Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SPERANŢA E ÎN TINERI? Liviu ANTONESEI
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare I
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare II
ADDENDA LA STUDIUL DE MAI SUS
MIŞCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC
ZIUA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE
NOTĂ EXPLICATIVĂ
EXPUNERE DE MOTIVE
AVIZUL CONSILIULUI LEGISLATIV
PROIECT DE LEGE
ECOURI DIN ŢARĂ
ROMÂNIA, EUROREGIUNEA ŞI ACEASTĂ ZONĂ A OMENIRII
CORNELIU LEU LA 77 DE ANI
CENTENAR CONSTANTIN NOICA
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare I
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare II
GEORGE ANCA ŞI ÎMPĂTIMIREA LUI LITERARĂ PENTRU FILOSOFIE
SCRIITORI ROMÂNI DIN STRĂINĂTATE - GRUPAJ REALIZAT DE GEORGE ROCA
DIALOG CU LUCIAN HETCO - OCTAVIAN CURPAŞ
BRENDUL MULT DORIT - CORNELIU LEU
POEZIA LUI TRAIANUS - Adrian BOTEZ
ACTIVISMUL SOCIAL ESTE O CRIMĂ? - Ghenadie BREGA
INTERVIU CU DR. GHEORGHE DRĂGAN - George ROCA
AUTOR NECUNOSCUT
Curat folclor, fără să ştim cine-i culegătorul
STUDIU CULES IN ETER - DANIEL DRĂGAN
SPICUIRI DE Dan Ghelase
MIGDALE DULCI- AMARE” DIN REVISTA ACOLADA
DAN GHELASE

 A FI BASARABEAN
ŞI
POEZIA LUI TRAIANUS

ÎNTRE DORINŢA LEGITIMĂ DE AFIRMARE ŞI IMPOSTURĂ:
CÂND S-AU FOST SPUS ÎNGERII ,  de Traian Vasilcău/TRAIANUS

PRELIMINARII NECESARE: A FI BASARABEAN...

Ce vom face noi, va fi mai mult şi mai puţin, în acelaşi timp, decât o recenzare de carte. Pentru că, în persoana lui „Traianus” (Traian Vasilcău)  avem nu doar un om, nici doar un poet... – ci un CAZ! E vorba de cazul unei destul de mari părţi (din păcate) a românilor/basarabenilor, care, în loc să se instituie în mucenici (precum Eminescu, Goga, Coşbuc, Alexei Mateevici, Grigore Vieru, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici etc.), se instituie în înşelători ai încrederii Neamului care i-a născut.  Fie de-a dreapta, fie de-a stânga Prutului... Ei (cei de care facem vorbire, şi dintre „ei” făcând parte şi poetul cu cartea aici recenzată) nu-şi asumă niciun risc real (al luptei pentru afirmarea/apărarea românismului), dar râvnesc, în schimb, la toate foloasele (...vor să fie, în special, „şefi”/”directori”/”preşedinţi”... – şi să iasă în faţă, pentru a culege numai aplauze!) ... - şi asta – când?! – tocmai în aceste vremuri hotărâtoare pentru soarta Neamului celor care ar trebui să mucenicească (nu să...”şefească”!) egal, întru românitate, deci, întru împlinirea destinului comun al românilor/Neamului UNU Românesc!
 Nu credem că subsemnatul, pe de o parte, bucovinean (deci frate de tragedie cu toţi românii dinafara „geografiei de hartă” a României!), din sudul Bucovinei, dar cu neamuri, rămase prizoniere „geografiei sovietice” a Nordului Bucovinei (care este păstrat, cu rânjetul sfidării, agresive şi abuzive/arbitrare, de către Ucraina contemporană...) - dar şi cu neamuri care au murit împuşcate ori deportate în „Siberii fără de sfârşit”...! - pe de alta, interesat de soarta fraţilor de suferinţă basarabeni şi apărător al cauzei Basarabiei româneşti (...iar noi nerecunoscând, precum a făcut-o dl Ion Iliescu, primul din lume la astfel de...”recunoaşteri!!!... - în 1991, „statul independent Republica Moldova”!) am putea fi suspectat de atitudine anti-basarabeană. Deci, nici anti-românească.

Dar, şi de-o fi să fie aşa, ne asumăm întreaga răspundere! ŞI GRĂIM!!!
Departe de noi pretenţia că statul  român (prin reprezentanţii săi nevolnici! – dar şi prin oamenii de Duh/cultură din dreapta Prutului!!!) şi-a epuizat datoriile morale, faţă de românii dinafara graniţelor României – sau că, măcar, şi-a făcut datoria minimă, faţă de aceşti urgisiţi români! Noi am scris, pe unde am putut şi am încăput, în presa românească din România (partea liberă, cu drepturi...dar nu şi cu conştiinţă suficient dezvoltată, a necesităţii luptei pentru românitate şi românism!), despre tragedia aromânilor/macedoromânilor (din Grecia, Bulgaria, Serbia etc.), cât şi despre aceea a basarabenilor şi a Basarabiei.
Dar, totodată, nu avem de gând să acceptăm dublul standard, când judecăm „românismul”! Avem pretenţia ca atât românii din România, cât şi cei dinafara graniţelor (vremelnice...) ale României de azi, şi mai cu seamă cei din aşa-zisa „Republică Moldova”(care nu suferă nici pe departe persecuţiile aromânilor dinafara graniţilor româneşti, sau ale basarabenilor din sudul Basarabiei, inclus în statul ucrainean, la fel cum şi ale bucovinenilor din Nordul Bucovinei, la fel, incluşi, cu anasâna, în statul ucrainean etc.) – să lupte nu pentru a avea unde să fugă, ori să se umfle în pene, cu patriotismul lor de operetă! - ci pentru afirmarea, până la desăvârşirea procesului, a românismului/ideii de românism!
Nu suntem de acord:
1 - cu acei studenţi basarabeni, cărora statul român le-a acordat burse de studii, accesul la şcoala românească – şi ne numesc pe noi, adică pe fraţii lor – „străini”, iar România este numită „ţară străină”: „Obisnuiti-va copii, asa-i la straini!” – sau: “Pentru ca sunteti de-ai nimanui aici, straini intr-o tara straina” – sau: “Asa ca revino la realitate...ca sa obtii ceva in viata asta, dar mai ales intr-o tara straina, nu e suficient doar sa fii bun!”…
Păi, atunci, aceia dintre studenţii basarabeni care ne consideră “străini”, înseamnă că au venit în România nu ca la Ţara Mamă – ci ca într-o ţară şi la un popor de la care să tragă numai foloase, fără să-şi ia, însă, şi răspunderi pentru…ponoase! Înseamnă că percepţia lor este identică cu percepţia românilor noştri, migraţi, din motive economice, în primul rând -  prin Italia, Spania, Irlanda! – şi care, mulţi, se vor întoarce din „străinătate”, după ce şi-au „aranjat” buzunarul!
Şi, atunci, să nu se mire acei  basarabeni care, în loc să vină să înveţe româneşte, şi să înveţe Adevărul despre România, românitate şi românism - iar apoi să se întoarcă în aşa-zisa „Republică Moldova” şi să propovăduiască ce şi-au revelat în România românilor liberi (întreţinând focul speranţei unei unităţi de Duh şi spaţiu a TUTUROR ROMÂNILOR, ÎNTR-O UNICĂ ROMÂNIE!) – să nu se mire cei puşi doar pe profit (cer burse pentru a dobândi cetăţenie românească şi, consecutiv cetăţeniei, DREPT DE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA!: „Cum pot eu sa ma angajez la lucru, daca unde nu ma adreses mi se refuza din cauza cetateniei” – sau: „Diploma de BAC sau în cel mai rau caz odata cu Licenta, cand va fi primita legea? sau va ramane numai ca o ideie buna? Poate se merita totusi de gandit la aceasta. Un specialist bun nu trebuie sa gaseasca in aceasta un obstacol in momentul cand doreste sa se angajeze” – sau: „ …ar trebui facilitat procesul de angajare la munca pentru studentii basarabeni. de ce ar mai fi nevoe si permis de sedere pt munca, daca il avem pe cel pt studii?” – sau: „Sa stii ca din pacate chiar daca esti bun sau foarte bun intr-un domeniu, sa te angajezi legal , ca si cetatean strain e foarte greu” etc.)  - să nu se mire, zicem, că li se răspunde arţăgos, de către unii români din România din dreapta Prutului: „Cred ca nu meritaţi cetăţenie română, atât timp cât scrieţi despre România «ţară străină». Trebuie cerut să nu se mai repete măgăria admiterii din acest an”.
 Da, noi considerăm că are dreptate cel din dreapta Prutului : studenţii basarabeni sunt discriminaţi pozitiv, ca ungurii ori ca rromii/ţigani, în România! La admitere în orice facultate din România, ei au locuri rezervate! Suntem siguri că şi „cârtitorul” din dreapta Prutului şi-ar fi muşcat limba şi ar fi acceptat, tacit, situaţia – DAR SĂ AIBĂ UN MOTIV AUTENTIC DE ACCEPTARE! Or, când tu vii la mine nu ca frate, şi nici ca să te pregăteşti pentru apostolatul şi mucenicia, care sunt necesare în Basarabia/„Republica Moldova”, pentru a re-trezi (ACOLO, CA ŞI AICI) Duhul Românesc, în românii din stânga Prutului, amorţiţi de propaganda seculară (de-acum) a Rusiei/U.R.S.S.-ului şi, apoi, de 18 ani, a Ucrainei (sfruntată, obraznică siluitoare de moştenire sovietică!) - ci ca profitor - ei bine, asta nu convine niciunui român cu conştiinţa românităţii în sânge!
 Cum am zis, nu acceptăm dublul standard de judecată asupra luptei pentru românitate! Adică, să nu tolerăm românilor din România tembelismul cu consecinţe anti-naţionale – dar să-l tolerăm acelora dintre basarabeni care îşi insultă baştina care vorbesc, la facultăţile din Iaşi, Galaţi, Bucureşti, Cluj etc. – RUSEŞTE!!! Care, fie  în parcurile din Bucureşti, fie în parcurile din Chişinău, refuză să vorbească reporterilor în româneşte, refuză până şi ideea că şi ei sunt români! NU! Nu acceptăm „premierea” iresponsabilităţii şi a indiferenţei faţă de Neam/Soarta Neamului, pentru niciun român, fie el din dreapta, din stânga, din josul sau din susul Prutului!
2 - Dacă noi nu acceptăm exodul românilor din România, către Vest – dacă noi nu acceptăm şi-i dispreţuim profund pe românii din România care, odată ajunşi, cu familie cu tot, în Vest, refuză să-şi mai înveţe copiii româneşte (şi care „români” strâmbă din nas, a totală scârbă, când li se aminteşte de locul de baştină, România) - adică, nu acceptăm înstrăinarea de românism a românilor şi dezertarea din „postul” de strajă al românismului - de ce am accepta, atunci, această/aceeaşi ATITUDINE MIZERABILĂ, pentru aceia dintre basarabeni care uită că, de fapt, sunt ROMÂNI?!
Fireşte că există, printre basarabenii veniţi la şcoli, în dreapta Prutului, şi oameni de înaltă calitate (din păcate, prea puţini!), cu conştiinţa misiunii lor muceniceşti-apostolice, şi cu conştiinţa apartenenţei la o şcoală comună, ŞCOALA NEAMULUI ROMÂNESC, şi care nu se lasă intimidaţi nici de nemernicia guvernaţilor dâmboviţeni, care se folosesc de studenţii basarabeni doar pentru a le obţine votul, nicicum pentru a elibera din temniţa visului, spre libertatea realităţii, ideea de ROMÂNISM/ ROMÂNITATE COMUNĂ, dar nici de trădarea colegilor lor basarabeni, care nu mai ştiu cum să obţină mai multe şi mai substanţiale profituri, din însuşi faptul că sunt basarabeni (considerând că, de fapt, sunt pe teritoriu duşman şi duc un soi de război de... gherilă, contra unui popor străin şi numai bun de jumulit): „De ce atat de multi de aici isi pun problema cetateniei? Chiar e o problema atat de mare ? Nu cred. De ce? In primul rand multi studenti sau elevi care sunt aici la studii in Ro, nu merita cetatenia. Sau daca ar obtine-o ce s-ar rezolva? o poarta deschisa spre Europa si doar atat. Sa revenim la scopul principal pentru care am venit aici : a invata.”  Da, pentru că numai învăţând Adevărul românităţii, la sursa/izvorul românităţii, se vor putea întoarce în Basarabia, plini de vlaga Adevărului, precum uriaşii/titanii, şi să ducă acolo, cu ochi vizionari, lupta învăţată aici, contra adevăratului duşman - propagandiştii ruşi şi ucrainieni, dimpreună cu slugoii lor, lacheii lor scârbavnici, „voroninii” de tot felul…!
3 - Dacă nu acceptăm părăsirea definitivă a teritoriului patriei, de către Românii din geografia Republicii România, de ce am accepta părăsirea definitivă a teritoriului aceleiaşi patrii, numai că înstrăinată, din pricini istorice, şi mascată (politico-geografic) de duşman, sub numele de „Republica Moldova”?! De parcă ar putea să existe, cu adevărat, aşa ceva! NU poate exista nici „Republica Moldova”, de-adevăratelea, cum este absurdă şi  pretenţia existenţei unei… “limbi moldoveneşti”...a unui “dicţionar” grotesc: “româno-moldovenesc”! – toate acestea ar trebui rezolvate nu doar la nivel de ambasadă (lasă, că Voronin refuză, de-o vreme, de la “evenimentele” din aprilie 2009…! - din partea MAE al României, şi numirea vreunui ambasador român la Chişinău), ci şi la nivel de logică a bunului-simţ!!!
Noi considerăm că basarabenii nu trebuie să înstrăineze geografia României, FUGIND din Basarabia şi considerând România ca pe un loc bun de DEZERTARE - mai curând am dori ca românii (mai ales tinerii!) din dreapta Prutului să-şi ceară loc de viaţă şi mucenicie întru românism  - ÎN STÂNGA PRUTULUI! Nu „poduri de flori” de operetă, CI MUCENICIE AUTENTICĂ, TRUDĂ A TRUPULUI ŞI DUHULUI, PENTRU REVELAREA NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC!
4 - Nu acceptăm, în România din dreapta Prutului – impostura! – bun, atunci de ce am accepta-o în România din stânga Prutului?! Vin, din Basarabia, tot felul de terchea-berchea, care nici nu ştiu să scrie româneşte, iar de vorbit…întâi îşi încruntă fruntea, traducând vorba noastră, în mintea lor, din româneşte în ruseşte, şi apoi şi-o mai încreţesc o dată, când trebuie să ne răspundă traducând mental, din ruseasca „familiară”, în româneasca... „străineză”! – şi noi, pentru a ne dovedi frăţia şi ospitalitatea „tradiţională”, îi şi premiem (?!), îi facem membri ai U.S.R., şefi şi preşedinţi a tot felul de „comitete şi comiţii”, de fundaţii şi ONG-uri…ca să „pice” niscaiva bănişori de la stat… plată pentru patriotism, vezi bine!
Nu! Patriotismul înseamnă mucenicie şi autojertfire, iar nu folos cămătăresc! Dacă vrem ca, în viitor, să sperăm la şansa Neamului Românesc de a deveni, precum Dumnezeu din Ceruri – UNUL!!! – n-avem dreptul să visăm decât dacă visăm un POPOR ROMÂN MORAL ÎN INTEGRALITATEA LUI! Câtă vreme tolerăm imoralitatea (fie şi parţial), sub forma ei cea mai gravă şi catastrofală – IMPOSTURA! – Neamul Românesc n-are dreptul la nicio şansă! De ce ar îngădui Dumnezeu un Neam MARE - de hoţi, mincinoşi, demagogi şi impostori?! Dacă numai la asta ne duc puterile, păi nici nu trebuie să devenim „mari”, căci am înmulţi, astfel, în lume, doar TICĂLOŞIA! Or, fiece familie şi neam are, de la Dumnezeu, poruncă (aşa cum ne spune şi Sf. Apostol Pavel, când vorbeşte despre el însuşi, faţă cu oamenii popoarelor,  care trebuie să-şi înveţe misiunea: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” – Epistola I către Corinteni, 9/19): să-şi strunească egoismul către altruism, să-şi subordoneze interesul meschin al persoanei, către interesul superior al Neamului – şi, deci, să-l înmulţească pe Hristos-Mântuitorul nostru, care ne dezrobeşte de întunericul ne-iubirii şi ne aduce în Lumina Iubirii! „Sfânta Căsătorie/Nuntire” a unui Neam se face întru UNU-Hristos, iar nu întru desfrânarea egoismului/imposturii demonice!

***
RECENZIA PROPRIU-ZISĂ

Nu ştim cum să dăm mărturie ne-mincinoasă despre acest volum, fără să-l tulburăm, spre ne-mulţumire, pe autor. Dar, din moment ce ni s-a cerut, cu insistenţă, părerea, nu putem să-l dezamăgim pe... „petiţionar/petent”. Sincer, subsemnatul (cu laşitatea cea „de obşte” la români...) am fi preferat să fim omis, trecut cu vederea, uitat, ca pe ultimul paria ori netrebnic, decât să fim nevoiţi a vorbi, cu „surdine”, despre poezia, jenant de nesigură şi inegală, a acestui poet – teribil de  insistent, până la agresivitate, în demersul său de a fi recunoscut ca poet.
Încă de la nivelul titlului, se simte un iz de nefiresc şi de siluire a cuvintelor: poetul Vasilcău a fost obsedat, într-un moment al existenţei sale sonore, de o formă gramaticală eminesciană („s-a fost deschis o poartă” – din Melancolie: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopţii moartă”) – şi refuză să-şi pună problema dacă această formă verbală împrumutată se potriveşte chiar oriunde şi la orice împerechere mistică de cuvinte.
Apoi, nici semantica sintagmei-titlu nu este clară. Cum adică: „s-au fost spus îngerii”?! E dorinţă de diateză activă (s-au exprimat îngerii – în vreun fel oarecare, nu ştim care...), sau e diateză pasivă: au fost exprimaţi/„spuşi” îngerii, în vreun fel, de cineva „spunător”?! Dacă trecem forma populară  de mai mult ca perfect – „s-au fost spus îngerii” – în forma modern-cultă: „fuseseră spuşi îngerii” – rămân nedumeriri serioase:
a. de ce îngerii ar trebui să fie EI „spuşi” – iar nu acceptaţi  ca fiind ceea ce sunt, de fapt: vestitori... Adică, tocmai EI să NU spună (activ!)?;
b. dacă tot li se schimbă funcţia originară şi etimologică – totuşi, cine „îi spune”? Chiar dacă „a spune” ar avea, aici, semnificaţia (puţintel „răznită”...) de „a exprima”...ba  chiar şi pe aceea de a pârî, a turna pe cineva... („l-am spus doamnei învăţătoare pe Gigel!”). Până la urmă, nu ajungem la nicio concluzie satisfăcătoare – şi-l lăsăm pe poet să „spună” îngeri, sau „să (se) spună” la/despre/cu îngeri, sau să-i „toarne” pe îngeri - sau să facă ce doreşte el şi cum cum doreşte el, cu bieţii îngeri, atât de canoniţi, încă de pe copertă...


La sfârşitul volumului de 96 de pagini, criticul şi esteticianul EUGEN DORCESCU, stânjenit de misiunea sa, aceea de a da girul criticii de specialitate unui poet nesigur (nesigur ca poet, dar mai nesigur pe cuvinte şi pe rostul şi noima lor...), mai curând decât să facă o apologie jenantă a poemelor dlui Vasilcău, se apucă să facă o teorie, destul de puţin credibilă, despre deosebirea/nuanţarea necesar de făcut, dintre poezia religioasă şi poezia mistică. Oricum, teoria de la paginile 95-96 este mult mai agreabilă şi înviorătoare, decât poemele dlui Vasilcău, din restul de 94 de pagini ale cărţii.
Nu intenţionăm să emitem nicio ironie, ci doar constatăm: ar putea exista un poet Traian Vasilcău  - cu condiţia ca acesta să aibă, de la Dumnezeu, dar şi prin autoeducaţie estetică – o trăire poetică autentică. Din păcate, nu întâlnim decât puţină poezie autentică, extrem de puţine momente de încordare interioară... – şi supărător de multe momente gongorice, de preţiozitate şi ...pretenţiozitate. Dar şi de absurd (dar nu de cel  simbolistico-paradoxal!: „Logica poeziei este absurdul” – ci absurd  penibil...). Nu vrem a zice că suflul poetic lipseşte cu desăvârşire din paginile cărţii – dar, pe deasupra şi pe dedesubtul rândurilor, în loc să plutească Duhul Sfânt/Logos-ul Întemeietor de Lume – simţim desfăşurarea/fluturarea gesticii dezordonate, nerăbdătoare, a poetului, care, cu fiece sintagmă, parcă ne întreabă, plin de...golul unui triumf fără prea multă susţinere în verb: „Ei, nu-i aşa că-s Poet? Stai!” – şi parcă simţi cum te apucă, energic, de guler – „stai, nu te mişca,  vreau să-ţi mai dovedesc că-s Poet! Ia auzi, ia mai ascultă ce mai pot eu să zic şi să fac...!”
Prea mult narcisism şi prea puţină poezie! Prea multă „zburdăciune” ireverenţioasă şi uşuratic-iresponsabilă, indecentă, blasfematorie chiar! (la un poet care pretinde a fi catalogat, nici mai mult, nici mai puţin, decât „religios” sau cel puţin, „mistic”, conform teoriei emise, în Postfaţă, de dl Dorcescu) – prea multă hoinăreală fără noimă şi plictisită, printre cuvinte. („Nu-mi ajunge înviere./ Învierea numelui,/ Numelui-prenumelui” – cf. Zumzetul Tăcerii – sau: „La hanul norilor vin să mă cânte/ Cvintete de tăceri şi să-mi împlânte/ În zgura inimii hanger de cântec./ De el ca de Iisus să nu mă vindec” – cf. Boală – ce rost are să amesteci, ca-ntr-o pălărie, cuvintele „han”, „să mă cânte” – „să mă cânte” amintind mai curând de „turnătorie/ciripeală”, decât de orfism...! - „zgură”, „hanger” şi „cântec”, şi, apoi, să-l mai adaogi, ca pe linguriţa de smântână la aluaturi, pe... Mântuitorul Iisus?!) - tragem concluzia, credem noi, cu îndreptăţire, că pe autorul  Traian Vasilcău nu-l dor/interesează  cuvintele DELOC!
Prea puţină grijă de a elimina truismele şi nonsensurile şi poncifele şi manierismele („Te-am căutat în cea din urmă stea/ Ce-o înecau într-o privire cerbii” - bine că „într-o/dintr-o privire”, iar nu într-un/dintr-un „cârd” sau „turmă” de priviri, că tot pare că e vorba de o ”stână de cerbi”care se ocupă cu înecatul stelelor -  logic, dacă „ea”, care-o fi aia „ea”, ar fi în stea, şi steaua ar fi înecată, atunci şi „ea”, nu-i aşa, ar fi „la fel de înecată” precum steaua de baştină/„steaua-locuinţă”/„steaua-spaţiu locativ” şi-atunci, dacă ştii asta, de ce-o mai cauţi? Probabil, doar să te afli în treabă!) şi „răsuflăturile” („Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne,/ Pe muntele calvarului din mine/ Şi cin' te răstignise eram eu” – cf. Psalm, p. 19) - şi prea multă dorinţă a poetului de a se poza cu Poezia!
Şi o spunem asta cu amărăciune, în niciun caz cu răutate! O spunem cu sentimentul că, dacă, de la începutul carierei sale, dl. Traian Vasilcău  ar fi avut un dascăl întru cuvinte mai priceput şi mult mai sever cu discipolul său, ar fi reuşit să renunţe la oglinda de bărbier – şi să se dedice, cu smerenie, cultului şi cultivării Cuvântului, iar nu a propriului chip, propriei imagini. Ce bun ar fi fost, ce bine le-ar fi prins un critic „al naibii”, la timpul potrivit, adică la începutul lor timid, şovăielnic, iar nu la vârsta maturităţii „cu guşă de curcan”, multora dintre pretinşii poeţi de azi! Din păcate, ceea ce observăm la dl. Vasilcău, această grabă furibundă de a ieşi în faţă, chiar dacă nu are ce arăta, demn măcar de libaţii, dacă nu chiar de luminare/revelare şi de închinare – o observăm la mult prea mulţi tineri (şi chiar la cei mai puţin tineri) ai zilelor noastre, care-şi caută ego-ul, cu orice preţ (chiar cu acela al crimei, al păcatului contra Duhului Sfânt!),  imaginea, „chipul cioplit”, uitându-se complet de Unul Dumnezeu, care se vădeşte/ „bate”... „pe unde-i este voia”, ca Duh Sfânt al Cuvântului Demiurgic. Mai bun e un debut editorial  „pe cinstite” şi triumfal, la 47 de ani, precum acela al lui Arghezi, decât un debut „precoce”, la 6-7 ani, să zicem - cu rezultate poetice cu totul îndoielnice, în viitor...
Nu ajunge să rosteşti cuvinte evocatoare de divinitate, ca să şi fii poet religios, ori mistic (conform nuanţării, din teoria dlui Dorcescu). Dl Vasilcău socoteşte că simpla rostire, indiferentă faţă de contextualitatea cuvintelor - a numelui lui Dumnezeu, este arhisuficientă pentru a căpăta dreptul de a se autointitula „poet religios” – pare a uita că mulţi oameni (mai intelectuali ori mai puţin) folosesc cuvântul de Dumnezeu (ba chiar pluralul) în cu totul alte scopuri decât slăvirea divinităţii.
Ce vrem a spune noi este că a rosti numele sacre numai pentru a-ţi atinge un scop personal şi meschin, numai din ambiţie, numai de dragul de a „sparge piaţa” cuvintelor - este un păcat, înseamnă luare în deşert a numelui Lui Dumnezeu - şi, în niciun caz, „poezie religioasă”.  Un pic de simţ al măsurii şi al bunei-cuviinţe n-ar strica unora dintre poeţii zilelor noastre, atât de hămesiţi de afirmare aici, în „lumea cezarică”. În fond, prin comportamentul lor verbal, aceştia neagă sau chiar reuşesc să demonetizeze/discrediteze divinitatea  - în sufletul unui public şi aşa ateizat de cultul modern al Viţelului de Aur!
Nu se explică altfel decât printr-o critică de întâmpinare extrem de laxă, nociv şi insalubru de binevoitoare - derapajele şi neglijenţele poetului, acum, de 40 de ani, Traian Vasilcău. De ce dl. Vasilcău scrie atâtea versuri proaste, pe lângă versuri onorabile, ba chiar frumoase (dar, din păcate, atât de rare!), ca: „O candelă de boltă atârnând,/ Înveşniceşti de mine, Pustiire// Şi de atâta taină-mpărătească/ Cuvintele se-ntrec să mă gândească” (cf. Sfatul cuvintelor); „Vezi sunetul? Auzi lumina?/ Surpă-te-n rai” (cf. Surpările Fiinţei); „Din moarte scoborât într-un poem” (cf. Crucificare modernă); „Şi-ai vrea să cânt ca luna în geamul Salomeii/ Dar nu mai sunt pianul la care cântau zeii” (cf. Ceaslov); „Înduhovniceşte-mă, Părinte/ Şi îngroapă-mă lin în cuvinte” (cf. Psalm); „Grădinii care dă în Dumnezeu” (...) „Petale de azur, fără-ncetare,/ Şi nu înţelegeam, nins de viori,/ Că mă preschimb în cea mai mândră floare/ Pentru alt rege ce s-o naşte-n zori”  - această strofă este ultima a unui poem intitulat mult prea pompos şi gomos: Ultimul recviem (Simfopoem)! De ce „Simfopoem”? Pentru că are 39 de strofe-catrene?! Dar dacă valabilă, din punct de vedere al Verbului Poetic, e doar ultima strofă (plus încă vreo câteva versuri risipite) – şi, în rest, abundă truismele, preţiozităţile („Abia de-nţelegeam câtă murire...”), exprimări frivole („O să-ţi aduc, să n-ai nicio problemă/ Umilul meu verdict prin ciocârlii...”), fără miez şi ucigaşe de fior metafizic ( de tipul: „Eram al nimănui, o păpădie/ Dusă de vânt, pierdută în neant. /Amiroseam a cântec şi-a pustie,/ Dar altceva era mai important”) – de ce, zor-nevoie – „Simfopoem”? Mania grandorii, oare?! La fel stau lucrurile şi cu Dirijorul (...tot, cum altfel: „simfopoem”).
Pe lângă versuri care, la o privire mai neatentă,  ar putea trece drept „frumoase” (dacă n-ar fi necesară o anume rigoare informaţională, până şi în poezie... pentru că verbul „a ninge” nu are şi referitul potrivit...: Psalmii lui David numai zăpada n-o evocă!): „Ningea ca din psaltire” - „respiră”, sportiv, o mulţime de stupidităţi, de tipul: „...El Dirijorul/ Orchestrei unice de flori/ Ce n-au ştiut securea” – unde Dumnezeu a văzut dl. Vasilcău „meseria” asta, de a tăia florile cu securea? Fie şi în Paradis, florile tot flori trebuie să fie, adică să sugereze fragilitatea, gingăşia pură, imponderabilul şi inefabilul Frumuseţii,  iar nu duritatea trunchiurilor de sequoia!
Să nu se creadă, cumva, din partea autorului, că-i vânăm, răutăcios, ba chiar  cu sadism, micile scăpări. Iată dovezi clare ale „organicei” sale neglijenţe a frivolităţii, ne-îngăduite unui om care se pretinde (sau vrea a fi recunoscut ca) REGE AL CUVÂNTULUI, Co-Demiurg - dovezi clare ale golurilor semantice, care-l determinau pe Eminescu să ofteze cu amărăciune şi revoltă: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune”:
-„Când te văd pe tine/ M-amintesc pe mine” (cf. Alai poetic); chiar aşa de multă lejeritate/(auto)permisivitate, în jocul (steril) cu pronumele personale?! adică, altfel spus, cu Persoana-Fiinţă, Minune a Creaţiei, Capodoperă a Zilei a Şasea? Noi doar clătinăm, neîncrezător, din cap... – concluzia  lăsăm s-o tragă, eventual, autorul acestor versuri.
-„La birt se vinde moartea,/ În târg se vinde moartea,/ Pleoapele-s căzute,/ Luceferii i-s reci” (cf. Boală) – dacă tot se vrea evocarea eminesciană a Luceafărului, atunci Eminescu trebuie cunoscut, prin însuşi Cuvântul său de definire a condiţiei hyperionice: „Nemuritor şi rece”...Atunci, ce-o fi spus, nou şi nemaiauzit, versul dlui Vasilcău?
-„Măcelăresc petardele tot cerul/ Diavolul de icoane s-a înconjurat  (...)/ Jertfă aduc lui Alah rugăciunile mele” (cf. Boală). Îl informăm pe dl. Vasilcău două lucruri:

• cei ce se închină icoanelor, nu se închină lui Alah (se iveşte, cu adevărat, „raison”-ul nuanţării dlui Dorcescu: dl Vasilcău nu este religios, în sensul creştin...ei, apoi, lasă, că poate fi eclectic, new age-ist, sincretic etc. – ...„mistic”, deci, ca...”voodoo”-iştii...!); b- pentru versurile de mai sus, aparent nevinovate, autenticii fudamentalişti islamici (noi, ortodocşii, suntem extrem de toleranţi, şi poate că rău facem...) l-ar condamna la moarte pe dl Traian Vasilcău – cum au ameninţat că fac, acum câţiva ani, cu danezii cei breji, care au publicat caricaturi cu Profetul Mohamed... - dl Vasilcău o „face” încă şi mai „groasă”: îl „figurează” pe însuşi Dumnezeu-Alah/ ABSOLUT NEFIGURATUL!!! (la islamici).
• „Şi dac-o fi să-mi fie apusul infinit (nota noastră: facem pariu că amurgul este „infinit” numai pentru că dl Vasilcău se gândea, deja, la cuvântul...”cernit”?!)/ Iisus să se arate c-un curcubeu cernit”(cf. Boală) – acum, poetul Vasilcău poate, după jocul cu verbul „a fi” (de tip „crapă capra-n patru”...: „dac-o fi să-mi fie”), să pretindă că licenţa poetică îl absolvă de orice responsabilitate faţă de cuvinte -  dar noi îi vom răspunde că Poezia se instituie tocmai prin respectul faţă de mentalul uman, stabilit de mii şi sute de mii de ani: unde va fi văzut domnia sa curcubeu negru?! E poet şi nu fizician, fie! – dar ROGVAIV-ul este o realitate divină, prestabilită de Dumnezeu, adică stabilită de Dumnezeu înainte cu mult de a apărea obiectul Fizică în cataloage...a se vedea „cazul” lui Tata Noe!

-„Prin albastra crinişte/ Zbori cu luna” (cf. Harfe-n răsărit): se potriveşte atmosfera hieratică, a „criniştii”, cu...”zburatul cu luna”, ca orhideea cu castravetele! Ceva de genul „Foaie verde, verde şi-o petală/ Sunt bolnav, Mărie,  de... angină pectorală”

-Următorul exemplu ar putea să fie utilizat drept completare la Proces verbal, de I.L. Caragiale: „Cum să te-arunci cu pruncul tău în braţă/ De la etajul zece şi să mori (nota noastră: deh, mai şi moare omul, când se aruncă „de la etajul zece”, şi nu foloseşte navete spaţiale intergalactice şi... imponderabilitatea!)/ Când eu spre tine drum făceam de-o viaţă (nota noastră: parcă-l şi vedem pe minerul Vasilcău, săpându-şi în sus, drumul - cu trudă şi eroism socialisto-stahanovist - drumul spre iubită, printre molozurile blocului - precum contele de Monte Cristo, când se pregătea de evadare, pe când era numai Edmond Dantès, deţinutul din castelul d'If)/ Şi-l semănam cu-ale iubirii flori? (notă: aha, va să zică e un reproş: „Fă, păi degeaba-ţi adusei eu să cazi pe flori, şi tu, ca proasta, tot pe betoane căzuşi?)// Cum să te zbori spre nicăieri, monadă,/ De la tajul zece şi să cazi...” – oameni buni, daţi o fugă şi anunţaţi-l pe dl. Leibnitz, să afle şi el unde-i era monada... la etajul zece! - dar să se  grăbească... că cade! adică, pardon, „se zboară”!

-„Implor ca un bastard” (cf. Mortuară) – din nou, poetului Vasilcău i se „fâlfâie” de cuvinte! Unde o fi văzut domnia sa bastard care să implore? Şi încă EXEMPLAR! Ştiut este de oricine are oleacă de habar despre Evul Mediu că însăşi condiţia de „bastard” (adică, de copil ilegitim al unui nobil!) implică, din partea acestuia, formarea unor complexe de inferioritate şi manii ale persecuţiei atât de crâncene, încât bastarzii mai degrabă ar fi dat foc întregului Pământ (cu oameni cu tot, şi, în primul rând, cu tatăl şi cu fraţii ne-bastarzi, se înţelege!) – DECÂT SĂ SE GÂNDEASCĂ, MĂCAR, O CLIPĂ,  SĂ IMPLORE! Dar, deh, când poetul se află şi el, în treabă, şi scrie de plictiseală, nu din „impuls sacru”.

-„Din inima mea, fără comând,/ Pianul plin de mierle-n cer zburând” (cf. Psalm pentru nobili zei): pe lângă faptul că s-a scris cuvântul „comând” de...sanchi (inima, în orice condiţii meteoro-sensibile,  n-are nevoie de „masă de pomenire a mortului”), e grozav de supărător (unii ar considera, răutăcioşi, că e amuzant) să-ţi închipui nobilul şi atât de sever-imperialul (deci statornic precum „buricul lumii”) pian zburând! - şi nu oricum, ci „plin” de ciripeli şi fluierături  asurzitoare! Păcat de Beethoven, Mozart şi de toţi marii compozitori din ultimele 3 veacuri, care-şi făceau/fac muzica NUMAI pe/prin claviatura austeră a pianului...

-„Prea mare Dumnezeul/ Să-l vadă alter-eul” (cf. Alter-eul) – e o constatare atât de profund-revelatoare, încât se zgâlţâie lampa şi candelabrul. Şi chestia asta struţo-cămilească „alter-eul” în loc de bine-fixatul, în mentalul românesc, a sintagmei, preluate din latină: „alter ego”. Ca şi cum ar fi unul Napoleon Brânză... Nu că nu ar putea fi,  dar ce râs, tocmai pentru că este! O fi bine şi cu „re-inventarea limbii prin/de către  poeţi” dar depinde, decisiv, de către CARE poeţi! -„Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/  Căci numai Tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum (nota noastră: bine că nu-i e...mătuşă...dar, cine ştie, cu timpul...căci asta sugerează adverbul „acum”!), în ea te ştiu,/ Anii de-azur în necădere du-mi-i...” – o, Doamne, atât de evident este că poetul  trage de cuvinte, ca fotbalistul de timp, încât totul devine penibil deci, penibil începe a fi şi demersul nostru demonstrativ!

-„La mormântul Poeziei/ Ce mi-a fost maică de-a doua (notă: of, cât timp ne-a luat ca să aflăm „şpilul”:  acum ne dăm seama de motivele  - ABSOLUT LEGITIME! - pentru care Poezia şi dl Vasilcău sunt, în genere paraleli: pentru că Poezia „îi e mamă de-a doua”, adică VITREGĂ) /Plâng că i-am permis să moară/ Când plecam mai bine eu” (cf. Un frig mereu). Orice mitocan ar ricana cam aşa, la astfel de exprimare („pardonează te rog, de aşa exprimaţiune, monşer”): „Raison, coane Fănică... pardon, bonsoar... Traianică: mai bine plecai mata! Lasă Poezia în pace! Că, şi-aşa, nu ştiu dacă îmi dai voie să-ţi zic: deja, nu că i-ai permis matale Poeziei să moară, dar chiar matale ai omorât-o! degeaba mai plângi acu', că-i târziu! - şi, dimpotrivă, matale ţi-ai permis prea multe cu Poezia, nu ea cu matale!” Dar noi, oameni cu „manere” cum suntem, tăcem, cuminţi...

Dacă dl Vasilcău va fi înţeles că nu e bine să părăduiască pădurile patriei, numai pentru a-şi „croi” glorie de poet (cam impostor!) bine de bine – dacă nu... atâta este! Doar „o vorbă să-ţi mai spun”. De fapt, un sfat frăţesco-părintesc, şi gata!:

-pentru că dl Vasilcău ne anunţă (de fapt, ne ameninţă) că, până la finele anului curent, va scoate o „antologie de autor”, noi considerăm că ar trebui să mai aştepte cu „antologarea Aproape-Nimicului” – şi să mai reflecteze dacă n-ar putea să fie mai clement nu doar cu celuloza, ci şi cu noi – şi chiar cu domnia sa: de ce să nu înveţe, întâi, să se disciplineze, ca poet, şi abia apoi să scrie poezie! Cât despre „antologare” de ce să nu lase poetul posteritatea să mai lucreze şi ea? Că tot n-are coana „Posteritate” altă treabă mai urgentă... nici ea! S-o pună, pe doamna „Posteritate”, la treabă, „pe bune”! Antologiile sunt, de fapt, expresia recunoaşterii altora (altora decât tine!), pe care talentul tău, autentic, i-a silit să ţină cont de tine, şi după (sau: mai ales „după”) dispariţia ta, din „locul social”. Poate că, totuşi, teoria conform căreia nu există Poezie fără public – o conţine ceva adevăr. Altfel, ar fi de-a dreptul jalnic, de neîndurat mental, ca tot şi numai Poetul „să centreze, să dea cu capul şi să valideze... golul”!

                                                                                                                                                            Prof. dr. Adrian BOTEZ

                                                                                                                                                                               29 iunie 2009
                                                                                                                                                               De Sfinţii Petru şi Pavel

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971