Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SPERANŢA E ÎN TINERI? Liviu ANTONESEI
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare I
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare II
ADDENDA LA STUDIUL DE MAI SUS
MIŞCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC
ZIUA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE
NOTĂ EXPLICATIVĂ
EXPUNERE DE MOTIVE
AVIZUL CONSILIULUI LEGISLATIV
PROIECT DE LEGE
ECOURI DIN ŢARĂ
ROMÂNIA, EUROREGIUNEA ŞI ACEASTĂ ZONĂ A OMENIRII
CORNELIU LEU LA 77 DE ANI
CENTENAR CONSTANTIN NOICA
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare I
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare II
GEORGE ANCA ŞI ÎMPĂTIMIREA LUI LITERARĂ PENTRU FILOSOFIE
SCRIITORI ROMÂNI DIN STRĂINĂTATE - GRUPAJ REALIZAT DE GEORGE ROCA
DIALOG CU LUCIAN HETCO - OCTAVIAN CURPAŞ
BRENDUL MULT DORIT - CORNELIU LEU
POEZIA LUI TRAIANUS - Adrian BOTEZ
ACTIVISMUL SOCIAL ESTE O CRIMĂ? - Ghenadie BREGA
INTERVIU CU DR. GHEORGHE DRĂGAN - George ROCA
AUTOR NECUNOSCUT
Curat folclor, fără să ştim cine-i culegătorul
STUDIU CULES IN ETER - DANIEL DRĂGAN
SPICUIRI DE Dan Ghelase
MIGDALE DULCI- AMARE” DIN REVISTA ACOLADA
DAN GHELASE
 
Într-un fel sau altul, despre viaţa literară a scriitorilor români din străinătate

 Lucreţia BERZINTU

INTERVIU CU SCRIITORUL

 ALEXANDRU MIRODAN

 

 

Am avut deosebita plăcere să-l întâlnesc pe scriitorul special Al. Mirodan la redacţia revistei „Minimum” din Tel Aviv, moment emoţionant pentru mine, aflându-mă faţă în faţă cu un mare scriitor, care, s-a dovedit  primitor şi foarte modest; Modestie  ce-mi aminteşte de spusele lui Tudor Arghezi : „Toţi oamenii de mare calitate din istoria lumii au fost oameni modeşti”. M-am simţit onorată că, la rugămintea mea, a acceptat sa-mi acorde un interviu. A precizat însă, că, de regulă, nu-i place să acorde interviuri. 


Lucreţia BERZINTU: Domnule Mirodan, ştiu că timpul dumneavoastră este foarte preţios, aşa că mă rezum doar la o parte din mulţimea întrebărilor pe care doresc să vi le pun. Mai întâi, vă rog să ne relataţi cum a apărut „Minimum”.

Al. MIRODAN: Parafrazând o replică din piesa mea „Şeful sectorului suflete”, vă spun că „Minimum” este o răzbunare. În primii ani de la venirea mea în Israel, colaboram săptămânal la „Revista mea”, condusă de Adrian Zahareanu, publicând primele capitole din „Dicţionarul neconvenţional...”. La un moment dat, pe la mijlocul anilor `80, Zahareanu a vândut revista unui anume Himmelfarb, directorul trustului de ziare în limbi străine (română, maghiară, germană ş.a.) ce aparţinea Partidului Muncii. Omul care, trebuie precizat, nu ştia româneşte (era polonez de felul lui), tăia şi spânzura printre gazetari. „Trustul” devenise un adevărat monopol în domeniu: cine se certa cu Himmelfarb era un om mort.

Unde să te duci dacă te dădea afară? Ziarele de vis-a-vis nu existau. Eu eram, cum se zice, colaborator extern. Foloseam paginile ce-mi fuseseră rezervate pentru „Dicţionar...” ca să abordez, la rubrica „Poşta Dicţionarului”, fel de fel de probleme care afectau viaţa scriitoricească. Într-o zi, enervat de obiceiul unora, ce se voiau a fi Mecena, de a acorda premii literare practic fictive (o seară solemnă, cu donatorul sau donatoarea la prezidiu, o diplomă impresionantă şi un plic conţinând exact cât avea nevoie fericitul laureat pentru a lua un taxi şi a invita la o bere, după şedinţă, câţiva amici), pe care le numisem premii-bacşiş, am lansat, împreună cu umoristul I. Schechter, o anchetă pe această temă în rândul confraţilor. Am primit o mulţime de răspunsuri, oamenii erau bucuroşi că pot să-şi verse năduful. Pe urmă, am dat rezultatele anchetei la tipar. Cineva din micul establishment cultural-social de la faţa locului prinsese de veste şi, repezindu-se la Himmelfarb, mă pârî. Temutul patron i-a cerut lui Iosif Petran (care devenise, între timp, redactor-şef la „Revista mea”, în locul lui Zahareanu) să oprească materialul.

Cum spuneam mai înainte, cuvântul lui Himmelfarb era lege, nimeni dintre redactorii de la „Trust” nu îndrăznea să crâcnească. Există ceauşeşti şi în lumea democrată. În plus, el a spus subordonaţilor să mă cheme la dânsul, ca să-mi explice care este linia trustului în materie de viaţă literară. Nu m-am dus, deşi prietenii mei din redacţia respectivă mă conjurau să nu-l refuz. „Te distrugi”. Atunci am hotărât să scot ”Minimum”. Era un risc calculat. Dacă merge primul număr, îmi spuneam, o să-l scot, din încasări, şi pe al doilea. Apoi, numărul trei şi aşa mai departe. Înseamnă că voi fi reuşit să-mi îndeplinesc un vis vechi, din tinereţe, acela de a scoate şi eu o revistă şi, cu prilejul acesta, să public ancheta interzisă. La urma urmei, istoria presei cunoaşte mii de tipărituri care s-au oprit la numărul 1. Iar unele din acestea, precum mica revistă de picto-poezie a lui Ilarie Voronca şi Victor Brauner, au rămas în amintire.

Îmi amintesc că în zilele acelea fusesem la masă, într-o seară, la Sebastian Costin, în apartamentul lui din Bat Yam, pe malul mării. Erau, alături de el şi de soţia sa, Jeny, câţiva de la trust: Iosif Petran, Sadi Rudeanu, poate şi alţii, precum şi Matty, caricaturistul, venit pentru o lună de zile din România. Când am intrat în casă, toată lumea mă privea cu mutre de înmormântare, auzind că vreau să scot „Minimum”.

Himmelfarb nu suporta niciun fel de concurenţă, nici măcar un lunar care, în principiu, n-avea de ce să-l deranjeze. Iosif Petran avea umoarea neagră. ”Ţi-ai făcut harakiri”, a mormăit el, după primul pahar de vin. Câteva zile mai târziu, „Minimum” se afla la chioşcuri. S-au vândut vreo mie de exemplare, am primit câteva zeci de abonamente din Israel, apoi şi din străinătate, ne-am ales şi cu şapte-opt reclame. Drept urmare, am mers mai departe, scoţând numărul doi, după aceea numărul trei. A fost, de fapt, şi pentru mine, dar şi pentru colegii din jur, o victorie asupra fricii. Lumea înţelesese că Bagdadul numit Himmelfarb nu este inexpugnabil şi că, la o adică, statuile dictatorilor pot fi doborâte la pământ.

Lucreţia BERZINTU: Sunteţi un produs al literaturii române. V-aţi găsit locul în interiorul acesteia? Care este poziţia dumneavoastră, ca scriitor?

Al. MIRODAN: Eu mi-am găsit locul. Acesta se află printre scriitorii generaţiei mele. Rămâne de văzut însă dacă nu se vor găsi unii care, făcând control în marea sală a literaturii române de azi, să nu-mi ceară să mă ridic de pe scaun, pe motiv că nu am bilet.

Lucreţia BERZINTU: Aţi avut probleme cu cenzura?

Al. MIRODAN: Am avut. Era să zic, bineînţeles că am avut. Prezenţa cenzurii era un numitor comun în viaţa literară a timpului. Întrebarea, din acest motiv, mi se pare ciudată: e ca şi cum m-ar întreba cineva dacă, pe vremea aceea, trebuia să cumpăr bilet când mă urcam în tramvai... Cu atât mai mult cu cât dramaturgia avea parte de un regim mult mai sever decât poezia sau proza. Teama de cuvintele rostite pe scenă, în faţa a cinci sute sau o mie de spectatori în carne şi oase, era mai mare, ba chiar incomparabil mai mare decât frica de contactul nevăzut dintre cititor şi carte, în fotoliu, la domiciliu. Şi mai de temut era efectul cuvintelor rostite la radio sau televiziune.

Îmi amintesc că prin 1957-1958 s-a transmis, la emisiunea „Teatru la microfon”, o adaptare după „Ziariştii”, piesa mea de debut. Piesa trecuse de toate hopurile şi se juca la studioul Teatrului Naţional din Piaţa Amzei. Avusese parte şi de câteva cronici bune, inclusiv în „Scânteia”. Totul părea în ordine. Nu era. Directorul Radidifuziunii din acea vreme, ziaristul H. Dona, a tăiat, fără să-mi ceară încuviinţarea, câteva replici socotite mai îndrăzneţe... şi mai riscante. Uimit şi revoltat, l-am întrebat în biroul său de la Radio: „Bine, domnule, de ce aţi tăiat replicile astea? Piesa se joacă la Naţional; e un spectacol chiar şi astă-seară!” – „La Radio e altceva”, mi-a răspuns el.

Lucreţia BERZINTU: Ce vă caracterizează?

Al. MIRODAN: Teama de frică.

Lucreţia BERZINTU: Aveţi conflicte interioare?

Al. MIRODAN: Bineânţeles, sunt un om normal. Dac-aţi auzi cum mă cert cu mine însumi: ca-n piaţă!

Lucreţia BERZINTU: Ce vă place cel mai mult ca scriitor?

Al. MIRODAN: Să aud că cele scrise de mine au plăcut cititorilor.

Lucreţia BERZINTU: Cum vedeţi creaţia literară de expresie română în spaţiul israelian, în viitorul generaţiilor?

Al. MIRODAN: Când am venit în Israel, la sfârşitul lui 1977, mi s-a spus: literatura de aici, pe româneşte, n-are niciun viitor. Majoritatea celor ce citesc ziarele şi cărţile noastre sunt oameni de 60, 70, 80 de ani şi se duc unul după altul. Copiii vorbesc şi citesc ebraica, nu-i mai interesează scrisul nostru. Astăzi, în anul 2003, dacă te duci la chioşcuri, vezi două cotidiene, vreo patru săptămânale, plus un lunar, ”Minimum”. Mai există vreo şapte sau opt tipărituri care apar în diferite oraşe. Pe de altă parte, eu mă trezesc în fiecare zi cu două cărţi noi, apărute în Israel sau aiurea şi scrise de-un autor de la noi, pe româneşte: poezie, proză, culegere de cronici sau articole, memorialistică, din ce în ce mai multă memorialistică.

Vedeţi etajera cu cărţi din spatele dumneavoastră: e plină cu volume noi care aşteaptă să fie recenzate în „Minimum”. Din păcate, nu mai putem face faţă, astfel încât cărţile acestea trebuie să aştepte luni de zile la „coadă”. Şi totuşi, dacă mă întreabă cineva cum văd viitorul scrisului pe româneşte în Israel, sunt îndemnat să-i vorbesc aşa cum mi s-a vorbit şi mie acum mai bine de douăzeci de ani: majoritatea cititorilor de la Ierusalim sau Tel Aviv sunt bătrâni, au 70-80 de ani sau chiar 90 de ani şi se duc unul după altul, copiii şi nepoţii lor etc. etc. Dar mă abţin de la asemenea pronosticuri. Am greşit de-atâtea ori încercând să-nţeleg trecutul, încât nu vreau să risc nimic făcând previziuni.

Lucreţia BERZINTU: Criticul literar Cornel Moraru menţionează în „Dicţionarul Scriitorilor Români”, vol. III, că aţi „parcurs un traseu asemănător cu al altor scriitori de primă mărime din literatura română: M. Sebastian, B. Fundoianu, F. Aderca”. Constantin Ciopraga afirmă că logica lui B. Fundoianu e mai aproape de cea a lui Andre Gide. „Personalitatea lui Gide - ni se spune - stă în fericirea lui interioară” (Dacia literară, 32/99). Andre Gide îi spusese lui Ilya Ehrenburg că „Omul nu se poate simţi fericit dacă vede în jurul său suferinţă” şi „că religia este duşmanul cel mai înverşunat al omenirii”. Ar rezulta că şi logica dumneavoastră se apropie de cea a lui Andre Gide?

Al. MIRODAN: Cu prima parte din cele spuse de Gide sunt, fireşte, de acord. Cu condiţia de a defini precis noţiunile, o condiţie de care ne lovim în mai toate împrejurările: ce înţelegi dumneata prin om, ce înţeleg alţii... Omul, aşa cum îl gândeşti dumneata, nu poate fi fericit dacă vede nefericire în jurul său. Dar pentru alţi oameni (eventual între ghilimele) fericirea constă tocmai în suferinţa altora. Saddam (ca să nu o luăm de la Sade) se bucura nespus privind, în timp ce trăgea dintr-o havană, cum sunt torturaţi prizonierii din Iraq. Iar numiţii terorişti sinucigaşi juisează de-a dreptul când se năpustesc într-o cafenea plină de lume, apăsând pe butonul care declanşează explozia bombei.

În ceea ce priveşte ideea lui Gide despre religie, aici lucrurile sunt mai complicate, desigur, însă dacă ţii seama de uraganul dezlănţuit de islamişti la acest început de mileniu, trebuie să admiţi, măcar cu jumătate de gură, că observaţia merită a fi introdusă în computerul nostru.

Lucreţia BERZINTU: Care este deosebirea dintre un scriitor şi un grafoman?

Al. MIRODAN: Cred că, aşa cum am mai spus-o cândva, cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat, prin anii `30, Thomas Mann: „Scriitorul este un om care scrie mai greu decât alţii.”

Lucreţia BERZINTU: Care scriitor, din literatura universală, vă atrage mai mult?

Al. MIRODAN: Stendhal, Hamingway, iar din literatura română, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian.

Lucreţia BERZINTU: Pentru că sunteţi „un dramaturg de cea mai înaltă clasă”, vorba lui Radu Beligan, vă întreb: ce părere aveţi despre ideea de a se reconstrui, după planurie originale, grădina „Pomul verde” la Iaşi, unde a fost înfiinţat (1876) primul teatru evreisc din lume şi unde au avut loc creaţiile lui A. Goldfaden? Eu visez la realizarea acestei idei de foarte mult timp! Poate de vreo douăzeci de ani.

Al. MIRODAN: De acord. Vă rog să mă primiţi şi pe mine în visul Dumneavoastră.

Lucreţia BERZINTU: Pentru că la Iaşi a existat o cultură evreiască autentică, pentru că la Iaşi poetul sionist Naftali Herz Imber (1856 - 1909) a scris Hatikva (Speranţa) în 1878, devenind mai târziu Imnul Israelului, mi-aş dori tare mult o înfrăţire a Tel Aviv-ului israelian cu Iaşul românesc. Având în vedre spiritualitatea existentă în cele două oraşe, ce părere aveţi?

Al. MIRODAN: Acelaşi răspuns ca la întrebarea dinainte.

Lucreţia BERZINTU: Ce aţi vrea să transmiteţi cititorilor?

Al. MIRODAN: Angajamentul meu solemn de a mă strădui să nu-i plictisesc niciodată.

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971