Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SPERANŢA E ÎN TINERI? Liviu ANTONESEI
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare I
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare II
ADDENDA LA STUDIUL DE MAI SUS
MIŞCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC
ZIUA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE
NOTĂ EXPLICATIVĂ
EXPUNERE DE MOTIVE
AVIZUL CONSILIULUI LEGISLATIV
PROIECT DE LEGE
ECOURI DIN ŢARĂ
ROMÂNIA, EUROREGIUNEA ŞI ACEASTĂ ZONĂ A OMENIRII
CORNELIU LEU LA 77 DE ANI
CENTENAR CONSTANTIN NOICA
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare I
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare II
GEORGE ANCA ŞI ÎMPĂTIMIREA LUI LITERARĂ PENTRU FILOSOFIE
SCRIITORI ROMÂNI DIN STRĂINĂTATE - GRUPAJ REALIZAT DE GEORGE ROCA
DIALOG CU LUCIAN HETCO - OCTAVIAN CURPAŞ
BRENDUL MULT DORIT - CORNELIU LEU
POEZIA LUI TRAIANUS - Adrian BOTEZ
ACTIVISMUL SOCIAL ESTE O CRIMĂ? - Ghenadie BREGA
INTERVIU CU DR. GHEORGHE DRĂGAN - George ROCA
AUTOR NECUNOSCUT
Curat folclor, fără să ştim cine-i culegătorul
STUDIU CULES IN ETER - DANIEL DRĂGAN
SPICUIRI DE Dan Ghelase
MIGDALE DULCI- AMARE” DIN REVISTA ACOLADA
DAN GHELASE

  Literatura beletristică

 

CORNELIU LEU

 la

77 ANI

 

 

 

PARTEA A DOUA A FRAGMENTELOR  DIN ROMANUL:

                         “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
                                                   - XIV-

Coborând la Siegmaringen din postalionul care făcea legătura acelor drumuri de fier construite temeinic, nemţeşte, cu  vechea mănăstire de la Sankt Gall şi, peste marele lac, la părţile elveţiene ale Schaffhausenului, Brătianu constată schimbări frumoase în peisajul acela submontan: Colina, impunătoarea colină pe care stătea de secole castelul cu zidurile lui înnegrite în îmbătrânirea sub anotimpuri printr-o osmoză a pietrei cu verdele vegetaţiei din jur, căpătase o arhitectură deosebită. Scări largi, foarte largi,din piatră proaspătă, deschideau la picioarele lui un amfiteatru străjuit de marele monument cu statuia ce-l înfăţişa pe întemeietorul dinastiei în armura sa teutonică şi de un soclu în construcţie pe care, pesemne, urma a se ridica încă una. Alte construcţii adiacente castelului se prefigurau pornind din această monumentală lărgire, iar părţi din zidurile cândva dărăpănate căpătaseră zdravănă consolidare evidentă în gălbuiul proaspăt al pietrelor noi
Privirea lui de om practic, format la şcoală politehnică, nu putu să nu constate acelaşi interes perseverent pentru construcţie pe care, din cerdacul mănăstiresc al principesei îl văzuse şi la Sinaia; iar mintea lui de politician român, moştenitor în instincte al dregătorilor care trebuiau să strângă dările ţării pentru tributul trimis la poartă, nu putu să nu-şi spună cu invidia celui căruia i-au trecut prin mână bani care nu erau hărăziţi a fi ai săi: „Le-a priit!... Le-a priit alegerea noastră, dacă s-au pus pe construit şi reconstruit!”... Şi nu se putu abţine de la gândul rău, calculând cam a câta parte a ceea  ce se vedea acolo provenea din afacerile despre care venise să-i spună prinţului. Nu să-i spună că erau prea costisitoare pentru ţară, ceeace era, şi acesta, un adevăr; dar să-i spună măcar că erau prea cusute cu aţă albă ca să nu ducă la un mare scandal care ne-ar lipsi de sprijinul important al unor puteri cu care nici Prusia nu avea interesul să se certe. 
De asta venise, plătind chiar bilet la căi ferate construite de diferite companii, duşmănoase unele cu altele, implicând guvernele ţărilor mari în lupta concurenţială şi obligându-le pe cele ale ţărilor mici  la concesiuni cât mai oneroase. Aşa că, urcând acele trepte de piatră prea albă ce dădeau măreţie vechiului simbol înnegrit al castelului principilor şvabi, nu putea să nu evalueze, chiar dacă gândul era meschin,  cam cât adusese pentru construirea lor strădania lui de a-l pune pe Carol pe tronul României. Şi, bărbat puternic, hârşit în toate luptele şi încurcăturile politice ale ultimelor trei decenii, ajungând sus, pe platoul din faţa porţii castelului, cu păru-n vânt şi cu poalele redingotei fâlfâindu-i deasupra genunchilor, se-ntoarse spre peisajul vast care se deschidea spre munţii Suabi, munţi ce ascundeau firul subţire de aici al Dunării. Se-ntoarse-ncet, fiind înclinat mai mult spre tristă meditaţie decât spre indignare. O meditaţie care-i spunea că acel „prin noi înşine”, despre care îl convinsese întreaga viaţă că e singurul mod în care poţi apăra un ideal făcând toate compromisurile posibile, era un lucru frumos în abstracţiunea lui idealistă, tocmai pentru că se arăta atât de divers şi atât de neaşteptat în confruntarea cu ceea ce voiau să facă alţii prin ei înşişi în interesul lor. Deoarece numai interesul fiecăruia este cel care domină, iar politica reiese din deşteptăciunea cu care ştii să faci faţă ciocnirilor unor asemenea interese. Prin tine însuţi, pentru că numai tu ştii care ţi-e interesul, numai ai tăi îl au asemănător cu tine şi numai tu şi ai tăi trebuie să te strecori printre interesele altora judecându-le lucid, apucând întotdeauna ceea ce poţi să apuci, renunţând la ceea ce trebuie să renunţi, străduind pe ceea ce trebuie să strădui şi fără să ai prea mult timp pentru scrupulele care te-ar bloca, îndoielile care te-ar face să încetineşti sau regretele cu care priveşti în urmă pierzând direcţia. „Viaţa e grea şi numai prin noi înşine o putem duce la capăt” – ăsta era, de fapt, întregul înţeles al devizei care, rostită pe scurt, ar fi putut însemna şi resemnare, adică „ nu putem dobândi de la nimeni nimic, decât ceea ce facem prin noi înşine”. Negaţie care, pentru un luptător, nu trebuie să existe...
Desigur, unele lucruri îţi stau în gât, altele te-ar îndemna să te ruşinezi; dar, chiar dacă trebuie să faci obrazul gros, tu n-ai altă cale decât să-ţi vezi înainte de ale tale, atunci când vrei să nu eşuezi!... Chiar castelul ăsta îi amintea cum, cu şapte-opt ani în urmă, când colina nu căpătase monumentalitatea noilor amenajări şi urcuşul se desfăşura doar pe drumul vechi, el făcuse jocul  bătrânului principe care lucra cu o birocratică duritate ce-ţi făcea impresia mai mult de asiduitate decât de inteligenţă. În adâncul sufletului i-o dispreţuia, dar ştia că n-avea de ales atâta vreme cât el reprezenta o ţară mică, iar bătrânul Hohenzollern-Siegmaringen reprezenta toată încregătura de veri, mai belicoşi sau mai apropiaţi unii cu alţii, de care aceasta avea nevoie pentru că ocupau tronurile marilor puteri ce hotărau soarta ei. Şi mai ştia că, pe măsură ce lumea afacerilor europene avansa şi scotea la iveală bogătaşi altă dată necunoscuţi, încrengătura devenea mai de netrecut, împletind puterea unora cu ştiinţa celorlalţi de a stoarce banul, guvernarea cu afacerile, decizia diplomatică în numele nobilelor nume de pe tronuri căpătând cele mai burgheze conotaţii în contextul în care statul începea să însemne bănci, industrii şi grupuri financiare care nu-ţi mai cereau tributul ci te-nglodau în datorii, cu acte parafate nu atât de sigilii imperiale cât de notarii care deveniseră personajele domnului de Balzac. Fără a fi în vârful ierarhiei la care avusese acces cealaltă ramură a Hohenzollernilor, Karl Anton se situa în umbra unui asemenea nod unde nobleţea  îşi lua partea făcând concesii caselor de bani care n-aveau nevoie de sânge albastru şi i-l prezenta pe un domn Strousberg, pe alţi domni Bleichroder şi Hansemann, cu titluri de „bancheri” sau „industriaşi”, titluri mai noi  şi mai lipsite de sonoritate decât cele din nomenclatura nobiliară, dar care i-ar fi îndreptăţit, după părerea nobilului tată al domnitorului României, să-i controleze acestuia miştrii şi să le dea indicaţii, mai ales în mânuirea finanţelor publice. Principele era foarte convins că numai astfel putea să ajute ţara fiului său, iar rolul lui Brătianu era de a impune contractele de afaceri ale acestora aprobării guvernamentale şi votului Adunării. Atât de limpede, atât de direct spus, totul bazându-se numai pe semnături şi parafe care, în mintea valahului trăit şi sub tradiţia apăsării osmanlâi, dar şi emancipat sub cea a baricadelor pariziene, conducea la o constatare de umor negru: „Asta-i civilizaţia!... La Înalta Poartă trebuia să te duci încărcat, ca să laşi în fiecare încăpere de demnitar greutatea peşcheşului, până ce, eliberat de toată apăsarea asta materială, ajungeai uşor ca un fulg la cele serenissime din preajma padişahului. Aici, vii uşor la cele serenissime ale tatălui castelan, ca să pleci împovărat de obligaţii faţă de toţi cei care-şi vor lua singuri darul prin simple credite bancare!”...
Iar serenissimul era rudimentar, exact ca un cântar căruia nu-i poţi schimba cumpăna şi meticulos în rotiri mici care, de fiecare dată, mai strângeau încă puţin menghina, până când, cu nobleţea sa, storcea tot ce-i calculaseră ignobilii lui colaboratori că trebuia luat. Oricât de inteligent şi de diplomat ar fi fost, Brătianu  obţinuse un rezultat care putea fi numit şi convenabil dar şi compromiţător pentru el. Depinzând de varianta: care jumătate a paharului o priveşti.
Pentru că - fie acum un oprobiu tot jaful pe care-l făcuseră Ambronn şi Stroussberg şi la preţuri de construcţie, şi la aranjamentele financiare din afacerea cu căile ferate de care avea nevoie România - atunci, jocul de compromis îi adusese lui puterea politică pe care Carol n-ar mai fi vrut să i-o dea. Era în anul 1867, al doilea de când îl aşezase-n tron pe Carol. Era după vreo câteva ministere în care-şi schimbase portofoliul când la finanţe, când la interne, când la război, când iar la finanţe, când la încă unul ca interimar, dar niciodată mai mult. Niciodată în fruntea listei ministeriale. Sfatul doamnei Cornu de a nu-l scoate prea mult în faţă spre a nu-l deranja pe Napoleon, se amesteca în deciziile lui Carol cu propria-i meschinărie. Meschinărie calculată, ce nu-l lăsa să-i arate acestui om - care, la propriu, luându-l de mână, chiar, îl aşezase pe tron – recunoştinţa de care sunt capabile doar sufletele generoase. Evident lucru că Brătianu îl complexa pe domnitorul străin chiar şi numai prin posibilitatea de a face ceea ce nu făcea; adică de a-i aminti că el îl adusese şi el, forţând împreună cu Rosetti plebiscitul, îi obţinuse sufragiul naţional înainte ca  marile naţiuni să se dezmeticească luând o altă hotărâre. O hotărîre care l-ar fi scos din jocuri.
În rigiditatea sa cu accente de ordine militară şi mândrie de familie pretendentă de mari privilegii, junelui domnitor îi venea greu a recunoaşte că avea nevoie de un ministru abil şi bine exersat cu toate bizantinismele locului. Mai ales că, în ţară, situaţia nu-i era deloc favorabilă, Legea tocmelilor agricole nemulţumindu-i pe ţăranii care-i traduseseră pe româneşte numele spunându-i pejorativ „Hop În Ţol”, adică cel adus cu hârzobul direct pe covorul ruşu al tronului. În vreme ce marii boieri conservatori din Moldova, văzându-şi doar de interesele lor, nu mai voiau prinţ străin şi agitau ideea separării de tron. Nesigur pe sine, domnitorul raporta totul tatălui său care-l dirija de la distanţă şi avea grijă să-i trimită drept întăriri consilieri militari şi consilieri economici, bine instruiţi de el, cărora le găsea apoi funcţii diplomatice sau comerciale.
Calculându-şi bine şansele unui protest, Brătianu demisionă din guvern trăgându-l după el pe primul ministru Creţulescu şi plecă apoi în străinătate. Nu se sfii a se duce chiar la Karl-Anton de Hohenzollern-Siegmaringen, spre a trata supărătoarele probleme ivite cu acelaşi om cu care, de fapt, tratase şi aducerea pe tron a tânărului ce nu decidea de unul singur. Ca-ntr-o afacere, adică,  pe care o discutase cu tatăl, iar nu cu fiul.
Bine-nţeles că de aici, sub toate aparenţele, s-a întors câştigător în ţară, şi-a reluat ministerul, ba a obţinut şi dizolvarea Corpurilor legiuitoare pornind noi alegeri în care partida sa a triumfat. Dar în sufletul lui, în amintirile lui, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că bătrânul tartor i-a dat dreptate în tot ce pretindea el ca măsuri politice, dar i l-a băgat pe gât pe Strousberg, căruia trebuia să i se concesioneze toată construcţia căilor ferate, pe bancherii Bleichroder şi Hansemann care aveau să manipuleze toate obligaţiunile emise pentru marele concern, pe alţi acţionari germani, stabilindu-se astfel sediul acestui concern la Berlin, cu toate că era vorba de dirijarea bunurilor româneşti care se implicau şi constituiau substanţa unei asemenea afaceri. 
Îşi amintea şi acum. Cu ciudă-şi amintea cum, încet, meticulos, cu gestul cu care de fiecare dată când lua, ar fi făcut un dar, nobilul personaj revenea, chiar o făcea pe prostul care reia şi repetă lucrurile, dar nu se lăsa până nu-şi atingea obiectivul urmărit, mai şi asigurându-l  pe Brătianu că-i făcea un mare serviciu. Iar, când acela se încăpăţâna, atrăgându-i chiar atenţia că: „Doar pentru asta ai venit aici, domnule ministru: Ca să beneficiezi de experienţa mea, dacă cea a fiului meu nu este încă îndeajuns formată!”...  Mai mult decât atât, după tocmeli mari şi reveniri succesive la aceleaşi pretenţii - pretenţii nu expuse inteligent, ci repetate cu insistenţă de mecanism - când vedea pe chipul interlocutorului său expresia tristă sau revoltată a celui care, înfrângându-şi răsculările pricepe că e obligat să cedeze, îl şi bătea părinteşte pe umăr consolându-l stereotip cu aceleaşi cuvinte: „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...
„Cea mai bună rânduială pentru a smulge tot!” – ar fi strigat Brătianu. Dar renunţa  cu conştiinţa inutilului: Ce rost mai avea să strige, de vreme ce în ţară se ştia bine situaţia; se ştia prea bine condiţia de a-i face concesii economice tatălui, pentru a le obţine pe cele politice de la fiu?!... Ce rost mai avea să protesteze faţă  de acel cinic „... iubitule, fii liniştit că aşa trebuie să stea lucrurile” şi faţă de ipocrita asigurare: „Noi stabilim aici cea mai bună rânduială” rostită chiar cu mândria priceperii germane, când el venise cu gândul de a ceda aici, pentru a câştiga dincolo... Ce rost mai avea?!
Şi totuşi, la un moment dat  nu s-a mai putut abţine şi a strigat. Adică, n-a ridicat vocea, dar a protestat. S-a opus. A respins!... Problema era următoarea:
 Stabilindu-se ca sediul acestei întregi afaceri româneşti să fie la Berlin, bine înţeles că se impunea măcar prezenţa acolo a unui înalt comisar al Guvernului României, care să supravegheze şi să avizeze toate mişcările financiare importante.
- Ai perfectă dreptate! – i-a spus bătrânul principe ca şi cum l-ar fi felicitat. Chiar am omul indicat să facă treaba asta cât mai bine şi cât mai serios.
- Cred că avem şi noi; vom găsi unul – spusese mai rezervat Brătianu, parcă intuind capcana.
Dar principele se dovedea chiar vesel, ne având nici o rezervă, de nici o natură. Nici măcar aceea că vorbea pe şleau despre propriul său interes:
- Nu aveţi voi un om atât de devotat!... Uite, vi-l dau pentru asta chiar pe administratorul general al propriei mele averi, al domeniilor noastre din Siegmaringen şi din multe alte locuri ale principatului; vi-l dau – spuse din nou lăudându-se sincer cu dărnicia – pe şambelanul meu general: Ambronn!
- Dar asta nu se poate. Aici sunt averi româneşti. Măcar controlul trebuie să-l aibă un om numit de români! – răspunsese Brătianu sec, din ce în ce mai sec, auzindu-şi gâjâiala ieşindu-i din gura care i se usca.
Nimic nu schimbă, însă, nici hotărârea principelui, nici buna lui dispoziţie.
- Ţi-o spun ca unui fiu – vorbi el – nu trebuie să-ţi faci nici un fel de scrupule cu asta. Ambronn va fi omul vostru, al românilor!
- Nu se poate, alteţă; aşa ceva nu se poate.
- Ba se poate! – Cu acelaşi ton de bună dispoziţie cam fanatică, bătrânul principe strânse menghina la maximum, ca pe cel mai firesc instrument de inchiziţie, simţindu-i-se scrâşnetul doar pe sub zâmbet – Se poate, iubitule! Uite logica: Eu sun tatăl domnitorului românilor. Deci, prin paternitate, sunt şi eu român ca şi dumneata. Aşa că numirea lui Ambronn ca împuternicit al Guvernului României e făcută de noi, românii!
Tăcerea criminală în care se cufundase Brătianu nu influenţa cu nimic buna dispoziţie a principelui care-l bătea pe umăr cu asigurarea sa stereotipă:  „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...
Brătianu simţea că explodează dar, în virtutea compromisului politic pe care-l învăţase bine, se obliga din răsputeri să-şi păstreze firea
    

                                                                                       XV

Şi acum la fel: Trebuie să fie tare şi chiar nesimţitor, pentru că are de pregătit o lovitură ce-o aşteaptă întregul partid pe care, cu greu, de-abia acum a reuşit să-l închege. A reuşit a găsi numitorul comun al diverselor tendinţe ajutat de Kogălniceanu care a atras liberalii moderaţi lângă cei radicali ai lui Rosetti, de tinerii de la „Fracţiunea” lui Nicolae Ionescu ce voiau o democraţie republicană, de boierii patrioţi din jurul acelui om dintr-o bucată care era Ştefan Golescu – Vodă Tefan, cum îi spunea el recunoscător pentru că marii Goleşti acceptaseră lângă ei familia destul de săracă a stolnicului Dinca Brătianu, de gruparea lui Cezar Bolliac şi alte grupări de mici moşieri si negustori în ascensiune, alături chiar de unii conservatori moderaţi. Oameni şi grupări confruntându-se în acea fărâmiţare a partidei naţionale care  parcă-i blestema pe români, sau îi molipsea de schimbari de atitudine cu atât mai mai periculoase cu cât ţara era mai mică. Oameni  care-şi dăduseră seama cu greu că trebuiau să facă front comun prin deputaţii lor în Adunare, pentru ca acestei Adunări să nu i se dicteze din altă parte.
Lucrase ani de zile pentru a înlătura acel blestem al fărâmiţării româneşti, cum ar fi încercat şi acum unele puteri străine să incite această slăbiciune pe care ne-o cunoşteau; îi trebuise mai mult de un deceniu pentru ca acel „Prin noi înşine” acceptat de fiecare, dar numai pe încontrare cu celălalt şi ambiţie pe interes propriu, să înceapă a însemna şi oarecare solidaritate; adică, măcar un început din necesara solidaritate de care avea nevoie un partid puternic. Eşuase de multe ori trezindu-se singuri, el cu Rosetti, dar o luaseră de la început, cu migală şi compromisuri repetate, făcând şi jocul unuia şi jocul altuia. La modul calculat, pentru că Adunarea era efemeră, iar, dacă voiai perspectivă, continuitate, aveai nevoie de un partid unit, despre care să se poată spune că reprezenta interesele mai multora. Numai aşa puteau fi siguri pe frâiele politicii. Or, pentru ca, în programa ta, pe care ţi-o faci la modul ideal, să-şi regăsească interesele cât mai mulţi, trebuie să le calculezi pe acestea cu o cunoaştere foarte realistă. Calcule reci, pragmatice, fără scrupule, regrete sau îndoieli, promiţând fiecăruia că-i va obţine ceva pentru a-l bucura. Iar asta, însemna calea pe care o stia el ca ultimă măsură de risc, de concesie către alţii pentru a putea tu să obţii mai mult; eventual, să obţii mai mult; doar dacă ştii să fii tare în jocurile politice!..
 Era calea pe care pornise acum spre principele bătrân căruia, oricât de greu ţi-ar fi, îi trebuiau făcute poftele pentru ca să-şi dirijeze fiul prin ordin. Neplăcută cale, mai mult înjositoare decât umilitoare, dar care, pentru a păstra interesul fiecăruia din acea firavă unitate de partid pe care o reuşise, trebuia urmată aşa cum cereau regulele politicii: fără scrupule, regrete sau îndoieli.
Regretele te duc cu gândul înapoi, în vreme ce tu trebuie să ai privirea aţintită înainte; îndoielile te fac să nu reacţionezi prompt în faţa intereselor altora, iar scrupulele te fac să nu mai ajungi la compromisul necesar cu acestea. Bine-nţeles că nu mai eşti om sentimental ca alţii, bine-nţeles că, vrei-nu vrei, calci pe orice şi nu-ţi pasă pe cine sacrifici. Cu alte cuvinte te dezumanizezi, tocmai pentru că ceilalţi, oamenii normali, cei cu sentimente, cu morală, cu simţul ruşinii, aşteaptă de la tine să le rezolvi probleme pe care nu le poţi rezolva dacă eşti ca ei. Tocmai de asta aşteaptă de la tine. În fond, tu eşti sacrificatul, pentru că nu mai ai la îndemână toate sentimentele omeneşti şi trebuie să ţi le controlezi amarnic în funcţie de interesul politic. Tu nu mai eşti om; tu eşti politică. Eşti altceva decât făptură sentimentală. Eşti chiar câine, dacă vrei să învingă preceptele care, numai ele trebuie să te domine. Cu răceala lor, cu calculul lor, cu pragmatismul şi neiertarea lor. De aici, privirea scormonitoare şi hotărâtă a încăpăţânatului său prieten Rosetti; de aici şi propria lui ştiinţă de a trece peste stări sufleteşti, peste pierderi şi chiar peste înfrângeri şi de a persevera în tot ce poţi să faci, fie bine, fie chiar ceva mai rău, dar prin tine însuţi. Pentru că şi concesiile, prin tine însuţi le faci şi de la tine dai. Dar dai, în perspectiva de a lua ceva, de a căpăta ceva mai bun pentru tine şi ai tăi!...
În virtutea unor asemenea gânduri venise din nou de unul singur aici. Era ultima soluţie după ce Carol îl arestase, apoi îl obligase să stea în opoziţie mai bine de cinci ani guvernând cu adversarii săi politici şi chiar încercând să facă din conservatori un partid filo-german ridicândul, pe lângă Catargiu, pe P.P.Carp, flatându-i pe amândoi că erau din aceeaşi familie politică cu Bismark şi făcând din conservatorii români o aripă a conservatorilor germani. Era previzibil Carol, tocmai pentru că ştia puţine lucruri şi le aplica precum un mecanism. Si tatăl său şi Bismark aveau grijă să-l susţină prin agenţi consulari ori de altă natură, iar el executa. Executa cu uşurinţă, deoarece fiinţa lui rigidă şi disciplinată nu dovedea prea multe trăsături proprii, tot aşa cum, ca bărbat, nu-i demonstra femeii pe care şi-o adusese în patul princiar vreo trăire mai profundă, dezamăgind-o. Executa misiunea proiectelor de a crea resurse pentru capitalul german, tot aşa cum îşi executa misiunea de a avea progenituri pentru continuitatea familiei princiare. Şi, în această mecanică a existenţei sale, executa totul atât de meticulos încât  nu-şi periclita cu nimic toate aparenţele de a fi el întâiulstătător în politicile ţării şi nu vreo camarilă din spate. Din acest motiv, pesemne, chiar dacă interesele ar fi cerut, el respecta într-un anume fel şi acum recomandarea dată de madam Cornu, dar nu în fondul ei, ci pentru că se ferea de a face din Brătianu un ministru a cărui personalitate puternică s-ar fi văzut că îi dictează politicile. Prefera ce i se dicta din umbră şi de la ai lui, lăsând impresia că el este întâistătătorul iar, prin asta, îşi dovedea invidiile ascunse şi anumite strâmbătăţi de caracter, ca şi în cazul doamnelor şi domnişoarelor de onoare ale reginei, a căror prezenţă îl inhiba făcându-l să-şi piardă cavalerismul  şi să nu găsească altă cale protocolară decât de a ricana bosumflat la prezenţa lor. Ba, chiar să nu le privească, ci numai să salute şi să ordone; ca unul care ştia prea bine că n-ar avea niciodată curajul să admire vreo frumuseţe, să se lase atras de vreo trăsătură fie fizică, fie de intuiţie mai intimă sau, măcar, să tânjească pur şi simplu băieţeşte după vreuna dintre ele, defectându-şi mecanismele stereotipe şi austere...
Dar, orice mecanism, oricât de bine pus la punct ar fi, avându-şi limitele lui, tot joacă feste; tot înţepeneşte sau se dereglează la un moment dat. Şi, cum unii bărbaţi, chiar dacă sunt imuni în materie de politica unde au succes, nu sunt imuni în materie de femei şi tot îşi pierd capul când le iese-n cale o apariţie femină mai neaşteptată, alţii, considerându-şi neîndemânarea lor la femei drept imunitate, ca o defulare, îşi pierd cumpătul numai în materie de politică, atunci când le apare în faţă o măsură nouă, neprevăzută. Aşa a fost când nemulţumirile faţă de politica lui de a stoarce bani prin Strussberg au căpătat glas public atacând chiar politicile prusace în general. Carol s-a speriat că prin el se aduc jigniri proaspătului imperiu, n-a mai aşteptat sfaturile dintr-acolo, a aruncat o anatemă la adresa poporului pe care-l conducea, şi-a dezis prin aprecieri jignitoare angajamentul de a se considera român şi a ameninţat cu abdicarea. Fapt care i-a speriat foarte pe cei de la Berlin deoarece afacerile murdare făcute de Strousberg aici, puteau să cadă zgomotos şi păgubos. Aşa că Berlinul l-a obligat să stea cuminte, să redeclare dragostea faţă de ţara care-l adoptase, tocmai ca să poată gestiona discret marele scandal finaciar izbucnit, oneroasa afacere care tulburase întreaga Adunare a deputaţilor făcând-o să refuze a plăti din bugetul ţării, ratele de credit pe care Stroussberg nu le mai putea plăti cheltuindu-le altfel. A fost nevoie de mai mulţi emisari care să vină să-l ţină legat de tron pe tulburatul principe, până ce s-a reuşit ca escrocheria care ar fi dus la condamnări penale şi discreditări princiare, să fie rezolvată doar ca un crah financiar, ceilalţi doi impuşi de Berlin – bancherii Bleichroder şi Hansemann preluând acţiunile, iar lui Strousberg declarându-i-se numai falimentul şi rămânând la acuzaţia mai mică, de bancrută frauduloasă.
Şi, totuşi, pe acest Strousberg, pe care i-l impusese principele-tată data trecută, el, Brătianu, îl susţinuse  iniţial; el, de fapt, ăl adusese în ţară la ordinul aceluia, deci ar fi putut oricine să-l acuze, chiar dacă după aceea, fiind în opoziţie, a întors macazul şi a profitat ca să scoată profit politic din acuzarea afacerilor oneroase la care acela ajunsese.     Aşa că, venind acum din nou aici, la zidurile impunătorului castel care se albeau ca şi banii din bancrută, nu mai avea nici scrupule faţă de ce trebuia să dea, dar nici ruşine ca să-i arate tatălui că are un fiu care poate compromite cele mai discrete acţiuni. Iar tronul pe care stă acela, nu poate fi consolidat decât prin măsurile salvatoare pe care le propune noul partid. Venise hotărât să-i spună asta în faţă, hotărât să lupte, hotărât să ia ce poate lua şi să dea ce trebuie dat pentru a ajunge să şi ia; şi nu-şi făcea probleme despre cum avea să înfrunte trufia pe care-o mai simţise în acest castel, el, cel anihilat în ţară de fiul castelanului care ar fi trebuit să-i fie recunoscător.
Recunoscător pentru ce?... Pentru trecut?... Politica nu are trecut; politica are o mică perspectivă de viitor şi, în rest e prezent!... Numai prezent. E numai sincronie şi compromis al momentului. Iar el e omul care ştie să perceapă orice moment. Şi cel de ofensivă şi cel de apărare şi cel de concesie făcută pentru a nu pierde totul. E a dracului viaţa asta şi, dacă n-o iei ca atare, te trânteşte. Ce, parcă înaintaşii, dregătorii de altă dată, dădeau cu plăcere tributul la Poartă?! – îi revine lui în minte obsesia aceasta de neam pe sângele căruia haraciul şi-a pus amprenta. Şi, referitor la calculele de mai înainte - când începuse a păşi treptele a căror monumetalitate se putea să fie sprijinită şi cu trudă românească în contextul acesta în care marile state vin cu marile lor companii obişnuite ca micile guverne să fie la dispoziţia lor, iar plăţile nu mai sunt plăţi de piaţă în egalitatea pe care ţi-o oferă tocmeala, ci se fac aşa cum vor cei puternici - el nu se simte supărat sau deranjat de asta, ci doar interesat să vadă cum o rezolvă. În definitiv - îşi spune cu cinism – dacă soarta noastră e să avem mereu o Înaltă Poartă pe care trebuie s-o îmbunăm cu peşcheşuri, ce importanţă are dacă ea este mai la răsărit sau mai la apus?!... - Şi se consolează cu gândul că: Ăştia, măcar lucrează cu subterfugii comerciale pe care, dacă eşti inteligent, cât de cât le negociezi. În vreme ce osmanlâii îţi dictau şi te obligau să treci în tratat, ca o lege, anagajamentul de a nu vinde şi a nu cumpăra decât prin negustorii lor. Aia nu era tot piaţă, chiar dacă ei îi spun Bazar?!...
Se-ntoarse dinspre largul peisaj cu munţii bătrâni, Jurasici, rămaşi aici ca nişte colţi rotunjiţi în mijlocul continentului si, sprijinindu-se de zidul cenuşiu, apucă mânerul tijelor prin care se trage nevăzutul clopot de anunţare. Acesta se auzi doar, undeva, în curţi interioare; dar cineva, ca şi cum ar fi pândit din spatele porţilor, o şi deschise pe cea îngustă, tăiată în ferecăturile celorlalte. În cadrul ei apăru bătrânul şambelan care face întotdeauna onorurile casei, acelaşi din urmă cu mai mulţi ani care, poate chiar îl recunoştea, poate, ştiind din lista de primiri cine trebuie să vină, făcu un gest de protocol exclamând:
- Domnule Brătianu!... Fiţi bine venit din nou la  Siegmaringen!...
- Mă mai ţineţi minte?
- Ei, cum să nu! – minţi sau nu minţi acela în comportamentul clasic al slujbei pe care o îndeplinea până la confundarea cu zidurile şi spaţiile castelului – dumneavoastră aţi plecat cu domnul Ambronn de aici când Înălţimea Sa v-a primit şi vi l-a prezentat pe domnul Strousberg, cel cu căile ferate, iar eu am fost avansat şi am preluat locul domnului Ambronn ... – dar schimbă vorba văzând că bărbatului cu geantă de voiaj nu-i convenea ceva din ceea ce el evoca: Ei, nu ştiu; domnul Ambronn s-a mutat la Berlin, e altă treabă; eu, cu zidurile astea am crescut; şi tatăl meu, tot în serviciul... Ce ziceţi, vă place cum am renovat? – găsi el până la urmă subiect adevărat în privirile  evaluatoare, de politehnician  priceput în de-alde astea, ale noului venit – Înălţimea Sa Karl-Anton a redresat splendid Casa noastră princiară; e un mare bărbat printre Hohenzollerni. Aţi văzut acolo, mai jos: Îi pregătim soclul pentru o statuie care aş vrea să fie la fel de măreaţă ca şi a întemeietorului! – adăugă bătrânul slujitor cu o firească mândrie de fac-totum  pe întreg înconjurul acelor ziduri.
„Cred şi eu – i-ar fi răspuns pe şleau valah Brătianu – cu un fiu pe tronul României şi o fiică regina Portugaliei, plus interesele companiilor în care s-a implicat cât a fost prim-ministru, ehe!”... Dar, om versat al lumii modernizate cu servicii postale, fiind, întinse numai, spre livreaua cu ţinută perfectă deasupra căreia tronau specificii favoriţi de şambelan, un cupon cu parafe:
- Să trimiteţi administratorul la poşta de mărfuri. E un colet mai greu conţinând omagiul meu pentru Inălţimea Sa.
Şi trecu pe sub boltele turnului porţii, intrând în austera curte de onoare cu statui mai mici de mari comandanţi teutoni.
- Vedeţi, şi aici s-a schimbat – se lăudă vesel, cu mentalitatea specifică de a se simţi implicat ca la propriul său succes, înalta slugă – Curtea de onoare, intrarea, sala de primire... avem şi sculpturi noi şi tablouri... Mătăsurile toate s-au...
Se opri văzînd în aprecierea atentă pe care o făcea valahul mai multă pricepere decât i-ar fi atribuit el; ba intui chiar şi un calcul contabil, de evaluator, sau de bancher care are ochiul făcut la valori ca să stabilească dintr-o privire cam la cât se angajează. Şi se dovedi a fi minţit doar pe jumătate când declarase solemn că-şi amintea de el, fiindcă, oricum, chiar dacă nu-i rămăsese în amintire vreme de aproape opt ani, câţi trecuseră de la vizita anterioară, oricum, în zilele acestea când Brătianul se anunţase a veni, răsfoise pentru bătrânul prinţ cataloagele cu însemnări şi informaţii identificându-l şi aducându-i la zi fişa, cum se procedează în diplomaţie, pentru ca stăpânul să ia decizii în cunoştinţă de cauză. Aşa că, remarcându-i evaluarea la care acela proceda ca un zaraf  ce ştie dintr-o ochire cât valorează bătaia aurului, se devoală, spunându-i:
- Aţi fost ministru de finanţe, nu-i aşa?... Aţi iniţiat acolo, în România şi bănci, societăţi de creditare... – iar, la răspunsul evaziv, mai mult prin semne, al bărbatului care se rotea gânditor studiind noutăţile din arhitectură, mobilier şi decoraţiuni, oftă cu îngândurare făcând o conexiune care nu avu efectul scontat: Eh, sărmanul her doktor Strousberg; păcat!... Păcat că i s-a-ntâmplat tocmai aşa, în plină ascensiune, necazul cu bancruta şi cu decăderea tuturor afacerilor!... Păcat! – mai adăugă neprimind nici un răspuns şi dădu din cap nerămânându-i altceva decât să filosofeze de unul singur: Cine şi-ar fi închipuit că un om cu asemenea forţă, cu asemenea ascensiune, cu atâta credit în lumea financiară... Cine şi-ar fi închipuit?!... Păi, omul ăsta, domnule Brătianu, ştiţi ce spun ziarele?... Spun că ţinea, uite-asa, ca-ntr-un cântar, în mâinile lui, aici Londra şi aici Berlinul!... Ajunsese să aibă 120.000 de oameni care lucrau pentru el!... Mai mult decât toată armata Prusiei, vă daţi seama, herr ministru?!... Adică o comandă mai puternică decât a unui feldmareşal!... – se dovedi slujitorul plin de importanţă a avea gândirea bine formată la modul prusac – Mai mult decât... – şi, văzând că nici prin asta nu scotea vreo exclamaţie de la „her ministru”, veni cu un argument ca de artilerie grea: Şi-a construit cel mai frumos castel dintre cele noi care împodobesc Berlinul... Pe Wilhelmstrasse!... Întrebaţi de palatul Strousberg şi orice berlinez va fi mândru de el!...
Rămase cu o minunare deosebită pe figura lui de bătrânel care învăţase expresia de austeră curtoazie doar ca pe un joc de protocol pe care-l făcea cu vocaţie şi dăruire atunci când îmbrăca somptuoasa livrea, şi ajunse astfel, mai uman, cu priviri de admiraţie şi chiar invidie, să le prindă din rotirea pe care o făcea în jurul vânjosului trup al Brătianului, pe cele impasibile de pe obrazul acestuia.
- Pe Wilhelmstrasse, herr ministru!... Care, de la ascensiunea imperiului nostru prusac a devenit mai important decât Rue de Rivoli, Maria Hilfer Strasse, Hyde Park, Regent Street sau alte locuri unde se ridică noile palate!... Mai important; nu mă credeţi?!...
Dar răspunsul veni sub forma de întrebare într-o cu totul altă direcţie, dovedind că toată peroraţia lui nu găsise adresa necesară:
- Îl cunoşti de mult, lucrează de mult cu prinţul?...
- Cu prinţul... – arătă acela un pic derutat – păi... Păi, de mult; de când alteţa sa era prim-ministru!... Strousberg se ocupa pe atunci cu asigurări „insurancele” astea moderne; că reprezenta aici Londra. Prima reparaţie la castel chiar, îmi amintesc, am făcut-o cu o asemenea asigurare pe care el ne-a plătit-o foarte bine... Foarte bine... – repetă după modelul său bătrânesc, pentru a rămâne cu gura căscată în faţa sunetului cu care i se răspundea:
- Aha!...
Atât: „Aha!” şi, apoi, continuarea rotirii privirilor acelora impasibile pentru a  evalua noutăţile din castel.
- Dumneavoastră l-aţi cunoscut mai târziu, când a devenit şi antreprenor, dar el a adus prima dată „insurance”-le acelea de la Londra , care sunt o teribilă invenţie financiară. Uite-aşa curg banii!...  De la Londra a venit, sau la Londra şi-a făcut cheag... Ehe,degeaba râd francezii de oamenii ăştia şi îi invidiază spunăndu-le „les nouveaux riches”; ăştia ştiu să facă bani; fiecare guvern are câţiva din ăştia pe lângă el; uneori sunt mai importanţi decât miniştrii şi, în plus, nu se schimbă. E şcoală englezească, şcoala Albionului celui perfid!...
- Oxford?
- Poftiţi?... Ce-a spus herr ministru? – fu surprins acela din turuială auzindu-l pe Brătianu care nu-şi ascunde indignarea faţă de subiect.
- Am întrebat dacă asta se-nvaţă la Oxford, sau la Cambridge.
- Nu pot să vă informez cu exactitate – se arătă acela imun la a înţelege ironia.
- Atunci vă informez eu, domnule şambelan – păru Brătianu a se răzbuna pe altcineva: Se-nvaţă la târgurile de haine vechi. Herr doktor Stroussberg, că la dumneavoastră toţi sunt doctori, şi-a luat doctoratul ăsta ca telal în America. A vândut haine vechi pe stradă, pe urmă a fost printre cei care vând unora gunoaie aruncate de alţii în târgurile de obiecte şi haine vechi, pe urmă a făcut un depozit de vechituri în Queens. Deci doctoratul şi l-a luat în America, la „flea market”,  adică piaţa unde cumperi mărfuri cu tot cu purici, nume preluat de la francezi sau preluat de la ei de francezi: „marche aux pouces”!... Acolo şi-a luat doctoratul  şi apoi a venit la Londra, la „insurances”, cum spuneţi dumneavoastră. De la Londra a venit la Berlin unde l-aţi făcut foarte mare şi l-aţi trimis să ne spolieze pe noi!...
Se opri, tocmai dându-şi seama că-şi începuse prea devreme peroraţia şi se răzbuna pe altcineva  răstindu-se la acel om nevinovat care voise, poate, numai să-şi îndeplinească datoria protocolară făcându-i conversaţie. Şi, ca om de bun simţ, îşi ceru scuze:
- Mă iertaţi, n-am vrut să spun că l-aţi trimis dumneavoastră; am vrut numai... dacă nu ştiaţi...
- Nu, nu ştiam – răspunse grav omul ca şi cum s-ar fi ferit – Ştiam numai că este un ovrei de-al nostru, orfan pârlit din Prusia Orientală, Baruch Hirsch, care a plecat la Londra unde s-a botezat Bethel Henry şi a revenit putred de bogat... – Clar lucru că şambelanul se ferea; dar îl privi deodată cu o derută indignată ne mai abţinându-se: A avut succes în Anglia; mare dezvoltare-n Germania; după cum spuneţi, a căştigat şi-n America; ei bine, cum de şi-a rupt gâtul tocmai într-o ţărişoară ca a dumneavoastră?! – Dar tot el, temător, parcă citind pe buzele celuilalt un răspuns privind tocmai greşelile fiului stăpânului său, renunţă. Se grăbi să nu afle răspunsul mulţumindu-se cu năduful defulat din întrebare şi schimbă deodată tonul: Am ajuns, herr ministru; vă rog să aşteptaţi o clipă să vă anunţ la Înălţimea Sa... - Iar, de sub gulerul cu ţesături de aur ce i se ridica deasupra protocolarei plecăciuni,  se auzi ca şi cum i-ar fi spus „s-o crezi tu!”: Mi-a făcut mare plăcere conversaţia cu dumneavoastră, domnule Brătianu!... 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971