LILĂ – Vichi-Franţa
George ROCA – Sydney-Australia
EDGAR PAPU – de Magdalena ALBU
DENIS DE ROUGEMONT „Partea diavolului“ – de Doina DRAGUT
BAKI YMERI, UN POET AL IUBIRII ALBANO-ROMÂNE – DE Marius CHELARU
BUCURIA SIMULATĂ ŞI FERICIREA GÂNDITĂ ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU – de Al. Florin ŢENE
Cartea cu poeme rebele – de Melania CUC
Romanul poliţist... desuet? – de Marieta GĂUREAN
DESPRE NICOLAE MANOLESCU ŞI ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE – de Radu BĂRBULESCU
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Complexul cultural-spiritual „Sfanta Vineri” din Sălaj
O corespondenţă de la azezământul „ESPACIO NIRAM” din Madridunde au loc multe evenimente româneşti.
LA CÂMPUL ROMÎNESC DE LA HAMILTON – de Corneliu FLOREA
UN SLIDE-SHOW DESPRE CASTELUL „IULIA HAŞDEU” DIN CÂMPINA

                                             DESPRE NICOLAE MANOLESCU

ŞI
ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE


 

În ce-l priveşte pe d-l Manolescu şi a sa recent apărută operă magna, am reprodus, de pildă, în cel mai recent număr al Observator-ului nostru münchenez articolul d-lui Ion Murgeanu: „Victoria unei ambiţii", provocat de apariţia acestei istorii „critice”, precum şi revoltata, justificată reacţie a d-lui Costică Neagu, „Abuzul de autoritate”, privind suficienta apreciere făcută de d-l Manolescu, critic subţire şi rafinat, operei lui Simion Mehedinţi. În numere anterioare ale revistei noastre am reprodus şi studiul regretatului Victor Corcheş despre „Revista Fundaţiilor Regale – o publicaţie fascistă?”, pornit de la asemănătoare, foarte suficiente afirmaţii ale d-lui Manolescu şi-ale ciracului d-sale de la vremea respectivă, Dumitru Micu, sau plina de amărăciune reacşie a poetului Gabriel Stănescu, „Pentru ce atâta ură?”, apropos de elucubrantele acuzaţii de "cripto-legionarism" aproferate de d-l N. M. întru apărarea prostiilor comise de d-l H. R.-Patapievici (alt subţire, răzgâiat intelectual post-decembrist) în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român, doar ca exemplu, „expoziţia” de gang-art de la ICR-New York. În replică, pe d-l N. Manolescu nu-l putem acuza de „cripto-comunism”: domnia sa, lucrează în continuare ca vechi activist, cu propria sa organizaţie de bază şi serviciu de cadre, începând cu d-nii Alex. Ştefănescu, fost scrib de cabinet (toaletă) al sinistrului Mihai Dulea, Mircea Mihăeş etc.

Speram, deci, că pot încheia liniştit capitolul N. Manolescu, în speranţa că oricine are urechi poate să audă şi chiar purtătorii de ochelari pot citi şi singur. Nu mă aşteptam însă ca „festa” să-mi fie jucată de marele, gigantul meu prieten de la Bucureşti, gigant în poezie şi enorm în suflet românesc, poetul Gheorghe Istrate, care, probabil îngrijorat de marea mea ignoranţă, mi-a trimis săptămâna trecută cartea ajunsă ieri: „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu”, de Puşi Dinulescu.

O carte care m-a redat nesomnului, o carte de o noapte. O carte care, în lipsa lucrării înseşi (Istoria critică a literaturii române), dar adăogită articolelor d-lor Ion Murgeanu şi Costică Neagu, ca lectură, deci, la mâna a 2-a, vine să-mi complecteze, mie, ne-cititorului „sursei”, imaginea despre „Istoria critică a literaturii române”. Imagine pe care o rescriu şi eu la două mâini – am nevoie de ambele pentru tastatura computerului -, pentru a semnala cititorilor această admirabilă, recentă apariţie în Editura Minerva, „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu”, de Puşi Dumitrescu. Admirabilă atât prin acribia cu care sunt notate lipsurile opului manolescian, cât şi prin stilul elegant, spumos, tăios, refractar prin care fostul student al criticului pune în evidenţă aceste lipsuri, le demonstrează sorgintea gregară şi obedienţa faţă de propria-i gaşcă (aş prefera să-i spun: organizaţie de bază) a părtinitorului istoriograf. Poate că reacţia autorului însuşi nu este nepărtinitoare, dat fiind, cum aflăm din volum: „Dar cum veni anul 1968, am profitat de-un post care se ivise-n Bucureşti şi l-am părăsit. Prin martie îmi apare şi prima carte: Robert Calul, şi părăsesc şi «Casa de cultură a Studenţilor», unde lucram acum. Presa-mi primeşte bine cartea, dar abia mai târziu aveam să aflu că impactul fusese mult mai serios decât se obosise presa să-l consemneze, dar trecusem totuşi bine examenul, cu o singură excepţie. Cine credeţi? Păi, Nicolae Manolescu! Maestrul se răzgândise! [...] şi de-atunci am mai publicat vreo 12 cărţi şi, deşi i le-am dat sau i le-am trimis pe toate, a tăcut şi tace până azi, unde în Istoria critică...nu sunt găsit nici măcar la «file de dicţionar», unde sunt înghesuiţi toţi codaşii istoriei , doar cu anul naşterii şi, după caz, şi al morţii, deci nu sunt poemenit nicăieri, ca şi când n-aş fi, ca şi cum nici n-aş fi fost [...]” (p. 12)? Dacă Puşi Dinulescu s-ar fi rezumat la descrierea şi clamarea propriei absenţe din Istoria... d-lui N. Manolescu, am fi fost tentaţi să afirmăm că aşa este.

Dar „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu”, este nu doar un pretext de manifestare al unei frustări prsonale, cât un excelent depozeu în favoarea tuturor scriitorilor români nedreptăţiţi de suficienţa fostului său profesor şi, în plus, un Manifest de credinţă întru Limba Română, rar de întâlnit la contemporanii unor publicaţii "de cultură" a la Dilema sau 22. Pentru noi înşine, cei care ne declarăm de departe, de decenii - fără subvenţii grase, ca puii de cuc de la I. C. R., Dilema etc. -, aceeaşi profesiune de credinţă, această confluenţă în manifestare şi gândire cu un connaţional din ţară este un motiv de bucurie în plus.

Din cazurile de injustiţie comise de actualul presedinte al Uniunii Scriitorilor şi ambasador al României (?) la adresa marii literaturi române, Puşi Dinulescu începe cu acela al lui Nicolae Filimon: „În 1863, când Filimon avea 44 de ani şi mai avea doar doi ani de trăit, într-o vreme în care romanul românesc se căznea în chinuri groaznice să se nască. şi tot nu reuşea. Dar iată că Filimon a reuşit! Până atunci, autorii nu prea reuşeau nici măcar să-şi termine operele. şi iată că apare o capodoperă: «Ciocoii vechi şi noi»! Atunci, în 1863! E o capodoperă recunoscută de toată lumea şi care se citeşte şi azi cu mare plăcere, dar lui N. M. nu-i place! Dar poate că nu i-o fi plăcut de Dinu Păturică... Nu te enervează de multe ori imaginea ta din oglindă? Mie mi se pare chiar că George Ivaşcu ar avea şi el ceva din Andronache Tuzluc... Dincolo de toate, e o carte semnificativăşi pentru epocă, şi pentru întreaga literatură română. Un simplu cântăreţ bisericesc, alteori flautist, funcţionar la Departamentul Credinţei, la Arhivele Statului, debutant prin presă abia pe la 38 de ani, liber de orice gaşcă şi grupare, liber de mari studii universitare, Nicolae Filimon deschide o cale de taină, a celor aleşi, nu de societate, ci doar de propriul spirit, ca mai târziu Mateiu I. Caragiale. Dar în timp ce lui Mateiu îi recunoaşte statutul de «mare scriitor», Nicolae Manolescu îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon, care nici măcar nu e un capitol, nici măcar nu are o fotografie, ca alţii care au şi fotografii şi-i găseşti şi-n tabla de materii, deşi poate nu au geniul lui Filimon: Dorin Tudoran, Mircea Ciobanu, Adrian Alui Gheorghe, Livius Ciocârlie, Z. Ornea sau Marta Petreu”.(p. 16-17).

Un „capitol" al nedreptăţirii îl constituie, şi în cartea lui Puşi Dinulescu, tratamentul purgatoriu aplicat de N. M. lui Mihai Eminescu: „Dar pentru a sfârşi acest capitol să ne ducem la Eminescu. «Să ne judece Eminescu!» spunea undeva în versurile sale neuitatul Grigore Vieru, uitat de tine, Manolescule, tot prins într-o şuetă care nu se mai termină cu alt mare băsescian şi patapievovist care e Mircea Mihăeş. Dar să vedem totuşi cum îşi încheie Manolescu capitolul din istorie despre Eminescu: «La întrebarea dacă Eminescu a avut talent epistolar, răspunsul e simplu: N-a avut! » Da? I-auzi dom-le! Ce spui Franţ? (cap. 17, p. 90) «Iubită femeie», scria Eminescu la 28 februarie 1883, după ce Veronica fusese-n Bucureşti, consemnând împăcarea după o furtunoasă despărţire. «Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de care nu sunt capabil; din toate, (pe de altă parte) prezumţiunea că aş putea veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună şi că singura piedică e că nu voi. Bolnav, neavând nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi având zilnic grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în sfârşit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. În momentele în care-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgădundu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţă cu singura fiinţă din lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi. [...]”. (cap. 18, p. 91-92)

„Dar hai să mai vedem ce spui despre Eminescu. Oricum, articolul despre marele poet începe cu o dezbatere, de pe poziţii voit senine şi împăciuitoriste cu măgăria făcută de revista Dilema din 1998, în care Eminescu e făcut harcea-parcea de nişte derbedei încrezuţi care-şi permit familiarităţi cu geniul limbii şi literaturii române. Manolescu crede însă că reacţiile împotriva lor au fost isterice, şovine şi aşa mai departe, învinovăţind mai mult decât pe aceşti derbedei pe contestatarii lor. Mai mult, se îndoia şi de legitimitatea de numire a lui Eminescu de «poet naţional», considerând că într-o anume epocă «Biedermeier», în climatul acelei epoci doar, s-ar putea găsi o justificare pentru sanctificarea de poet naţional a lui Eminescu, odată cu un Hugo, Petöfi, Puşkin sau Miczkiewicz în alte literaturi. [...] Dar la noi, în ciuda domnului Cărtărescu şi chiar a domnului Horia Roman Patapievici, până la Eminescu mai e mult!”(p.93-94)

„«În cele 33 de pagini dedicate în Istorie lui Eminescu, poetul nefiind decât pe locul doi, după George Călinescu (38), iar poezia e analizată pe 10 pagini. Să observăm că pupila sa, Mircea Cărtărescu, are 11 pagini (dar pentru toată opera). Cred că domnul Cărtărescu se simte totuşi foarte nedreptăţit că ansamblul operei sale e tratat doar într-o treime de pagini faţă de Eminescu, deşi Domnia Sa a trăit deja până acum cu vreo 13-14 ani mai mult decât fostul purtător al învechitului schelet din debara.” (p. 94-95) [...]

„Să ne-ntoarcem, cum am promis, la analiza operei poetice a lui Eminescu. După ce succint desfiinţează poeziile publicate înainte de Venere şi Madonă, după ce ne citează din aceasta, pe care o ştim cu toţii foarte bine, se ţine scai de George Călinescu, jucându-se ca şoarecele cu pisica cu marele maestru, punându-i la îndoială uşor, superficial, uneori, constatările, dar neîndrăznind să se avânte în înţelegerea unei poezii, care prin generozitatea şi aspiraţia ei stelară nu prea se lasă prinsă  în ghearele unui liliac la pânda părtinitoare a nopţii. şi apropo de noapte, când se hotărăşte să spună ceva mai original face o gafă oribilă: «S-a dat de obicei Luceafărului mai multă importanţă decât merită, poate, din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice.»” (p. 95)

„«Zău! M-am plictisit! Dar vai, ca să încheiem cu aprecierile lui de netot despre Eminescu, nu putem să nu ne aplecăm asupra unor alte constatări şi mai jegoase. Iată cum începe, când se hotărăşte să treacă la proza marelui poet şi prozator: «Proza lui Eminescu est, în general, supraapreciată.» După asta nu mai încape nimic. Dacă Cezara, Geniu pustiu, Sărmanul Dionis şi toate celelalte sunt supraapreciate, atunci la ce să ne mai aşteptăm? A! Da! Mi-a venit o idee! Scârbă mai sunt! Ia să vedem ce spune despre proza lui Mircea Cărtărescu: «Proza lui Mircea Cărtărescu nu e cu nimic mai inferioară poeziei.» Citiţi voi inepţiile din Orbitor şi din alte infecţii prozastice, eu, un ruginit, ca mulţi alţii, rămân cu Cezara, cu Dionis, cu Tlà, cu Toma Nour şi cu ceilelţi.” (p. 96)...

...Iată că, după noaptea de nesomn, cadoul prietenului Gigi Istrate m-a cadorisit şi cu o zi la fel de albă, de data asta la computer... Nici nu se putea altfel, prea este interesant,  incitant şi revelator volumul lui Puşi Dinulescu, prea atractiv stilul cursiv, cu accente de umor de-a dreptul homerice, pentru a nu-i face cuvenitele onoruri! Regăsim, în el, scrise însă chiar mai bine, reproşuri aduse de alţii (şi de noi!) vechiului edec de la România literară:  

• superficialitatea, suficienţa critică, lipsa de criterii: „Dar lui N. Manolescu nu-i place să citească şi cu atât mai puţin să scrie. Practica îndelungă de scriitor săptămânal se face simţită. şi prinde câte-un autor şi-l execută uneori, ca pe Filimon şi Gib. I. Mihăescu, vrând să-i minimalizeze. Dar totul e fără criterii.” (p. 19); „şi văd cum domnul Manolescu nu prea dă importanţă poeţilor naţionali, poeţilor emblematici pentru limba şi naţiunea noastră. Îi suportă, e drept, dar faţă de preferinţele sale perverse într-un Cărtărescu şi alţi indivizi din Cenaclul de Luni sau din zonă sunt puşi în umbră. Chiar dacă unora li se recunoaşte statutul de mare scriitor, ca lui Bacovia sau Pillat, care cu 4 şi respectiv 6 pagini sunt umbriţi de Cărtărescu (11). Nici Blaga (10 pagini) nu stă mai bine ca M. C.! Ce să mai vorbim de Macedonski (8) sau Minulescu (6) Topîrceanu (3), Coşbuc (6), Goga (4), şt. O. Iosif (4).” (p. 250)

• carierismul: „Iartă-mă, dar pentru dumneata, cel mai important lucru pare a fi cariera. Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă, din care mai ieşi noaptea, mai sfâşii un pulovăr, mai faci o gaură-ntr-o haină şi stai acolo nevăzut, rezistând eroic, simţit însă de toţi, respectat de cei care mai au speranţă că o să-ţi intre în graţii şi-n alte feluri de aţii.” (p. 95);

• stilul tern, pedestru: „Când scrii cu opintiri, domnule Manolescu, parcă mergi într-o căruţă cu roţi pătrate şi aşa se şi citeşte. Sigur că cititorului i se face milă şi mai ales auzind că de 25 de ani te-ai luptat cu materia. Te-ai luptat doar să scrii pagini multe şi chipurile să prinzi totul, dar câtă plictiseală în asta!” (p. 129) „Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă. E un fel de apă, sigur, dar glodoasă, cum era Dâmboviţa pe vremuri, cu sălcii superbe pe margini, aşa, aici, cu scriitorii, pe care îi pui ca să te dai mare, scriitori recunoscuţi, sub care apa ta e ca apa aceea, mâloasă şi plină de dejecţiile unei capitale, care-şi varsă toate păcatele-n ea.” (p. 87);

• spiritul de gaşcă: „Sunt neglijaţi, unii până la excluderea din literatură, de dirijori de taraf de tipul lui Nicolae Manolescu. Poeţi ca Vintilă Ivănceanu, Mihai Elin, Gheorghe Pituţ, Marius Robescu, Azap şi prozatori ca Ştefan Stoian, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Pan Izverna sau Iolanda Malamen şi alţii, pe care poate îi pierd din viteza condeiului, ar putea figura liniştiţi alături sau în locul aleşilor lui Manolescu, unii lăfăindu-se în această istorie cu totul nemeritat, de cele mai multe ori conform negruzzi-enei formule «cu iaurt şi gogoşele/ te făcuşi vornic mişele», ori pe considerentul de pretenar al în curând septuagenarului învăluit în ceaţă şi-n zăpadă alunecoasă Maestru.” (p. 153);

• lipsa de caracter: (1) lipsa de gratitudine – „Dumneata pari un şarpe, nu un miliţian, care-ai ieşit din bălăriile unor autori ambiţioşi de azi şi fără nici un har, un şarpe crescut de generosul Ivaşcu, părăsit şi el ca mulţi alţi tovarăşi de drum” (p. 88); (2) profitorismul – „Acum, de curând, azi e 19 martie 2009, cică două tinere şi-ar fi dat doctoratul cu Manolescu. şi cum e obiceiul să se facă o masă acolo cu profesorii după, acum domnul Manolescu le-a pus în vedere celor două să facă masa la Carul cu Bere. şi n-a venit singur! şi-a adus cu el toată redacţia de la România literară. Vă daţi seama, bietele fete, să trebuiască să-i sature pe toţi ăştia, mai ales că printre ei trebuiesă fi fost şi Alex Ştefănescu, care trage în viu singur cam 120-130 de kilograme.“ (p. 217); (3) modul de gestionare al Uniunii Scriitorilor – „şi când te gândeşti că Uniunea Scriitorilor avea o editură a ei. Reeditarea unor scriitori a căror operă nu mai e de găsit n-ar fi fost o sarcină de onoare a ei? Printre altele... Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar editura a fost înghiţită de Polirom, o editură puternică de la Iaşi, care are,din păcate, un nume mizerabil, de fabrică de vopseluri, seamănă cu Policolor! Treaba asta s-a întâmplat acum, aici, în timpul mandatului lui Manolescu de preşedinte. şi nu ştiu ce-au câştigat scriitorii din această tranzacţie, dar scriitorul din fruntea lor se pare că da. La ora actuală, «Cartea Românească» de la Polirom e condusă de un trio format din patronul Poliromului, Manolescu şi Mircea Mihăeş. Probabil că Nicolae Manolescu şi prietenul său de suflet Mircea Mihăeş, comilitonul său, nu fac «munca» asta pe degeaba.” (p. 226).

La capătul unei nopţi şi-o treime de zi, albe una după alta, îl binecuvântez pe prietenul George Istrate că, în locul Istoriei critice... a d-lui Manolescu, Providenţa l-a îndrumat să-mi trimită Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu  de Puşi Dinulescu! Fiindcă este o carte scristă cu talent, fluidă ca un pârâu de munte şi tot atât de năvalnică în îndepărtarea nămolului şi zgurei depuse de N. Manolescu în literatura română cam aşa cum gârla leneşă a Colentinei colmatează treptat-treptat lacul Mogoşoaiei. De fapt, să fiu sincer, după lectura acestei cărţi, după lectura recenziei făcute de Ion Murgeanu şi după reacţia privind tratamentul aplicat de N. Manolescu lui Simion Mehedinţi a d-lui Costică Neagu, mi s-ar părea un act de gratuit snobism să-mi încarc spaţiul din ce în ce mai restrâns al camerei de lucru, cu „cărămida” respectivă, care îmi apare acum, prin enormele-i lipsuri şi treceri sub tăcere (de exemplu Paul Goma, pentru exilaţi un punct de referinţă şi printre disidenţii români un gigant), dar şi prin gravele-i exagerări pe considerente mai degrabă extraliterare, drept coaja unei roţi de caşcaval elveţian, locuită de şoareci. şi, dacă aş fi chiar atât de snob, aş prelua mai degrabă obiceiul la modă pe vremea Ciocoilor noi ai lui Filimon, punând să mi se picteze pe-un perete (mai degrabă la toaletă) cotorul opului manolescian. Recomand deci cititorului acestor rânduri lectura cărţii lui Puşi Dinulescu, iar în ce priveşte Istoria critică... de N. Manolescu, acelaşi „tratament”.
  
Ca să nu închei lăsând cititorului impresia că Puşi Dinulescu ar fi unul dintre veleitarii demni de tăcerea monumentală a d-lui N. Manolescu, voi cita din spaţiul generos (2 ½ pagini, culese cu corp mic, circa 8 pagini de volum format A5) oferit scriitorului de către Marian Popa, în a sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989 (versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti 2009, Vol. II, pag. 919 - 921):

„Dumitru/Puşi Dinulescu (27.8.1942 Bucureşti -; fiu de inginer; studii de filologie română încheiate în 1965; oarecari activităţi redacţionale; debut în Amfiteatru, în 1966) a publicat prima culegere de proză cu titlul Robert Calul (1968), care este şi titlul unui „microroman“; alte proze similare în Linda Belinda (1979) şi Eu şi Robert Calul. Proze scurte şi un roman scurt (1982), Galaxia burlacilor (1980) dispunând de precizarea „roman“ doar pentru a dovedi lipsa suflului romanesc, iar Îngerul contabil (1985) inexistenţa lui. [...] Dinulescu a scris şi piese în care vocaţia prozatorului n-a avut cum să se manifeste cu aceeaşi vigoare şi naturaleţe: O fată cu suflet (1982), Fericirea (idem), Dresură de porumbei (1987), Meandrele vieţii (1989).“ 


                                                                                                                 Radu BĂRBULESCU*
                                                                                                                                 iunie 2009

 

* BĂRBULESCU Radu, născut la 27 ianuarie 1952 în Bucureşti. Stabilit din 1981 în Germania, la München, unde a urmat cursurile Înaltei Şcoale de Politologie (HfP). Poet, jurnalist, editor, traducator, autor de proză scurtă. Debut literar: „Vînatoare de iele“, 1981, apărut la editura Litera.  A publicat la München şi în România (după decembrie '89) circa 30 de volume proprii, plus traduceri (Ion Raţiu, Moscova sfideaza întreaga lume şi – în colaborare cu George Stana, David B. Funderburk, Un ambasador american între Departamentul de stat şi clanul Ceauşescu). La editura „Radu Bărbulescu” au apărut din 1988 şi până în prezent peste 90 de volume de diverşi autori: români, germani, israelieni, italieni, irakieni, ruşi, maltezi, în mai multe limbi. Editeaza la München revistele trimestriale Observator-München (din 1988) şi Archenoah (în germană, din 1994). Este, printre altele (Freie Deutsche Autoren şi Oskar-Maria-Graf-Gesellschaft) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971