Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Cea mai dulce limbă – versuri de Vasile POENARU
AL XXX-lea CONGRES AL ASOCIAŢIEI ÎNVĂŢĂTORILOR DIN ROMÂNIA A VOTAT
Documentele demersului legislativ pentru instituirea sărbătorii
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI
MESAJE PRIMITE ÎN SĂPTĂMÂNA SĂRBĂTORIRII
MESAJE CĂTRE CHIŞINĂU ŞI RELATĂRI DIN ALTE COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI
Limba ca element de structurare a tiparului de gîndire european – de Lucia DĂRĂMUŞ
Mesajul MPSR către Congresul Asociaţiei Generale a Invăţătorilor : DISCRIMINĂRI DEMNE DE TEATRUL ABSURDULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR - de Prof. Viorel DOLHA
DOUĂ STUDII DE Prof. dr. Carmen CĂTUNESCU
Manual de istorie pentru românii din Bulgaria şi din Serbia
Cartea-prieten sau duşman? – de Marieta GĂUREAN
Simpozion universitar la Cluj-Napoca
ADRIAN ERBICEANU – Montreal-Quebec CANADA
Ioan LILĂ – Vichi-Franţa
George ROCA – Sydney-Australia
EDGAR PAPU – de Magdalena ALBU
DENIS DE ROUGEMONT „Partea diavolului“ – de Doina DRAGUT
BAKI YMERI, UN POET AL IUBIRII ALBANO-ROMÂNE – DE Marius CHELARU
BUCURIA SIMULATĂ ŞI FERICIREA GÂNDITĂ ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU – de Al. Florin ŢENE
Cartea cu poeme rebele – de Melania CUC
Romanul poliţist... desuet? – de Marieta GĂUREAN
DESPRE NICOLAE MANOLESCU ŞI ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE – de Radu BĂRBULESCU
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Complexul cultural-spiritual „Sfanta Vineri” din Sălaj
O corespondenţă de la azezământul „ESPACIO NIRAM” din Madridunde au loc multe evenimente româneşti.
LA CÂMPUL ROMÎNESC DE LA HAMILTON – de Corneliu FLOREA
UN SLIDE-SHOW DESPRE CASTELUL „IULIA HAŞDEU” DIN CÂMPINA

 Completăm edificarea cititorului reproducând articolul iniţial prin care a fost lansată propunerea noastră în Adunarea Generală Naţională a Consfătuirii Anuale a Intelectualilor de la Sate, care a votat pornirea acestei acţiuni:


ÎNTÂMPINÂND ZIUA LIMBII ROMÂNE -
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI


În toate momentele mari ale unui neam exista o sfântă osmoză a idealului de afirmare care se transmite şi se generalizează până ce devine act politic.

Istoria noastră, a românilor, demonstrează aceasta din plin deoarece osmoza de-o parte si de alta a Dunarii a existat in ciuda retragerii Aureliene şi a mileniului negru, osmoza de-o parte si de alta a Carpaţilor a existat in ciuda farâmiţării feudale sau împărţirii imperiale a Europei, osmoza naţională a fost cea care a produs 1877, înălţarea României la rangul de regat şi România Mare.

Chiar dacă manipulat şi deturnat până la urmă de diverse interese a diverse alianţe de mari puteri, îndrăznesc să spun că şi momentul cuprins între „Vă ordon treceţi Prutul” şi actul de la 23 august venit la rându-i din îndelungul ecou al lui „Treceţi batalioane române Carpaţii!”, tot prin osmoza naţională se caracterizează. Iar toată speranţa mocnindă sub bolşevizare, de la legătura binecuvântată a Bisericii Ortodoxe Române - cea mai plecată de aici, cu cea mai dârză şi mai misionară din eterul slujbelor româneşti de la posturile de radio occidentale - la rezistenţa din munţi şi rezistenţa împotriva colectivizării, până la obsesia consecventă a românilor din orice parte a ţării cu „Vin americanii”, tot prin osmoză naţională s-a menţinut.

Iar, atunci când vorbim de anul 1989, mă-ncearcă gândul să spun că „am păcătui”, dar reformulez afirmând doar că „am neglija un aspect esential al osmozei noastre nationale întru aspiraţii democratice”, dacă ne-am referi numai la acele zile de decembrie de nemaipomenită însemnătate dar suferind şi implictele ciuntiri de replici în culise, taieturi de montaj, schimbari de planuri, machiaje, costumaţii şi alegeri preferenţiale de unghiuri de filmare pe care, marele spectacol european de televiziune pe care l-am dat, ca orice spectacol, tot le presupune, chiar dacă este live. Pentru că, orice-ar vrea să spună bârfitorii, totul a fost de reală tensiune politică şi simţire patriotică, înafară de play-back-ul acelor simulatoare de mitralieră şi de refrenul ariei cu teroriştii pe care-l reluau băieţii costumaţi în pulovere.

Nu-mi permit nicidecum să critic momentul şi nici să comentez vreun comportament care, poate, mai pune încă, istoriceşte, semne de întrebare. Vreau numai să precizez elementele unui dramatism mult mai amplu, mult mai cuprinzător ca teritoriu şi ca simţire naţională decât platourile televiziunii şi, oricum, mult mai direct şi mai de sfântă trăire, pentru că se petrecea în sufletele noastre şi fără moderatori în pulovere de recuzită. Tensiunea unei asemenea trăiri de mult mocninde începuse să se generalizeze cu o iarnă înainte, unii dintre noi stând în frig şi obligaţi să citească în ziare lecţii despre alimentaţia raţională fiindcă tiranul înnebunise până la a-i mustra pe români că mănâncă; alţii disperau în satele demolate prin cealaltă nebunie că nu-i mai ajungea tiranului pământul; alţii, stând tot la cozile comunismului inconştient la îndatorirea elmentară de aprovizionare a populaţiei, dar nici măcar putând citi minciunile propagandistice într-un ziar în limba lor, sau cu alfabetul lor; iar alţii, asistând cum li se dărâmă bisericile, li se impun păstori înregimentaţi sau li se închid porţile credinţei. Osmoza naţională producea o nemulţumire generală exact pe principiul opresorilor, adică într-un perfect lanţ de consecuţii materialist istorice, pornind de la cele fiziologice ale hranei şi habitatului, la cele educaţionale ale minţii şi până la cele spirituale ale credinţei la care ştiinţa marxist-leninistă nu se pricepea.

În felul acesta, întristător şi mocnind peste tot, se producea osmoza nemulţumirii naţionale premergând evenimentele anului 1989. Care, dacă nu mă înşel, au avut o prefaţă acută, dar ştearsă istoriceşte din catalog cu ştiinţa securităţii de a face aceasta şi cu o evidentă creştere a represivităţii, a vigilenţei partinice, a sporirii numărului de turnători care să vegheze înăuntru şi de agenţi cumpăraţi care să muşamalizeze lucrurile înafară, acolo de unde ar fi putut veni un ajutor, aşa cum venise prin operaţiunea „Villages roumaines”. E vorba de protestul spontan din faţa mănăstirii Sfânta Vineri căreia i se pornise demolarea şi de circulaţia organizată a listei de semnături care cerea păstrarea monumentelor de cult. Aceasta a continuat cu legătura mai bună a celor din ţară care aveau rude peste hotare în sensul că, susţinuţi în evidenţă de aceia, puteau proceda la proteste publice fără teamă că dispariţia lor în beciurile securităţii va putea fi complet ascunsă; dar a avut şi o reacţie de „inteligenţă securisto-judiciară” provocându-se deliberat numai arestări de drept comun la cei care ar fi putut deveni lideri de opinie anticeauşistă şi minţindu-se sfruntat că, în acel regim de poliţism ultraaccentuat, nu există nici cenzură nici deţinuţi politici.

Pentru ca, deodată, în ciuda foţelor mari desfăşurate de securitate - şi represiv, prin accentuarea aproape teroristă a supravegherii dinăuntru, a goanei după informatori şi a repartizării făţişe de „sectoristi ai securităţii” în toate instituţiile şi întreprinderile – dar şi diversionist prin infiltrarea de cârtiţe în diasporă, prin zvonuri despre neînţelegeri din cadrul familiei Ceauşescu, fiind prezentaţi ca opozanţi când cocoana, când plodul, în ciuda tuturor concentrărilor forţelor opresive şi informative din ţară ca agenturi personale de familie şi a sumelor exorbitante cheltuite de acestea cu propagarea gloriei ei în străinătate, în ciuda unei nemaiîntâlnite întăriri piramidale a puterii poliţieneşti din ţară, s-a întâmplat minunea: Printr-un por românesc dinafara sferei acestei puteri, atrăgându-şi opresiunea de la o altă poliţie, se sparge membrana ce realiza doar înceata osmoză, iar dorinţa de afirmare naţională, de eliberare măcar morală a tuturor românilor, izbucneşte la Chişinău în vară, prin adevărate lupte de stradă pentru obţinerea dreptului la ceea ce are mai etnic un popor: Limba maternă.

Osmoza, funcţionând ca o reacţie la departajările şi delimitările artificiale, a devenit atunci reală circulaţie de sentimente româneşti oriunde inima devenirii noastre pompa acelaşi sânge, iar, de atunci, acel 29 - 31 August 1989 care s-a încununat cu Ziua Limbii Române, ziua recunoaşterii ei oficiale ca limbă a încă patru milioane de români, se înscrie în istoria anului revoluţionar la fel de evident ca şi marile noastre zile din 17 – 23 Decembrie.

Pentru că dorinţa emancipării de rău, prin afirmarea a ceea ce era real în sufletele românilor, a funcţionat ca sentiment naţional indiferent de oprelişiti, de natura lor, de profitorii lor. Iar sincronia speranţelor în această emancipare a produs diacronia evenimentelor care ne-au emancipat de comunismul care ne încătuşa pe fiecare într-un fel sau altul: In limba naţională, ocupată de propaganda străinelor idei, sau în limba ocupantului care ne dorea rupţi de a noastră.

Iată de ce, astăzi, la ceas de vară, rememorez frământările pe care le trăiam noi aici la sfârşitul lui ’88 şi începutul lui ’89; frământări ale căror valuri au întărit la Chişinău în august baricadele din faţa unor forţe poliţieneşti de represiune dictatorială. Şi am în faţă filmul tuturor informaţiilor prin care aflam cum, sub tămâia părintelui Buburuz, confraţii mei scriitori basarabeni ridicau în slavă scrierea română, tot aşa cum îl am şi pe cel care a zguduit omenirea în iarnă, filmul transmis în direct de Televiziunea Română. Le văd şi le simt pe amândouă alături, convins că valurile acelei mişcări din august au întărit baricadele pe care, în faţa altor forţe poliţieneşti de represiune dictatorială, au căzut tinerii noştri eroi în decembrie.

Şi îndrăznesc să spun că am neglija un aspect esenţial al osmozei noastre naţionale întru aspiraţii democratice, dacă nu privim evenimentele româneşti ale anului 1989 în ansamblul lor.

Ziua Limbii Române trebuie să devină o sărbătoare în toate colţurile României şi în toate colţurile româneşti din lume. Ea face parte din istoria îndelungatei noastre lupte de emancipare şi, alături de Decembrie, dar şi de alte momente pe care le va evidenţia o istorie cinstit transcrisă; ea va reflecta lumini de referinţă atunci când vom ajunge să înscriem fenomenul românesc al anului 1989, la fel cum îl avem înscris, de mai multe generaţii de istorici, pe cel al anului1848.

Unde vor fi locurile generoase ale lui Alecsandri, Bălcescu, Eliade, Kogălniceanu, Avram Iancu, Eftimie Murgu, ca să-i enumerăm alfabetic, rămâne, deocamdată, o teză de cercetare.


Corneliu LEU -

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971