Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Cea mai dulce limbă – versuri de Vasile POENARU
AL XXX-lea CONGRES AL ASOCIAŢIEI ÎNVĂŢĂTORILOR DIN ROMÂNIA A VOTAT
Documentele demersului legislativ pentru instituirea sărbătorii
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI
MESAJE PRIMITE ÎN SĂPTĂMÂNA SĂRBĂTORIRII
MESAJE CĂTRE CHIŞINĂU ŞI RELATĂRI DIN ALTE COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI
Limba ca element de structurare a tiparului de gîndire european – de Lucia DĂRĂMUŞ
Mesajul MPSR către Congresul Asociaţiei Generale a Invăţătorilor : DISCRIMINĂRI DEMNE DE TEATRUL ABSURDULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR - de Prof. Viorel DOLHA
DOUĂ STUDII DE Prof. dr. Carmen CĂTUNESCU
Manual de istorie pentru românii din Bulgaria şi din Serbia
Cartea-prieten sau duşman? – de Marieta GĂUREAN
Simpozion universitar la Cluj-Napoca
ADRIAN ERBICEANU – Montreal-Quebec CANADA
Ioan LILĂ – Vichi-Franţa
George ROCA – Sydney-Australia
EDGAR PAPU – de Magdalena ALBU
DENIS DE ROUGEMONT „Partea diavolului“ – de Doina DRAGUT
BAKI YMERI, UN POET AL IUBIRII ALBANO-ROMÂNE – DE Marius CHELARU
BUCURIA SIMULATĂ ŞI FERICIREA GÂNDITĂ ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU – de Al. Florin ŢENE
Cartea cu poeme rebele – de Melania CUC
Romanul poliţist... desuet? – de Marieta GĂUREAN
DESPRE NICOLAE MANOLESCU ŞI ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE – de Radu BĂRBULESCU
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Complexul cultural-spiritual „Sfanta Vineri” din Sălaj
O corespondenţă de la azezământul „ESPACIO NIRAM” din Madridunde au loc multe evenimente româneşti.
LA CÂMPUL ROMÎNESC DE LA HAMILTON – de Corneliu FLOREA
UN SLIDE-SHOW DESPRE CASTELUL „IULIA HAŞDEU” DIN CÂMPINA

 DOUĂ STUDII DE Prof. dr. CARMEN CATUNESCU 


ABANDONAREA FORMALISMULUI ÎN

 ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC

Raportul de comunicare între dascăli şi discipoli este afectat şi din cauza sistemului de notare, artificial, instaurat la noi din moşi-strămoşi, sistem care nu ţine cont de realitatea psihologică. De cele mai multe ori, profesorul de specialitate îşi invită elevul: "Poftim la lecţie...", urmând nu ceea ce s-ar numi o testare a cunoştintelor, ci, mai bine-zis, probarea dexterităţii, a modului rapid de adaptare a elevului la emoţii, a felului de a se descurca: adică de a expune curgător, de a fi sigur pe sine, de a nu da voie profesorului să intrerupă, să pună întrebări, tocmai prin această cursivitate şi excelentă memorizare. Din respectivii elevi "buni" puţini vor rezista întrebărilor logice, care ar ţese legături fine, nevăzute în  profunzimea conţinutului, puţini banuiesc valoarea adevărurilor enunţate, prea puţini vor fi în  stare să descifreze codurile. Sunt însă destui profesori care pun nota "zece plus" pentru o memorizare mecanică şi integrală, în  loc de a-i dezvolta elevului inteligenţa, perspicacitatea, agilitatea şi flexibilitatea raţiunii. Tot astfel, sunt destui elevi care ar putea fi vexaţi în  amorul propriu, dacă nu li s-ar oferi satisfacţia notei maxime, incurajaţi câteodată în  acest sens şi de parinţi, ce ajung să creadă cu toată convingerea că fiii (ori fiicele lor) au fost frustraţi, persecutaţi, minimalizaţi ori marginalizaţi. Mai ales, dacă-şi văd copilul stând toată ziua "cu nasul în  cărţi".
Cu alte cuvinte, se încurajează superficialitatea. Sistemul de notare în  invăţământul nostru, că  şi, probabil, în  altele, este arbitrar. şi asta nu numai din cauză că elevii sunt  ascultaţi    în  mod expres la tablă! O proaspătă liceeană, silitoare, energică, entuziastă la început, declara, după un semetru de clasă a IX-a, că  ea nu-şi mai face tema la o anume materie, deoarece sunt ascultaţi întotdeauna numai primii zece de la catalog, iar ea nu se afla printre aceştia. Tema, reclama tânăra, necesita concentrare, muncă, consultarea unei bibliografii şi mai ales originalitate..., îi răpea o bună parte din timpul lecţiilor, aşa că  nu era dispusă să o mai rezolve în  lipsa unei aprecieri. În  acelaşi fel, era necăjit un elev, care, deşi dovedea înclinaţie şi pricepere deosebită pentru algebră, era mai tot timpul   ascultat la geometrie şi analiza matematică, iar la algebră aproape deloc - ceea ce-l făcea să se gândească sastisit, plictisit la ora de matematică şi să vrea chiar să lipsească. Obţinerea unei note devine o chestiune de noroc, de aceea elevul ce nu prea "are noroc" nu mai poate suferi, la un moment, o anume materie ori un anumit profesor. Aceasta ar putea fi şi una din cauzele chiulului.
Elevii n-ar trebui scoşi la tablă în  mod expres, nici n-ar trebui ascultaţi la o anume lecţie, ci, pur şi simplu, antrenaţi în  discuţii ştiinţifice  sau demonstraţii, fără  să-şi dea seama când sunt notaţi.
 Deşi nu e bine să fie trecută cu vederea notarea sistematică, totuşi cel mai mult vor conta testele finale (de la sfârşitul unei perioade de timp - câteva săptămâni, un semestru), înregistrându-se şi progresul pe care îl face elevul în  acest interval, ca  şi unghiul de deschidere în  receptarea cunoştinţelor. Ar fi normal, firesc, de asemenea, ca  fiecare să primească note   la acelaşi gen de activităţi, iar testările realizate să fie de mai multe feluri: verificări orale, teme orale sau scrise, referate, teste grilă, teste de originalitate, de inteligenţă, de perspicacitate ş.a.m.d. E interesant să se urmarească, mai ales, dezvoltarea gândirii pe o anumită perioadă, şi mai puţin reproducerea mesajului primit, să se perceapă şi să se înregistreze evoluţia elevului, iar, în  cazul în  care e vorba de un regres ori o stagnare, să se analizeze cauzele psihice care l-au determinat pe subiect să nu poată realiza nici un progres.Tot aşa, evoluţia extraordinară a unui elev ar putea fi pusă în  legătură cu psihicul sau, pentru a se realiza care au fost stimulii  influenţi pentru acel subiect şi dacă aceiaşi stimuli pot duce la alt subiect. Ar trebui activate plăcerea gândirii, exultarea în  faţa redescoperirii, siguranţa expunerii prin aprofundare, ceea ce nu se prea găseşte la elevii noştri decât fortuit.
De altfel, în  general, discipolii nu sunt văzuţi ca  nişte indivizi cu personalitatea în  devenire ci ca  nişte obiecte asupra cărora ne exercităm operaţiunea "ascultarea la lecţie". Astfel, umanul nu este echivalent cu inteligenţa, logica ori crearea de simboluri şi conexiuni. Elevul devine "bagaj de cunoştinţe" inutile în  majoritatea cazurilor, pentru că  nu le poate folosi, nu ştie să se utilizeze adecvat. În  diverse convorbiri cu tinerii veţi observa că  punctul nevralgic reclamat de ei este că  profesorul nu-şi cunoaşte elevii - şi aici e vorba de o activitate mai profundă, intuitivă, receptivă, de fineţe, cu largă deschidere şi infinită înţelegere şi nu  a te rezuma la cuvinte ca: e un elev bun, silitor, învaţă bine, stă la locul lui, nu mişcă, ori e un elev slab la învăţătură, comportamentul lasă de dorit etc. etc.
Să ne ferim să punem etichete oamenilor şi cu atât mai mult tinerilor al caror entuziasm ar putea fi îngrădit din cauza aceasta. De altfel, etichetarea indivizilor ar fi una din tarele societăţii, nu e vorba numai de învăţământ, însă  faptul că  se aplică şi aici e un lucru grav, căci aşa cum ne creştem copiii, aşa îi vom avea. Acordarea încrederii – cât şi în  ce condiţii - reprezintă un factor de bază în  evoluţia adolescentului.
Deci haideţi, stimaţi colegi, să dăm mai mult credit tinerilor!


DEZVOLTAREA GÂNDIRII ORIGINALE A

TINERILOR DIN ROMÂNIA

În dorinţa de a-şi preda materia la timp, de a fixa elevilor nişte  cunoştinţe, importante unele, altele mai degrabă oţioase, în sfârşit, de a nota în cataloage periodic, sistematic, corect nivelul de pregătire al celor pe care îi învaţă, câţi dîntre profesori se mai ocupă de formarea discernământului la elevi?
Într-o supraaglomerare de materie la fiecare disciplină, care riscă să devină un haos în stăruinţa liceanului de a-şi face o cultură generală, cât mai poate vorba de pasiuni, de perfecţionare într-un domeniu, sau mai multe înrudite între ele, de performanţă... Şi toate astea, în condiţiile în care s-au introdus noi capitole, noi discipline!
Desigur, aici profesorul de specialitate trebuie să intervină, să dea o mână de ajutor în operaţia de selecţie, clasare, retenţie şi, nu în ultimul rând, în cea de comprehensiune, conform dictonului "Do ut des", şi nu să se mulţumească numai a cere. De cele mai multe ori, selecţia e din cele mai anevoioase, chiar pentru elevii dotaţi, şi atunci am putea să ne explicăm, probabil, de ce unii discipoli ai noştri se apropie cu simpatie de o materie (unde li se pare "mai uşor") sau de ce devin refractari.
Programa de învăţământ actuală, supraîncărcată, ca şi exigenţa neimplicată a dascălilor noştri ar constitui, astfel, două din motivaţiile faptului că mulţi adolescenţi se orientează aproape numai  e m o ţ i o n a l  către o materie, învăţând, şi aici, doar ceea ce le place sau nu pare dificil, în rest devenind apatici, blazaţi, indiferenţi. Din cauza obstacolelor pe care le întâmpină în acumularea cunoştinţelor (abundenţa, complexitatea, dificultatea informaţiei, lipsa timpului), elevul nostru nu poate fi obiectiv; nu există, la el, o dorinţă pentru o înţelegere integrală, pentru o tratare exhaustivă a unui subiect.
Gracil şi influenţabil, tânărul este, de asemenea, obedient, atent, lucid, în orele profesorului pe care îl simpatizează şi refractar, în cazul în care nu-l poate suferi pe profesor. Bineînţeles, şi aceste    simpatii ori idiosincrazii reprezintă o problemă de psihologie, ce ar trebui să ne dea de gândit. Un profesor de literatură povestea o întâmplare referitoare la una din clasele preferate. îi cunoştea pe elevi dintr-a noua, când, deşi clasă de real, fuseseră extrem de incântaţi să studieze literatura, dovedind chiar înclinaţii. La un moment dat, însă, printr-a XI-a, interesul lor faţă de această materie a scăzut. Vexat, profesorul a început să le pună note proaste şi să le facă tot timpul observaţii. Pe măsură ce îi mustra mai tare, observa că elevii se închid în ei, devin mai indiferenţi, nu-şi fac temele, nu vor să răspundă. Şi-atunci a hotărât să le vorbească, le-a împărtăşit mâhnirea lui, le-a amintit că interesul colaborării este şi al lor etc. A avut surpriza plăcută ca discuţia lui să aiba efect.
Revenind la ideea de început, în condiţiile ştiute, ce se întâmplă oare cu discernământul elevilor şi care este rolul profesorului, dincolo de programă, şi fără să se abată de la programă?
Observăm, fără să facem nimic, cum mulţi dintre elevi nu ştiu să-şi ia notiţe, nu ştiu cum să înveţe ori se împotmolesc în lectura unei cărţi. În primul rând, există tendinţa ca, la o lecţie nouă, elevul să-şi noteze fie integral tot ceea ce explică profesorul, fie să nu noteze deloc. Dupa aceea, în unele cazuri, acumularea cunoştinţelor se face mecanic, într-un mod lipsit de logică, fapt ce poate duce la o memorizare insuficientă, la confuzii grave, la o exprimare incoerentă.
Nu e nevoie de o oră de dirigenţie, pentru ca profesorul să orienteze discernământul elevului în formare. Nu e mare lucru să-l întrebi, în doua-trei cuvinte, ce greutăţi   întâmpină în asimilarea materiei şi să-i arâţi, eventual, unde greşeşte şi ce mai are de făcut. Şi apoi, câţi dîntre profesorii noştri stimulează şi preţuiesc gândirea originală? Se mizează pe o informatizare aridă, în care nu contează în ce masură mesajul e receptat, ori câtă sensibilitate prezintă receptorul faţă de o anume informaţie. Pe deasupra, contribuţia elevului ar trebui, cel puţin, să se reflecte în re-gândirea, re-inventarea mesajului primit, dacă nu vine el însuşi cu o idee originală. Totusi, chiar în concursurile de originalitate - olimpiadele pe specialităţi - subiectele nu sunt cele dorite, iar profesorul vine cu punctajul în buzunar şi cu greu dă un premiu celui care a îndrăznit să se abată de la litera punctajului.
Greşeala noastră cea mai gravă este, deci, că nu ne prea învăţăm elevii să gândească, iar atunci când ei riscă pe cont propriu, nu-i prea încurajăm. Trebuie oare să se dea o lege în acest sens, care să ne schimbe simţitor modul nostru de a privi lucrurile?!

                                                                                              Prof. dr. CARMEN CATUNESCU 

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971