Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA

 Imaginea satului românesc în creaţia literară din din Voivodina
 
Tema de faţă nu a fost aleasă întâmplător. Satul constituie microcosmosul românilor voivodinieni. Culoarea şi mireasma satului este prezentă şi va rămâne relevantă în tot ceea ce vor crea încă câteva generaţii de români pe aceste meleaguri. Satului îi datorăm existenţa noastră, în sat este rădăcina care ne dă puterea să alegem viitorul. Aşadar, satul este soarta românului atunci când este fericit dar şi când, nemulţumit de viaţa pe care o duce, ia lumea-n cap căutând soluţia pe cele şase continente.
 
Abordată cu mai multă sau mai puţină dibăcie, imaginea satului domină şi proza şi poezia noastră, adesea impunându-se ca tema imanentă a inconştientului, a felului de a gândi, ca o dovadă în plus că umbra meleagurilor natale şi lumea copilăriei ne însoţesc cu atât mai mult cu cât dorim să le depărtăm de noi, să ne desprindem de sat în numele obiceiurilor urbane.
 
Tema satului ca inspiraţie se impune şi cercetătorului cel puţin din două puncte de vedere metodologice.
 
Întâi: orice operă literară se defineşte şi în funcţie de biografia autorului. Marea majoritate a scriitorilor noştri sunt născuţi la sat.
Doi: orice literatură, mai precis orice document scris este într-un fel oarecare o mărturie a vremii, o cronică a zilelor la care se referă.
Există încă un motiv, poate cel mai important. La ora actuală se simte o mare nevoie să revenim la opera scriitorilor noştri să apreciem ce tot scriu ei, deoarece cărţile nu sunt pentru a umplea statistici şi a aduna colbul bibliotecilor. Deci, am face un lucru minunat dacă am reuşi să trezim interesul cititorilor pentru scrisul în limba română în parnasul nostru minoritar.
 
Într-o asemenea ordine de idei ne vom reţine doar asupra unor descrieri ale satului Locve-Sâmiai în lucrările a doi poeţi afirmaţi: Florica Ştefan şi Pavel Gătăianţu.
 
Pentru a reda o imagine cât mai plastică, bine întregită a sâmienţilor cu toate calităţile şi cusururile lor, am lărgit lista anunţată cu încă o lucrare care nu prea ţine de literatura propriu-zisă, dar este binevenită pentru a sublinia distincţia dintre imaginea artistică şi folclorul inspirat de aceleaşi teme. Ne vom referi deci şi la cartea de poezii umoristice scrise în grai bănăţean a lui Costa Popa care, după părerea mea, este poate cea mai reuşită cronică în versuri a satului nostru, în specie a Sâmiaiului. Volumul lui uica Costa, cum îi zicem noi sâmienţi, îl vom cita pentru a arăta cum a evoluat satul Locve în jumătatea a doua a veacului trecut, prin ce transformări a trecut ţăranul nostru şi împreună cu el şi poeţii.
 
* * * * *
 
Situat într-un colţ ascuns din sudul Banatului, Sâmiaiul a fost mult timp o localitate de periferie. Aducerea curentului în sat şi construirea unui drum de piatră până la Alibunar, în deceniul al şaselea, a fost prima fereastră în lume a sâmienţilor.
Sâmienţii au fost consideraţi dintotdeauna oameni muncitori, care ,,nu prea preţuiau prostiile”. Au ceva evreiesc în firea lor. Poate sărăcia i-a învăţat să urmărească ce face lumea şi pe ce cărăruie se seamănă banii. Iată cum îi descrie pe sâmienţi mai întâi Costa Popa.
 
,,Fiţ drăguţ în astă-sară
Să vă spun c-am dovegit
Dăspră noi în tot Bănatu
Numa lauge-am auzit.
Oameni harnişi pe ogoară
Munşiesc cu multă sîlinţă
Au căsuţe mândre tare
Alu sâmienţ dorinţă
Sâmienţii nu ţân banu
Să stea şi să-mbătrânească
Mintunaş îşi face planul
În şie mod să-l cheltuiască.
Casa dacă-i construită
Alcile-s la rându lor
Cumperi o măşână mică
Sau mai cumperi un tractor".
 
Nu totdeauna sâmienţii aveau mulţi bani, au fost ani plini de sărăcie, ani când familiile cu copii mulţi, vindeau porcul gras mare şi cumpărau altul mai mic pentru a le rămâne ceva bani pentru cheltuială sau impozit. Însă adevărul este că şi atunci când sursele de câştig erau limitate, s-au bazat pe muncă. Sâmiaiul de astăzi a trecut prin mai multe faze până a ajuns la bunăstarea pe care o cunoaştem. Le-am definit ca anii făcutului de cărămidă, faza crescătorilor de tăuraşi şi la sfârşit munca în străinătate ,,al cărei provizorat" durează patru decenii.
 
În poezia autobiografică Costa Popa arată:
 
,,M-am născut într-o căsuţă
În satu meu Sâmiai.
Casa-i mică da-i drăguţă
De cregeam că mi-s în rai.
Casa era cam bătrână
Chiar la margină de sat
Vorba-ntră noi să rămână
N-am visat să fiu bogat
Toţi din familia noastră
Io vă spun din moş strămoş
Ţin legea bisăricească
Devenind buni credincioşi".
 
În descrierea sâmienţilor autorul nu întâmplător subliniază credinţa. El arată că sâmienţii,deşi erau printre cei mai săraci între români, dintotdeauna au apreciat banul, dar nu cu orice preţ. Între sâmienţi, când se discută despre cineva există o vorbă: ,,lasă-l că nu-l are pe Dumnezeu”. Această scurtă propoziţie vorbeşte totul: ea subînţelege - om laş, mincinos, escroc de cel mai rău soi, hoţ, lepădătură şi toate cele mai urâte atribute care descriu lipsa de caracter.
 
Cunoscuta poetă Florica Ştefan vorbeşte despre Sâmiaiul tinereţii ei. Ea cântă viaţa anilor construirii societăţii socialiste. Versurile ei sunt pline de visuri despre dreptate pentru cei săraci respectiv aşa cum se vorbea la vremea aceea, pentru cei nedreptăţiţi.
Poeziile Floricăi Ştefan inspirate de viaţa vrâsnicelor autoarei rămase la sat, sunt pline de revoltă faţă de tinereţea lor ,,netrăită” irosită între, cum se exprima poeta, caii în frâu şi coarnele plugului şi pruncul lăsat acasă cu mama-soacră. Poeta se ridică ca un fulger pe cerul satului împotriva căsniciilor premature a fetelor despre a căror soartă hotărăsc părinţii. Biciuieşte fără milă tradiţia care pune femeia în poziţie de sclavă a familiei. Pentru toate jertfele depuse în numele familiei, la sumarul vieţii ea subscrie doar tristeţe şi singurătate.
În acelaşi timp, Florica Ştefan are o mare admiraţie şi chiar uimire faţă de mame, urmând şi o mare dragoste faţă de mama sa. Mama, în pofida greului pe care îl îndură, ea niciodată nu regretă, nu se opreşte din drum.
 
În poezia ,,Ameninţare” poeta menţionează:
 
,,Fiecare mişcare a mea
E un răsărit de soare ascuns în tine
Fiecare cuvânt al meu
E-o răzvrătire a sângelui tău
Să ne oprim, mama".
 
În aceeaşi ordine de idei poezia ,,Mama”
 
,,Din lacrimi te-ai zămislit
Şi din batjocurile tatei
Pentru a fi eu însumi ţipătul dimineţii
Şi jocul soarelui dezmierdat
Toate vremile trăiesc în firea ta plăpândă
Statuie ridicată
La poarta vieţii mele".
 
Satul dintotdeauna a trăit şi trăieşte cinci anotimpuri. În cele patru ale anului se schimbă natura şi lucrările câmpului, iar în cel de-al cincilea se schimbă starea sufletească a ţăranului. În primele patru plugarul este răstâgnit între brazda nearată şi păpuşoii gata de cules. La toate lucrările câmpului femeia, ţăranca este umăr la umăr cu bărbatul, iar vara şi iarna lângă soba caldă pregăteşte fuiorul şi ţese covoare, zestră fetelor.
 
În poezia ,,Ţăranca” Florica Ştefan scrie:
 
,,Până la brîu eşti îngropată în ţărână
Şi pasul ţi se împiedică în brazde
Până la umăr vin râurile cu trestiile şi floarea-soarelui".
 
Aceeaşi idee continuă în poezia ,,Unde-i oraşul mai mare din toate”?
 
,,Nimeni nu va afla tinereţea noastră netrăită.
Iată vă dăm holdele noastre cele mai largi şi cele mai lungi
Iată vă dăm vara noastră din toate mai coaptă
Iată vă dăm satul nostru cu mulţimea de suflete
Iată vă dăm caii noştri cei mai mândri, cei mai spătoşi
Dar lăsaţi-ne măcar o singură noapte să nu ne trezim la cântatul cocoşilor."
 
Poeta nu este pregătită pentru o asemenea viaţă la ţară şi hotărăşte să plece la oraş, la şcoală. Ea fuge, cum spune în poezia ,,Vatra părintească” de ,,mâzga mlaştinii natale” şi pleacă, purtând peste tot dorul mamei.
 
Aceeaşi idee este concretizată în poezia ,,Afiş”
 
Opreşte, îmi spun, holda e viaţa ta
Am fugit. Nu-mi mai aud glasul
Pe primul stâlp de pe bulevard voi lipi un afiş
Se caută o ţărancă pierdută
Are ochi verzi
Priviri de şerpoaică
Şi păr castaniu
O caută holda.
Eu merg mai departe: îndărăt miros de grâu şi de ploaie
Merg mai departe în urmă foşneşte porumbul".
 
Pavel Gătăianţu se consideră în mai toate notiţele critice pe marginea poeziei lui un adevărat globalist. Tematic poezia lui Gătăianţu tinde să atingă problemele planetare. Autorul este tentat de inovaţie şi lucrurile care au tangenţă în timp pe toate meridianele. În interiorul acestei lumi poetice a lui Gătăianţu care este uimitoare, dar mai mult amară decât încântătoare, se află şi un cubuleţ plin de amintiri despre copilărie, despre satul natal, părinţi, lumea din care i se trage originea şi pe care o poartă, vrând-nevrând în bagajul primit la plecarea din Sâmiai.
 
În poezia ,,Visând cu ochi deschişi” Gătăianţu redă în felul său tabloul satului natal:
 
,,Revăd din nou scene care
Mă introduc brusc în copilărie
Iarba verde necosită
Ori grădinile, roşii din grădina de la marginea satului
Stropii ploilor de vară
Mirosul gustării, în pauza şcolii primare…”
 
Şi în percepţia lui Pavel Gătăianţu sâmienţii sunt oameni harnici, care încearcă tot felul de afaceri pentru a câştiga un ban în plus. După îngropatul porumbului aproape întreg satul se ,,mută la Izlaz la făcutul şi coptul de cărămizi”.
Copiii şi nevestele tinere cărau între sat şi cuptoarele de copt cărămida mâncarea, apa şi băutura. Bătrânii trăgeau cu trăsura la gura focului paie şi cocenii adunaţi grijuliu pe întreg parcursul anului.
Gătăianţu îşi aminteşte, aş zice mai mult din povestirea altora despre aceşti ani în Sâmiai şi în poezia ,,La cărămidărie se pregătesc tiparele”, aproape cu precizia unei formule tehnologice redă această muncă grea sub arşiţa dogoritoare a soarelui de iulie şi august. Cităm câteva versuri din această poezie: ,,Lutul se înmoaie în apă/ Se adaugă pleava./ Cărămida a crudă ca noul născut.//”
Copilăria şi anii adolescenţei lui Gătăianţu, se suprapun cu deschiderea frontierei cu România, şi începutul bişniţei cu Italia. Iată cum poetul îşi aminteşte de acele zile.
 
,,În satul natal la patefonul gri
Cu inscripţia Meid in Chehoslovacia
Cumpărat mai deunăzi de o mătuşă
La Timişoara am ascultat
Pe Ion Cristoreanu, Florentin Iosif
Şi m-am îndrăgostit de poza
Inocentă a Margaretei Pîslaru."
 
În aceeaşi ordine de idei o altă poezie fără titlu în care Gătăianţu notează:
 
,,Puteam ridica un munte
Tătucului din cămăşi de nailon
Ciorapii italeneşti pentru damă
Şi gumă de mestecat
Îmi spune consăteanul
Eu am trecut lunar sârma
Şi cucoana îmi storcea
Para de două mii de lei
Zice altul
Şi mi-a apărut brusc în faţa ochilor cufărul militar
Adus de tata cu paltonul de Grombi din Triest.
Dar şi eu, la ,,Piaţa '700"
Am  vândut blugi cumpăraţi
Pe de geaba la Zeleni Venac
În capitală, după ce i-am fiert
În apa cu zahăr, făcându-i să pară
Americani".
 
În prezentarea satului în versurile celor trei autori un loc aparte revine crâşmei. În Sâmiai şi nu numai, crâşma este inima satului. Este Căminul cultural şi Biserica într-o singură bucată. Tot ce se întîmplă în sat, se aude mai întâi la crâşma satului. De acolo pornesc toate bârfele, laudele şi acolo se poartă politica satului.
 
La Florica Ştefan întâlnim o atitudine mai ostilă faţă de cârciumă. În vremurile cântate de autoare, cârciuma era locul oamenilor pătimaşi cum zic sâmienţii.
 
,,La crâşma din colţ
Bărbatul ţi-a dat de duşcă tinereţea ta de ţărancă
Şip după şip
A stors din tine şi cel din urmă strop de vlagă".
 
scrie autoarea.
Crâşma din colţ este Biertul lui Bibu, o familie care toată viaţa a trăit adăpând pe toţi nefericiţii şi fericiţii satului.
Gătăianţu descrie crâşma satului drept locul unde se află noutăţile nu numai despre sat ci şi din lume. Evenimentele de răsunet cum a fost intervenţia sovieticilor în Cehoslovacia în 1968.
 
,,În dimineaţa zilei de august
Şaizeci şi opt
La televiziunea Belgrad se perindau imagini cu oameni, alb-negru
Şi tancuri ce mă umplură
De o neştiută teamă
Iar poştaşul, local, de dincoace, la cîrciuma din centru
Şi-a sorbit încet romul
Respirând printre degete
Ascultând un post de radio vecin".
 
Imaginea idilică a crâşmei satului, aşa cum este întipărită în amintirea majorităţii sâmienţilor a redat-o Costa Popa, el totodată şi definind atitudinea sâmianţului faţă de acest ,,Cămin cultural şi Biserică a satului dintr-o bucată”.
În poezia ,,Taica, şătrile şi târgu mare” autorul notează:
 
,,Taica-al meu moş Văsălie
El dă toace m-o învăţat
Să fiu om de omenie
Şi să preţui biertu-n sat.
 
Mă duce taica sub şatre
Când era la târgu-al mare
Dar în şatră multă lume
N-o fost loc nişi în pişioace.
 
Haida, mereuţ cu taica
Să mai vedz să nu creşci prost
Dar să nu spui nimic la maica
Dă noi doi pe unde-am fost.
 
Când în şatră muzicanţi
Ş-o frumoasă cântăreaţă
Taica-mi spune la ureche
Asta-i taichi drăculeaţă.
 
Hai, mă fă vreun pas cu taica
Să mai vezi bătuiar hoţîi
Uită-l cum răgică fusta
Pune banii, vege chiloţii.
 
Dar eu curios acuma
Dă minunea şi-o văzui
Îl bolgesc pe taica-ntr-una
Ne dăm şi noi târgului.
 
Taica-l meu tu ieşci bătrân
Vrei tu să mă laşi pe mine
Să-i vâr câţ-va bani în sân".
 
Deocamdată ne oprim aicea cu dorinţa ca să ne mai întâlnim la asemenea prezentări ale altor autori şi despre alte sate.
 
                                                                                                                                                                  Petru TOMICI, Novi Sad
 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971