Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA

 

 

SFERICITATEA ETERNĂ

 A GENIULUI, EMINESCU… 


 
Rotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate, parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor” omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număra în şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şi absolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care, constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închise ochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius, în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu, Origene.
 
Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelor sau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice ale stâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotonii grave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintre perfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţii româneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe, Eminescu.

Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilit de universalii determinate, nişte universalii care, dacă am putea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât de strâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititorului pe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilor şi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltă într-o stare de pendulare armonioasă între punctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor, al nimicniciei şi al răzvrătirilor sociale sau pasionale de tot felul, încheindu-se totul, ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”, cu momentul psihologic final: detaşarea evidentă a creatorului, a omului faţă de realitatea fizică imediată, dar o realitate deloc oarecare, ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordine haotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logică sterilă şi deformată şi amestecate cu fardurile triviale ale intenţiilor omeneşti mărginite şi oculte.

Optica fundamentală a întregii opere eminesciene este de o structură arhitecturală a sophicului şi a poeticului aparte. Ni se aşază aici o deplină dezvelire a sufletului lui Eminescu, el rămânând, până la urma, departe, în spatele unui timp adimensional, de unde trebuie să îl percepi mai mult decât ca pe o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiu închis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale  se regăsesc fibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, ce stilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilor din seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sine în unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţa se supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate un alt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cu nimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, unde cei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedând voie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.

Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Într-adevăr, orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului, vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte conotaţii interpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind un spor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţii de către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist, timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câteva caracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţia Rosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic. Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze  a distinsei exegete o completare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnim o trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă, scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurile vedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De la ce a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acela care veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpul contingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul ca realitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care se lasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodează făptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din urmă timp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roade-n noi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”: „Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, ce pleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt, cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această ciclitate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând la o parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la un loc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterială în univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp, complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo de timp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, care le generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.

Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderii proprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personale ale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreia se produce căderea dureroasă a omului este aceea că absolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând, astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingent care doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine (vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentului trebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţia sa anterioară „urcuşului”, specifică.

Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeu e-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putem observa, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţine nouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi, de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţa specifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetului către Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prin dogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit” acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţei sale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluzie dezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismul temporal eminescian este un individualism ce depăşeşte zăgazurile telurice şi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii, acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte, înapoi şi în prezent, totdeodată, fără a mai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialului spaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, ca singur vector de raportare a materiei şi a spiritului, îngemănate amandouă în stricteţea uluitoare a ordinii prestabilite şi văzute drept nişte simple treceri de la o stare la alta la nivel de detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, ca sumă de astfel de treceri succesive la nivel de macrodimensiune sistemică.

La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului, topite ambele cu vlaga geniului universal, fac din el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre, iar genialităţii sale îi conferă o eternitate sprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorul de valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva, a dorit sa spargă frontierele mentale interregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestora în corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezele iluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale la îndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşti copleşitor de profunde.

Gândirea eminesciană, fie că pleacă de la innobilatele zone ale literaturii la cele ale nu mai puţin interesantei filosofii, panoramate, din lipsa de timp fizic, nesistemic ori la cele ale traseelor istorice, politice, economice, ştiintifice etc., gândirea eminesciană, deci, nu e una a abstractizărilor şi a formelor apriorico-nesemnificative, pentru că ea se încheagă parte cu parte şi se rânduieşte crescător către fiinţarea eternizabilă în universul literaturii vremilor şi a lumilor, propunând altceva, o operă ca un organism viu, vast şi polisemantic, din care să se înfrupte cu o nobleţe desăvârşită generaţiile viitoare de români.

Nu poţi vorbi despre EMINESCU la un anumit timp al gramaticii române. Şi asta, deoarece marii scriitori ies din timp. Nu şi-l conţin. Când actele de cultură îmbracă puritatea sensului şi a exprimării lor într-o dimensiune vertical infinit suitoare, atunci se întâmplă cum că spaţiul şi timpul unei naţii se dilată progresiv până la limita superioară, născându-se acea stare de mit inclus unei atemporalităţi specific, iar geniul doboară orice urmă de mizerie patologică declarată între zăgazurile perfecte ale unei limbi scrijelite dureros de abject de către torţionarii scălămbăiaşi şi bolavi, martori absenţi şi înguşti ai desfrâului din Infernul  propriei lor treceri lumeşti.

„Ca o stea fixă, opera eminesciana luminează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”, scria, cu ani în urmă, unul dintre pilonii fundamentali ai eminoscologiei româneşti, extraordinarul OM şi caracter, care a semnat o pagină antologică în critica literară autohtonă, cea care a fost acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marea Doamnă a literelor şi a rugăciunii sufletului omenesc.

EMINESCU – un spaţiu de iubiri peste u spaţiu de vieţi, cu toată lumina unei tinereţi eterne şi prea nedrepte…

Magdalena ALBU
15 Iunie 2009

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971