Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA

 

 FRAGMENTE DIN ROMANUL:


“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

- continuare III

X

      Nu poţi să ai o privire plăcută când te scoate din închisoarea unde persoana şi demnitatea ţi-au fost umilite, chiar dacă te duce direct în faţa principelui tău. Deprins cu ţinuta îngrijită încă din şcoala de la Piteşti a lui Nicolae Simonide unde învăţătorul, la fel de nebogat ca şi tatăl său, dar conştient de rolul de luminare a minţii copiilor deştepţi, ambiţionându-se să-i înveţe pe lângă altele şi ceea ce putea să însemne „sărac dar curat”, nu numai pentru ei, dar şi în formarea mentalităţii unei societăţi pe care începutul de veac o întrevedea, Brătianu îşi scutura mereu hainele. Şi când coborâ din trăsura poliţiei, şi când comisarul îl predă aghiotantului domnesc, şi când i se deschise uşa  către cabinetul domnitorului, şi chiar când rămase singur cu acesta. Ca şi cum mai importantă era ţinuta în care apărea decât persoana în faţa căreia apărea; ca şi cum mai important era cum se simţea el – adică să se simtă sărac dar curat, decât impresia pe care i-o făcea celuilalt.
           - Am zis să vii direct aici când ţi se dă drumul – îşi luă principele măsuri de precauţie fără să-i pese că poruncea într-un moment când, dacă tot hotărâse astfel, nobleţea l-ar fi obligat să n-o facă  – ... să vii direct aici, dar nu pentru imputări. Eu n-am să ţi le enumăr dumitale, dar nici dumneata să nu vrei să o faci. Am vrut să vii aici ca să discutăm ce e de făcut – adăugă el simplist în exprimări, ca-ntotdeauna, soldăţeşte, fără îndemânarea sau imaginaţia de a marca prin vreo eleganţă de comportament eleganţa decorului în care trona. Adică, avea conştiinţa că e dreptul său să troneze şi trona, pur şi simplu, cu dorinţa de a simţi asta, ordonând lipsit de imaginaţie, într-un mod rigid, chiar când nu era nevoie de aşa ceva. Şi, pentru că celălalt continua să se scuture sau să-şi întindă elegantul costum şifonat, nu mai amână să-l întrebe: Îţi pare rău că m-ai adus pe tron, nu?
 - Eu nu-ndrăznesc să mă ridic până la a spune că v-am adus, dar n-am făcut-o pentru instabilităţi guvernamentale, nici pentru subjugare fiscală.
 - Deci îţi pare rău.
Brătianu rămase cu mâinile trăgând de pulpanele hainei pe care voia s-o întindă de şifonarea de pe paiele beciului de poliţie:
- Nu de acum; fiindcă arestat am fost şi de Cuza, pe care, tot aşa, l-am adus pe tron. 
- Dar de când?
- De când aţi început a schimba guvernele, aşa, parcă aţi face exerciţii cu mecanismul ăsta pe care îl aveţi în mână.
- Ce mecanism? – întrebă Carol cam obtuz pentru vârsta-i tânără, simţindu-i-se nemulţumirea că era cel puţin la fel de încordat şi, din pricina asta, nu pricepea.
 - Mecanismul de a schimba guvernele este dat tronului constituţional ca să acţioneze spre binele ţării, nu spre a demonstra că are dreptul să schimbe oricând şi pe oricine.
 - Ţi se pare că am exagerat, deci!
 - Nu mi se pare; mă doare.
 - N-am respectat privilegiile tronului?
 - Ba da; dar pe latura despotică, nu pe cea constituţională.
 - Şi asta dă dreptul la conspiraţie.
 - Acuzaţii gratuite. Procesul o va demonstra. Curtea din Târgovişte ne-a eliberat şi ne va judeca.
 - Ştiu, răspunse apăsat Carol ca şi cum ar fi vrut să-şi sublinieze o contribuţie. Dar nimic nu vă îndreptăţeşte să mă acuzati pe mine pentru convulsiile politice din această ţară. Nemulţumirea voastră l-a influenţat şi pe Napoleon.
 - Napoleon, poate că în aceste zile nu mai contează – spuse Brătianu trezind la celălalt o nemulţumire ca şi cum s-ar fi ferit să discute subiectul:
 - Să nu ne exprimăm până nu vedem dacă învinge von Moltke sau Mac-Mahon! – porunci el fără jena de a-i putea fi cotată această înţelepciune drept laşitate – Vorbeam de faptul că, încă de anul trecut, ambasadorul lui Napoleon la Viena i-a propus lui Cuza să revină – se arătă el a fi urmărit de mult jocul şi a fi fost bine informat.
 - Dar dorinţele unui împărat străin vă dau dreptul să vă arestaţi supuşii?!
 - Parcă mă acuzai doar că am schimbat guverne.
 - Pentru asta s-a manifestat nemulţumirea mea. Nemulţumirea Măriei Voastre s-a manifestat cu arestarea. Nu e vorba atât de mine, sau de Hasdeu, care este un mare cărturar, sau de preotul acela care a fost bătut la sânge; dar generalul Golescu care a stat  regent pe acest tron ca să-l păstreze pentru Înălţimea Voastră, merita aşa ceva?!
 - Am spus că nu vreau imputări – îşi sublinie Carol voinţa şi, la modul său rigid, repetă cele ce spusese sau, poate, chiar se pregătise mai dinainte să le spună învăţându-le cuvân cu cuvânt: Am vrut să vii aici ca să discutăm ce e de făcut.
 - E de făcut un guvern stabil, iar principele să înţeleagă că  a meritat acest tron tocmai pentru că ai noştri, cei reacţionari, cei mai potrivnici schimbărilor, sunt implicaţi în interese. Am vrut prinţ străin care să nu mai permită intrigi unii contra altora. Intrigi care, aşa cum înainte duceau la schimbarea domnilor, acum duc la schimbarea guvernelor.
 - Îmi garantezi că asta nu te deranjează doar pe dumneata şi partida dumitale cea radicală?
 - Vă garantez că deranjează toată ţara, la fel de mult cum a deranjat şi Cuza când şi-a făcut camarilă.
 Atunci Carol veni cu un alt lucru pe care se vedea că-l pregătise tocmai pentru a se putea înţelege cu acest radical:
 - Dar pot fi sigur că acest curent al vostru împotriva mea, nu vine de la mişcările ce se agită la Paris împotriva lui Napoleon?
Brătianu pricepu. Se convinse că, mai ales faţă de el, care ştia că prin susţinerea lui Napoleon acest Hohenzollern trebuise să fie alesul românilor, domnitorul trăia acum teama ca mişcările de aici să nu se conjuge cu cele împotriva susţinătorului său. Aducerea lui aici, lângă tron, direct din puşcărie, nu era numai un act de iertare. Era un joc mai inteligent, pe care trebuia să-l studieze bine. Să iasă din starea nedreptăţitului căruia i se dă prilej să-şi manifeste indignarea, ceea ce ar fi dorit Domnitorul ca să-l liniştească şi, chibzuind mai adânc, să nu se mulţumească a-l jigni, ci să-l surclaseze obţinându-i o atitudine şi mai promiţătoare. Se convinse mai mult constatând tonul concesiv cu care Carol, intrând în rolul pe care şi-l pregătise, începea a rosti ceea ce chibzuise de mai înainte a fi o cale de a drege relaţiile dintre ei. Relaţii care, scăpând de sub control, nu le erau favorabile nici unuia:
            - Da, recunosc: Am schimbat guverne, poate mai multe decât trebuia.E un prilej să vă cunosc, să văd ce poate face fiecare. Şi tatăl meu îmi spune asta.
 Pentru a-l domina, în mod chibzuit acum, şi nu impulsiv, Brătianu mai găsi un prilej să atace:
- E un prilej să vă arătaţi puterea!... Dar serenissimul Vostru  tată nu V-a spus că mai ales cei slabi vor să-şi arate puterea?
 - Poate că mi-a spus. Dar dacă te nemulţumeşte că nu  ţi-am dat dumitale mână liberă...
 - Nu asta mă nemulţumeşte.
 - Ţi-am spus că nu vreau imputări. Mă refeream la cu totul altceva. Şi la altcineva. La Madam Cornu care m-a avertizat că Napoleon s-ar putea supăra dacă vei fi prea în frunte. Da, mă refer la Napoleon, tot aşa cum sunt convins că dumneata n-ai ezita să te referi la cei care acum, la Paris, crâcnesc împotriva lui.
 - Măria Ta, eu cu douăzeci de ani înainte am crâcnit împotriva lui şi am  fost arestat pentru conspirtaţie! – rosti pe gânduri, cu ton concesiv , bărbatul proaspăt ieşit din închisoare, ca şi cum ar fi lăsat de înţeles că trage linia şi e dispus să facă o socoteală avantajoasă pentru amândoi.
 - Ştiu: Ai fost achitat în privinţa conspiraţiei, dar ai fost condamnat pentru ziarele conspirative care ţi s-au găsit la percheziţia imobiliară.
           - Mi-am petrecut arestul la sanatoriul doctorului Blanche, dar, ca şi Măria Ta, la un moment dat Napoleon a trimis să mă cheme şi m-a întâlnit...
           - ...În casa secretarului său particular...
          Discuţia începea să devină calmă. Amândoi  ajunseseră a fi mai relaxaţi. Domnitorul ieşise din crisparea pe care întotdeauna i-o produceau ciocnirile cu acest om plin de personalitate care-l domina tocmai prin faptul că nu-i atrăgea niciodată atenţia asupra faptului că trebuia să-i fie recunoscător pentru ce ajunsese, sau pentru tronul pe care ajunsese. Nu-i atrăgea atenţia, dar lăsa mereu impresia că ar putea în fiecare clipă s-o facă.
          Brătianu, era şi el, dacă nu mai relaxat, cel puţin mai concesiv  şi mai atent la calea compromisurilor pe care, ca-n orice politică, o putea lua acea discuţie. Dar, în paralel cu cele ce rostea faţa de tânărul domnitor pentru care nu simţea cele mai bune sentimente, mintea lui era intrigată de un amănunt nou ce apăruse: Madam Cornu... Ehe, distinsa Madam Cornu!... El o uitase; dar ea: uite că nu!... Ea îl flatase şi pe el, îi dăduse şi principelui sfatul cel bun. Era o femeie care ştia să mizeze pe toţi caii!...
            Chiar ar fi fost curios să afle cam cum a evoluat ea în aceste zile critice pentru Napoleon; dar, cu cel din faţa lui nu putea discuta aşa ceva. Se vedea cum pozează cu gravitate în omul care nu se bagă, dar cum se fereşte ca de naiba să pară că s-ar dezlipi de Napoleon. În ţara asta filo-franceză, cu palavragii care nu-ţi iertau nici un gest politic şi cu consuli străini obişnuiţi să-şi bage coada şi să fie ascultaţi, singura lui soluţie fusese până atunci aceea de a se şti prea bine că, în măsura în care, în ţara lui, Bismark îl luase peste picior spunându-i că acceptă un tron de pe care e obligat să sărute papucul sultanului, era să se  ştie, deci,  cât mai bine şi cât mai mult, despre susţinerea care-i era asigurată de la Paris. 
             Carol nu avea cum comenta zvonurile care veneau dintr-acolo, decât combătându-le. Aşa că, fiind mai util pentru principe să le ocolească, Brătianu îi făcu jocul, uită pentru moment şi de Madam Cornu şi, bine calculat pentru un asemenea moment când încă îi mai puţea a închisoare, găsi cu cale să-l flateze ca să vadă şi ce-i oferea acela şi ce putea obţine de la el:
 - Aveţi şi memorie, dar şi informaţie de invidiat. Înălţate Doamne!... Amănuntul întâlnirii mele cu Napoleon în casa secretarului său particular, aproape că nu-l ştie nimeni!
 -  Mai am un lucru  care-mi aseamănă gestul cu al lui Napoleon – îi atrase celălalt atenţia, precaut, cunoscând şi riscul de a fi ironizat cu un „haida-de, nu te crede mai mare decât eşti!”. Şi, doar după ce-l văzu dispus să afle ce anume, i-o spuse, călcându-şi parcă pe inima aceea băţoasă, lipsită de efluvii: Am buna dispoziţie de a uita că m-ai înfruntat.
 Era o surpriză; o surpriză bine pregătită. Un joc inteligent care-l arăta a fi mai bine calculat decât părea şi a şti  să propună compromisuri, fără să mai  ţină la ambiţiile cu care poza. Ceea ce, pe prea experimentatul bărbat care, din cei patruzecişiopt de ani câţi număra, mai bine de douăzeci experimentase asemenea politicale, doar pentru el şi pentru şireata sa intuiţie, fu un semn că trebuia să pară mai moale, ca firul undiţei lăsând peştele să se creadă liber.
 - Eram sigur, Mărite Doamne; întrucât pot spune că vă cunosc generozitatea, eram sigur de un asemenea gest – nu se sfii el nici o clipă să-i ofere pe tavă convenţionala minciună, ba chiar adăugând: Am simţit asta de când mi-aţi pomenit de Madam Cornu, în graţiile căreia m-am simţit la fel de bine ca şi Înălţimea Voastră.
 Iar Carol muşcă. Zâmbi bucuros că-şi îndeplinise tactica aşa cum trebuia şi-i spuse clar:
 - Vreau să-mi fii sfetnicul de care am nevoie.
 - Ştiţi că vă sunt, Măria Ta! – minţi şi celălalt de dragul jocului protocolar.
 - Să mă ajuţi ca orice nemulţumire ar putea exista aici, ea să nu fie un ecou a ceea ce se-ntâmplă la Paris. – Şi, nedându-i timp de comentariu, preciză: Cu toate că nu mă tem eu, ştiindu-l pe Împărat stăpân pe politica Franţei. Acolo sunt sigur şi, tocmai de asta n-ar fi plăcut ca aici, cu superficialitatea de la porţile orientului, să creadă unii că se pot juca de-a revoluţia. – Şi reveni la tonul mai milităros: Pot conta ?
 Ca-ntr-un joc de mingi deosebit de atent, imediat schimbă şi celălalt tonul:
 - Să vedem, Măria Ta, să-mi consult şi eu partidul....
 La care domnitorul nu mai putu face faţă şi  bombăni cam lipsit de stil:
 - Care partid, domnule, că, aici, fiecare sunteţi trei-patru partide-ntr-unul?!
 - Eşichier politic, Măria Ta, fiindcă-ntotdeauna e vorba de două componente ale aspiraţiei: Cea naţională şi cea democratică...
 - Aspiraţie! – se-nfurie fostul ofiţer prusac simţind că i se dădea cu eleganţă o lecţie – Să nu-mi spui dumneata mie că populaţia asta de-aici, pe care o manipulaţi cum vreţi, are vreo aspiraţie!
 -Are; şi e foarte rău că Domnitorul ei gândeşte aşa. Populaţia, sărmana, numai de neînţelegere are parte  de la cei care se simt bine să o conducă.
 - Am spus: Fără imputări! – reajunseră ambii la tensiunea iniţială din pricina căreia Brătianu se văzu obligat să răspundă:
 - Din partea mea fără; dar din partea ţării trebuie să fim oricând gata să primim imputările. Pentru că ea ne spune ceea ce se aşteaptă de la noi!
 Iar domnitorul nu se mai stăpâni:
 - Ce să se mai aştepte? Şi cine? Cei care au trecut, fără nici un fel de tranziţie, de la un regim despotic la o Constituţie atât de liberală?!...
 - Asta o simt politicienii, cei din jurul Vostru, dar nu populaţia.
 - Şi atunci? De ce-mi vorbeşti de această populaţie? Ce, românii se pot măguli că au vreuna dintre virtuţile civile ce aparţin acestui fel de Constituţie?!... Ei sunt...
 - Măria Ta, nu vă jigniţi poporul! – ridică tonul Brătianu tocmai fiindcă găsise echilibrul de a spune ce voia şi a şi-l aduce la ce voia – era vorba să n-avem un ecou faţă de ce se-ntâmplă, poate, la Paris; cum vreţi să-mi reuşească asta dacă vorbiţi aşa?!
Carol pricepu din imputare mai mult ce-i convenea lui şi, fără să-i pese nici de accentul mustrător, nici de  glasul foarte ridicat cu care Brătianu rostise prima propoziţie, se bucură de a doua şi chiar îl obligă să confirme ceea ce se vedea printr-a treia că obţinuse:
 - Deci, accepţi!
 - Înţelepciunea supuşilor e să accepte întotdeauna  cerinţele legitime ale principilor lor! – vorbi Brătianu prea în citate solemne ca să poată fi crezut, dar într-un mod care satisfăcea şi ambiţiile celui care îl chemase şi nevoile pentru care acela îl chemase.
 - Vreau ca, de la dumneata să se ştie că, aşa cum am permis guvernului să se pronunţe prin Carp de partea Franţei ca imperiu, aici nu-i cazul să ne molipsim de insurgenţa pariziană. Vreau echilibru. Spune-mi că pot conta şi nu-mi condiţiona mie asta cu vreo consultare!
 Brătianu îl lăsă, cunoscător, să-şi asculte ecoul vorbelor; de fapt, îl lăsă să-şi dea seama că fusese precipitat lăsând să i se recunoască această nevoie de sprijin. Şi, apoi abia îi dădu satisfacţia.
 - Puteţi conta.
 - Bine – răsuflă uşurat acela – atunci ai dreptul să-mi spui şi în ce condiţii.
 Era de calculat. Era de calculat momentul acela când fiecare considera că îşi făcuse jocul. Se puteau cere multe şi reajunge de unde plecaseră, sau se putea parafa compromisul unei alianţe favorabile pentru amândoi. Experimentatul om de stat chibzui o clipă şi răspunse mai mult flatându-l:
 - O singură condiţie, exact în interesul Măriei Tale şi a ţării.
 - Care anume?
 - Stabilitate guvernamentală. Atât. Promisiunea clară pentru un guvern stabil.
 Când termină de spus asta, constată că mâna domnitorului era întinsă către a lui. Cu trei sau patru degete numai, cum obişnuia principele întotdeauna să-şi corecteze impulsurile prea generoase retrăgând ceva, iar degetele fiindu-i întotdeuna cele mai la îndemână. Şi-i preciză mulţumit:
 -Am dat mâna; bagă de seamă: vom conlucra şi-mi vei asigura această stabilitate.
 În acest timp, uşa se întredeschise de vreo două ori, fără însă a intra cineva. A treia oară, văzând insistenţa pe care aghiotanţii n-ar fi trebuit s-o permită, Carol întrebă în germană ce se petrecea acolo şi un personaj necunoscut, în fastuoasă uniformă prusacă, se arătă în întredeschiderea ei, arătând mai mult a aştepta decât a vrea să intre. Iar, când Carol pricepu cui nu i se puteau opune aghiotanţii şi se îndreptă într-acolo, uşa parcă se închise din nou, nemaiarătând ceea ce spuneau buzele sau gesturile respectivului personaj, iar principele se descumpăni puţin, până luă decizia să-i spună să intre.
 Se-ntoarse cu acela după el şi, întinzându-i lui Brătianu, de data asta, mâna cu exact trei degete, spuse mai mult  spre a-l concedia decât ca o confirmare:
 - Bine, domnule Brătianu. Aşa rămâne: Voi vedea când îţi pot asigura această stabilitate guvernamentală!
 Şi, înainte de a-şi retrage mâna prin strângerea relativă a căreia putea şi parafa şi amâna înţelegerea, îşi aminti:
 - El e Brătianu – îi spuse mai întâi celuilalt şi, apoi abia vorbi către amândoi: Cred că nu vă cunoaşteţi fiindcă în ultimele zile aţi fost, în fine.... Domnul von Radovitz este noul consul al Prusiei, domnule Brătianu. Cancelarul Bismark l-a rechemat  pe von Keiserling pe care-l cunoşteai dumneata...

    
XI


 Neconducându-l nimeni, şi chiar, încă din antecamera unde observase oarecare agitaţie, ne având nimeni vreme pentru el, lui Brătianu i se păru cam pustiu largul coridor cu sentinele-n nişele lor ca nişte statui. Dar nu dădu atenţie, calculând în mintea sa cam cât conta Carol, care cam insistase cu declaraţii de  încredere în Napoleon, ba, mai mult, o pomenise şi pe Madam Cornu, cât conta pe faptul că el, sau ei, liberalii, îl vor informa pe împărat despre corectitudinea protejatului său, în ciuda faptului că reprezenta o familie prusacă. Erau măsuri de precauţie pe care Carol şi le lua ca să evite alte convulsii interne, sau erau, mai degrabă, unele care voiau să-l păstreze corect în ochii lui Napoleon?...
 Mintea lui activă făcea, aranja şi clasa aceste calcule gândindu-se şi la modul cum trebuia el să reacţioneze ca să lase domnitorului impresia că este servit, dar să poată asigura un ministeriat capabil de reforme duse până la capăt pentru climatul democratic constituţional care, odată stabilit, n-ar mai fi permis schimbările capricioase ale unui domnitor tânăr, rigid şi, pesemne, atras de politicalele bătrâne ale nababilor cu dinţii  încleştaţi pe privilegii.
Şi ajunse astfel la marile scări nu prea luminate din binecunoscutul palat al Goleştilor, la treptele pe care, i se relatase cu amuzament, un Cuza furios ca niciodată, îl rostogolea pe Dimitrie Sturdza dându-i picioare-n fund şi strigându-i: „Numai eu, tu şi cu Napoleon am ştiut asta; atunci, cine-i trădătorul?!”... Acolo, pe scara aceea, fără posibilitate de tăgadă din partea feciorului Sturzesc pe care  Cuza îl luase secretar particular când se-ntorsese de la studii din Germania dar, în loc de recunoştinţă, acela vânduse consulilor străini un mare secret naţional... Iar el, Brătianu, proaspăt ieşit şi din puşcăria cu miros de paie mucegăite ca şi din cabinetul domnitorului cu miros de compromisuri făcute chiar murdar politic, în speranţa că nu-i vor scăpa din mână interesele, de multe ori mari, pentru care îl adusese pe acela pe tron, trebuia să recunoască faptul că şi-l adusese pe unul ca Dimitrie Sturdza drept colaborator apropiat, doar fiindcă acela, în ura lui faţă de umilirea la care Cuza-l supusese pe această scară, fusese printre cei mai activi conspiratori pentru răsturnarea principelui autohton. Se legaseră într-un act în care, pe jumătatea aveau dreptate, pe jumătate era vorba numai de interese; şi nu se mai puteau despărţi, pentru că astea sunt cotloanele urâte ale politicii!... Sturdza era un trădător. Pe care-l folosise si după aceea spre a face nevăzută toată arhiva  rămasă de la Cuza, arhiva primilor ani ai Unirii româneşti din care puteau rezulta multe lucruri măreţe, loiale din partea lui Cuza, condamnându-le conspiraţia. Iar ei trebuiau să le ascundă, ca să  nu fie acuzaţi că au căzut din lac în puţ aducându-l pe acest principe german care la început îşi ascunsese şi infatuarea şi interesele de altă natură decât cele româneşti, iar acum îi aresta  şi-i juca pe degete. Cum încercase să-l joace şi pe el cu câteva minute în urmă.... Asta-i politica: Tu trebuie să mergi înainte şi să-ţi arăţi numai gloria, în vreme ce alţii te-mping cu şuturi din spate sau, uneori, chiar istoria o face. Cu cinismul ridicării unor caractere urâte pe treptele importante ale diacroniei ei. Oameni de care rămâi legat, vrei sau nu vrei, prin sforile urâte pe care le-aţi tras împreună. Aici ruşine nu există. Aici au putere doar interesul şi compromisurile pe care, apoi, tot ea, istoria, dacă eşti deştept şi ai o conjunctură favorabilă, ţi le pune pe frunte cu străluciri de merite...
 Ştia prea bine, era o minte prea lucidă, devenise un mare şi abil profesionist al acestor practici politice dar, în sinea sa, în asemenea momente de meditaţie lăuntrică, cum i le trezea şi ajungerea paşilor săi pe aceste scări monumentale pe care bătrânul Dinicu Golescu parcă voise să urce în acest loc lucrurile de admirat ale Europei, măcar în această sine a sa, avea tăria să-şi spună asemenea lucruri. Pentru că, ce se întâmplase atunci, în primii ani ai domniei lui Cuza, când Napoleon al treilea îl vizitase şi-i admirase în tabăra de la Floreşti atât armata cât şi, mai ales, capacitatea pe care o avusese în numai doi ani – exact, uite: câţi au trecut numai în convulsii de la venirea lui Carol -  de a construi o armată a României celei tinere, ar fi putut schimba mersul istoriei. Dorind în acel moment să facă ceva pentru această ţară care-l încântase, chiar dacă el însuşi devenise împărat, dar păstrând în suflet vechiul carvonarism pentru care luptase alături de Mazzini, de Lafayette şi de Blanqui pentru o tânără Europă fără monarhii apăsătoare, cel de al treilea Bonaparte redevenise pentru românii care i-au fost alături il buon cugino, vărul cel bun din apelativul cu care îşi subliniau înrudirea carbonarii. Şi, când a considerat că e capabil de a dirija lucrurile cu succes diplomatic european, i-a trimis depeşă lui Cuza să-şi posteze armata pe malurile Dunării declarând independenţa faţă de Imperiul Otoman... Ce minune! Iată, s-ar fi împlinit zece ani de fiinţare independentă şi progresivă, în loc de convulsii şi conspiraţii şi, poate că n-ar mai fi fost nevoie nici de compromisul cu principele străin pentru care el, în ultimă instanţă, suferind chiar şi imputările de ferm carbonarism ale lui Rosetti, recunoaşte faptul că a militat atât de îndârjit doar pentru că se temea să nu-şi plătească propria greşeală prin ruperea tronului  pe care de-abia îl înfăptuiseră. A acţionat îndârjit fără a putea spune că nu s-a aşteptat la nemulţumirile de astăzi. Îi era atât de teamă să nu se prăbuşească frumuseţea de construcţie statală ce le reuşise după greii ani revoluţionari în care-l cunoscuseră pe Mazzini şi idealul lui asemănător pentru italieni, în care şi-au amplificat carvonarismul prin paşoptism, în care au suferit urmările patruzecişioptului şi nu s-au lăsat până nu au avut un Douăzecişipatru Ianuarie. Poate că a simţit şi atunci riscurile nemulţumirilor de astăzi, dar n-a vrut să-şi pună nici problema nerecunoştinţei pe care i-ar putea-o arăta prinţul, nici aceea a suprizelor unui caracter îndoielnic, nici chiar cele ale intereselor clare financiare pe care le-a văzut preabine în tratativele cu tatăl acestuia. Nu-l deranja nimic, atâta vreme cât el trebuia să salveze de la prăbuşire o construcţie pe care o reuşise nu atât ca un merit propriu, ci ca o aspiraţie a tuturor românilor!...
 Dar, în acelaşi timp, astăzi, sprijinit de voluta largă a balustradei acelei scări a cărei slabă luminare o face şi mai misterioasă, nu poate să nu se gândească la târfa de viaţă care-l face confrate cu acel inteligent, priceput şi cultivat politician ce capătă prestigiu sub aripa lor, dar care, încă tânăr fiind şi nerecunoscător, l-a trădat odios pe Cuza făcându-l să-i dea-n fund cu cizma de safian şi să-i lovească spatele cu tocul aceleia trimiţându-l de-a berbeleacul pe scările ce se tot lărgesc înspre ieşire. Pentru că depeşa în care Napoleon îl anunţa pe Cuza să trimită armatele la Dunăre, atunci fiind momentul, o mai cunoştea doar secretarul său particular pe care domnitorul şi-l alesese după nobleţea familiei şi strălucitele studii în pragmatismul german al noilor ştiinţe administrative. Două  atuuri importante, dar fără a ţine seama de cel de al treilea, al caracterului şi demnităţii, tot aşa cum fac omisiune şi astăzi, ei, conducătorii liberalismului în care Dimitrie Sturdza s-a implicat prea mult pentru a mai putea fi ocolit.
 Ce s-a-ntâmplat, se ştie: Secretarul particular al Domnitorului a trădat secretul către consulii acelor imperii ostile independenţei noastre, ziarele, mai întâi din Viena, apoi şi din alte capitale, au publicat senzaţionala ştire, Topkapiul a fost avertizat şi placa turnantă  a diplomaţiei europene care era Constantinopolul a creat toată conjunctura ostilă unui asemenea eveniment ruşinându-l pe Napoleon al treilea în asemenea vechi impulsuri de carbonarism cu care  mai încercau să-l compromită şi alţii. Furios, el i-a transmis lui Cuza că o ţară care are asemenea trădători nu-şi merită indpendenţa şi, iată cum s-a prăbuşit o şansă, poate cea mai mare şansă de până atunci a României. Exact cum putea să se prăbuşească mai târziu şi Unirea, dar, de data aceea din pricina lui. Ceea ce l-a făcut să ţină cu dinţii de aducerea acestui insensibil şi infatuat artilerist ce-i întinde astăzi trei degete de la mână. Aceasta fiind o favoare; pentru că, unora, le întinde numai două.
 În schimb, trădătorul care, când Cuza, trezindu-se din furie, şi-a dat seama că trebuia să-l aresteze, dispăruse de mult spre Giurgiu, unde-a trecut graniţa şi s-a salvat prin azil dat de poarta către care trădase, a devenit popularul om politic de astăzi care este legat de el prin atâtea fire încât, oricât ar vrea să se descotorosească, maturul şi lucidul Brătianu îşi dă seama nu numai că nu mai poate, ci că asta şi doar asta e politica, chiar dacă, uneori, în demnitatea sa, în ceea ce are frumos sufletul lui de luptător, îi vin idei de revoltă, sau măcar de revoltă în genunchi, cum a fost cea cu dictatura lui Napoleon al treilea în sânul francmasoneriei. „Târfa de viaţă”, îi vine lui să spună alături de cronicărescul „omul sub vremi”, începând să coboare scara cu umbrite mistere.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971