Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA
 FRAGMENTE DIN ROMANUL:


“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

- continuare IV

XII

 Dar nu calcă prea multe trepte că, din adâncul coridoarelor aude paşi precipitaţi şi, cineva, gâfâind, îl strigă:
 - Domnule Brătianu, domnule Brătianu...
 E un ofiţer dintre aghiotanţi care coboară la el precipitat spunându-i:
 - Mă iertaţi, dar cu agitaţia asta neaşteptată nu v-am mai văzut când aţi ieşit şi n-am avut cum să vă spun: Alteţa Sa principesa mi-a spus, când terminaţi cu domnitorul, să vă conduc neapărat la ea. Mă iertaţi, cu agitaţia asta...
 Instinctul lui Brătianu de a întreba despre ce agitaţie era vorba, păli însă în faţa celeilate veşti: dorinţa principesei de a-l vedea. Mintea lui ordonată începu a chibzui care ar putea a fi motivele şi, atacator priceput fiind, a-şi pregăti frânturi de idei prin care să n-o dezamăgească pe cea care-l chema. Mai ales că, de la venirea ei în ţară, când multă lume îi fusese prezentată, el, prin atitudinea tot mai ostilă căpătată faţă de principe, avusese tot mai puţine prilejuri s-o întâlnească.
 Aşa că, fără a da atenţie agitaţiei din pricina căreia se scuza aghiotantul, îşi chibzui replica pentru ca intrarea să-i fie şi reverenţioasă dar, în acelaşi timp, să-l aşeze pe o poziţie mai familiară, de intimitate cu femeia aceea despre care şuşoteala dâmboviţeană şi începuse a  spune că e o fire plină de duioşii artistice, chiar la antipodul comportamentului rigid, lipsit de sensibilitate, al domnitorului. Aşa că, intrând pe uşa ce i-o deschideau două drăguţe domnişoare de companie pe care bărbatul din el nu putea să nu le remarce, nu abordă doar politeţea supusă a celui care are prilejul primei audienţe, ci  jucă puţin rolul unui obişnuit al casei, cochetând cu situaţia în care fusese surprins:
- Gratitudine, Mărită Doamnă, dar eu miros a paiele temniţei şi a osândă de încarcerat.
- Lasă că ştiu eu: te-a iertat principele – răspunse plinuţa principesă căreia i se vedea destul de bine sarcina; şi nu se sfii să-şi evalueze nobilul consort: Chiar dacă nu ştie că tronul are nevoie de generozitate, e iertător cu cei de care are el  nevoie.
-Ce nevoie să aibă de mine, un supus acuzat de guvernul său ca insurgent?!
Riscase reuşind. Calculele asupra cărora se concentrase pe coridor nedând atenţie agitaţiei invocate de aghiotant, dădeau rezultat. Insinuanta lui jucată umilinţă atrase o replică atât de sinceră din partea principesei, încât dorinţa ei de-a o spune chiar îi provocă mai înainte gestul de a-şi elibera doamnele de onoare:
 - Crezi că de mine are altă nevoie decât... - îşi arătă ea pântecele pentru a preciza: Adică, nici nu e vorba de vreo nevoie a lui, ci a tronului. Are nevoie de mine şi-mi dă atenţie; adică îmi face câte-o scurtă conversaţie despre vremea de afară sau despre tirul armelor de foc. Să nu-ţi faci probleme, spuse ea chicotind puţin răzbunător. Aşa e el. Nu are visuri, ci doar interese banale luate foarte în serios. Nu vibrează la natură ci doar măsoară temperatura. Se poartă cu toţi ca şi cum l-ar ajuta fie să demonteze fie să monteze un tun, iar singurele melodii care-i spun ceva sunt marşurile... Îţi place muzica? Aş vrea să te invit la concertele pe care le fac cu doamnele mele. Ba chiar te rog să-mi  recomanzi, dintre prietenele dumitale doamne talentate... Un bărbat frumos şi faimos ca dumneata, nu se poate să n-aibă admiratoare de talent!... Ştiu că eşti o glorie aici; faci parte dintre acei briganzi-carbonari, după aventurile cărora mor femeile ca mine, crescute cu romanele lui Walter Scott, Stendhal sau Hugo... Dar, punând să mi se traducă folclorul vostru, am văzut că şi aici, le faceţi mare glorie acelor „haidouks”; vreau să public în germană asemenea balade care descriu oameni ca dumneata, cu plete ondulate şi priviri neiertătoare...
 Vorbea mult, într-un mic ritm de nervozitate, ca şi cum ar fi vrut fie să ascundă ceva, fie să depăşească ceva. Vorbea şi adăuga ea mereu, ne având nevoie de răspunsuri şi nici măcar de protestul docil al bărbatului flatat, care se propunea a fi mai modest decât modul în care era luat în consideraţie.
 - Vi s-a dus faima de poetă - îi spuse el – iar romantismul Alteţei Voastre ne încurajează; înseamnă că înţelegeţi şi firile care au idealuri.Oricât am fi de pragmatici, oricât de pragmatici ne face politica, trebuie să fim pragmatici în numele unor idealuri şi să le punem pe acelea mai presus. Aţi încercat să înţelegeţi idelurile tării acesteia?
 - Mă-ntrebi, ca şi cum m-ai confunda cu  serenissimul meu soţ! - Îi spuse ea deodată jignită sau, mai mult: umilită de bănuiala că n-ar înţelege.
Iar Brătianu îşi dădu seama că în acea tatonare ceva mai formală şi frivolă, pusese un accent nedorit. Se plecă şi îngenunchie făcând o penitenţă:
- N-am vrut să vă jignesc vreun sentiment, Măria Voastră; poate că şocul  aducerii mele din decăderea închisorii în splendoarea apropierii princiare m-a făcut mai dur vorbind de idealuri, dar aici, în această încăpere – sublinie el ostentativ, cum stă bine unui bărbat ce-şi joacă rolul în politicoasă sfioşenie – simt sigur că idealurile noastre sunt înţelese.
Atunci se petrecu ceva şi, dacă n-ar fi fost sarcina care o punea într-o situaţie dificilă, pesemne că femeia, fie ea aparţinătoare unui tron, i-ar fi arătat toată tandreţea  acelui revoluţionar asemuindu-l cu cei a căror imagine şi-o construise din lecturile bogate, prin care depăşise zidurile germanicului protocol nobiliar de care era sătulă. O clipă, figura ei încântată de ecoul imaginaţiilor trecute se lumină ciudat:
- Nu m-ai jignit. Nici nu ştii de când îmi doresc să văd un revoluţionar adevărat, cum am citit în cărţi, mândru şi ferm pe idealurile sale.
Şi-l ridică uşor, cu mâna-i parfumată pe care o lăsă pentru un moment mai lung în mâna lui. Pentru a şi-o retrage doar când îşi porunci să fie  conştientă de starea ei şi să se bucure doar atât cât se putea bucura.
- Idealurile?... Ah cum doresc să le-nţeleg!... Întotdeauna am fugit de convenienţe – deveni ea fetiţă candidă şi sinceră, poate chiar spunându-şi altfel oful decât cu înţepături la adresa celui care le era stăpân amândurora, dar spunându-şi-l deschis: Firea mea e artistică; nu m-am adaptat niciodată protocoalelor rigide, făcute pentru cei fară imaginaţie, care cred că trăiesc nobiliar doar prin nişte ritualuri banale, amestecându-se cu burghezii care au simplificat ritualurile la bani. Un artist sau un brigand poate însemna mai mult ca imaginaţie decât mofturile unor pedanţi oameni de curte, iar ideeea de a întâlni un revoluţionar, un om care se vrea liber de prejudecăţile unor rigizi ca părinţii mei şi părinţii principelui meu, mi-a avântat toate lecturile. Sunt o femeie care vrea să fie luată aşa cum e, domnule Brătianu; aşa că nu m-am putut abţine de a-l cunoaşte mai bine pe revoluţionarul care ne înfruntă aici, în ţara unde am fost adusă principesă. Spune-mi – întrebă ea cu foarte sinceră naivitate: Ai fi în stare să mă trimiţi la ghilotină?
 - Măria Voastră îmi acordă temperamentul unor prea mari trăiri. Sunt mai degrabă un om ferm al reformelor, decât un fanatic...
 Brătianu juca din nou modest, încercând să se despovăreze de o aură pe care, pesemne imaginaţia prinţesei, lecturile ei mai nepermise pentru mediul în care trăia, i-o atribuiau chiar cu oarecare febrilitate. Putea fi febrilitate în curiozitatea naiv declarată de a vedea un revoluţionar, sau, poate, numai, o stare de febrilitate venind din alte motive, exterioare. Poate, numai de la sarcină; poate şi de la sarcină şi de la imaginaţia ei romantică; poate de la resentimentele unei meditaţii mai adânci la care o supusese experienţa ultimului an, aceea a unei căsătorii cu Tronul României, mai mult decât cu o persoană anume, în sensul biblic al lucrurilor, pe care lecturile romantice îl accentuau ca sentimentalism.
 - Admir prea mult literatura ca să nu ştiu că oamenii nu sunt ca-n cărţi – îi spuse ea – dar tare mi-ar place! Eu şi la Neuwied, decât petrecerile scorţoase, preferam să colind de una singură prin Westerwald şi să-mi imaginez c-am fost răpită de-un brigand. De aici, până la a-mi imagina că astăzi, când am ajuns pe un tron care-şi are inamicii lui, vreunul dintre aceştia ar putea să mă ducă la ghilotină, să ştii că  nu e o teamă ci, mai mult, o trăire romantică... A câta oară ai fost arestat acum, domnule Brătianu?
 - Trebuie să număr – răspunse el fără falsă modestie, ca şi cum s-ar fi încurcat în socoteli; dar ea îi dădu o lecţie chiar surprinzătoare, liniştindu-l:
 - Lasă că ştiu eu: ai fost arestat şi de domnii dinainte şi de turci şi de francezi şi de Cuza şi, acum iată: şi de Hohenzollern. N-ai scăpat o putere, sau un cap încoronat cu care să nu te pui bine!
 - Dar nici pe sultan, nici pe Napoleon al treilea nu i-am adus eu pe tron.
 - Însă, de răsturnat, i-ai fi răsturnat!
 - Sunteţi surprinzătoare, Alteţă; cunoaşteţi psihologia revoluţionarului.
 - A conspiratorului, mai ales. „Ad augusta per angusta”! – cită ea – „Hernani” e piesa mea preferată şi ştiu că Hugo cu Blanqui s-au exilat în Anglia pentru că al treilea carbonar dintre ei, cei care i-a trădat şi care-i urmăreşte, este Napoleon. Am auzit că Mazzini s-a retras în regrete la Padova, după ce Cavour a intrat în serviciul Casei de Piemont, tot aşa cum Rosetti nu agreează intrarea dumitale în serviciul lui Carol...
 - Cunoaşteţi oamenii; vă informaţi în legătură cu toate evenimentele! – se minună el exclamând chiar curios: Te pomeneşti că citiţi şi ziarele, Măria Voastră!
- Păi ce altceva crezi dumneata că poate face o prinţesă care n-are lângă ea prinţul, ci doar actele lui oficiale?! – răspunse ea cu bosumflată infatuare care stătea bine taliei ei grăsuţe.
- Alteţă sunteţi...
 - Sunt o poetă. Visez şi eu: „Le poete, en des jours empies/ Vient preparer des jours meilleures./ Il est l’homme des utopies”... et caetera, et caetera... M-au interesat carbonarii mult, domnule Brătianu, fiindcă-i vedeam altfel decât pe rigizii nobili încătuşaţi în prejudecăţi dar ahtiaţi după banii burghezilor, acei nobili prozaici şi total nediferenţiaţi pe care i-am avut în jurul meu... Mă interesează artiştii şi conspiratorii cu personalităţile lor puternice şi bine definite. Am visat de multe ori să evadez şi să mă ascund în lumea teatrului. Am făcut-o pe naiada luminişuriilor din Westerwald atrăgându-mi şi surorile. Am făcut împreună rost de cărţi interzise nouă. Vanina Vanini a lui Stendhal este eroina mea preferată.
 - Mi-am dat seama de asta când aţi început să vorbiţi de Mazzini.
 - Da?... Ei bine, aş fi vrut să-l cunosc pe Mazzini. Sau, chiar pe Garibaldi, cu care dumneata semeni mai bine.
 - Dar soarta Voastră a fost să veniţi aici, la latinii orientului.
 - Şi de asta am vrut să te cunosc pe dumneata – răspunse ea demn, camaradereşte, ne mai permiţându-şi să cocheteze ci devenind femeia conştientă de sine prin sarcina pe care o ducea – Eu sunt, ha, ha... gestanta tronului acestei ţări, pentru familia nobilă adusă aici prin eforturile dumitale revoluţionare!... – Şi îl uimi iarăşi cu perspicacitatea puţin nebunească, aventuroasă: De asta am spus că dumneata eşti aici mai degrabă un Garibaldi. Eşti revoluţionar dar înţelegi să serveşti tronul, chiar dacă nu te-ai sfii, în unele ocazii, să ne trimiţi şi la ghilotină. Eşti mai greu de înţeles pentru mine. Rosetti, măcar, e radicalul consecvent. În cazul de aici, el e mai degrabă Mazzini ... – îşi desfăşură ea întregul raţionament livresc, de fată de castel ce evadase inteligent prin lectură, aşa cum singură se mărturisise.
 - Principelui îi împărtăşiţi toate aceste raţionamente ale Măriei Voastre?
 - De ce i le-aş împărtăşi? – protestă ea sincer - El e făcut să conducă ţara, nu să viseze la ceva! Raţionamentele mele reies din visurile mele şi din lecturile mele. El nu le are nici pe unele, nici pe altele. Nu e o imputare, ci o constatare obiectivă fiindcă orice om e altfel, e diferit de celălalt. Eu îl citesc pe Flaubert şi simt că bovarysmul mă copleşeşte, el citeşte tehnica armelor de foc şi, cel mult, acum, fiindcă e la modă şi se câştigă bani din asta, tehnica transporturilor cu foc, a căilor ferate...  – Făcu ea o aluzie directă la conflictele lor de interese guvernamentale privind drumurile de fier, pentru a-şi arăta însă, deschis şi cealată faţă, a principesei conştiente de rolul ei. Deveni astfel chiar  foarte stoică afirmând convinsă; poate, chiar puţin mândră: Femeile simple au voie să-şi caute jumătatea cu care să se potrivească. În familiile noastre nu există jumătăţi, ci funcţii ereditare.La un moment dat, văzând că nu mă mai căsătoresc, speram ca surorile mele să satisfacă acest imperativ familial, iar eu să rămân liberă să mă-ndrăgostesc de cine vreau – spuse ea cu un râs straniu, aducând puţin a lirică nebunie, a sfidare de femeie ce-şi duce crucea poftelor neîmplinite, pentru ca deodată să-l ameninţe: Dar dumneata eşti de vină!
 - Eu, cum Măria Ta?...
 - Mai degrabă voi românii, toţi care, după ce l-aţi adus pe tron l-aţi obligat să aibă şi o nevastă, ca să întemeieze o familie ereditară... – Şi îşi arătă pântecele: Poftim, are!... 
 De data aceasta, fără nici un joc, ci sincer impresionat de demnitatea cu care ea îşi înfrângea acea lirică tentaţie de frivolă nebunie, Bătianu îngenunchie şi-i sărută mâna recunoscând solemn:
 - Ţara doreşte aşa ceva, Măria Ta; avem nevoie de stabilitate!
 De pe fotoliul în care stătea, ea întinse palmele, îi cuprinse uşor barba obrajilor şi-l ridică.
 - I-ai vorbit şi lui de nevoia acestei ţări?
 - Din păcate, Alteţa Sa încă nu cunoaşte ţara şi o jigneşte în aprecieri. Poporul este „această nenorocită ţară”, iar  parlamentul lui „viclenie fanariotă”.Creşte fiscalitatea in favoarea domnului Ambronn, care nu este demnitar român ci angajat al tatălui său la Siegmaringen şi consideră că noi nu suntem capabili să înţelegem civismul european.
 - El îl înţelege cel mai puţin!... Dar nu trebuie acuzat. E o fire care nu-i făcută spre a înţelege ceva, sau pe cineva. Ci doar de a executa ceva. Ceva ce-a învăţat în familie sau la armată. Ceva ce-i cere un tată, sau un superior. Nu jigneşte că vrea; jigneşte că n-are antene cu care să simtă, ci doar memorie cu care să execute.Vouă vă jigneşte sentimentele de români, mie îmi jigneşte sentimentele de femeie – îl consolă ea scurt şi categoric, făcând un semn că nu mai voia să vorbească despre asta: Sunt femeie şi am o şansă. Am să iubesc acest copil dublu, cum aşteptam să apară mai întâi un tată al lui pe care să-l iubesc... Gata! Hai să trecem la lucruri mai amuzante, Domnule Brătianu. De mult, de cînd am aflat, voiam s-o ştiu de la dumneata: E adevarat ca-n apartamentul ăsta, unde noi stăm de vorbă liniştiţi, soţia fostului domnitor creştea copiii făcuţi nelegitim de el, chiar cu femeia cu care dumneata l-ai prins în pat, dincolo, în apartamentul principelui, când l-ai obligat să abdice?... – Şi se avântă revenindu-i verbiozitatea aceea oarecum febrilă:  Cred că erai tare fioros ca figură... Iar ea era aproape goală, nu?... Lasă, nu nega, nu te scuza, nu te feri fiindcă nu fac nici o aluzie. Nu vreau să te-ndemn să repeţi actul acela conspirativ. N-ai să reuşeşti să-l umileşti pe Carol ca pe Cuza... Unui sloi de gheaţă, cum e el, n-o să i se poată niciodată întâmpla aşa ceva. Adică poţi dumneata să faci câte conspiraţii vrei, dar c-o femeie-n pat e mai greu să-l găseşti. El e oşteanul prusac ce doarme îmbrăţişând fierul rece al puştii; femeile fac parte doar din programul administrativ al acestui tip de militar pentru că, aşa cum o dată pe săptămână trebuie să facă baie şi să-şi ia schimburi, odată pe an trebuie să facă şi copii, pentru progresul naţiunii!... Să nu crezi prin asta că sunt o franţuzită şi-mi bârfesc naţiunea, „les alboches”... Avem mari gânditori, mari tehnicieni; neamţul e un bărbat cu adevărat străduitor. Noi, nemţoaicele suntem mai frivole şi am vrea, invers, să avem lângă noi  un străduitor care să fie cu adevărat bărbat.... Da, da; mai ales dacă ne împuiem capul de tinere cu literatură străină... Îţi spun toate astea, domnule Brătianu, ca să nu consideri că eşti singurul pe care principele meu l-a dezamăgit. Numai că eu nu-mi permit să mă revolt împotriva lui decât aşa, ca o femeie care a aşteptat până la douăzecişişase de ani să-i vină Făt-frumosul din poveştile voastre pe un cal alb, iar acum îşi dă seama că pe cal era doar şeaua şi uniforma. Poate, dacă aş fi avut şaisprezece-şaptesprezece... Dar am scris până la douăzecişişase de ani versuri romantice şi m-am jucat cu frunze-n păr prin luncile de la Neuwied, aşa că, să nu te miri, aş deveni ca dumneata, conspiratoare, dacă aş şti că s-ar putea să am satisfacţia să-l somez cu pistolul în timp ce el şi-acoperă ruşinea lui şi-a ei cu plapuma!... Poate chiar m-aş îmbrăca în bărbat-haiduc, să semăn cu dumneata... – îşi opri ea vorbele pentru o clipă ca să râdă, cu un amuzat râs cristalin, de femeie veselă şi tânără, cam  frisonată de sarcină şi de plăcerea de-a se destăinui; adică să se amuze de şotia usturătoare pe care ar fi fost în stare să o facă.
 - Am să vă dezamăgesc Alteţa Voastră, dar trebuie să vă spun că nu am fost eu acela care am intrat cu pistolul în dormitorul lui Cuza. Conspiraţia îşi are legile ei: strategii de-o parte, executanţii de alta. Eu eram la Paris, tocmai ca să aduc principele străin. De spectacolul cu horbote şi nud din patul domnitorului – insistă el pe elementul picant văzând  că principesei îi place – au avut parte nişte ofiţeri tineri, mai încordaţi bărbăteşte decât mine, om care, ca vârstă, mă trec. Ei au văzut nobila doamnă dezgolită şi-au îmbrăcat-o repede în mantaua scoasă de pe unul; ei au aşteptat ca serenissimul să-şi tragă pantalonii ca să poată să abdice cu demnitate...
 - Ce vorbeşti!... – se amuză ea plăcându-i grozav – Mantaua era, deci, încălzită de un trup de  bărbat tânăr!
 - Întrutocmai, Măria Voastră! – se amuză şi el simţind întreaga intimitate creată şi îşi permise să râdă în cor cu ea, destrămând apăsarea care se simţea în palatul acela agitat, în celelalte apartamente, birouri şi saloane.
Până ce, o domnişoară de onoare, care chicotise şi ea cu nişte ofiţeri pe coridoare, veni în vârful picioarelor  şi, aplecându-se la urechea principesei îi spuse ceva care o schimbă total. Îl privi grav strângându-i mâna camaradereşte:
- Francezii au fost înfrânţi şi duşmanul dumitale Napoleon a fost luat prizonier. Cred că te-aşteaptă probleme importante. Du-te şi trimite-mi o doamnă de onoare prin care să ţinem legătura.
Brătianu nu mai apucă să-şi manifeste ce-i spunea instinctul: teama că România pierdea un sprijin sau precizarea faptului că de multă vreme nu se mai simţea în conflict cu Napoleon. Nu-i mai spuse nici măcar că nu avea cum să se bucure. Poate că principesa nici nu l-ar fi înţeles.  Ieşi condus de aceeaşi domnişoară de onoare spre un culoar lateral, în vreme ce pe marele coridor se auzea vocea lui Carol poruncind din mers:
- Domnul Carp să-şi desmintă declaraţia filo-franceză  de luna trecută! România are pe tron un principe din familia domnitoare a Prusiei; să se ştie asta!
- Au învins la Sedan... -  îi şopti domnişoara oprindu-se cu el în umbra culoarului spre a nu se lovi de trecerea precipitată a principelui.
Şi îl văzură oprindu-se în cadrul uşii pe care ieşiseră ei, elegant, nebinevoitor, nu prea înalt, neuitând formal să salute în timp ce spunea un „Ah, zoo” ca şi cum ar fi constatat că ceva se întâmplase, dar transformând imediat acest salut în poruncă:
- Doamnă, vă rog să ordonaţi domnişoarelor de onoare să nu se mai amestece cu aghiotanţii mei. Avem treburi de stat şi ei trebuie să fie cu mintea la datorie!
Salută din nou fără nici un fel de zâmbet, în acelaşi timp întorcându-şi cât mai repede privirea spre uşa din celălalt capăt al coridorului, unde-l aşteptau consulul von Radowitz care-i enumera nişte sarcini primului ministru Epureanu ce asculta în poziţie subalternă.
- Bine că n-am fost acolo! – şuşoti eleganta fătucă informându-l: Că eu sunt cea care i-a spus locotenentului să vă aducă la doamna; i-am spus la ureche, că oficial n-aveam voie. Principele e aşa de aspru cu noi, ca şi cum i-am fi făcut ceva!
- E aspru ca un prost, tocmai pentru că nu e-n stare să vă ceară să-i faceţi ceva! – Se trezi Brătianu tachinând-o vesel pe ruşinoasa domnişoară de onoare care  mulţumea sorţii:
- Bine că nu m-a văzut în salonul doamnei, că mă pedepsea. Ştie tot, află tot!...-  şi îl rugă familiar: Să nu-i spuneţi lui tata!
- Scuipa-ţi în sân de neamţ şi, hai fă-mă să ies! – rosti Brătianu atunci, recunoscând-o a cui era.
Iar domnişoara de onoare, simţindu-l părinteşte de-al ei, continuă a şuşoti tot drumul: 
- Nu ne poate suferi. Parcă are o mare teamă să se afle printre femei. Cred că e un frustrat. Un gest galant n-am văzut la el. Unele spun că-i arogant, dar noi credem că are complexe de inferioritate.
- Are?... Ei bine, când o să mai creşti, o să-ţi spun eu ce n-are! – îi zise Brătianu ciupindu-i obrazul cu gestul detaşat al superiorităţii pe care şi-o simţea faţă de nebărbăţia principelui ce începea, iată, să devină cunoscută. Şi care-i oferea măcar această satisfacţie acum, când îşi dădea seama că acela încercase să-l manipuleze doar în condiţiile neclare dinainte de primirea ştirii, dar că, odată cu această veste despre victoria de la Sedan, pe care, pesemne, i-o adusese acel von Radovitz care tot deschidea uşa, n-o să se mai ţină de cuvânt. Se despărţi de domnişoara de onoare părinteşte, sfătuind-o de bine: Vezi, ai grijă de locotenentul ăla cu care te hârjoneai; să nu-i dea vreo pedeapsă. Că ăştia frustraţii, cum zici tu, fac şi crize de invidie... Da, da: Nu de gelozie, ci chiar de invidie a neputinciosului! – îi vorbi el pe şleau, ca unui băiat, simţind cum măcar asta îl răcorea faţă de încercarea de manipulare pentru care fusese adus direct din închisoare – să le explici invidia lui celorlalte domnişoare, în limbajul vostru femeiesc, poate-o ajutaţi pe Doamnă; că merită!
Şi ieşi din palatul acela cu convingerea că iarăşi o făcea pentru multă vreme.
De fapt, într-o săptămână  principesa avea să nască o fetiţă, conform legii salice aceasta ne aducând nici un serviciu ereditar tronului. Într-o asemenea situaţie, principesa nu mai avea nici un atu pentru a-şi consolida autoritatea faţă de acel personaj mai degrabă birocratic decât bărbătos care era principele. Iar, în încă două săptămâni, proclamată de mai multă vreme de drept, dar nu de fapt capitală a Italiei, cetatea leonină a Romei – Civitas Leonina – era cucerită de piemontezi, iar steagul papal al lui Pius al nouălea se transforma în tricolorul care pornise de la carbonari ajungând să fluture deasupra întregii peninsule. Aşa că şi radicalii noştri îşi concentrată atenţia asupra tricolorului românesc.
 

XIII

 După moartea copilei, ea păru să-şi amintească de Brătianu. Şi-o fi amintit de el ca prieten, posibil aliat într-o viaţă politică pe care ea o privea, într-adevăr, cu nobila detaşare a nebuniei artistice? Sau ca bărbat, ca haiduc frumos spre cuceritorul declin încărunţit al vârstei, bărbatul experimentat ale cărui sensibilităţi sunt chiar antiromantice şi căruia îi mărturisise cea mai inelectuală admiraţie: cea livrescă, susţinută mai mult de imaginaţia ei incitată de lecturi, decât de porniri senzuale pe care nu i le-ar fi permis starea avansată a sarcinii. Bunul simţ - care la el era funciar în ciuda tuturor durităţilor pe care le învăţase în lunga carieră politică, iar ea, ca orice om sensibil şi bine cultivat, îl avea mai dezvoltat - dăduse tatonării lor trecute acel aer camaraderesc şi intelectual care lasă o amintire plăcută, ca o trecere pe lângă o iluzorie posibilitate de sublim pe care o înţeleg concomitent două suflete chiar şi fără să-şi mărturisească unul altuia acest lucru. Dar, în acelaşi timp, o plasase în planul trecutului care nu se mai reia niciodată cu aceeaşi intensitate, ci farmecul lui rămâne amintirea, ocazia ratată a unei apropieri, posibilul nedus până la capăt şi transformat într-o mică nostalgie aşezată  stângagi pe raftul cu suveniri, licărind de acolo dar ne mai având îndeajunsă lumină pentru a se răstălmăci în stare prezentă.
Din acest motiv, peste timp, unele mesaje rare care întruchipau chemările ei, nu erau porunci la care să se conformeze, ci mai mult întrebări, ca spre o rudă de care-ţi aminteşti nu la nevoie, cu o anumită nevoie, ci la stări mai romantice, sau mai sentimentale, cu acel: „... spune-i: de ce nu trece pe aici?”, adresat unor terţi. Adresat fără vreo chemare anume ci, mai degrabă ca o exclamaţie nostalgică a unei amintiri care, şi aceea, ar putea fi mai mult imaginată decât reală, mai degrabă un produs  a ceea ce ne-am imaginat despre o persoană, decât urmare a unui fapt petrecut sau ale unor simţăminte trăite.
 Trecuseră aproape încă patru ani de opoziţie a lui faţă de Palat şi, de data asta,  faţă de guvernul conservator al acelui mai tânăr decât el şi mai bătrânicios în acelaşi timp, bun politician care era Lascăr, băiatul Catargiului celui bătrân cu bogăţii mari prin judeţele de mijloc ale Moldovei. Iar, la o asemenea chemare a ei, exact când Carol îşi îndeplinea ritualul de a vizita taberele militare ca să-şi atragă ofiţerii mâncând cu ei la popotă un meniu rigid şi indigest şi ştiind că aceia, abia după plecarea lui de protocol prusac, îşi descheiau copcile tunicilor şi porneau  sfântul lor chiolhan autohton, Brătianu urcă smerit şi aprinse lumânări la Sfînta Mănăstire a Sinăii, unde ştia  că, în arhondaricul din stânga, spre valea Peleşului pe care-o cumpăraseră începându-şi trasarea viitorului castel, îşi amenajaseră ei micul lăcaş de vară al familiei domnitoare. Încă cernită, mai slăbită de durere, ceea ce-i interioriza distins obrazul de păpuşă, aşa cum sunt nemţoaicele cele frumuşele în contrast cu atracţia de altă natură a femeilor din neamurile cu păr negru, Elisabeta apăru în cerdacul cioplit monahiceşte din lemn brun, creind frumosul său contrast specific românesc faţă de varul alb şi liniştitor al zidurilor de mănăstire.
 Plecat, lăsîndu-şi să cadă-ntr-o parte şi pletele scurte, tăiate după moda insurgenţilor care vorbeau cândva împătimit mulţimii în intersecţiile Parisului revoluţionar, el coborâ treptele bisericii în sfeşnicele căreia tocmai îşi aşezase lumânările şi veni spre bolta de balcon ce se arăta pentru bustul ei ca o cadră între cei doi stâlpi sculptaţi. Veni până lângă sentinela înfiretată ce străjuia domeniul princiar, făcându-şi plecăciunea tot mai expresivă şi în smerenie şi în curtoazie.
 - Domnule Brătianu, ai venit... la mănăstire! – dădu ea un aer convenţional exclamaţiei care începuse cu un accent de reală bucurie.
 - E sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, Măria Ta – arătă el spre frumuseţea luminoasă a zilei de vară – dacă va fi să-l urmez la osândă, mi-am zis să-mi aprind singur o lumânare!
 Ea aprecie gluma zâmbind trist şi nu se sfii a recunoaşte că-i cerceta cu atenţie chipul acela de brigand, sau cărvunar, sau haiduc în legătură cu care îşi petrecuse imaginaţiile adolescenţei:
 - Ai încărunţit; ai acum mai mult argint decât păr negru!
 - E-n directă legătură cu gândurile, Măria Ta: mai multe gânduri triste, mai multe frământări.
 - Dar nu e-n legătură şi cu o poziţie politică mai radicală?
 Brătianu chibzui fără a ascunde nici el că simţea nevoia să-i cerceteze chipul cu sentimentală atenţie şi-şi revărsă asupra mâinii întinse pletele:
 - În preajma Voastră aş vrea să uit de politică...
 Când îşi ridică privirile, ea tocmai îşi trăgea spre ureche vălul negru ce-i cobora din cununa creştetului, arătându-şi tâmpla:
- Şi eu am încărunţit, domnule Brătianu.
-Condoleanţe, Măria Voastră; nu m-am putut apropia atunci, în cortegiu, dar am plâns ca pentru o floare a ţării mele, pe care aş fi stropit-o cu lacrimi, numai să crească!...
- Hai pe balcon, dincolo - îl invită ea şi, profitând de faptul că treceau printr-o încăpere în care nu se afla nimeni, spuse în continuarea celor dinainte - El se consolează fiindcă priveşte lucrurile ca la administraţia palatului: Chiar zice că pierderea nu e aşa de mare fiindcă tot nu era băiat!... Închipuieţi, da, poate să zică asta!... Vezi, domnule Brătianu, au trecut patru ani de când am stat prima data de vorbă mai pe-ndelete, dar n-am uitat sentimentul de încredere pe care mi-l inspiri!... Voiam să te văd; de multe ori am vrut să te văd sau m-am gândit că aş vrea să te văd. Simt că dumneata înţelegi, sau în ori ce caz accepţi nebunia mea poetică... Ai să vezi, am şi un motiv special pentru care te-am invitat, dar nu e vorba numai de aceasta.
- Nu numai că o înţeleg, Măria voastră, dar m-am gândit. M-am gândit în ceasurile grele prin care aţi trecut ca mamă, că aveţi drept sprijin poezia; ceea ce nu e puţin lucru!... Vă puteţi dărui ei, dacă viaţa vă lipseşte de alte satisfacţii!...
- Şi, atunci, de ce-ai uitat ce te-am rugat?! – deveni ea deodată foarte apropiată în imputare – era vorba să-mi recomanzi doamne de onoare, talentate; ăsta-i universul meu: Am plecat dintr-un castel unde mă defulam în artă, iar el îmi construieşte altul acum, în care tot asta am să fac... Vocaţia mea de mamă, pentru care şi voi şi el m-aţi adus aici, a luat sfârşit, domnule Brătianu – îi comunică ea ca un act oficial, cum mai făcuse considerând că printr-unul ca el vorbea ţării – nu cred că voi mai putea face copii; stai de vorbă cu doctorul Kremnitz şi-ţi va explica ce-a aflat de la specialişti; dar am vrut să-ţi spun eu: Voi, care v-aţi dorit o familie domnitoare străină, trebuie să ştiţi că nu e doar vina mea; e şi vina lui Carol... – tăcu cam aspru, nemaidorind să intre în amănunte- Ca să n-o spun altcuiva, ţi-am făcut această declaraţie deoarece consider că ţara trebuie să ştie. Dar deocamdată numai dumneata eşti ţara şi e deajuns s-o ştii numai dumneata. Pot conta?... Fii atent: te-ntreabă acea fetiţă sentimentală care am fost cândva, împletindu-mi petale şi frunze-n păr ca sânzienele; cea  pe care unii, cei care nu cunosc poezia, o credeau că face doar mici spectacole de nebuneală artistică în luncile din Westerland. Îţi aminteşti? Ţi-am mai vorbit despre asta....
Iar el îşi amintea chiar şi de tonul cu care îi vorbise: Un ton la fel de febril, ca şi acum. Pe care, atunci, îl pusese pe seama sarcinii, acum îl putea pune pe seama doliului, dar, cercetat mai pe-ndelete, putea fie să aparţină temperamentului ei, febril şi dornic de trăire sensibilă în întregime, fie căsniciei ei nefericite lângă un bărbat atât de prozaic şi, iată, mai dovedindu-şi şi alte beteşuguri... Iar Brătianu, ajuns prea dintr-o dată confident al acestor stări, îşi accepta rolul cu sincer raţionament, dându-şi seama, oricâte frivolităţi bărbăteşti l-ar fi încercat, că mergeau pe altă cale decât cea de a-i putea fi amant. Orice considerent psihic se opunea şi excludea lucrul acesta, cu toate că principesa părea să nu-şi dea seama de aşa ceva. Atunci, după ce ieşise din închisoare, prin spontaneitatea marturisirilor ei la prima vedere îi devenise confidentul din ultimele zile ale sarcinii. Acum, peste ani, dar în acelaşi mod, era confidentul durerii îndoliate. Şi, pentru viitor, se pregătea să devină, conform romanţiozităţii ei care-şi juca frumos rolul de cap încoronat, confidentul care trebuia să păstreze pentru ţară explicaţia incapacităţii cuplului domnitor de a da ţării un prinţ moştenitor. Din pricina aceasta reajunsese la tonul febril care, pesemne, în repetate rânduri punea stăpânire pe temperamentul ei.
- Vreau să fiu prietenul poetei care sunteţi şi vă veţi afirma – schimbă el vorba – şi vă rog să-mi spuneţi tot ce pot face pentru asta. Voi găsi cele mai talentate fete pentru salonul Măriei Voastre, dar voi strădui să avem şi instituţii publice aşa cum le visaţi! Carmen Sylva, cum am auzit că semnaţi - se arătă el informat – e tocmai ce spuneţi Măria Voastră. E cântecul pădurii pe care, desigur, cei simpli şi săraci cu duhul, care nu înţeleg sufletul artistului, îl pot considera o nebunie, fără a-şi da seama în prostia lor că face parte din frumoasele nebunii, puţinele frumoase nebunii ale vieţii acesteia. Si eu am scris, Măria Ta, am avut ani întregi la Paris când am publicat cu succes. M-am ratat amestecându-mă în toată politica asta! Dar nu-nseamnă că nu ştiu şi că nu simt ce poate însemna aşa ceva.
- Asta fiindcă eşti contraiul lui Carol, reveni ea la ceea ce simţea nevoia prea mult să explice. Uite, să ieşim pe balcon, să vezi valea în care a început construcţia castelului. E un act artistic pe care îl face fără pic de artă. E ca un castor care din instinct îşi construieşte cotloanele. El a primit ordin de la tatăl său să minuneze acest loc cu un castel demn de Hohenzollerni şi chiar a transformat asta în pasiune. Dar ştii cum?... Nu pe frumos sau pe urât, ci pe cât costă  - viefiel kostet?! El ştie că trebuie să coste mai mult decât al altor prinţi, ca să le facă acelora o demonstraţie şi munceşte pe şantier ca un salahor; munceşte cum muncesc eunucii aceia perseverenţi care n-au altă plăcere decât să mărească bogăţiile palatelor; dar nici nu-i trece prin minte să aprecieze... măcar parcul, ci zice doar că va avea atâtea hectare de parc!... Imi pare rău, îl cunosc de mic drept un copil fără haz, fiindcă familiile noastre sunt rude de sânge... Poate chiar prea apropiate. Întreabă-l pe Kremnitz ca să-ţi spună că şi asta e una dintre cauzele pentru care nu mai pot face copii. Să zicem – vorbi ea iarăşi cu un îndemn cinic de a-şi flagela soarta – că el ar fi în stare să mai conceapă unul. Dar şi viaţa aceluia va fi în pericol din pricina combinaţiilor sterile din sângele nostru apropiat. Întreabă-l pe Kremnitz; am să-i spun că are permisiunea mea. Dumneata trebuie să ştii... Aşa – rosti ea chiar cu o tragedie antică în glas – voi avea conştiinţa că ţara o să ştie, chiar dacă oficial, pentru a se putea aduce dinafară un principe moştenitor cum el de mult are în gând, se va spune că organismul meu e de vină fiindcă nu poate duce sarcina. Da, să nu crezi că nu i-am spus: Aş vrea să-l văd bărbat măcar cu altă femeie. Să facă un bastard pe care apoi să-l înfiem. Da, i-am dat ideea asta, de vreme ce el m-a adus aici în scop de prăsilă. Că prăsila se face cu armăsari ca lumea!... I-am făcut sugestia dându-i şi garanţii că nu mă supăr, dar se pare că nu-l interesează acest aspect. Pe el, însăşi ideea de femeie îl înfurie. El vorbeşte frumos soldaţilor, dar are cel mai ursuz comportament faţă de doamnele şi domnişoarele mele de onoare. Parcă l-ar mânca, parcă l-ar agresa, parcă i-ar descoperi ceva ce ţine ascuns. Nu vrea apropierea pe care i-o propun. În schimb, se gândeşte la birocraţie. La ce documente ale casei princiare se vor formula pentru ca să se ştie că eu nu mai pot face copii şi trebuie adus unul. Adică, numai eu sunt de vină, iar el e serenissimul fără defect! –deveni ea deodată îndurerata femeie  care se vedea că într-adevăr era, lovită de jignire, chinuită de neputinţă şi furioasă pe împrejurările care-i stâlceau menirea maternă.
Brătianu îi sprijini în palme coatele ce căutau sprijin desprinzând-o de masivul stâlp cioplit munteneşte ce mărginea balconul; şi-i aşeză grijuliu, în balansoarul cu catifele roşii, trupul purtând haine cernite. Pe furiş, ea îşi şterse o lacrimă; una singură de pe expresia de asceză ce nu stătea bine obrazului ei rotunjor, ca dintr-un peisaj campestru cu durdulii femei vesele. Şi, spre a-şi drege vocea scăpând de accentele dramatice, porunci valetului care aşeza tava cu dulceţuri:
- Adu-i domnului Brătianu un scaun!... – pentru ca revenindu-i glasul melodios într-o oarecare veselie a ironiei să-i spună acestuia:
- E balconul în care stau singură privind la zidurile cu care prinţul meu îmi înalţă un castel... – pentru a accentua apoi şi mai mult: Bine-nţeles, punând în zidurile astea ca şi-n toate furniturile pe care le trece în catastive, întreaga, absolut întreaga lui dragoste!...
Era un balcon îngust, sprijinit pe zidul ce întărea malul pe care se ridica mănăstirea clădită de meşterii locali ai Cantacuzinilor după asemănarea celei de la muntele Sinai, cu uşi boltite mici pentru smerenie la aplecarea capului, dar cu cioplitură bogată de lemnărie românească. De pe el se vedea valea cu firul apei Peleşului şi şantierul în forfotă, cu muncitori şi care răsturnând materialele care creau satisfacţia domnitorului ce-şi ocupa cu asta plăcerile vieţii.
- E un foarte bun antreprenor; ca un maistru de şantier căruia nu-i scapa nimic pe parcursul întregii zile, apoi se hrăneşte şi bea copios făcând în continuare socoteli pe colţul mesii şi adoarme lângă jupâneasă renumărându-şi câştigul în somn, fără să considere că mai are în viaţa asta şi alte obligaţii.
- Măria Ta, dar asta e o imagine de oameni simpli, de burghezie primitivă pe care nobleţea o sfidează prin cavalerismul pe care încercăm să-l deprindem şi noi, intelectualii claselor mai de jos!...
- Se poate. Eu am spus că este „ca un” şi nu „un”. Nu m-am gândit la el sau la austeritatea portretului lui de militar scund şi drept, ci la acele prezentări copioase ale pictorilor flamanzi – se dovedi ea rafinată şi plină de intuiţie... Nobilimea?!... Eh, dumneata n-ai trăit cu ea pe cap ca să-ţi dai seama, în fond, că nu e cu nimic mai puţin banală decât acea burghezie ghiftuită de care scriitorii, oamenii cu spirit, adică, au început să râdă!... Sigur: lui nu i se potriveşte imaginea cu „se hrăneşte şi bea copios”. El e cumpătat fără să-i pese că asta poate proveni din zgârcenie, sau din lipsă de comunicare cu oamenii. Nu i se potriveşte nici cea cu „numărarea câştigului în somn” care ar fi mai apropiată de personajele domnului Balzac; el numără castelele verilor lui, faţă de care a fost mai sărac şi vrea acum să-i întreacă... dar, în rest, te asigur: lucrurile sunt asemănătoare...
- Nu credeţi că-l judecaţi cam aspru? – îi veni lui Brătianu o idee provocatoare, care ţinea mai degrabă de interesele lui politice decât de confidenţa nefericirilor cu care-l dăruia acea femeie a cărei sinceritate de moment nu prefera deloc stoicismul.
- Cine l-a pus să se căsătorească tocmai cu mine, fără ca să se întrebe dacă nu cumva am personalitatea mea şi visurile mele? –sfidă ea – Eram convenabilă pentru ei, pentru calculele lor. Karl bătrânul, tatăl lui, putea face afaceri bune cu domeniile noastre şi banii veniţi de aici, Bismark era mulţumit că nu-i strica socotelile vreo prinţesă din altă ţară, lui Wilhelm îi creşteau visurile imperiale pe care şi le-a şi îndeplinit încoronându-se chiar în palatul învinşilor, la Versailles, cu o suită în care puteam să fiu şi eu o mică piatră preţioasă, iar pretendentul, mirele, nu avea vreo preferinţă expresă fiindcă e tipul de om care, după cum am auzit, a avut un singur puseu de dragoste pentru frivola aceea pariziană a lui Murat; după care a plâns ca un copil care-şi cere jucăria, iar apoi s-a blazat complet în materie de femei, aşa că-i era indiferent că eu eram nebuna singuratecă din Westernland!... Mi-a cerut acceptul şi s-a-nclinat încercând o sărutare, apoi s-a dus să facă actele cu cei care habar n-aveau câte lucruri citisem eu, câte lucruri visasem eu; nici măcar câte lucruri scrisesem eu, că aveam caietele pline!... Fiindcă am vorbit de Balzac, să luăm chiar în comparaţie cu personajele lui Walter Scott – reajunse ea la acea febrilitate de vorbire în care nu mai făcea distincţia clară dintre personajele din cărţi şi cele din viaţă – nu crezi că suntem foarte aproape de ele şi de meschinăria lor pe care voi, intelectualii de stânga o condamnaţi drept burgheză?...
- Fiecare clasă îşi are spiritele ei luminate şi spiritele terne, Măria Ta!
- Voi vorbiţi cu superioritate despre acea lume burgheză limitată mental la câştig şi la ghiftuială, domnule Brătianu, dar eu pot vorbi la fel despre acea lume nobilă de care mă izolam în bibliotecă sau colindând luncile la Neuwied. Aş spune că e vorba de lumea nobilă îmburghezită în aşa măsură încât şi-a pierdut şi trăsătura principală: cavalerismul, generozitatea gestului, lărgimea aspiraţiei, chiar războinică fiind. Pentru că una e Războiul dintre cele două Roze, domnule Brătianu - ajunse febrilitatea ei la împătimire, rostind lucruri asupra cărora se vedea că meditase cu periculoasă inteligenţă – şi alta jaful unor corsari care strâng averi şi devin nobili prin ocuparea unor castele! Da, da; mă gândesc de mult la asta şi m-am frământat să găsesc nobleţea adevărată în stări mai pure, până ce mi s-a dus vestea că sunt o mică nebună ce face jocul ielelor pădurii!... – Avea ochii aprinşi şi sărea de la una la alta în mod ciudat, dar cu logică; o logică subînţeleasă, parcă i-ar fi vorbit unuia cu care avusese multe conversaţii asemănătoare – Ştii ce fericită am fost odată ţinând copila-n braţe în vreme ce ei, familia domnitoare, nu pot să spun că nu-i dădeau atenţie, dar vorbeau negustoreşte, ca la piaţă, despre descendenţa bărbătească pentru asigurarea tronului?!... Printre ei toţi m-am simţit deodată singură cu ea şi am strâns-o în braţe cu fericire fiindcă mi-am dat seama ce aveam de făcut. Mi-am dat seama că Dumnezeu mă hărăzise cu ea, ca să alergăm amândouă prin pădurile astea impodobindu-ne părul cu petale şi căutând ielele, sau sânzienele, cum le spuneţi voi, depărtându-ne de toţi ceilalţi şi lăsându-i cu viaţa lor meschină, ternă şi telurică prin care au îmburghezit sentimentele nobile şi mi-au înjosit mie trăirile poetice, considerându-mă mica nebună inofensivă bună pentru afacerile dintre un regat şi un imperiu!... Da, eram atât de fericită că Dumnezeu mi-a dat o fetiţă pe care o strângeam la piept cu atât mai tare cu cât dezamăgise genealogia şi care trebuia să mai crească numai un pic, pentru ca să zburdăm cu adevărat amândouă în jocul ielelor, lăsând problemele tronului în seama lor!... N-a fost să fie aşa, domnule Brătianu, iar eu îţi spun toate acestea dumitale... Oare de ce ţi le spun?... Oare de ce tocmai dumitale?...
Brătianu ezită, chibzui, renunţă şi reveni la ideea care-i stătea pe buze cu un cuvânt care se putea să nu fie deloc un compliment:
- Pentru că eu ştiu, Măria ta...
- Ce ştii, domnule Brătianu?
- Că sunteţi... sunteţi poate fantezista, dar oricum, înţeleapta şi rafinata fecioară din luncile Westernwaldului şi nu...
- Şi nu nebuna!... Nu-i aşa, asta voia să spui, nu-i aşa ?! – deveni ea veselă bătând din mâini ca o fetiţă.
- Asta voiam să spun, Măria Ta! – recunoscu bărbatul cărunt  – cât despre serenissimul vostru soţ, - adăugă el căutându-şi cuvintele – pot să vă spun că nu este chiar atât de îmburghezit în sensul prost al cuvântului. El încă ştie ce-i acela cavalerism. Eu mă bazez pe credinţa asta.
- Să înţeleg că altfel, dacă nu te-ai mai baza nici pe asta, l-ai răsturna? – întrebă ea deodată veselă, în modul acela în care s-ar fi pregătit de o şotie.
- A trecut timpul răsturnărilor, Măria Ta; e criză mare în Europa şi toată lumea strigă de foame!... Am vrut să spun doar că aştept ca acest om care ştie ce-i acela cavalerismul, să-l pună şi în practică.
- Şi dacă nu-l va pune? – provocă ea făţiş ca şi cum l-ar fi îndemnat la ceva.
- Nu pot să vă spun altceva – vorbi drept bărbatul – dar dezamăgirea mea că l-am cerut cândva pentru ţară, va fi totală.
Principesa se bucură sincer spunându-i ca şi cum i-ar fi atras atenţia că-l înţelesese total.
- Ştiu, domnule Brătianu; eşti ca şi mine: Dezamăgit, dar ţi-ar fi ruşine să dai înapoi. Ai dezamăgi prea multă altă lume. Dumneata l-ai judecat ca politician, cerându-l pentru ţară; eu ca femeie, cerându-mă pentru căsnicie!... Mergem înainte, domnule Brătianu. Castelul se construieşte, domnitorul adoarme în fiecare seară cu metri cubi de zidărie, metri pătraţi de curte de onoare şi pogoane de parc în minte!... Cred că mai târziu va calcula vânatul şi câinii de însoţire iar, la urmă, lista atentă a invitaţilor pe care să-i covârşească în parvenitismul lor.
- Mie mi-aţi făcut, totuşi, o mare bucurie, Măria Voastră, arătându-mi şantierul şi vorbindu-mi despre pasiunea domnitorului. O mare bucurie!...
- Îmi pare bine, dar pot să ştiu de ce?
- Pentru că aveam o impresie mai proastă, Măria Ta, gândindu-mă la cât de mult au stors ţara domnii Ambronn şi Strousberg, oamenii domnitorului, trimiţând bănuţii noştri în străinătate.
- Şi?
- Şi acum îmi dau seama că ei revin înapoi sub formă de investiţie a Casei de Hohenzollern, ceea ce e bine, că e măcar pe pământ românesc.
Atentă, totuşi, dacă nu cumva era atrasă într-o cursă, principesa avu prezenţa de spirit să-i spună:
- Eu nu sunt Adunarea Deputaţilor, ca să judec aşa ceva, domnule Brătianu.
Iar el se întristă:
- Nu mi-o luaţi în nume de rău, Doamnă, vă făceam numai o confidenţă; în faţa Adunării nu îndrăznesc să vin doar cu bănuieli. În faţa Adunării, domnitorul e strălucitor, onest şi îşi construieşte castel din proprii săi bani, cum şi-a construit şi Cuza la Ruginoasa; aşa că nu este nici un fel de problemă şi nu sunt eu acela care şi-ar permite să o ridice.
Dar această mare şi fermă sinceritate îi fu anulată de afirmaţia ei:
- Ba este una; ai să vezi imediat...

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971